ORGANELE DE SIMȚ ÎN SERIA ANIMALĂ

Organele de simț au rolul de a recepta stimuli din mediul intern sau extern
și a-i transmite centrilor nervoși unde are loc analiza, sinteza, compararea și
asocierea lor, deci integrarea. În funcție de natura excitanților, se disting mai
multe tipuri de sensibilități: chemorecepția, mecanorecepția, fotorecepția,
termorecepția și electrorecepția.

Chemorecepția

Chemorecepția (sensibilitatea chimică) se realizează sub mai multe

forme: sensibilitate chimică generală, gustativă și olfactivă.
La celenterate (cnidari și ctenofore) celulele chemoreceptoare,
reprezentate prin celule senzitive ectodermice, sunt răspândite pe tot corpul, dar
mai concentrate pe tentacule.
Ca urmare a diversificării mediului de viață, viermii prezintă o
diferențiere mai mare a chemoreceptorilor: la platelminți sunt celule epidermice
cu cili sau flageli, la nematelminți, celule senzitive ciliate, iar la anelide,
gropițe cuticulare cu chemoreceptori.
La moluște apare specializarea în chemoreceptori de contact sau de gust
și de distanță sau olfactivi. Ele sunt reprezentate de organul subradular și
osfradii. Osfradiile, organe caracteristice acestui grup, sunt formate dintr-un ax
pe care se înșiră două rânduri de lamele acoperite cu o membrană ciliată. Ele au
rol olfactiv și se găsesc la speciile acvatice, fiind situate în cavitatea paleală,
posterior, pe membrana aferentă branhiilor. La speciile terestre rolul lor este
îndeplinit de două plăci senzitive olfactive aflate în tentacule, la baza ochilor.
La cefalopodele dibranhiate există fosete olfactive situate sub ochi. Organul
subradular este situat în cavitatea bucală și are rol gustativ.
La artropode, chemoreceptorii sunt și mai mult diferențiați, variind ca
structură la diferite grupe: la păianjeni există fante ale epiteliului în care
pătrund prelungiri ale celulelor senzoriale, la crustacei peri senzoriali situați pe
corp și apendice sau tuburi olfactive pe antene, iar la insecte sensile olfactive
situate mai ales pe antene și sensile gustative în cavitatea bucală sau pe palpii
aparatului bucal, mai rar în alte regiuni (pe tarsele muștelor). La insecte, simțul
mirosului este foarte bine dezvoltat, informațiile olfactive având importanță
mare pentru hrănire și mai ales în comunicarea intraspecifică. Această
comunicare chimică între indivizi (importantă mai ales pentru reproducere dar și
în alte tipuri de comportamente la insectele sociale sau coloniale) se realizează
prin feromoni, substanțe eliberate de indivizii unei specii și care sunt
recepționați de alți indivizi ai aceleiași specii în diluții foarte mici.
Sensibilitatea chimică de natură olfactivă este întâlnită și la echinoderme,
însă mult mai puțin dezvoltată decât la artropode, ca urmare a mobilității scăzute
și a faptului că corpul lor este învelit într-un schelet rigid. Mirosul este însă
simțul principal al acestor animale, cu rol în detectarea hranei. La stelele de
mare celule olfactive se găsesc mai ales în vârful brațelor.
Prezent la toate vertebratele, organul olfactiv are o structură unitară.
Receptorul, reprezentat de epiteliul olfactiv care căptușește cavitățile nazale,
conține neuroni senzitivi și nu celule senzoriale, ca celelalte organe de simț.
La ciclostomi există o cavitate nazală nepereche, o simpă invaginare a
ectodermului, situată rostral. Începând de la selacieni cavitatea nazală devine
pereche, comunicând cu exteriorul prin orificii nazale externe, situate ventral
la selacieni și lateral la acipenseriforme. La teleostei sunt de asemenea lateral,
însă pe fiecare parte orificiul inhalant este separat de orificiul exhalant.
Acuitatea olfactivă a peștilor este foarte variată, la unele specii cavitatea nazală
regresând puternic, până la totala dispariție.
La dipnoi se diferențiază un schelet etmoidal al cavității nazale,
independent de craniu. Apare un sept nazal între cavitatea stângă și cea dreaptă.
Mucoasa nazală este un sistem complicat de pliuri radiare.
La amfibienii acvatici perenibranhiați se păstrează structura mucoasei
olfactive cu pliuri radiare. La amfibienii cu respirație aeriană organul olfactiv
devine complet integrat în craniu și dobândește o nouă funcție, cea de cale
respiratorie. Apar coanele (orificiile nazale interne prin care se face
comunicarea cu faringele), care se deplasează caudal, în partea endodermică a
cavității bucale. Organul lui Jacobson este o evaginare a cavității nazale,
căptușită cu epiteliu olfactiv, care se deschide ventral în cavitatea nazală ca
organ vomero-nazal. El nu este umplut cu aer, ci cu un lichid, secretat de
glandele cavității nazale.
La reptile mucoasa nazală este mai dezvoltată comparativ cu amfibienii,
la fel ca și organul lui Jacobson, acuitatea lor olfactivă fiind mult mai mare.
Păsările în schimb sunt în general microsmatice, cu puține excepții
(Apteryx și falconiformele).
Dezvoltarea simțului olfactiv la mamifere este foarte variată, de la
speciile anosmatice, la care epiteliul olfactiv lipsește (unele cetacee) la speciile
macrosmatice (carnivore terestre, ungulate sau proboscidieni), la care mucoasa
nazală este puternic cutată, mărind astfel suprafața epiteliului olfactiv. Organul
lui Jacobson este bine dezvoltat la unele specii (monotreme, marsupiale,
rozătoare, ungulate), la celelalte apare în ontogeneză însă ulterior regresează.
Nasul extern este o prelungire a feței care poartă orificiile nazale externe
(nările). Există numai la unele mamifere, unde are și un schelet de susținere,
cartilaginos sau osos. Uneori se prelungește cu o trompă (la tapir sau elefant),
care poate avea roluri multiple.
Organele gustative sunt muguri gustativi, formați din celule senzitive și
celule de susținere. La vertebratele inferioare (ciclostomi, pești) ei sunt localizați
pe suprafețe mari, în cavitatea bucală, pe buze și mustăți, faringe și esofag și
chiar pe suprafața corpului, mai ales pe marginea solzilor.
 Ca urmare a adaptării la mediul terestru și a unui mod de nutriție mai
variat, mugurii gustativi ai amfibienilor sunt localizați pe limbă, în cavitatea
bucală și faringe, însă la anure ei se găsesc și în tegument.
Reptilele și păsările au o sensibilitate gustativă slabă, receptorii fiind
situați pe limbă și plafonul bucal. La șerpi aceștia lipsesc.
La mamifere mugurii gustativi sunt grupați în papile gustative deschise la
exterior printr-un por gustativ, dispuse pe limbă, fiind în număr mai mare la
carnivore, ungulate, primate, sirenieni.

Mecanorecepția

Prin mecanorecepție se înregistrează informații cu privire la acțiunea

unor excitanți ca: forța gravitațională, variațiile de presiune, atingerea, curenții
de aer sau apă, vibrațiile sonore.
La nevertebrate mecanoreceptorii sunt reprezentați prin:
 Celule senzoriale tactile, care prezintă peri, cili sau flageli,
răspândite pe toată suprafața corpului sau numai pe anumite zone.
 Proprioceptori, care înregistrează deformările corpului în timpul
mișcării.
 Statociști, care sunt organe de echilibru.
Dintre acești receptori, statociștii îndeplinesc rol esențial în viața
celenteratelor, viermilor, moluștelor și crustaceilor. Poziția și forma lor variază
de la grup la grup: la meduze sunt așezați pe marginea umbrelei, la viermi în
regiunea cefalică, la moluște în preajma ganglionilor cerebroizi sau în picior, iar
la crustacei la baza antenelor. Statociștii, de forma unor gropițe sau vezicule,
sunt căptușiți cu un epiteliu ciliat, având înăuntru două sau mai multe
grăuncioare de carbonat de calciu, numite statolite, care plutesc într-o masă
gelatinoasă. Stimularea receptorilor din diverse părți ale statocistului în timpul
mișcării, oferă informații legate de schimbarea poziției corpului.
La moluște și crustacei statociștii sunt formați din vezicule cu pereți ce
pot recepționa nu numai shimbările de poziție ci și vibrațiile mediului și se
numesc otociști, iar grăuncioarele, otolite. Otocistul este primul organ auditiv
în serie animală.
Insectele au organe auditive reprezentate prin organe timpanale și peri
senzoriali. În structura organului timpanal intră membrane capabile să oscileze
la vibrațiile sonore. Ele se întâlnesc la insectele cântătoare (greieri, lăcuste,
cicade etc.). La insecte organele de auz posedă, pe lângă organul timpanal, și
unele dilatări traheale care servesc ca rezonatori, amplificând sunetul și
asigurând excitarea organelor receptoare.
Proprioceptorii nevertebratelor sunt organe de simț reprezentate prin peri
modificați sau neuroni asociați mușchilor, care înregistrează continuu
deformările (modificările de lungime), tensiunile și decompresiunile din corp. Ei
sunt localizați la suprafața corpului și în mușchi.
 La nevertebrate receptorii tactili sunt reprezentați de diverse tipuri de
formațiuni, cum sunt: terminațiile nervoase libere, perii tactili, cilii și flagelii.
Aceștia au de asemenea poziții foarte diferite, fiind amplasați mai frecvent în
regiunea cefalică, în jurul orificiului bucal, pe apendici sau pe antene.
La echinoderme există celule senzoriale cu rol tactil răspândite în
edipermă.
La cordate mecanoreceptorii sunt diferențiați în funcție de tipul de
sensibilitate: stato-acustică, motorie (proprioceptivă), tactilă și seismoreceptorie.

Sensibilitatea stato-acustică
Receptorii statici (ai echilibrului) au rol în perceperea direcției în care
acționează forța gravitațională, iar cei acustici în perceperea sunetelor. Acești
receptori sunt situați la nivelul urechii interne, în labirintul membranos.
Organul stato-acustic apare prin invaginarea ectodermului lateral de pe cap,
după care se scufundă sub epidermă, formându-se capsulele auditive perechi,
legate inițial de mediul extern prin canalul endolimfatic. La elasmobranchi
această legătură se menține toată viața, dar la alte vertebrate canalul
endolimfatic devine orb, adică devine un sac endolimfatic, umplut cu un lichid
numit endolimfă.
Receptorii stato-acustici lipsesc la cefalocordate.
La toate vertebratele din vezicula auditivă se dezvoltă labirintul
membranos, la nivelul căruia sunt localizați receptorii. Labirintul este închis în
cutia craniană, astfel încât se distinge un labirint membranos și unul dur,
labirntul osos, între care se găsește perilimfa și care împreună formează
urechea internă. Urechea internă prezintă canale semicirculare care
delimitează la toate vertebratele cu excepția myxinelor o gâtuire a sacului
(veziculei) auditiv, ce se împarte astfel în două compartimente: dorsal utricula
(cu rol de receptor static) la nivelul căreia se deschid canalele semicirculare, și
ventral sacula care dă naștere la o formațiune numită lagenă (cu rol în
sensibilitatea auditivă), unite prin canalul utriculo-sacular. Cavitatea
labirintului membranos conține endolimfa, în care se găsesc otolite.
Evoluția labirintului membranos debutează cu stadiul de un singur canal
semicircular (cel posterior) la myxine, urmează apoi cel de două canale
(posterior și anterior), la petromizoniforme. Începând cu peștii, există trei canale
semicirculare, ele conținând celulele senzoriale pentru simțul echilibrului.
La pești există doar urechea internă. La unele specii fizostome (crap,
somn etc.) acuitatea auditivă crește prin interpunerea între vezica gazoasă și
labirint a unui sistem de oscioare, cu rol în transmiterea vibrațiilor aerului din
vezică.
La unii amfibieni apare urechea mijlocie (camera timpanică) ca organ
auditiv auxiliar. Aceasta comunică cu urechea internă prin fereastra ovală iar la
exterior prezintă fereastra timpanică, acoperită cu membrana timpanică.
Urechea medie cuprinde un os, columela, care transmite vibrațiile de la
membrana timpanică la fereastra ovală. Urechea medie comunică cu faringele
prin trompa lui Eustachio. La unele specii apare o prelungire a lagenei, numită
papilă bazilară, organul principal al auzului.
La reptile are loc dezvoltarea porțiunilor specializate pentru auz. La
majoritatea speciilor urechea medie este acoperită la exterior de o membrană
timpanică îngroșată, pe când la ofidieni membrana timpanică lipsește. La aceștia
columela se articulează cu osul pătrat al craniului, astfel încât ei recepționează
vibrațiile transmise prin sol, și nu prin aer.
Păsările prezintă o ureche externă, constituită numai din conductul
auditiv extern, foarte redus, cu rol de direcționare a undelor spre membrana
timpanică. Lagena urechii interne se dezvoltă comparativ cu reptilele, purtând
denumirea de melc membranos, în interiorul căruia se găsesc celulele
senzoriale auditive ale papilei bazilare. Cele două trompe ale lui Eustachio se
deschid printr-un canal comun în faringe.
La mamifere canalul auditiv extern se alungește și apare pavilionul care
este susținut de un schelet cartilaginos și prevăzut cu mușchi. El însă regresează
până la dispariție la mamiferele acvatice și la cele hipogee. Transmisia
vibrațiilor prin urechea medie se face prin intermediul a trei oscioare provenite
prin modificarea unor piese osoase ale craniului visceral, articulate între ele:
ciocănelul (malleus), articulat cu timpanul și nicovala (incus), acesta cu scărița
(stapes) provenită din columelă, a cărei talpă este fixată de fereastra ovală. La
cetacee cavitatea timpanică are anexați saci mari cu pereți subțiri care amplifică
vibrațiile.

Sensibilitatea proprioceptivă
La vertebrate proprioceptorii sunt reprezentați prin terminații nervoase
libere, terminații înfășurate în jurul fibrelor musculare sau terminații nervoase
înconjurate de fibre și celule conjunctive, numite corpusculi. Excitantul specific
al acestor receptori este schimbarea tonusului mușchilor din timpul contracției și
relaxării lor.

Sensibilitatea tactilă
Receptorii simțului tactili se află în tegument, în acele zone care vin în
contact direct cu factorii de mediu.
Vertebratele au terminații nervoase libere între celulele epidermei, dar și
numeroși corpusculi senzitivi în dermă. La acipenseriforme și teleostei un rol
senzorial important îl au mustățile, filamente epiteliate situate în jurul gurii,
bogate în celule senzoriale. La reptile, datorită sclerificării tegumentului are loc
regresarea receptorilor tegumentari. La unele specii de reptile pe marginea
solzilor se găsesc pete tactile, în timp ce la păsări celulele senzoriale
tegumentare sunt absente. În mod excepțional pe ciocul de rață s-au păstrat
formațiuni senzoriale numite corpusculii tactili Grandry.
 La mamifere corpusculii tactili Paccini sunt prezenți în număr variabil în
diferite zone ale corpului, mai frecvenți pe palme și tălpi la primate și om, pe
trompa elefantului și botul cârtiței.

Seismorecepția
Seismoreceptorii sunt prezenți la vertebratele acvatice: ciclostomi, pești
și larvele amfibienilor. Ei sunt situați pe laturile corpului, pe linia laterală, care
se întinde în tot lungul corpului. Linia laterală este formată din celule de
susținere și celule senzoriale, grupate în formațiuni numite neuromaste, la care
ajung fibre nervoase. Excitantul pentru acești receptori îl constituie mișcările
provocate de curenții apei, care ating perii celulelor senzoriale. De la linia
laterală impulsurile se transmit la mezencefal.

Fotorecepția
Fotorecepția înseamnă înregistrarea acțiunii razelor luminoase cu o
anumită lungime de undă.
Celenteratele prezintă oceli (ochi simpli) care pot percepe intensitatea
luminii. Majoritatea ocelilor au la bază celule pigmentare și retiniene, legate prin
fibre nervoase de sistemul nervos.
La viermi există o mare varietate de fotoreceptori: pete pigmentare,
oceli, ochi subepidermici și chiar ochi evoluați, întâlniți la polichete. Structura
acestora cuprinde corneea, cristalinul, umoarea apoasă, retina (organul
fotosensibil) și nervul optic. Acomodarea la vederea apropiată se face prin
contracția unor mușchi care îndepărtează cristalinul de retină.
La moluște, structura organului vizual este de asemenea variată.
Majoritatea gastropodelor prezintă ochi, cu excepția formelor parazite. Ei sunt
localizați în vârful tentaculelor lungi. La unele specii ei percep doar modificarea
intensității luminii, la altele percep forma obiectelor de la mică distanță și chiar
culorile (Helix). Unele lamelibranhiate prezintă un număr variabil de ochi,
situați pe marginea mantalei, pe primul filament branhial sau pe tentaculele
sifoanelor, la alte specii aceștia lipsesc. O perfecționare deosebită a structurii
ochiului se întâlnește la cefalopode, aceasta fiind similară cu structura ochiului
vertebratelor. Ochii unor caracatițe au 40 cm în diametru, reprezentând cele mai
mari organe vizuale din regnul animal. Vederea este cromatică iar acomodarea
la distanță se face ca la anelide.
Artropodele prezintă ochi simpli sau ochi compuși. Ochiul compus este
format dintr-un număr mare de omatidii, fiecare funcționând ca un ochi
complet, independent, cu celule retiniene profunde prelungite cu fibre
nervoase. Deasupra celulelor retiniene se află cristalinul. Peste aceasta se află
corneea, împărțită în fațete hexagonale, fiecare în dreptul unei omatidii.
Majoritatea insectelor libere au ochi compuși, numiți și ochi fațetați. Ei percep
nu numai diferențele de intensitate luminoasă, ci și forma și culoarea obiectelor.
 Unele echinoderme au oceli situați pe câte un tentacul care la stelele de
mare se găsește pe vârful fiecărui braț. Speciile de adâncime nu au asemenea
formațiuni. La aricii de mare câte 5 oceli similari se găsesc în apropierea polului
aboral.
La cefalocordate există anumite celule fotosensibile numite ochii lui
Hesse, asociate cu celule pigmentare, dispuse în lungul tubului neural. Acești
așa-numiți ochi nu sunt omologi cu organele vizuale de la vertebrate, care sunt
organe perechi. În ochii lui Hesse nu se formează imaginea obiectelor, se
recepționează numai excitațiile luminoase.
Ochii vertebratelor se formează în ontogeneză dintr-o pereche de gropițe
ale plăcii neurale pe nivelul diencefalului. Când placa neurală devine un șanț
neural și gropițele ochilor se scufundă în peretele acestui șanț. Tot din ectoderm,
și anume din peretele ce acoperă veziculele cerebrale, se formează cristalinul,
inițial numai o îngroșare a epiteliului. Ulterior cristalinul se detașează de
peretele ectodermic și se înfundă în globul ocular (cupa oculară) ce s-a format
între timp. Peretele intern al globului ocular provine din diencefal și va forma
retina. Foița subțire ce învelește creierul (pia mater) va forma coroida, iar foița
dură (dura mater), sclerotica.
Retina este o pătură multistrată, străbătută de nervul optic în partea
centrală, unde lipsesc fotoreceptorii, formându-se pata oarbă. Retina prezintă
două tipuri de celule senzitive: conuri și bastonașe, responsabile pentru vederea
cromatică și respectiv scotopică (în lumină slabă). Pata galbenă este zona de
sensibilitate maximă a retinei, cu o densitate maximă a celulelor senzoriale.
Coroida este pătura vascularizată a ochiului, cu rol în nutriția lui. Vederea în
condițiile de luminozitate scăzută este favorizată de prezența unui tapetum
lucidum care reflectă razele de lumină care au străbătut retina și astfel lumina
ajunge a doua oară la retină. În funcție de structură tapetul poate fi tapet celular
sau tapet fibros. Irisul este un fel de diafragmă care limitează cantitatea de
lumină ce ajunge la cristalin. Irisul este o formațiune pigmentată formată din
fibre musculare netede circulare și radiare, a căror contracție modifică diametrul
pupilei, care poate fi rotundă sau eliptică. Cristalinul are rolul unei lentile care
focalizează razele luminoase pe retină. Împreună cu irisul el desparte umoarea
vitroasă (posterior) de umoarea apoasă (anterior). Sclerotica este capsula
exterioară, fibroasă, a ochiului, cu rol protector. Partea anterioară constituie
corneea, care este transparentă și permite pătrunderea luminii în interiorul
ochiului, fiind situată în apropierea palpebrei (pleoapei).
Procesul de rudimentizare a ochilor apare la diferite clase de vertebrate,
fiind efectul vieții în condițiile absenței luminii, de exemplu în mediu hipogeu,
cavernicol sau abisal.
La myxine există un ochi primar incomplet structurat, care își păstrează și
la adult construcția larvară, fără cristalin și fără mușchi oculari. La
petromyzoniformele libere există ochi funcționali compleți, adaptați pentru
vederea obiectelor apropiate (1-2 m). Imaginea obiectelor îndepărtate (până la
15 m) se obține prin deplasarea cristalinului înapoi, către retină, prin acțiunea
unui mușchi retractor, fixat de cristalin sau cornee și sclerotică. Prin contracția
lui cristalinul se apropie de retină, iar prin relaxare se depărtează.
La unii selacieni ochii sunt protejați de două pleoape și o membrană
nictitantă, transparentă, care se mișcă lateral, din colțul intern spre cel extern.
Retina lor este formată aproape exclusiv din celule cu bastonașe, motiv pentru
care vederea lor este acromatică.
Teleosteii au o singură pleoapă, care poate să lipsească. Acomodarea la
distanță se face prin mușchii retractori. La speciile diurne vederea este
cromatică. La speciile abisale pot exista ochi telescopici, cu irisul slab dezvoltat
pentru a nu limita cantitatea de lumină pătrunsă în ochi sau dimpotrivă, ochii pot
fi rudimentari și nefuncționali.
Ochii amfibienilor sunt asemănători cu cei de la teleostei. Amfibienii
disting unele culori și obiecte în mișcare. Ochii sunt protejați de două pleoape
mobile și membrana nictitantă. Apar glandele lacrimale cu rol de curățare a
globului ocular. Acomodarea pentru vederea la apropiere se face prin contracția
mușchilor protractori, care depărtează cristalinul de retină. La Proteus ochii
dispar complet, fiind singurul caz de acest fel între vertebrate.
La reptile ochiul este superior organizat față de cel al amfibienilor, fiind
adaptat pentru vederea diurnă, crepusculară sau nocturnă. El percepe forma și
culorile obiectelor. Sistemul de acomodare la distanță se modifică, prin apariția
mușchilor ciliari, care prin contracția lor modifică curbura cristalinului. La
unele specii acomodarea se face însă tot prin deplasarea cristalinului. La șerpi
creșterea presiunii din umoarea vitroasă generată de mușchi din apropierea
irisului împinge cristalinul înainte. La unele reptile cele trei pleoapele sunt
sudate, astfel încât ochiul nu poate fi deschis (Amphisbenidae, Geckonidae și
ofidieni).
Simțul vizual atinge maximul de dezvoltare la păsări. Poziția ochilor la
acest grup este diferită, lateral sau latero-anterior la speciile diurne (marea
majoritate), la care predomină în retină conurile, și anterior la cele nocturne
(strigiforme), la care predomină bastonașele. Caracteristic ochiului păsărilor este
prezența pieptenelui, o formațiune cu rol în nutriția coroidei și în acomodare. La
păsările răpitoare de zi și alte păsări se găsesc două pete galbene, numite fovea
centralis, numită și fovea de căutare, care conferă păsării un unghi larg de
vedere monoculară și fovea lateralis (numită și fovea de urmărire), care asigură
vederea binoculară. Acomodarea la distanță se face atât prin modificarea
curburii cristalinului, prin acțiunea mușchilor ciliari, cât și prin modificarea
curburii corneei prin contracția mușchiului Crampton.
La mamifere ochiul este similar cu cel al păsărilor, însă pieptenele
lipsește. La unele specii apar modificări față de structura de bază. La mamiferele
galericole ochii sunt regresați, fiind rudimentari, acoperiți parțial sau total cu
piele. La cetacee glandele lacrimale lipsesc. La primate și cetacee membrana
nictitantă este rudimentară. Corneea este în general puternic boltită, însă la
cetacee ea este puțin curbată. Acomodarea se face exclusiv prin acțiunea
mușchilor ciliari. Tapetum lucidum este prezent la multe specii, mai ales la cele
nocturne. La macrochiroptere coroida pătrunde în interiorul retinei cu 20-30.000
proeminențe, ceea ce are ca efect creșterea suprafeței stratului de bastonașe, și
eficiența văzului nocturn. Este un caz unic între vertebrate.

Ochiul parietal sau ochiul pineal

Este un ochi impar, situat înaintea epifizei, pe peretele dorsal al
diencefalului. El există la ciclostomi, amfibieni și reptile. Dintre vertebratele
actuale cel mai bine dezvoltat este la rincocefalieni. Este înconjurat de tegument
și comunică cu exteriorul printr-un orificiu parietal. Prezintă un fel de cornee și
celule pigmentare, având rol fotosenzitiv.

Termorecepția și electrorecepția
Deși marea majoritate a animalelor posedă receptori sensibili la variațiile
de temperatură, pentru a se situa acolo unde temperatura este optimă, aceste
organe sunt foarte puțin cunoscute la nevertebrate.
La pești linia laterală este și un organ termoreceptor. La terapode
tegumentul cuprinde senzori termici (cum sunt corpusculii Krause).
Un tip aparte de termorecepție este întâlnit la unii șerpi constrictori și la
unele viperide. Aceștia detectează radiațiile infraroșii emise de orice obiect cald.
La unii pești dar și amfibieni acvatici există organe electroreceptoare care
percep câmpul electric și distorsiunile din cadrul acestuia. La peștii cartilaginoși
senzorii electrici sunt localizați în ampulele lui Lorenzini, situate în zona
cefalică, în special pe laturile capului. Rolul electroreceptorilor este atât de
identificare a prăzii, cât și de comunicare intraspecifică, la unele specii existând
și organe care generează impulsuri electrice.

Viața parazitară este asociată cu regresul organelor de simț.