CURSUL 2 MCS

IPOTEZA ŞI ROLUL El ÎN CERCETARE;

PREVIZIUNEA
Ştiinţa avansează cu paşi mici prin transformarea presupunerilor, a ipotezelor, în certitudini.
Procesul are la baza lui capacitatea omului de a anticipa atât propriile sale acțiuni şi efecte ale
acestora, cât şi desfăşurarea evenimentelor din natură şi societate.
Ipoteza este o presupunere, o explicaţie provizorie, cu care încercăm să aflăm relaţiile între
fenomene, legăturile lor cauzale, mecanismele sau structura acestora.
Este exprimată, de regulă, printr-un raţionament de forma: „dacă A, atunci B" şi este enunţată pe
baza faptelor, datelor şi legilor cunoscute.
- ipoteza nu este o formă de cunoaştere, ci este un moment al cunoaşterii.
- este - „tehnica mentală cea mai importantă pe care o poate folosi cercetătorul şi rolul ei
principal este să sugereze noi experimente şi noi observații" (Beveridge, 1968, p. 72).
- Ce este ipoteza? J. Kepler (1571-1630) - Mai întâi, schiţăm o imagine a naturii lucrurilor;
apoi introducem, sprijinindu-ne pe aceste ipoteze, un calcul şi-1 punem în mişcare, deducând
consecinţele; în fine, aceste consecinţe ale calculului vor fi comparate cu stările observabile,
stabilindu-se valabilitatea lor."
Funcţiile ipotezei
-Ipoteza este o satisfacţie, adesea anticipată, dar necesară, a nevoii de unitate, care îndeamnă
spiritul uman să nu aştepte în toate ocaziile revelaţiile adesea tardive ale naturii.
- Ea este conformă cu spiritul ştiinţei care constă în reducţia sistematică a multiplicităţii la
unitate.
- Este, printre altele, un excitant pentru experienţă şi totodată un ghid pentru cercetare.
- Stimulează şi coordonează investigaţiile.
- Când apare o astfel de ipoteză, contradicţiile pe care le provoacă, discuţiile aprinse conduc la
rezultate fericite pentru progresul ştiinţei.
- Se trece la treabă pentru a o confirma sau pentru a o distruge şi, în final, cunoaşterea
avansează.
- În situaţiile în care faptele o dezmint, trebuie abandonată, fără intenţia de revenire sau regret;
altfel, independenţa intelectuală a savantului este compromisă şi cu ea, succesul cercetărilor
sale. (L. Liard, Logique, Paris, Masson,1894, p. 149-150)
Formularea ipotezelor poate avea două izvoare:
1. Practica, datele concrete, faptele observate sau apărute chiar în cadrul experienţelor care ies
din comun şi nu se încadrează în teoriile şi legile cunoscute - acestea sunt ipotezele inductive (din
categoria unor observaţii.
2. Legile şi teoriile deja cunoscute şi prin care se caută să se fundamenteze alte fenomene din
realitate - acestea sunt ipotezele deductive.
Ea constituie un răspuns incert, posibil la o problemă
- este formulată în intenţia şi speranţa confirmării, a verificării printr-o serie de observaţii şi
experimente.
Confirmarea - va transforma ipoteza în teză, presupunerea în teorie, în certitudine –și
dobândeşte caracter operaţional.
• Ipoteza trebuie să fie în concordanţă cu baza empirică din care s-a ivit;
• Ipoteza este justificată numai dacă explică şi alte fenomene.
• Ipoteza trebuie să fie principial verificabilă.
• Ipoteza nu trebuie să fie în contradicţie cu alte legi şi teorii considerate adevărate şi nici să
contrazică legile logice ale gândirii (legile corectitudinii gândirii).
- Recomandări cercetătorilor în legătură cu formularea şi utilizarea ipotezei:
a) să evite încăpăţânarea în idei care s-au dovedit infructuoase.
b) să aibă disciplina intelectuală de a-şi subordona părerile şi dorinţele, evidenţei obiective);
c) examinarea critică a ideilor;
d) evitarea concepţiilor greşite pe baza unei depline stăpâniri cunoştinţelor şi metodelor
domeniului şi a informaţiilor din ştiinţa acestuia;
e) încredere în sine, pentru a nu renunţa cu uşurinţă în faţa unor insuccese şi în timpul
experienţelor de verificare

Cercetarea care vizează verificarea ipotezei trebuie să ofere o bază empirică mult mai largă şi să
utilizeze principiile logice ale cercetării experimentale (Bacon şi Mill).
Ipoteza se verifică prin cazuri particulare, de cele mai multe ori neputând fi total verificată.
-verificarea ei pe cât mai multe cazuri,
Verificarea poate fi directă, experimentală
şi indirectă, prin intermediul altor mijloace de investigaţie,
În acest caz, consecinţele sunt trase prin deducție şi calcul despre concordanța presupunerii cu
faptele cunoscute (Liard, 1894, p. 145).

Previziunea anticipează, formulează o judecată care descrie modul cum se produce un fenomen
înainte de apariţia lui, în virtutea cunoaşterii legilor clasei de fenomene şi a condiţiilor prezente
în care acestea se pot produce.
Sub aspect general, predicţia poate fi probabilist-statistică (prelungire inductivă şi deductivă a
unor construcţii teoretice) şi sintetică (exprimare a consecinţelor logico-deductive teoretice
certe), în cercetarea concretă, observaţională şi experimentală, St. Lantoş (1971, pag. 115)
deosebeşte:
a) predicţia - scop sau proiectivă;
b) predicţia - mijloc sau strategică.
Prima cuprinde orientarea activităţii, iar cea de a doua mijloacele tehnologice de efectuare a
cercetării.

TEHNICILE DOCUMENTĂRII
Cercetarea ştiinţifică este un proces care vizează descoperirea noului, pornind de la o cunoaştere
realului existent şi a experienţei trecute a omenirii.
În condiţiile exploziei informaţionale la care asistăm astăzi se apreciază că în unele specialităţi
este mai uşor pentru un cercetător să efectueze o anumită investigaţie decât să afle din mulţimea
extraordinară a publicaţiilor, dacă această lucrare a mai fost făcută de cineva.
Problema documentării devine an de an tot mai dificilă, ca urmare a diversificării ştiinţelor, a
creşterii necontenite a publicaţiilor, a dezvoltării cercetării şi înmulţirii slujitorilor ei.
Unele calcule arată că volumul informaţiilor din domeniul cercetării se dublează la fiecare 10-12
ani.
Tinerii de astăzi care se pregătesc pentru sectoarele cercetării vor avea de cuprins peste 10-15 ani
- când vor fi în plină activitate creatoare - un volum de 2-3 ori mai mare de cunoştinţe, date,
informaţii decât există în prezent.
Astăzi un cercetător poate afla numai 5% şi cunoaşte abia 1% din ceea ce se scrie în domeniile
de mare productivitate ştiinţifică.
Înţelegem de ce metodologii cercetării ştiinţifice se preocupă de condiţiile cele mai bune de
asigurare a unei informaţii complete şi adecvate pentru fiecare cercetător, de crearea
instrumentelor de lucru, a tehnicilor potrivite prin care să se evite neajunsurile unei documentări
incomplete sau din surse nereprezentative.
Cercetarea ştiinţifică şi publicarea rezultatelor sunt acte de cultură care se încorporează în fondul
social-istoric al culturii naţionale şi universale.
Acest fond este o sursă, un izvor de cunoştinţe şi, în acelaşi timp, un recipient pentru noile
creaţii. Documentarea este o activitate indispensabilă şi de cea mai mare însemnătate pentru
cercetarea ştiinţifică, întrucât prin intermediul ei se ia cunoştinţă de experienţa socială
dobândită în diferitele domenii ale realităţii.
Ea este în primul rând o activitate individuală, personală, a fiecărui specialist.
Cercetătorul trebuie să stăpânească tehnicile uzuale ale documentării, să fie cu adevărat
„documentaristul" avizat al specialităţii sale. în sensul acesta, ne orientăm şi noi indicaţiile din
acest capitol.
Pe de altă parte, având în vedere însemnătatea socială a organizării unui eficient schimb de
informaţii între oamenii de cultură şi ştiinţă, între cercetători şi beneficiari, documentarea şi
transferul acestor informaţii se realizează aproape exclusiv de către instituţii specializate,
încadrate cu personal calificat. Ceea ce realizează aceste instituţii nu îl scuteşte însă pe
cercetătorul individual sau colectivele de cercetare de utilizarea sistemelor şi tehnicilor de lucru
adecvate, chiar personale.

INFORMATICA DOCUMENTARĂ
Informatica documentară s-a transformat dintr-o preocupare într-o adevărată ştiinţă în plin proces
evolutiv. Faţă de documentarea bibliografică tradiţională, informatica documentară se
caracterizează printr-o concepţie ştiinţifică modernă cu privire la procesul emiterii,
înmagazinării, prelucrării şi transferului de informaţie şi prin folosirea tehnicilor moderne,
computerizate, de prelucrare a datelor.
Acest tip de prelucrare a informaţiei este pe cale de dispariţie, lăsând loc sistemelor şi reţelelor
informatice.
Informatica documentară este astăzi obiect de studiu în numeroase instituţii de învăţământ
superior în care studenţii sunt învăţaţi nu numai să folosească sistemele moderne ale docu-
mentării, ci sunt şi educaţi în sensul de a manifesta în permanenţă dorinţa de a fi la curent cu tot
ce apare în domeniul specialităţii şi de a dobândi obişnuinţe de informare şi documentare.
O bună informare şi documentare nu se realizează numai prin fondul de cărţi şi reviste pe care îl
posedă fiecare specialist. Evident că, cu cât va fi mai bogat acest fond, cu atât îi va fi mai comod
să se informeze şi să sistematizeze datele cuprinse în publicaţiile respective. Este bine ca fiecare
specialist să deţină fondul informaţional de bază al domeniului: manuale, tratate, monografii,
dicţionare ş.a. pe care să-1 împrospăteze cu fiecare apariţie mai importantă.
Cum însă este imposibil ca fiecare cercetător sau specialist să deţină toate informaţiile funda-
mentale, având în vedere că multe lucrări apar în străinătate şi ajung în ţară într-un număr
restrâns de exemplare, de regulă înregistrate în biblioteci, că apar multe cărţi şi reviste al căror
cost depăşeşte posibilităţile individuale, că - în sfârşit, dar nu mai puţin important - multe date de
care are nevoie cercetătorul se află în lucrări din alte specialităţi mai mult sau mai puţin înrudite,
apare evidentă necesitatea întocmirii unei documentări prin consultarea acestor surse de
informaţii la locul lor de depozitare, în biblioteci.
A luat astfel fiinţă Asociaţia Internaţională pentru Informarea Sportivă (I.A.S.I.) care cooperează
atât cu U.N.E.S.C.O., cât şi cu Consiliul Internaţional pentru Ştiinţa Sportului şi
Mihailov, 1970) este următoarea: lucrări de referinţă, studii de sinteză, referate şi adnotări,
materiale de informare rapidă ca indexuri bibliografice, cataloage - în volum sau pe fişe.
In categoria lucrărilor de referinţă intră enciclopediile, îndrumarele de specialitate, dicţionarele
de specialitate, dicţionarele de terminologie, dicţionarele bibliografice ş.a. care furnizează datele
esenţiale din domeniile ştiinţifice şi ale activităţii practice. Studiile de sinteză cuprind date ale
analizei aprofundate a documentelor ştiinţifice primare (studii de sinteză analitică) sau numai
sistematizarea datelor cuprinse în aceste documente cu sublinierea tendinţelor de dezvoltare a
domeniului (studii de sinteză referative).
Revistele de referate constituie una din formele cele mai importante de informare, cuprinzând fie
adnotări - scurte date cu privire la conţinutul şi valoarea studiilor, fie referate -rezumate alcătuite
după norme ştiinţifice - şi care redau principalele idei, aplicaţiile, metodele folosite şi alte date
care pot furniza beneficiarului o imagine succintă, dar completă despre materialul recenzat.
Indexurile. în ultimii anii s-a extins utilizarea „indexurilor", ca părţi componente ale unor
publicaţii primare sau secundare, servind drept instrumente pentru identificarea diferitelor
aspecte de conţinut ale acestora (index de nume, de autori, de instituţii, de subiecte) şi care pot fi
prelucrate uşor şi rapid de calculatoarele electronice.
Ideea de a folosi cuvintele semnificative din titlurile lucrărilor ca „vedetă de subiect" a avut-o A.
Cataloagele, cea mai veche categorie de documente secundare, constituie o importantă sursă de
informare. Potrivit definiţiei din STAS 8283 - 68 „Documente secundare. Terminologie",
„catalogul reprezintă o listă anume, de concepte sau de obiecte înregistrate pe diferiţi purtători
de informaţii, orânduite după anumite scheme de clasificare şi servind pentru scopuri de
informare".
Fişele divizionare au un rol deosebit, nu numai pentru organizarea catalogului, punând în
evidenţă cele mai importante domenii de cunoştinţe, ci şi în orientarea rapidă a cititorilor în
catalog, în îndrumarea lor spre publicaţiile de care au nevoie (fişele divizionare trebuie folosite
aşa cum se foloseşte tabla de materii a unui manual). Pentru a se deosebi de fişele de catalog
obişnuite, cu formatul internaţional de 75 x 125 cm, fişele divizionare sunt confecţionate dintr-un
carton mai gros, de obicei colorat, şi au marginea de sus mai proeminentă.
Catalogul pe subiecte grupează referinţele tot după conţinut, însă după alte reguli. în acest caz,
structura catalogului este determinată de indicii subiectelor pe care le tratează publicaţiile.
Subiectul unei cărţi este reprezentat printr-un cuvânt sau sintagmă, constituind vedeta de subiect
şi sub care se adună în catalog referinţele bibliografice cu subiect analog. In catalogul de
subiecte, toate vedetele de subiect sunt trecute alfabetic, iar în cadrul vedetelor de subiect,
referinţele se aşază în ordinea alfabetică generală a numelor autorilor sau a titlurilor. Mai există
şi alte tipuri de cataloage sau combinaţii între principalele categorii. De exemplu, cataloagele
tematice, cataloage ale procesului de învăţământ, cataloage pe titluri, cataloage dicţionar,
cataloage enciclopedice etc.
Din punctul de vedere al formei de realizare, cataloagele pot fi elaborate sub formă de carte sau
sub formă de fişe, acestea din urmă constituind principala categorie de cataloage folosite în
bibliotecile noastre.