Ciorbă Constantin

METODOLOGIA
CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Chișinău -2020
1
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNTRODUCTIV………………………………………………...…..3

1. CURS 1. PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI

CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE………………………………………………….….6

2. CURS 2. METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII

ŞTIINŢIFICE………………………………………………….………15

3. CURS 3. METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE…….…24

4. CURS 4. METODA EXPERIMENTALĂ………………………………….29

5. CURS 5. METODA ANCHETEI………………………………………….…37

6. CURS 6. STUDIUL ACTIVITĂŢILOR ŞI ACTELOR MOTRICE..…46

7. CURS 7. TEHNICI CINEMATICE, FOTOGRAFICE ŞI

CINEMATOGRAFICE………………………………………….…52

8. CURS 8. ACTIVITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE

CONCRETĂ………………………………………………..….62

BIBLIOGRAFIA………………………………………………………………….89

2
 CUVÂNT ÎNTRODUCTIV

În educația fizică și sport la etapa contemporană tot mai mult

atenția specialiștilor este îndreptată spre efectele căpătate în urma
diferitor cercetări științifice, fie pe o perioadă scurtă, fie pe o
durată mai îndelungată.
Actualmente, nici un act normativ, fie sub formă de proiect
sau formă de programă, nu poate fi implementat în practică fără a
fi supus verificărilor științifice, având drept scop scoaterea în
evidență a efectelor acestora în procesul de instruire.
De fapt, știința este considerată de mai mulți autori, drept un
sistem de cunoștințe verificate și unificate si cunoștințe
controlabile si verificabile, referitoare la un domeniu definit al
realității sau la un aspect determinant al acesteia. În cazul nostru,
lucru clar, ne referim la domeniul educației fizice și sportului.
Societatea contemporană se bazează pe ştiinţă şi, fără nici o
îndoială, societatea viitorului se va baza tot mai mult pe ştiinţă.
Parafrazând o binecunoscută idee a lui Montaigne, putem spune că
ştiinţa devine din ce în ce mai mult o unealtă a societăţii; dar ea va
rămâne în esenţă, mereu, o podoabă a spiritului uman.
Diriguitorii sportului de performanţă şi practicienii doresc
neîncetat aplicaţii noi, modalităţi ştiinţifice moderne de accelerare
a procesului de pregătire sportivă, de "fabricare" a noi recorduri.
Interesul lor este de înţeles şi nu este condamnabil, dar ar fi
nedrept să se neglijeze raportul dintre efortul ştiinţei şi aplicaţiile
ei.
Ar mai fi de subliniat faptul că, pe lângă interesul pentru
aplicaţiile sale, ştiinţa mai are o motivaţie elevată, orientată spre o
caracteristică esenţială a spiritului uman. Este vorba, credem,
despre curiozitatea ştiinţifică, despre dorinţa de a înţelege, despre
bucuria cunoaşterii, despre acel "motor" onorabil al speciei umane

3
care a facilitat evoluţia omului de la forma primitivă de vieţuire la
forma modernă de convieţuire.
O altă curiozitate a ştiinţei este aceea a raportului ei cu
învăţământul. Învăţământul superior modern, practicat în ţările cu
civilizaţie avansată, îmbină specific ştiinţa cu învăţământul,
încercând diferite soluţii aparent de compromis; de fapt, el
încearcă o satisfacere a conflictului dintre cele două aspecte
antagoniste (ale funcţiilor ştiinţei şi învăţământului), astfel încât o
parte dintre absolvenţii învăţământului superior să poată deveni
cercetători în domeniul lor de studiu.
De ce ar fi obligat un student sau un cadru didactic din
domeniul educaţiei fizice şi sportului să presteze activitate
științifică? După părerea noastră, activitatea ştiinţifică, în forma ei
cea mai cunoscută - cea de cercetare - este, ca orice activitate
creativă, apanajul persoanelor talentate, al celor cu chemare
pentru creaţie. Dar talentul, gustul pentru ştiinţă nu pot fi
cunoscute decât post factum, adică numai după cel puţin o
încercare semnificativă. Iată de ce iniţierea în activitatea ştiinţifică
pare a fi obligatorie (nu şi perseverarea în această activitate a
oricăruia).
Din această convieţuire dintre activitatea ştiinţifică şi cea
didactică (sau cea studenţească) pot rezulta efecte benefice, de
progres, dar pot rezulta şi dezvoltări disarmonice de structuri
administrative şi birocratice care, deşi ar trebui să faciliteze
convieţuirea ştiinţei cu învăţământul, fac ca această simbioză să
devină problematică.
Istoria dezvoltării ştiinţei consemnează, mai ales în
comunitatea academică, nenumărate cazuri când idei sau rezultate
ştiinţifice geniale au fost blocate sau obstrucţionate de decizii
administrative.
Prin esenţa sa, învăţământul tinde să fixeze sub formă
definitivă o stare, o constatare. De pildă, modelul campionului a
4
reprezentat un pas înainte în evoluţia cercetării științifice, atunci
când sportul de performanţă nu avea decât idoli; acum, acest
model este depăşit de modelul biologic, o expresie care ar sugera
că fiecare sportiv are un model propriu, un reper teoretic individual
al potenţialului său de performanţă sportivă.
Nu este exclus ca în scurt timp să apară un alt model practic,
mai progresist decât modelul biologic, cum ar fi, de pildă, modelul
eutrofic (creştere şi dezvoltare armonică pe baza aportului
energetic optimizat individual), şi aşa mai departe. Tot în această
ordine de idei, profesorul, cadrul didactic în general, nu poate
introduce mereu îndoieli sau restricţii în afirmaţiile sale, în
prelegerile sale. Dacă ar fi aşa, studenţii sau elevii, în general
auditoriul ar avea impresia unei gândiri şovăielnice, iar autoritatea
cadrului didactic ar avea de suferit. Cel care predă după o rutină
îndelungată, în care obişnuinţa intervine nedisimulat, riscă să
repete mereu "se ştie că...." sau "este bine cunoscut faptul....",
sfârşind prin a desconsidera sau neglija complet argumentele pe
care se sprijină afirmaţiile sale.
Pentru omul de ştiinţă, atitudinea corectă faţă de problema
pe care o tratează este cea de incertitudine, de prudenţă în a
transforma ipoteza în teză. Adeseori, un om de ştiinţă adevărat,
fără a fi ipocrit, are în forul său interior multe îndoieli asupra celor
exprimate aparent ca un magistru, sigur pe sine.
Cercetarea ştiinţifică alimentează învăţământul, iar
învăţământul face ca ştiinţa să treacă de la o generaţie la alta şi să
se fortifice.

5
 CURS 1. PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE
Caracteristici şi tendinţe actuale
Ştiinţa este un fenomen evident şi dominant al lumii în care
trăim, ea ocupând un loc tot mai important în dezvoltarea socială,
pătrunzând în toate domeniile existenţei umane. Ea devine
esenţială nu numai în relaţiile dintre om şi natură (relaţii în care
natura, se umanizează iar omul încearcă să depăşească poziţia
antropogeocentrică), ci şi în toate structurile sociale. Pătrunzând în
toate sferele activităţii umane, ea se impune prin nota esenţială de
cunoaştere şi predicţie. Ca activitate sistematică de cunoaştere,
ştiinţa se caracterizează prin cerinţa fundamentală de a reda
realitatea, investigaţie cât mai aproape de ceea ce este ea în esenţa
sa privind temeiurile şi cauzele sale.
Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului şi
urmăreşte să prevadă desfăşurarea acestora. Spre deosebire de
cunoştinţele empirice, care sunt acumulate nemijlocit în cursul
activităţii practice şi care permit cel mult constatarea repetabilităţii
unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei
activităţi specializate, bazată pe observaţii sistematice, pe
experimente, pe ipoteze noi şi pe verificarea acestora; ele
constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor obiective de
dezvoltare.
În patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţe esenţiale,
sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe şi
necontradictorii, verificate de practică. Asupra dezvoltării ştiinţei îşi
exercită influenţa, într-un fel sau altul, cerinţele producţiei
materiale, practica social-istorică, natura orânduirii sociale,
celelalte forme ale conştiinţei sociale. Rolul principal îl îndeplineşte
practica socială.
Producţia creează un obiect care se consumă. Ştiinţa, ca
"producţie spirituală", creează şi ea un "obiect" (descoperiri, teorii)
6
pentru a fi "consumat" prin aplicarea în practică. Acest proces se
repetă în spirală, la un nivel mereu superior şi în proporţii din ce în
ce mai mari, având ca şi rezultat dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei.
Caracteristicile ştiinţei şi ale cunoştinţelor ştiinţifice
Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică
în domeniul producţiei materiale şi a schimbării relaţiilor sociale.
Ştiinţa se caracterizează prin:
- unitate;
- generalitate;
- certitudine;
- obiectivitate;
- întemeiere metodică;
- dezvoltare progresivă.
Ştiinţa are trei caracteristici fundamentale:
1. Raţionalitatea;
2. Obiectivitatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre
lume şi imaginea ei în mintea noastră;
3. Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în
care pătrunde logica şi matematica, pentru sistematizare şi
explicare.
La caracteristicile mai sus amintite se mai adaugă şi cea de
predicţie, adică de construire a viitorului pe baza datelor existente.
Pentru a fi ştiinţifice, cunoştinţele trebuie să aibă următoarele
caracteristici:
- să respecte aceleaşi legi, principii şi această duce la unitatea
cunoştinţelor;
- să reflecte esenţialul, generalul şi cauzalul obiectelor, proceselor,
fenomenelor investigate, fapt ce determină esenţialitatea şi
generalitatea cunoştinţelor astfel dobândite;
- să fie verificate, veridice, adevărate, certe;
- să ducă la eliminarea oricărui element subiectiv în determinarea
cunoştinţelor;
7
 - concordanţa imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în
mintea noastră, ceea ce conduce la obiectivitatea cunoştinţelor;
- cunoştinţele să fie relevate pe baza unei întemeieri metodice;
- cunoştinţele se acumulează în timp, din aproape în aproape;
- acumularea cunoştinţelor sa poată determina predicţii, prognoze
asupra felului în care vor evolua fenomenele studiate pe baza
datelor existente;
- ştiinţa urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă, pe bază de
cercetare, observaţie, experiment etc., măsurarea unui număr cât
mai mare de fenomene sau de cazuri.
Definirea ştiinţei
Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe
veridice despre natură, societate şi gândire, reproducerea,
reflectarea generalizată şi abstractizată a realităţii.
O trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca acesta accepta o
cunoaştere bazată pe fapte şi organizată astfel încât să explice
fapte şi să rezolve probleme.
Un criteriu obligatoriu al ştiinţei este ca respectiva cunoaştere
sa constituie o totalitate care face să crească capacitatea de
explicare, previziune şi control. Cu cât acest ansamblu de
cunoştinţe explică mai multe lucruri ce nu se puteau explica
anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept ştiinţă.
Din toate aceste domenii amintite, ştiinţa sau relaţia raţională
a omului cu universul este cea de care ne ocupăm în această
lucrare. În esenţă ştiinţa este considerată ca fiind zona cea mai
evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde totalitatea
cunoştinţelor despre această realitate, constituite într-un sistem ,
care pot fi demonstrate şi verificate.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe organizate într-o
structură logică ce reflectă în mod adecvat realitatea obiectivă.
Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe verificate
despre realitatea obiectivă şi subiectivă (natură, societate, gândire)
8
sau în sens mai particular ca ansamblul de cunoştinţe dintr-un
anumit domeniu al cunoaşterii. Cunoştinţele sunt reunite pe baza
aceloraşi legi şi principii, formând o teorie coerentă şi unitară.
Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate
omenească, o instituţie cu zeci şi sute de mii de oameni, o
acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, un factor
important în menţinerea şi dezvoltarea vieţii sociale: o metodă
compusă dintr-o serie de operaţii cum sunt: clasificarea,
măsurarea, analiza, sinteza, observaţia, experimentul, formularea
ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice etc.
Ştiinţa este un ansamblu de enunţuri adevărate, organizate în
teorii ştiinţifice.
Ştiinţa contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare în
ritm accelerat, prin transformarea ei progresivă într-o forţă, care
contribuie nemijlocit la rezolvarea nevoilor de viaţă ale oamenilor,
printr-o diferenţiere a ştiinţelor particulare şi totodată prin
tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia ştiinţelor de
sinteză.
Putem considera ştiinţa ca fenomen în permanenţă înnoire şi
devenire, fiind un sistem de cunoştinţe controlate şi verificate.
Metoda
Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de
cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective)
este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea
dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai poate fi definită şi ca
procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea
cunoaşterii unui obiect.
Caracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică
depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor
obiective. Sursa metodei se afla în realitatea obiectivă. Apărând ca
un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, metoda devine o

9
premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, în
unitate indisolubilă cu teoria.
Metoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului
teoretic enunţiativ al unei ştiinţe în domeniul teoretic normative, în
indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se
obţine despre el cunoştinţe autentice. Metodele cele mai generale
de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sunt metodele
dialectice şi metafizice. Dintre cele mai cunoscute metode de
cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor menţionăm: observaţia,
experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea
obiectului determină complexitatea metodelor.
În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele
biologice şi sociale, într-o unitate caracteristică numită metoda
complexa.
Metodologie (gr. Methodos = cale, mijloc si logos = ştiinţa).
Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o
ştiinţa anumită al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai
generale legi si principii ale ştiinţei respective.
Metodologia este o parte a filozofiei care se ocupă cu analiza
teoretică a metodelor folosite in ştiinţa moderna; este ştiinţa
despre metodă.
Metodologia se profilează ca domeniu in filozofia modernă
prin Bacon si Descartes, dar devine o preocupare sistematică abia
in secolul al XIX – lea, odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor
experimentale.
Tehnici si procedee de cercetare
Procedeele si tehnicile constituie modul particular în care este
aplicată o metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt
modalităţi practice de acţionare in cadrul metodei. Spre exemplu,
aplicarea metodei observaţiei presupune atât perceperea
sistematică a fenomenului cât si înregistrarea obiectivă a datelor. În
acest scop se folosesc tehnicile foto – cinematografice,
10
înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d. Transcrierea,
sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite procedee
grafice, statistice,informatice, etc.
Cercetare. Tipuri de cercetare
Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare
moment în legătură cu o anumită activitate individuală sau
colectivă.
Cercetarea ştiinţifica este definită ca investigaţie, studiu, în
vederea descoperirii si punerii in evidenţă a noi cunoştinţe (legi,
fenomene, procese etc.) şi verificarea acestora.
Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea
de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se realizează în afara cercetării.
Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua funcţie fiind
interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt
investigarea realităţii concrete, in mod sistematic şi pe baza
observaţiei si experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea
calitativă de ordin logic, cât şi înregistrarea cantitativă de ordin
matematic.
Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise
prin tradiţie, cât şi metodă de dobândire a acestor cunoştinţe.
Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în
intenţionalitatea cercetării, scopul pe care îl urmăreşte. Pornind de
la aceasta , majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare:
A.- cercetarea fundamentală;
B.- cercetarea aplicativă;
C.- cercetarea pentru dezvoltare.
A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce
este esenţial într-o anumită direcţie a domeniului,dacă are caracter
de lege sau normă şi reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect
al acestuia. În cercetarea fundamentală se incadrează investigaţiile
sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc
in final la constituirea cadrului si conţinutului ştiinţei domeniului.
11
 B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea
de date pentru direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea
muncii metodice.
Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii
ale cercetării fundamentale. Cercetarea aplicativă indică direcţia în
care o problemă practică poate fi rezolvată. De pildă, in domeniul
activităţilor corporale, studiul fundamental al calităţii motrice oferă
elementele aplicative referitoare la posibilităţile de perfecţionare
ale acestora.
C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare
care urmăreşte crearea acelor produse (tehnici, procedee,
dispozitive) ce pot influenţa direct activitatea practică. Dacă
cercetarea aplicativă indică posibilităţile de rezolvare a unei
probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică
aceste posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată.
Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator în legătură cu
dezvoltarea si perfecţionarea calităţilor motrice ale unor anumiţi
sportivi aflaţi in “asistenţă ştiinţifică” a unui laborator sau/şi a
specialiştilor.
Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate
domeniile vieţii sociale prin trăsături care o diferenţiază pregnant
de perioadele anterioare, îndeosebi prin amploarea şi
impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea or
spre transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de
conţinut, dar şi geografică a ştiinţei contemporane, prin
pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societăţii, operând
transformări în mentalitatea oamenilor.
Educaţia fizică şi sportul ca ştiinţă
Dezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume,
ca şi atenţia tot mai mare acordată educaţiei fizice, şi, în general,
activităţilor corporale pe plan social, ca mijloc de contracarare a
efectelor negative ale urbanizării, automatizării si lipsei de mişcare,
12
a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura
fizică, de pe o parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de
cunoştinţe specializate, pe de altă parte. Astfel, au apărut şi s-au
impus o serie de păreri care puneau în actualitate necesitatea
considerării ştiinţei educaţiei fizice şi a sportului sau a activităţilor
corporale, cum o defineşte Mihai Epuran.
Despre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice
se poate vorbi încă din antichitate, când unele percepte ale
medicini şi pedagogiei serveau ca ghid în organizarea şi efectuarea
exerciţiilor corporale. Evident că progresele realizate în studiile
biologice şi sociale – inclusiv psihologice şi pedagogice – au
influenţat permanent educaţia fizică şi apoi practicarea sporturilor.
Postulatele pedagogice ale educaţiei fizice, formulate cu mici
diferenţe timp de câteva secole, au constituit punctul de plecare în
fundamentarea mecanică şi biologică a exerciţiului fizic,
fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru.
Istoria mai recentă ne indică o mai activă influenţare a
activităţii de educaţie fizică şi sportivă de către medicină şi apoi de
către pedagogie. Abia în ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai
puternică a acestor activităţi de către psihologie şi sociologie.
Aceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care
practică exerciţiile corporale şi sportive, din afară, mai ales din
necesităţile lor de cunoaştere a manifestărilor omului şi în această
activitate.
Astăzi se pune problema de a realiza acea cercetare care să
pornească dinauntrul şi de la nevoile proprii acestei activităţi. Este
ceea ce-şi propune să realizeze ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.
Denumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de
M. Epuran (1969). Această denumire este utilizată, fiind preluată
de majoritatea specialiştilor. Argumentul care stă la baza acestei
denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de activitate, scopul
este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative
13
caracteristice. În sfera activităţilor corporale, M. Epuran
diferenţiază următoarele forme:
- Activităţi corporale ludice (de joc);
- Activităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere);
- Activităţi corporale gimnice (de orientare spre
autoperfecţionare);
- Activităţi corporale de loisir (caracter recreativ).
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că obiectul ştiinţei
activităţilor corporale îl constituie motricitatea omului, privită
procesual. Practica şi cercetarea consideră dezvoltarea fiinţei
umane sub aspectul dimensiunii motrice, a creşterii capacităţii de a
dialoga cu mediul înconjurător şi cu propriul corp.
Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între
ştiinţele biologice şi sociale. Această ştiinţă îşi găseşte, în mod
justificat, locul în sistemul ştiinţelor acţiunii, alături de ştiinţele
educaţiei, instrucţiei, de organizare a producţiei şi a muncii, etc.
Având obiect şi domeniu propriu de cercetare, care nu fac
obiectul studiului pentru nici o altă ştiinţă, ştiinţa activităţilor
corporale este o activitate autonomă, pluridisciplinară şi totodată
integrativă.
Domeniul de cunoştinţe al educaţiei fizice şi sportului se
lărgeşte şi se diversifică, constituind adevărată teorie a acestei
ştiinţe, structurată în mod particular, după legi şi necesităţi proprii.
În acest sistem de cunoştinţe sunt unificate, integrate şi acele
rezultate ale cercetătorilor din alte discipline (biochimia,
biomecanica, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia,
psihologia), care sunt folosite în cadrul şi pentru nevoile activităţii
specifice educaţiei fizice şi sportive.

14
 CURS 2.
METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile

particulare ale ştiinţelor
Metodele gândirii concrete
Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două
componente esenţiale: teoria şi metoda ştiinţifică . Teoria constă
din fondul de cunoştinţe acumulate, transpuse într-o formă
raţionalizată, de concepte şi legi. Metoda este modul de a folosi
cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în
continuare cunoaşterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda
este modalitatea unică de stabilire a adevărului ştiinţific, este
elementul care conferă ştiinţei mobilitatea şi perfectabilitatea.
Metodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele
de cercetare în domeniul educaţiei fizice şi sportului nu-şi pot
manifesta aplicabilitatea la obiect decât în strânsa lor legătură cu
principiile universal valabile ale dialecticii. Despre gândire ca proces
logic se vorbeşte de obicei în două sensuri. În primul rând, se are în
vedere treapta cunoaşterii mijlocite, procesul dobândirii şi
dezvoltării cunoştinţelor pe calea generalizărilor şi deducţiilor, se
au în vedere formele gândirii verbale, abstracte, noţiunile,
judecăţile şi raţionamentele exprimate prin cuvinte şi îmbinări de
cuvinte; în al doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în
forme corecte, în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unei
activităţi practice eficace şi utile.
După sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază
raţionamentul inductiv (de la particular la general) şi raţionamentul
deductiv (de la general la particular). O varietate de raţionament
deductiv prin care derivăm dintr-o judecată generală o nouă
judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia,
15
este silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care
reprezintă adevăruri nedemonstrate în acelaşi sistem logistic.
Aceste adevăruri rezultă din experienţa anterioară şi sunt
acceptate ca demonstrate.
În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile
şi contradictorii, în strânsă intercondiţionare: analiza şi sinteza.
Analiza constă din descompunerea raţională a întregului şi
desprinderea însuşirilor sale caracteristice. Sinteza reprezintă
operaţia inversă de reflectare a întregului din părţile sale
componente. Ambele operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial
cât şi în cel al cunoaşterii.
Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au
aplicabilitate extrem de largă în construirea teoriei ştiinţifice. Între
ele există o unitate dialectică.
Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la
inteligibilul raţional. Inducţia este o mişcare de la planul senzorial la
cel logic, ea reprezentând calea prin care cunoaşterea trece de la
reflectarea individualului la cea a generalului. După gradul de
întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea
incompletă. Prima reprezintă acea formă de raţionament inductiv
cu ajutorul căreia se obţine o concluzie generală din premise care
epuizează toate cazurile sub care se prezintă fenomenul dat.
Deducţia este un proces cu mişcare inversă, care constă din
derivarea riguroasă a unei propoziţii (concluzia) din alte propoziţii
date (premisele). Mersul său se face de la idee la idee, oferind
astfel superioritatea obţinerii de noi adevăruri fără investigarea
realităţii în mod direct. Prin această funcţie pe care o exercită se
înţelege că numai acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se
găseşte inducţia ştiinţifică. Pentru a evita riscul de eroare e bine să
se evite lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice rezultatul după
fiecare deducţie.

16
 Valoarea deducţiei creşte cu cât este verificată printr-un
număr mai mare de metode.
Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul
prin analogie se referă la interferenţa probabilă care, din
asemănarea a două obiecte în unele privinţe conchide asemănarea
lor şi în alte privinţe.
În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter
probabilistic. Condiţiile care conferă concluziei un grad înalt de
probabilitate sunt următoarele:
numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale
celor fenomenelor sau lucrurilor considerate);
lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă;
însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât
mai esenţiale.
Metode particulare cu grad mare de generalitate
În activitatea de cercetare ştiinţifică există mijloace care, prin
natura lor, mediază cunoaşterea realităţii din punct de vedere al
anumitor domenii. Aplicarea unor modalităţi de gândire proprii
anumitor discipline particulare, posedând însă un grad mare de
generalitate, care le face utilizabile în cele mai variate domenii, a
dus la alcătuirea unui grup de metode care contribuie la
perfecţionarea metodologiei cercetării.
Majoritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode:
experimentală, matematică, istorică, a tipizării şi modelării.
a)Metoda istorică constituie o reflectare a istoriei obiective a
fenomenelor, a dinamicii şi a dezvoltării lor. Acest fapt explică
pregnantul caracter de generalitate pe care îl are metoda.
Importanţa sa este predominantă în ştiinţele care se dezvoltă
destul de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc…., dar explicaţiile
se extind la numeroase alte discipline. Aduce în plus, faţă de
metodologia particulară a fiecărei ştiinţe, posibilitatea de a
cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte a
17
realităţii, în opoziţie cu viziunea statică. Pentru biologie, ea a
permis cunoaşterea unor teze de bază, printre care şi “ontogenia
repetă filogenia”, care a făcut posibilă înţelegerea unor fenomene.
Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a
variaţiilor cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care
controlează istoria.
b)Metoda experimentală. Experimentul a fost utilizat
accidental în antichitate. Arhimede este cel care la transformat în
metodă de studiu, folosindu-l însă doar ca anexă a observaţiei. El îşi
dobândeşte adevărata valoare odată cu constituirea ştiinţelor
moderne, în Renaştere. Cei care au introdus pentru prima oară
experimentul în ştiinţă au fost Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei.
Prin experiment se delimitează un nou stadiu al ştiinţelor,
experimental. Ceea ce da o notă particulară experimentului este
caracterul sau activ.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin
ipoteza conducătore.
c)Metoda matematico – statistică, ne furnizează o imagine
mai completă, mai riguroasă despre fenomenele studiate. Baza
deductivă a metodelor matematică folosite în ştiinţă permit
formularea mai precisă a unor previziuni ştiinţifice. Procedeele de
prelucrare matematica constituie frecvent un vehicul cu conţinut
exact, al inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor legi generale.
d)Metoda axiomatică, se sprijină pe deducţia logică şi pe
adevărurile evidente care s-au formulat cu timpul în fiecare fiinţă,
adevăruri ce pot fi luate ca şi postulate. Din acestea se deduc, fără
eforturi de cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri cu
valoare ştiinţifică .
e)Metoda euristică (de la grecescul Keuristen = a afla despre
procedee metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe
noi, de exemplu ipotezele au valoare euristică).

18
 Euristica – adevărata ştiinţa a descoperirii şi a invenţiei,
cuprinde numeroase metode care favorizează creaţia originală, nici
una însă neputând fi considerată o cheie universală, cu
aplicabilitate în toate condiţiile, specificul fiecărei cercetări – ca
domeniu sau ca etapă a activităţii – şi particularităţile psihologice
ale cercetătorului determinând alegerea soluţiei optimale.
Principiile euristice (metoda pentru a căuta adevărul în ştiinţe),
formulate pentru prima dată de către Descartes, reprezintă un
îndreptar orientativ în munca ştiinţifică şi nu formule gata
preparate pentru a fi aplicate.
O resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintr-o
anumită atitudine intelectuală, este problematizarea neîncetată.
Întrebările bine puse îndeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat
deoarece “o întrebare clară este pe jumătate rezolvată”.
f)Modelarea. Studierea realităţii obiective întâmpină deseori
dificultăţi care pot deveni de nedepăşit. În asemenea situaţii s-a
recurs la o cale indirectă de cercetare şi anume la studierea unor
obiecte sau fenomene asemănătoare cu cele aflate în tematică.
Rezultatele obţinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul
care constituie obiectul cercetării. În acest fel a luat naştere
modelarea, ca metodă de cercetare.
Modelul trebuie să exprime într-o formă simplificată obiectul
studiat, cuprinzând doar o parte din trăsăturile care îl
caracterizează, esenţiale şi semnificative din punctul de vedere al
problemei cercetate. Modelul este definit ca un obiect care
serveşte ca analog altui obiect, sau ca reprezentare simplificată a
originalelor. Astfel, modelarea trebuie înţeleasă ca evitare
materială sau mintală a unui sistem existent, prin constituirea
specială de analogi (modele), în care sunt reproduse principiile
organizării şi funcţionării acestui sistem.
Gradul de asemănare cu obiectul modelat este extrem de
inegal, ceea ce permite diferenţierea mai multor tipuri de modele:
19
Modelul similar (omolog) – există diferenţe de mărime;
Modelul analog – are aceleaşi caracteristici ca şi fenomenul pe care
îl modelează;
Modelul stimulator – mimează unele procese.
Utilizarea modelării este justificată prin valoarea sa euristică.
Modelul furnizează rezultatele, care urmează a fi trecute asupra
originalului.
g)Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de
investigare a obiectelor– sistem, care reprezintă complexe
integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de
probleme cu caracter metodologic. Dezvoltarea cercetărilor
sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţa
procedeelor sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină
interdisciplinară.
Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsura egală, în orice
domenii ale cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba despre
fenomene materiale sau ideale.
Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au
început să fie privite ca sisteme, a fost biologia. Savantul biolog
Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date materiale din diferite
domenii ale realităţii, a elaborat o teorie a sistemelor[26].
“Conceptul de sistem, luat în sensul sau operaţional,
presupune nu un simplu fapt al admiterii caracterului organizat al
realităţii, ci cu deosebire, dezvăluirea, prin mijloace şi procedee
adecvate, a temeiului legic, intern al acestei organizări, elaborarea
modelului teoretic explicativ al ei, deschizând astfel perspectiva
unor abordări ştiinţifice riguroase”.
Abordarea sistemică a cercetărilor îşi croieşte drum în tot mai
multe domenii ale ştiinţei. Trebuie amintită în primul rând
cibernetica, în care “sistemul” este una din noţiunile fundamentale.
Demersul sistemic este o modalitate de cercetare specială,
unitar în sine. Principalele lui particularităţi sunt:
20
 - descrierea, bazată pe observaţii empirice, a însuşirilor,
particularităţilor, legăturilor obiectului cercetat, această fază
numindu-se descriere parametrică;
- descriere funcţională, al cărei specific metodologic constă în
aceea că funcţia elementului sau “părţii” (subsistemului) obiectului
se alternează pe baza principiului “înglobării”, adică se deduce din
caracteristicile şi cerinţele întregului mai cuprinzător.
Sistemele se clasifică în: reale (fizice, chimice, biologice,
psihice, sociale, etc.), realizabile (tehnice), posibile (matematice,
logice), etc. În funcţie de raportul lor cu ambianţa şi cu structura lor
internă, se poate vorbi despre: sisteme închise (care nu
interacţionează cu ambianţa), sisteme deschise (care
interacţionează cu mediul), sisteme stabile şi instabile, sisteme
statice şi dinamice (sau active), sisteme lineare şi ne lineare.
Însuşirea distinctivă a sistemelor este interacţiunea dinamică.
Un loc aparte în metodologia actuală a ştiinţei îl ocupă
sistemele cu autoreglare (auto–organizatoare).În această idee, un
interes deosebit îl prezintă teoria sistemelor instruibile,
perfecţionabile pe baza prelucrării informaţiei obţinute prin propria
lor experienţă.
Rolul ipotezei in cercetarea ştiinţifică
De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea
unor întrebări, cărora urmează a li se găsi răspuns. În demersul
cunoaşterii, ipoteza funcţionează de la formularea întrebării până
la descoperirea adevărului – moment în care ipoteza devine teorie,
adică cunoştinţă certă.
“Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente
esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi
finalizându-se adesea cu un salt al cunoaşterii”.
Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor realităţi sau
rezultate, care urmează a fi verificate în cercetare. Această
presupunere este sugerată de observarea faptelor, de datele
21
experienţei şi de cunoştinţele anterioare. Ipoteza, corect
formulată, decurge dintr-un anumit nivel de cunoaştere, naşterea
ei producându-se la nivelul confruntării dintre o anumită practică,
concret determinată, şi teoria existentă – sistemul de adevăruri
elaborat de ştiinţă.
Punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin
esenţă, o teză provizorie, care urmează a fi verificată. Înainte de a
începe cercetarea propriu – zisă, ipoteza trebuie evaluată sub
aspectul gradului de probabilitate. Operaţia este pur raţională şi
are la bază experienţa personală şi acumulările din domeniul
investigaţiei.
Acceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea libertăţii de
gândire şi nici a poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat.
Spiritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită într-
un mod critic, prin cântărirea argumentelor care o susţin.
Formularea temei de cercetare conţine două elemente principale:
domeniul investigat şi modul de abordare. În toate cazurile se
impune o delimitare precisă a domeniului abordat.
Circumscrierea problemei investigate reprezintă unul din
principiile euristice de bază (“a nu privi niciodată un lucru drept
adevărat, dacă nu ştim în mod evident că el este adevărat”).
Sursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală,
cât şi în cea generalizată a realităţii. Întrebarea este provocată, de
cele mai multe ori, în mod direct, de observaţii empirice sau
cercetări sistematice, care vor conduce în acest fel la alte întrebări.
în procesul de elaborare a ipotezelor trebuie să pornim
întotdeauna de la practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui
proces educativ, o acţiune competiţională, etc., să desprindem
acele aspecte sau domenii care nu au primit încă o explicaţie şi să
încercăm să dăm noi o explicaţie provizorie, pe care urmează să o
verificăm. Nu are rost să recurgem la ipoteze fără legătură cu

22
necesităţile de optimizare a practicii educaţionale, competiţionale,
etc.
Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la
datele concrete, de la fapte observate sau apărute în cadrul
experienţelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar când
formularea lor îşi are izvorul în legile şi teoriile deja cunoscute şi
prin care se caută sa se fundamenteze alte fenomene din realitate,
ipotezele sunt deductive.
Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri.
Verificarea poate fi directă, în cazul ipotezelor de nivel elementar şi
indirectă, prin intermediul altor mijloace de investigaţie (pentru
ipotezele de nivel maxim).În cercetările experimentale, verificarea
ipotezei se face prin aplicarea “ipotezei nule”, care presupune că
rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei
independente, ci din cauze întâmplătoare. Infirmarea ipotezei nule
va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face
prin intermediul testelor de semnificaţie. Poziţia creatoare pe care
o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce
pătrunde în zona percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din punct de
vedere euristic, nu există detalii lipsite de semnificaţie.
Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o
poate folosi cercetătorul. Principalul rol al ipotezei constă în
sugerarea de experimente şi observaţii noi. Chiar atunci când ideea
urmărită se dovedeşte a fi falsă, cercetările cauzate de aceasta,
răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi urmărit o idee.
În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:
1. nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace;
2. se impune respectarea unei discipline intelectuale,necesară
pentru a subordona ideile faptelor;
3. examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele
supoziţii, chiar dacă par evidente, fără observaţii, fără
verificare şi chiar, dacă este nevoie, reformulare;
23
 4. evitarea concepţiilor greşite.

CURS 3.

METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE

Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale

Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul
dezvoltării impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport –
fenomen devenit social, de mare amploare şi cu implicaţii
deosebite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. Pe de altă parte,
diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor
de graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea
şi punerea în actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul
activităţilor corporale.
Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a
performanţelor, a determinat o schimbare de mentalitate care a
permis recunoaşterea caracterului ştiinţific al activităţilor de
educaţie fizică şi sport.
Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl
constituie legile de manifestare a comportamentului motric al
omului, în scopul perfecţionării acestuia, a creşterii capacităţii de
efort şi a îmbunătăţirii performanţei.
Metodologia cercetării în educaţia fizică – sinteză a unei
etape ştiinţelor particulare
Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca
ştiinţă, este complex. La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare
metode generale, cât şi metode particulare, specifice domeniului
său.

24
 Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care
tratează, fiecare în specificul său, - omul – în complexul sistem de
relaţii şi interrelaţii. Este de la sine înţeles că ştiinţa activităţilor
corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie,
antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare dintre
aceste ştiinţe cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări
specifice domeniului ştiinţelor corporale. Astfel, psihologia,
medicina, sociologia, studiază manifestările omului în condiţii de
efort, specificul antrenamentului şi performanţei.
Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului
în mişcare s-au acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp,
ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinii, psihologiei,
sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de către
ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce nu mai pot ele să
continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care
conferă activităţilor corporale fundamentarea ştiinţifică.
Prezentarea metodelor ştiinţelor particulare care au
legătură cu educaţia fizică şi sportul
Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – ca ştiinţă
nou constituită – să folosească metodele unor ramuri, care stau la
baza fundamentării ei ca disciplină ştiinţifică. Normal că, ponderea
cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai apropiate de
specificul obiectului: metode de psihologie şi pedagogie pentru
aspectele privitoare la învăţarea şi perfecţionarea gestului motric,
metode fiziologice pentru aspectele privitoare la adaptarea la efort
fizic.
Ştiinţa activităţilor corporale şi-a sintetizat o parte din aceste
metode şi le consideră ca aparţinându-i, astfel:
- metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din
domeniul antropologiei;
- metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic,
din domeniul biologiei;
25
 - metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul
medicinei;
- metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei;
- metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din
domeniul ştiinţelor sociale.
La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu
caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de asemenea,
în cercetarea domeniului activităţilor corporale (metodele: istorică
experimentală, axiomatică, etc.).

Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi

sport
1. Metoda observaţiei şi tehnica ei
Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea
directă a realităţii, căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea
izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi atestă valabilitatea prin
aplicaţiile practice.
Necesitatea actului cunoaşterii este urmare a unei probleme
(întrebări la care trebuie dat răspuns) puse în legătură (Moisil) cu
un anumit sistem şi cu fenomenele suferite de acesta. Pentru
rezolvarea problemei, mai întâi, se impune să obţinem informaţii
asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de informaţii
direct de la sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare,
conştientizare, raţionalizare şi organizarea observaţiei. Astfel,
observaţia devine o metodă ştiinţifică de investigare. Rolul şi
importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului.
Ambele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind
o unitate ce formează baza metodologică a ştiinţei.
Observaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte
remarcabile, cunoaşterea acestor fapte conducându-l la o anumită
ipoteză în cadrul informaţiei de care dispune. În baza ipotezei

26
enunţate se instituie experimentul propriu-zis, care are rolul de a
verifica presupunerea făcută şi de a sugera, eventual, alte întrebări.
Observaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice,
constând în contemplarea metodică şi intenţionată, vizând un
anumit scop, a unui obiect sau proces.
P. Fraisse defineşte observaţia ca percepţia unei conduite a
unui document; o consideră primul moment al cercetării
experimentale.
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar,
în acelaşi timp, şi de explorare atentă a celor observate prin
mobilizarea cunoştinţelor anterioare, deci este o percepţie
fundamentală, dirijată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un
anumit scop.
În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la
care pe baza experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de
sprijin; ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri.
Tipuri de observaţii
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din
denumirea ocazională, de tipul observaţiei pasive, dar, având în
vedere că este făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea
unor aspecte noi şi interesante.
Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ,
provocat şi sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de la o
anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor.
Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii
obişnuite, naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în
observaţia experimentală sau provocată, cercetătorul intervine
direct prin administrarea unor stimuli, verificând reacţiile şi
conduita celor observate.
Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se
numeşte transversală când se face simultan pe mai multe situaţii
(de exemplu când luăm în studiu mai multe clase de elevi de
27
diferite vârste), în timp ce în observaţia de tip longitudinal se
urmăresc evolutiv ( în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică
şi statistică.
În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o
notă mai accentuată în munca de performanţă, atunci când
sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie
să interpreteze anumite stări de fapt, când a “învăţat” să se
cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia, care poate
veni cu succes în sprijinul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce
se auto-observă.
Este necesar ca observatorul ca şi auto-observatorul să nu se
grăbească în a trage concluzii; în formularea acestora să ţină cont
de toţi factorii stimulatori şi inhibitori.
Reiese că, percepţia şi implicit observaţia, prezintă un
caracter selectiv.
Înregistrarea observaţiilor
Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită
temă este necesară o schemă sau un protocol (program) de
observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de notare şi, dacă este
nevoie, o terminologie minimă. Datele observaţiei se notează în
timpul sau, în orice caz, imediat după observare, deoarece timpul şi
alţi factori ar putea denatura datele.
Datele se pot nota sporadic – cu caracter provizoriu – într-un
carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi
concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de observaţie,
ceea ce reprezintă de fapt, interpretarea, prelucrarea imediată a
materialului faptic.
Pentru succesul observaţiei este necesar ca subiectul sau
grupul studiat să fie urmărit în situaţii diferite, iar datele obţinute
să fie verificate prin mai multe procedee.

28
 Astăzi, observaţia beneficiază de tehnici moderne de
înregistrare: filmul, fotografia, înregistrarea magnetică, etc.
Observaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în
cercetare, ea să fi folosită simultan cu alte procedee.

CURS 4.
METODA EXPERIMENTALĂ
Caracteristici generale. Definiţii.
Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod
incidental. Arhimede l-a transformat în metodă de studiu, dar l-a
folosit ca o anexă a observaţiei. Experimentul îşi dobândeşte
adevărata valoare o dată cu constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce
are loc în Renaştere. Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei sunt
pionierii introducerii acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în
medicină (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard),
experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat
drept principala metodă în ştiinţele naturii.
În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă
superioară de cercetare. El cuprinde în sine observaţia, nu o neagă,
ci o ridică pe o treaptă superioară, încât creează posibilitatea
analizei unor fenomene dinamice, complexe, în relaţii de
pluricondiţionare.
Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul
său activ. Se spune că “experimentul este observaţia provocată”.
Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie
esenţială, ca izvor al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite
din provocarea deliberată a faptelor.
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere
a realităţii, caracterizat prin utilizarea raţionamentului
experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observaţie,
cât şi din experiment.

29
 Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în
ştiinţă, care constă în reproducerea artificială sau modificarea
intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru
studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de regulă, unor
ipoteze sau modele prealabile. Prin experienţă se înţelege
totalitatea aptitudinilor, capacităţilor practice, a cunoştinţelor
despre realitatea înconjurătoare, dobândite de oameni în contactul
nemijlocit cu această , în procesul practicii social-istorice, al
activităţii de transformare a naturii şi a propriilor relaţii şi instituţii
sociale, al interacţiunii dintre subiect şi obiect. Experienţa este
condiţia sine-qua-non a cunoaşterii.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin
ipoteza conducătoare. O ipoteză neverificată în practică nu
reprezintă un adevăr, iar o experienţă fără finalitate precisă nu are
sens.
În cadrul experimentului, condiţiile de producere şi
desfăşurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei
variaţii sistemice.
Experimentul se caracterizează şi prin posibilitatea de
repetare a fenomenului sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru
verificare.
Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoacă
fenomenul sau procesul în condiţiile determinate, uneori se
creează chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim
despre experimentul provocat.
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca
cercetătorul să intervină. Se vorbeşte, în acest caz, despre
experiment invocat.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare
precisă şi sigură. El oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare

30
precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii variabili, ceea ce
constituie o condiţie de bază pentru descoperirea legilor.
În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în
condiţiile vieţii reale. Marele avantaj al acestei metode constă în
aceea că experimentul aduce, în cursul cercetării, variaţiile ale
căror efecte le studiază. Experimentul se poate organiza în aşa fel
încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. De exemplu, în
cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în
educaţie fizică poate experimenta anumiţi factori, metode, s.a.
(aduce variabile noi), fără ca elevii, respectiv sportivii să-şi dea
seama că sunt cuprinşi în cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea
datelor este însoţită de adnotări rezultate din folosirea
concomitentă a metodei observaţiei.
Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul
natural să fie completate cu datele obţinute în condiţii de
laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie
experimentul psiho-pedagogic, care se limitează la condiţiile
instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al copilului cu
acţiunea instructiv-educativă a procesului de învăţământ sau
antrenament, care se execută asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau
confirmare, ce urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate
dinainte.
Prin experiment pilot (considerat ca o repetiţie generală),
experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a
stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de
aplicare a variabilei.
Prin experiment funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei
funcţionale dintre o variabilă independentă şi o alta dependentă.

31
 Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele şi
desfăşurarea lor temporală sau sincronic, concomitent.
Experimentul longitudinal urmăreşte modificările corelate ale
diferitelor variabil în diferite momente ale evoluţiei subiecţilor, în
timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un
moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de
vârste diferite, cu test adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să aibă un
rol decisiv în alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.
Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul
lui modificăm (schimbăm) în mod sistematic unul din factori, unul
dat, care formează obiectul cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân
nemodificaţi. Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenţă
acţiunea unui factor, căutând să se izoleze această influenţă şi se
urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat la are
asupra proceselor sau fenomenelor. În experimentul respectiv,
factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor
cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se numeşte
variabilă independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui,
performanţele realizate reprezintă variabila dependentă.
În afara variabilei stimul (independentă – V.I.) şi variabilei
răspuns (dependentă – V.R.) există şi variabila subiect – V.S. De
multe ori, variabila subiect este cea care se verifică în experiment,
urmărindu-se reactivitatea la anumiţi stimuli. Această variabilă
poate fi provocată atunci când subiecţii sunt puşi în anumite
condiţii (alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta,
sexul, constituţia, pregătirea, ş.a. sunt considerate în relaţie
cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările vizează în
principal studiul particularităţilor manifestărilor de ordin motric,

32
psihologic şi somatic – funcţional pe care le determină practicarea
exerciţiilor fizice de un anumit fel.
Controlul variabilelor
Controlul variabilelor semnifică asigurarea condiţiilor de
repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc două
tehnici:
- prima constă în neutralizarea variabilelor care nu pot fi
menţinute constante ;
- cea de-a două reprezentată de alcătuirea unor planuri
experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiză să
desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:
1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala,
terenul, echipamentul, aparatura) trebuie menţinută constantă pe
parcursul cercetării. Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa
spectatorilor sau a unor persoane în timp ce subiecţii execută
sarcinile, are o influenţă deosebită asupra disponibilităţilor
subiecţilor.
2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune
desfăşurarea lui după un protocol riguros, întocmit în baza căruia
să se facă controlul sau administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instrucţia dată subiectului. Această trebuie să fie clar
şi corect formulată, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce
are de făcut.
Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:
a). invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei
independente provoacă modificări ale variabilei dependente, în
funcţie de particularităţile subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc.);
b). provocată, prin modificări asupra organismului sau
psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea

33
unor substanţe farmaceutice sau prin condiţii diferite de odihnă
sau motivaţie provocată de sarcină (instrucţie).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de
răspunsul unor persoane.
Organizarea experimentului
Această se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca
experimentul să se deruleze în maniera care conduce la obţinerea
rezultatelor scontate. Prima acţiune se referă la selectarea
subiecţilor. De obicei în experiment sunt cuprinse două grupuri:
unul experimental, căruia i se administrează variabila
independentă, şi celălalt numit de control (martor, pentru care
votarea variabilei independente este zero).
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de
un criteriu (vârsta, sex, sport practicat, ş.a.). Aceste grupe sau
eşantioane trebuie să fie reprezentative, adică să nu difere din
punctul de vedere al caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul
este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca
atare, rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga
populaţie (din care s-a selectat eşantionul).
Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri:
- selecţia întâmplătoare, când fiecare membru al populaţiei are
şanse egale. În acest caz se face lista subiecţilor, apoi se fac bilete
cu numărul subiectului din listă şi se trage la sorţi ori de câte ori
este necesar pentru a obţine eşantionul de mărimea dorită (atât
pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). În cadrul
experimentului psiho-pedagogic – metodic, clasele de elevi sunt
considerate, în totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase
paralele). Astfel de grupuri, alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se
numesc grupuri independente. În acest caz, echivalenţa este
considerată în scopul mediei şi al deviaţiei standard (pentru
variabila măsurată).

34
- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate. În acest caz
echivalenţa grupurilor este dată de faptul că fiecare subiect din
grupa experimentală are un echivalent în grupe de control. Pentru
a se realiza această , subiecţii sunt supuşi unei probe (sau mai
multe) preliminare în legătură cu variabila (variabilele) pe care o
controlăm. În funcţie de rezultate, subiecţii sunt repartizaţi doi câte
doi, unul în grupa experimentală şi celălalt în grupa de control.
În cazul grupelor perechi, rezultatele obţinute sunt prelucrate
statistic (oarecum) diferit faţă de grupele independente.
Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele
iniţiale şi cele finale sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în
cazul grupelor corelate.
De regulă, în experiment, variabilei independente i se dau mai
multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele
asupra variabilei dependente. Pornind de la acest fapt, se impune
utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin această sunt
neutralizate, în mare măsură, influenţele nedorite, necunoscute,
ale unor variabile ne-experimentale, provenite din diferenţele
dintre subiecţi sau din ordinea prezentării stimulilor. Astfel, pentru
fiecare valoare a variabilei independente se vor folosi grupuri
echivalente. Un alt caz este când, pentru toate valorile variabilei
independente, se foloseşte un singur grup de subiecţi.
Multă vreme, în cercetarea experimentală, s-a considerat ca
suficientă măsurarea unei singure variabile şi menţinerea
constantă a celorlalte.
Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrată în deceniul
al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe
variabile se numesc factoriale.
Interpretarea rezultatelor cercetării urmează mai multe
etape. Important pentru experiment este confirmarea ipotezei de
cercetare. Pentru această se procedează conform regulilor de
prelucrare statistică, adică:
35
 - ordonarea datelor;
- calculul valorilor centrale şi al variabilităţii;
- se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare,
faţă de media presupusă a populaţiei;
- se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de
comparare al frecvenţelor.
În prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la
ipoteza nulă, conform căreia datele obţinute sunt întâmplătoare, în
timp ce ipoteza de cercetare afirmă existenţa unei diferenţe
datorate administrării variabilei independente. Testul de
semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa rezultată nu
se datoreşte întâmplării.

36
 CURS 5.
METODA ANCHETEI
Metoda anchetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării
din diferite domenii şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a
dobândit un prestigiu deosebit.
Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai
precis fundamentarea ei metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-
se cu precizie condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi
interviului, a prelucrării şi prezentării rezultatelor din anchete.
Faptul că metoda anchetei este folosită în diverse domenii:
sociologie, pedagogie, psihologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce
folosesc această metodă au o pregătire corespunzătoare, a dus la
comiterea unor greşeli de utilizare.
Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode,
rezultatele în cercetare nu sunt concludente, cu atât mai mult,
folosirea metodelor de anchetă, prin care obţinem informaţii ce
poartă o mare doză de subiectivism, trebuie să se facă concomitent
cu alte metode.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse
surse, dar experimentul ne oferă “probe”.
Folosirea metodelor de anchetă este necesară, mai ales în
cazul în care ne interesează opiniile, atitudinile şi motivele
acestora, a unor indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind
chestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase de
elevi, în ceea ce priveşte sportul preferat, sau folosind interviul
putem afla opinia unor spectatori în legătură cu o competiţie
sportivă.
Având în vedere că prin anchetă obţinem “relatări personale”,
se iveşte problema: cât de “obiectivă” este această şi dacă poate fi
folosită în formarea unor concluzii cu caracter ştiinţific.
Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului,
obţinem relatări privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii,
37
efort voluntar, manifestări organice etc.), atitudini, opinii, motive,
stări subiective din domeniul cognitiv, afectiv.
Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi
factori, printre care: tendinţa unora de a-şi “corecta” trăsăturile
personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă;
nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri, sau, pur şi
simplu, refuzul de a răspunde ş.a.
Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor
Scopul majorităţii anchetelor este de a furniza, pur şi simplu,
informaţii.
Folosirea metodei de anchetă în domeniul educaţiei fizice
este determinată, în primul rând, de caracteristicile domeniului şi
temei de cercetare.
Metodele de anchetă fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor
sociale, scopul lor este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a
indivizilor, a grupurilor alese la întâmplare sau după anumite
criterii (vârsta, profesia, zona geografică, etc.).
Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utilă în
cunoaşterea de ansamblu, alteori având un scop explicativ, funcţia
ei fiind teoretică – să testeze o anumită ipoteză, sugerată de teorie
– sau strict practic – să explice raportul dintre un număr de
variabile.
Anchetele se deosebesc după populaţia pe care o cuprind.
Înţelegând termenul “populaţie” în sens statistic, el desemnează un
grup de indivizi sau colective, în sensul larg al cuvântului. Practic
însă, nu se poate cuprinde în aria investigării întreaga colectivitate.
Astfel, se recurge la eşantionul care poate fi selecţionat –
reprezentativ – şi eşantioane extrase la întâmplare, adică
aleatoare.
Ancheta trebuie să-şi precizeze scopul şi, în funcţie de acesta,
să-şi delimiteze cuprinderea.

38
 Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de
compoziţia eşantioanelor, adică de calitatea elementelor care le
compun, iar pe de altă parte, de volumul lor, adică de numărul
elementelor care îl compun, iar, pe de altă parte, de volumul lor,
adică de numărul elementelor cuprinse în fiecare eşantion.
Decizia asupra mărimii eşantionului va fi determinată, în mare
măsură, de modul în care rezultatele urmează să fie analizate.
Astfel, de la început, cercetătorul trebuie să aibă în vedere
diviziunile ce urmează să se facă în tabulările finale.
Aplicarea metodei de anchetă se face în două moduri:
1. Chestionare.
2. Interviuri.
1. Chestionarele pot fi: - poştale sau prin corespondenţă;
- directe.
Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat,
dar prezintă dezavantajul că nu întotdeauna sunt eficiente. Această
ineficienţă rezidă din:
- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de
intervenţiile altora;
- dacă răspunsurile nu sunt suficient de clare şi simple,
răspunsurile vor fi ambigue;
- scade gradul de independenţă al răspunsurilor;
- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de
observaţie.
Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este
cel al non-răspunsurilor. Se ridică problema cum pot fi interpretate
acestea: prin refuz, anchetaţii au alte păreri sau ce alte motive duc
la non-răspunsuri.
Experienţa acumulată prin utilizarea anchetei a dus la
soluţionarea acestor probleme.
Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi
denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul acestor chestionare
39
constă în aceea că răspunsurile primite pot fi completate cu date
rezultate din observaţii. Aplicarea chestionarului se face sub
control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare
tipărite. Uneori, subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin
telefon, apoi chestionarul este completat de operator. În toate
cazurile, anchetatorul posedă un ghid de conversaţie. Astfel se
ajunge uşor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;
- neformal.
Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară
mare. El cuprinde serii de întrebări, iar răspunsurile sunt
înregistrate într-o formă standardizată. Astfel, interviul formal mai
poate fi numit:
- extensiv;
- controlat;
- inflexibil;
- global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are
posibilitatea şi libertatea de a schimba ordinea întrebărilor, de a
adăuga întrebări suplimentare, de a da explicaţii, atunci când este
cazul. Operatorului nu i se impun nişte întrebări, ci are un număr
de probleme la care primeşte răspunsuri şi pentru această are
libertatea de a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate
avea mai multe variante:
- interviu ghidat;
- interviu conversaţie;
- interviu nedirecţionat.
Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a
mai amintit) sunt:
 date obiective: (care pot fi verificate şi de alte persoane), de
pildă: vârsta, ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport, etc.;

40
  date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii,
preferinţe, sentimente, motive, etc.
Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică, în
studiul personalităţii. În acest caz, mai mult decât în cercetările
sociologice, trebuie acordată o deosebită atenţie fidelităţii şi
validităţii chestionarelor. În psihologie se foloseşte chestionarul
standardizat şi etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza.
În psihosociologie se foloseşte chestionarul sociometric pentru
studiul relaţiilor şi interrelaţiilor din cadrul grupurilor mici.

Etapele anchetelor. Pregătirea lor

Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care
trebuie ţinut cont pentru o bună organizare a cercetării. Aceste
etape sunt:
1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte.
2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor).
3. Pregătirea instrumentelor de anchetă.
4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică
corectivele necesare planului anchetei propriu-zise.
5. Efectuarea anchetei propriu-zise.
6. Interpretarea rezultatelor.
7. Redactarea raportului final.
În fazele pregătitoare ale anchetei, trebuie început cu
delimitarea informaţiilor ce se caută. Deci, se precizează
problemele de investigat şi care sunt obiectivele ce se urmăresc. În
funcţie de acestea se vor preciza eşantioanele şi criteriile după care
vor fi constituite.
În domeniul educaţiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate
populaţiile, cu excepţia cazului când se face o investigare pe o scară
mai largă (regională, zonală, naţională).
Metodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia
cerută în raport cu exigenţa şi cu gradul de eroare posibilă. Apoi,
41
urmează studiul literaturii existente. O informaţie bogată despre
majoritatea aspectelor cuprinse în anchetă şi despre subiecţi.
Abia acum începe elaborarea instrumentelor de anchetă,
adică chestionarul sau ghidul de conversaţie, fiind într-o formă
admisă, când se ajunge la ancheta pilot după care se fac corecturile
necesare.
Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a
problemelor şi a obiectivelor cercetării. Întrebările trebuie să fie
astfel formulate încât să primească răspunsurile scontate, lucru ce
uşurează munca de grupare şi ordonare a datelor precum şi
prelucrarea lor.
Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe – care se
pretează la prelucrare dihotomică (da – nu).
Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe
răspunsuri posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la
întrebări.
O altă formă, utilizată destul de frecvent, de răspuns, este cea
care foloseşte scala numerică (prin ranguri).
În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie să
se ţină seama de:
- să aibă o singură interpretare;
- să fie scurte şi clare;
- să nu facă nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul
propriu.
Ordinea întrebărilor presupune răspunsuri gradate de la uşor
la greu, de la problemele generale la cele particulare şi delicate.
Chestionarul trebuie tipărit pe hârtie de calitate, cu rubrici
suficient de largi pentru răspuns. Se va tipări pe o singură faţetă a
foii. Numărul întrebărilor este în funcţie de problemele urmărite.
(Când numărul întrebărilor este mai mare decât 30, se recomandă
să se dividă chestionarul).
42
 După ce toate problemele mai sus menţionate au fost
rezolvate, se trece la efectuarea anchetei propriu-zise. În această
etapă, o mare importanţă o prezintă instructajul care se face
subiecţilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie să manifeste multă
pricepere pentru a crea acea legătură cu subiecţii, de care depinde
maniera în care vor răspunde.
Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă
grea şi, uneori, îndelungată. Prelucrarea cuprinde patru faze:
 codificarea;
 clasificarea;
 tabularea;
 analiza.
În prima operaţie este verificat fiecare chestionar în parte,
pentru a vedea cât de complet, exact şi uniform este. În acelaşi
timp (sau după), se trece la codificarea şi clasificarea răspunsurilor
pe categorii de semnificaţii. Codificarea se face notând cu un
simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare răspuns relativ la aceeaşi
întrebare, după clase distincte.
Clasificarea răspunsurilor este o operaţie mai dificilă, în cazul
răspunsurilor libere. Urmează apoi tabularea, adică transcrierea
sintetică, succesivă şi precisă a datelor necesare în analiză. Analiza
se realizează, pe de o parte, global, în formă necantitativă şi apoi
cantitativ, adică statistic alcătuindu-se distribuţii cu grafice
corespunzătoare, calculându-se valorile centrale, procente, erori,
coeficient de corelaţie, etc.
În ultima etapă, analiza va urmări să scoată în evidenţă
măsura în care ipoteza se confirmă şi, să stabilească datele noi care
au apărut din investigaţie.
În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe
mai multe puncte:
1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material
cuprins, natura informaţiei şi metoda de colectare, metoda
43
 de eşantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea,
evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a răspuns de
anchetă, bibliografie studiată;
2. descrierea proiectului de anchetă;
3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;
4. personalul şi echipamentul folosit;
5. analiza datelor şi procedeelor de calcul;
6. analiza costului;
7. precizia anchetei.
Ancheta sociometrică
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a
comportamentului uman, în ultimele decenii s-au extins şi
aprofundat cercetările sociometrice. Prin intermediul lor ni se
dezvăluie aspecte psiho-sociale importante ca:
 gradul de coeziune al grupului;
 structura grupului;
 ierarhizarea membrilor în cadrul său;
 relaţiile de atragere sau respingere.
Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe “face to face” (faţă
în faţă). Astfel, grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o
reuniune integrată de personalităţi, care comunică între ele.
Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive
(simpatie, prietenie, întrajutorare, etc.) la cele negative
(respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.
Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a
grupului, precum şi definirea statutului social al fiecărui membru,
în relaţie cu ceilalţi.
Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi
psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de
stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de
către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină

44
din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal,
ce urmează a fi înregistrat în scris.
Testul sociometric ne relevă:
- atragerea (alegerea) sportivă ;
- respingerea (preferinţa negativă).
Condiţiile de administrare a testului sociometric constau în:
a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplică numai
atunci când membrii grupului au ajuns să se cunoască suficient de
bine, pentru a putea să exprime preferinţe reale;
b). cei chestionaţi, fiind rugaţi să răspundă sincer la întrebări,
să fie asiguraţi de discreţia anchetatorului;
c). întrebările să se refere la situaţii bine determinate sau
reale;
d). preferinţele să poată fi exprimate ierarhizat (mai multe
alegeri posibile, în ordine descrescândă).
În grupurile sportive se investighează atât relaţiile dintre
coechipieri, cât şi relaţiile sportivului cu arbitrul şi alţi factori
responsabili.
Întrebările se formulează astfel: “Enumeraţi, în ordinea
preferinţei, primii trei (sau cinci) dintre colegii cu care aţi dori să….”
(urmează denumirea activităţii).
În alegerile preferenţiale ierarhizate, cercetătorul stabileşte
punctajul pentru prima, a două, …a cincea dintre alegeri (5, 4, 3, 2,
1 puncte sau 3, 2, 1 puncte).
Punctajul se trece în documentele de prelucrare şi serveşte la
stabilirea cantitativă a relaţiilor.
Prelucrarea răspunsurilor la chestionarul sociometric se face
prin intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din
matrice, se fac reprezentări grafice – sociograme.
Sociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui
statutului social. Astfel, subiectul care întruneşte cel mai ridicat
indice este plasat în centrul unor cercuri concentrice.
45
 CURS 6.
STUDIUL ACTIVITĂŢILOR ŞI ACTELOR MOTRICE
Studierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice
educaţiei fizice şi sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare
aducându-şi aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia,
pedagogia.
Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru că studiază
sistemul biomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice,
transformarea mişcărilor în acţiuni motrice.
Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, care studiază relaţiile om-
maşină şi mediul de muncă oferă domeniului activităţilor culturale
tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la om şi a omului
la muncă.
Obţinerea performanţei este determinată de economicitatea
mişcării şi confortului actului motric.
Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul
conducător al S.N.C., adaptări la efort, coordonării şi dirijării
conştiente a mişcărilor.
Pedagogia aplicată la gestul motric, adică tehnica şi metodica
unui sport, studiază adecvarea deplină a actului motric la scop,
condiţiile externe (ambianţă, situaţii) şi condiţii interne
(particularităţi ale subiectului).
Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul
mişcărilor, un loc aparte îl are Leonardo da Vinci (Renaştere) şi
Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat părintele
biomecanicii. El inventează puşca cronofotografică, folosită la
cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor.
J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica
cronofotografiei a adus însemnate contribuţii la cunoaşterea
caracteristicilor mişcărilor umane; este folosită şi astăzi, mai ales în
sport, pentru studiul biomecanic.

46
 Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai
vechi timpuri. Dovezi în acest sens sunt operele de artă, cât şi
diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a
înregistrat cultura umană.
Studiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de
conducere a lor, ca şi detaliile tehnice care asigură eficienţa
maximă a gestului motric reprezintă nucleul de bază al ştiinţei
educaţiei fizice şi sportului. Filmarea cu viteze mari, folosirea
traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de control
a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor,
fac din analogia mişcărilor o adevărată ştiinţă. Pe baza tehnicilor
moderne s-a dezvoltat chineziologia, fiziologia neuromusculară,
ergonomia.
Analiza de tip biomecanic este firesc continuată şi completată
cu studiile mai cuprinzătoare, sintetice asupra acţiunilor şi
activităţilor.
Prin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre
scop, strategii de pregătire şi desfăşurare, ele sunt sinteze de tip
sintetic, cuprinzând acţiuni şi mişcări subsumate orientării
structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia mai ales
ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi metodica
educaţiei fizice şi sportului – studiază astfel de fenomene sintetice,
care constituie conduitele generale ale indivizilor angajaţi în
activităţile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau
compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o studiile cu privire la
strategiile conduitelor tactice, la algoritmii de învăţare-predare, la
mecanismele interacţiunii umane în grupurile constituite pentru
activităţi specifice.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente
ale metodei obervaţiei) dublate de filmare, înregistrarea sonoră şi
semnalul sonor servesc cercetătorul care îşi propune cunoaşterea
cât mai obiectivă a manifestărilor globale ale omului.
47
 În ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să
denumească cât mai sugestiv o disciplină, activitate sau fenomen.
Astfel, Kiphard propune termenul de “motologie” pentru o nouă
ştiinţă, care studiază personalitatea şi care are ca obiect
“motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii, a
gândirii şi acţiunii”.
Motologia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării
motrice (geneza mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin
mişcare.
După acelaşi autor (Kiphard) “fenografia” are ca obiect studiul
mişcării aşa cum este ea realizată (forma mişcării) şi care se
prezintă direct observaţiei, fiind obiectivată prin metodele
cinematografice. Scopul constă în analiza structurii şi vizualizarea
caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor motrice şi
calităţilor lor.
“Motografia” este metoda de înregistrare a mişcărilor sub
formă de trasee (urme):
a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spaţială);
b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu
fotogrammetria pentru studiul acceleraţiei de-a lungul unei curbe
în trei dimensiuni;
c). tehnica infraroşu, razele infrarosii neinfluenţând vederea
persoanelor;
d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediată.

Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor

În ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l
substituie pe cel de biomecanică. Chineziologia este disciplina care
studiază mişcarea umană în toată complexitatea ei, din trei puncte
de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;

48
 3. mecanic (biomecanic).
Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul
caracteristicilor temporale şi parţiale a mişcărilor, făcând abstracţie
de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea
mişcărilor sunt în principal: traiectoria (lungimea); unghiul; timpul;
viteza; acceleraţia; viteza unghiulară; acceleraţia unghiulară.
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care
studiază forţele care produc sau modifică mişcarea. Mărimile
caracteristice sunt: masa; greutatea; forţa; impusul; momentul
forţei.
Analiza mişcărilor umane
 Analiza calitativă.
Prezintă două aspecte:
1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor
mişcării.
Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de
termeni pe baza căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei
mişcări, aşa cum există ea. În biomecanică, în descrierea mişcărilor
se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc.
2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia
mişcările între ele după anumite caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai
precis sunt frecvent utilizaţi în clasificarea evaluativă.
 Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor
mişcării.
Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de
numărare, fie de măsurare. Când cantităţile pot fi descrise prin
numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin
numărare, ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata,
spaţiul şi forţa.

49
 Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi
măsurabile ca: viteza, acceleraţia, energia, etc.
 Analiza observaţională se referă la analiza realizată de
cercetător a “performanţelor” reale, a comportamentului în
condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau
sălii.
Cea mai simplă tehnică de analiză este observarea
fenomenologică pe baza simţului, văzului, prin care este apreciată
execuţia unuia sau mai multor subiecţi. Nevoia de obiectivitate
obligă cercetătorul să utilizeze o tehnică de înregistrare şi
cuantificare.
 Analiza pe baza înregistrărilor.
Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai
specifice realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice,
electronice, optice).
Instrumente software, după Jerry N. Barham, sunt testele
creion-hârtie, tabelele şi graficele de înregistrare şi scalele de
evaluare.
Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele şi
instalaţiile care obiectivează, măsoară sau înregistrează mişcările şi
caracteristicele lor.
 Analiza pe baza “reducţiei” şi prelucrării datelor.
Reducţia este transferarea datelor inducţiei în aserţiuni cu
caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie
transformate, grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine
folosite.
Fenografia este acea tehnică prin care se studiază forma unei
mişcări, aşa cum este ea percepută şi obiectivată prin
cinematografie. Este vorba de analiza structurii mişcării şi
vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formei acesteia
din punct de vedere a calităţii ei.

50
 Pentru o analiză cât mai structurală, cercetătorul întocmeşte
“liste de control”, după care sunt grupaţi itemii observaţiei:
- scopurile generale ale activităţii;
- structurile secvenţionale ale mişcărilor şi modalităţilor de
coordonare dinamică;
- cele mai frecvente greşeli care se produc;
- factorii interni şi externi care influenţează sau determină
comportamentul motric.

51
 CURS 7.
TEHNICI CINEMATICE, FOTOGRAFICE ŞI CINEMATOGRAFIC

Fotografia, cronofotografia, chinograma

Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei
trăsături, a stării sau conduitei subiectului, ca de exemplu “statusul
fizic”, fizionomia de efort sau relaxarea. Instantaneul tehnic va
surprinde elementul sau momentul cheie al execuţiei.
Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în
documentarea cu caracter general şi în munca pedagogica cu
începătorii.
Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă al
aceluiaşi suport fotosensibil (film sau placă) utilizându-se un
obturator cu o anumită frecvenţă şi deschidere – Timpul de
expunere trebuie să fie foarte scurt, fondul pe care se proiectează
subiectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina şi a supra
expune filmul.
În prezent subiecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau
pastile care iluminează intermitent de la o sursă de curent
portativă şi prevăzută cu vibrator reglabil sau diode emiţătoare de
lumină – pulsatorii.
În analiza biomecanică modernă se realizează cronofotografii
în tehnici moderne, în funcţie şi de felul cronometrării utilizate:
- cu tot obturatorul deschis, sursa de lumină fiind intreruptă
periodic prin intermediul unui dispozitiv rotativ (tehnica harey);
- cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitentă
(fotografie prin lumină intermitentă).
Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei.
Diferenţa constă din faptul că în faţa obiectivului nu se mai
afla obturatorul cu fontă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele
luminoase ale beculeţelor, a căror mişcare în plan vertical şi lateral
va permite analiza diferitelor segmente şi ale corpului în spaţiu.
52
 Ciclograma continuă se realizează pe film în miscare.
Subiectul aflat în miscare şi prevăzut cu “mărci” sau becuri, va lăsa
pe filmul în miscare traseul mişcărilor sale, aparatul rămânând pe
trepied.
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act
motric, numărul lor fiind dat de durata acestui act şi de frecventa
cadrelor pe secundă.
În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale
de luat vederi, cu câteva mii de imagini pe secundă. În sport, 300
imagini pe secundă permit o analiză foarte fină a dinamicii
mişcărilor observate.
Tehnica inregistrărilor video şi analiza lor
Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca
filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau
accelerate şi, evident, posibilitatea proiectării mărite pentru
efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şi
unghiurilor.
Redarea înregistrărilor video în scopul analizării biomecanice
necesită o instalaţie profesională.
Analiza după film a caracteristicilor spaţiale
Forma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin
desenarea conturului şi astfel obţinându-se conturograma. Acesta
se realizează astfel: se proiectează pe hârtie sau pe ecranul unui
aparat de citit microfilme pe care s-a aşezat o hârtie transparentă,
filmul cuprinzând mişcarea care ne interesează. Se proiectează
fiecare fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul subiectului
din fiecare fotogramă. Dacă mişcarea este rapidă, conturograma se
face prin proiectarea fotogramelor la intervale mai mari (expunere
din 5 în 5).
Chinograma – contur permite analiza de timp, unghiuri viteze
unghiulare.
Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film
53
 Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact dacă
în câmpul imaginii se plasează un cronoscop, sau dacă în cameră
este incorporat un dispozitiv – timer – de marcare directă pe film.
În lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după
numărul cadrelor de film înmulţite cu frecvenţa de filmare de
24/sec, durata rezultă din (30 – 1) cadre x 1/24 = 1,208 sec. (l-a
imagine se ia ca punct de referinţă şi se scade din totalul de imagini
care cuprind acţiunea care ne interesează).
Succesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura
aplicând aceeaşi regulă. Datele obţinute se înscriu pe diagrama de
timp sau cronograme lineare şi circulare.
Cronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor
ciclice, pentru fiecare segment în parte, care participă la mişcare.
Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi
ale mişcărilor, cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul
dublu), vâslitul. Un ciclu întreg este egal cu 360E. Fiecărei
fotograme i se calculează numărul de grade corespunzător şi care
se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1), unde n-1 este totalul de
cadre în care este cuprins ciclul. Fiecărei faze i se trece apoi
valoarea arcului de cerc propriu, în raport cu numarul de cadre în
care este prezentă.
Analiza pe film a vitezei şi acceleraţiei mişcărilor
Traiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării) este măsurată prin
calcul (condiţia este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul
jalonat sau prevăzut cu cadru grilă). Viteza rezultată din raportul
dintre lungimea traiectoriei şi durata mişcării dedusă din numărul
de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

Lt
V= =m /sec.
(n−1)1/24

54
 Mişcarea unghiulară (care se produce în jurul unui centru de
rotaţie sau axă) poate fi măsurată cu raportul pe imaginea
prelucrată grafic.
Viteza unghiulară (W) este definită ca rată a deplasării în
timpul scurs.
Relaţia dintre viteza lineară (V) şi viteza unghiulară (W) este
dată de formula
V=r*W (r = raza).

Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale,

de viteză şi acceleraţie a mişcărilor
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în
activităţile corporale se caracterizează prin indicatori de durată,
traiectorie şi distantă, viteză şi acceleraţie, energie.
Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a
indicatorilor şi măsurarea lor, traducerea lor în unităţile de măsură
standard. În afara acestor indicatori măsurabili – parametri –
mişcările corporale au particularităţi care sunt rezultatul aprecierii
calitative, apreciere de tip pedagogico – metodic. Astfel de
caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi
sunt rezultate ale nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi
cerinţe.
Durata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale
mişcărilor. Măsurarea lor se face prin tehnicile cronometriei. În
activitatea de educaţie fizică şi sport vom măsura durate ale
lecţiilor sau parţilor acesteia, ale unei alergări de viteză sau de
rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la start, etc.
Succesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale
mişcărilor se exprimă în timp şi în ritm. Tempoul este măsura
frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de timp (ex.
frecvenţa de vâslire, frecvenţa paşilor, etc.).

55
 Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se
repetă şi prezintă accente şi anumite raporturi între părţile care
alcătuiesc această structură.
Instrumentele de măsură şi înregistrare a duratei sunt:
- cronometrele;
- cronografele – dispozitive de înregistrare grafică a duratelor;
- dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură
în mărimi temporale, ca de exemplu: bastonul căzător (pentru
timpul de reacţie);
- sistemele de declanşare – oprire a cronografelor sau
cronometrelor.
Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării
Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi
studiate pentru ele însele, ca parametri caracteristici sau ca măsură
de referinţă pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza
sau detenta (înălţimea săriturii indicând forţa subiectului).
Principalele caracteristici spaţiale sunt exprimate în poziţia,
distanţa, mărimea, forma, întinderea obiectelor lumii reale. Spaţiul
este tridimensional (infinit, omogen şi izotop), prin dimensiunile
sale se poate preciza poziţia unui obiect în raport cu un punct de
referinţă.
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor în spaţiu au ca
elemente definitorii poziţia şi traiectoria.
Poziţia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z)iar
traiectoria prin caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs
pe această traiectorie) şi fizice (rectilinie, curbilinie).
Alte caracteristici ale mişcărilor cum sunt amplitudinea şi
forma, se reduce în cele din urmă, la poziţii şi succesiuni de poziţii
pe o anumită traiectorie.
Studiul caracteristicilor spaţiale se face în strânsă legătură cu
caracteristicile de timp şi energie. Pentru măsurarea lungimilor se

56
utilizează: ruleta, banda metrică, vizoare optice şi electronice,
compasul, hodograful.
Compasul este un instrument vechi utilizat în măsurarea
terenurilor. Are o deschidere de 2 – 2,5 m. Pentru distanţele lungi
se folosesc hârtiile topografice.
Podometrul este un captor în formă de ceas, prevăzut cu un
balansoar mecanic, care la şocul produs de pasul drumeţului
marchează o cifră în plus. Având pasul etalonat, turistul poate
cunoaşte distanţa aproximativă parcursă.
Hodometrul este o instalaţie având o roată (de bicicletă) care
rulează pe sol, fiind prevăzută cu un contact care marchează
fiecare rotire pe un contor. Circumferinţa roţii, înmulţită cu
numărul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.
Măsurarea lungimilor paşilor într-o alergare de viteză se
efectuează direct, după urmele lăsate pe pistă. În afară de datele
metrice, studiul lungimilor paşilor la acelaşi alergător într-o
perioadă de timp indică nivelul stabilităţii stereotipului dinamic
cortico– neuro – motric.
Distanţele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi apreciate
destul de precis folosind transpunerea traseului din teren pe
macheta tipărită a acestuia. Traseul de pe machetă se “citeşte” cu
“curbimetrul” – instrument de măsurare a distanţelor pe hartă –
urmărind drumul înscris pe machetă. Indicatorii cifrici înscrişi de pe
cadranul curbimetrului, înmulţiţi cu raportul de reducere a
machetei faţă de teren (scara machetei) vor da lungimea terenului
parcurs de sportiv.
Măsurarea unghiurilor care exprimă schimbarea poziţiilor
corpului într-o articulaţie oarecare sau limitele în care se face
mişcarea (mobilitate articulara) se efectuează cu goniometrul.
Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor

57
 Viteza (raport spaţio–temporal) are semnificaţii şi aspecte
diferite în activităţile corporale: viteza de reacţie, de repetiţie, de
executare, de deplasare, de accelerare.
Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este
durata perioadei latente a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la
unul din mai multe semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în
atletism, lovitura de la scrimă sau box) se utilizează instalaţii
adecvate: contacte care se închid la declanşarea focului şi se
deschid la ridicarea braţelor de pe pistă, sau la desprinderea
piciorului de pe bloc – start.
Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau
poligrafe (cu V=10cm/s).
Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări
fără nici o încărcătură, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva
milimetri – la proba “tapping” – sau de câţiva centimetri la probele
de “teren”.
Proba “tapping” constă în efectuarea cu cea mai mare viteză,
timp de şase secunde, a unei bătăi la o cheie de contact (tip Morse)
legată de un contor, sau cu creionul pe o bandă de hârtie ce se
deplasează uşor, pentru a nu se suprapune punctele. Numărul de
puncte sau bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se face atât
pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate.
Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi
acţiunile cu traiectorie foarte scurtă, fiind foarte apropiat de T.R.
Astfel de mişcări care necesită execuţie rapidă sunt în box, scrimă,
aruncările la coş sau la poartă.
Măsurarea vitezei de execuţie a unor astfel de mişcări se face
cu tehnici asemănătoare măsurării T. R. Adică:
un cronograf sau un cronometru electric pus în acţiune de un releu
sau contact care este acţionat de semnalul la care sportivul trebuie
să reacţioneze şi un întrerupător acţionat de finalul actului motric.
58
 Măsurarea vitezelor parţiale. În cursele de semifond şi fond,
vitezele parţiale pot fi măsurate destul de uşor cu cronometru cu
dublu stop sau cu un aparat de tip poligraf sau actograf pe care se
înscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin faţa reperelor.
Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor
Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a
învinge, prin contracţii musculare, o rezistenţă sau măsura acţiunii
mecanice a unui corp asupra altui corp F=ma.
Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă
oscilaţii în momente diferite de timp, determină măsurarea şi
înregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe
musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, concepută şi
adaptată pentru cele mai variate forme de manifestare (tracţiune,
împingere, menţinere, lovire etc.).
Dinamometria se bazează pe folosirea dinamometrelor din
cele mai variate construcţii, toate având la bază proprietăţile
elastice ale diferitelor materiale.
Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval,
prevăzut în centrul său cu un dispozitiv simplu bazat pe pârghii şi cu
un ac ce arată, pe un cadran, valoarea forţei flexorilor palmari.
Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru
măsurarea forţei maxime, a preciziei reproducerii unei mişcări şi
rezistenţei diferitelor grupe musculare.
Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul
dinamicii forţei în timp, la sărituri sau în startul probelor de viteza.
Tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a forţei
diferitelor grupe musculare bazat pe presiunea exercitată de un
cablu inextensibil asupra unui sistem de măsurare.
Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei
Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel
mai simplu procedeu de măsurare a detentei. Pentru aceasta este
necesar să se însemneze pe un panou vertical sau pe perete
59
înălţimea executantului cu mâna întinsă în sus, în dreptul degetului
mijlociu, după care acesta execută săritura şi lasă o urmă (pe panou
sau pe perete).
O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o
bandă metrică rulantă pe un tambur care nu se mişcă liber. Banda
este prinsă de o centura care se leagă în jurul taliei subiectului,
capătul liber al benzii metrice este fixat pe sol; subiectul efectuează
o săritură pe verticală, timp în care se derulează şi banda pe
tambur.
Înaintea săriturii şi după aterizare se citesc datele din dreptul
tamburului, după care se face diferenţa care exprimă valoarea
detentei.
Măsurarea detentei se face şi prin metode mecanografice,
care au la bază un aparat compus din resoarte şi dispozitive de
înregistrare care oferă date despre desprinderea pe verticală.
Cu ajutorul mecanografului se recoltează următoarele date:
 profunzimea genuflexiunii;
 înălţimea săriturii;
 timpul în care se efectuează genuflexiunea, întinderea
piciorului şi zborul;
 durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii;
 numărul de sărituri în unitatea de timp;
 puterea dezvoltată în timpul săriturii.
Măsurarea forţei şi anduranţei musculare
Muşchii corpului deţin energia necesară forţei de contracţie
pentru menţinerea unei anumite poziţii, deplasării corpului sau
împingerii şi tragerii obiectelor de la sau spre el. Orice activitate
necesită o cantitate de forţă. Dezvoltarea forţei este obiectiv de
bază în obţinerea performanţei în sport.
Forţa statică reprezintă maximum de forţă efectivă care se
aplică dintr-o dată asupra unui obiect imobil, de către individul

60
aflat într-o poziţie imobilă, standardizată. Forţa statică se referă la
contracţia statică sau izometrică.
Forţa dinamică relativă. Performanţa de forţă a individului
trebuie raportată la greutatea corpului său după formula:
Forţa dinamică relativă a subiectului = Performanţe de forţă /
Greutate corporală.
Criteriul greutăţii corporale este utilizat în stabilirea
categoriilor în haltere, lupte, box, întrucât forţa dinamică este
efectiv relativă.
Anduranţa musculară dinamică= efectuarea unei mişcări
contra unei rezistenţe mari (cel puţin de două ori) sau a unei
rezistenţe mai mici într-un număr mai mare de repetiţii.
Ea poate fi evaluată sub diferite aspecte:
-de scurtă durată – activitate foarte intensă până la 30 sec. (flotări);
-de durată mijlocie – activitate de intensitate moderată, până la cel
mult 4
-de lungă durată – activitate de intensitate redusă (alergări de
distanţă, ciclism, înot);

61
 CURS 8.
ACTIVITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE CONCRETĂ

Practica cercetării
Condiţii preliminare pentru ca studentul să înceapă munca de
cercetare
Având în vedere că cercetarea implică în general două aspecte
majore, teoria cercetării şi practica cercetării, studentul este nevoit ca
înainte de a începe munca de cercetare propriu-zisă (experimentul,
experienţialul) să îndeplinească anumite condiţii care asigură
adaptarea şi integrarea în practica cercetării.
Aceste condiţii preliminare ar fi:
• competenţă teoretică, ce implică:
1. Nivel corespunzător de însuşire a teoriei domeniului în care
efectuează cercetările.
2. Însuşirea fundamentării teoretice a domeniului referitoare la
conţinutul gnoseologic şi epistemologic al acestuia.
3. Însuşirea fundamentelor metodologice ale cercetării,
cuprinzând regulile, principiile» „canoanele" logice ale
cercetării ştiinţifice.
4. Documentare şi informare permanentă în domeniul
profesional.
• competenţa practică, ce presupune:
1. Cunoaşterea directă, nemijlocită a activităţii de educaţie fizică
şi sportivă, cu măsurarea şi înregistrarea aspectelor acestora.
2. Lucrul în echipa, dacă se poate, multidisciplinară, care
presupune colaborarea cu diferiţi specialişti.
3. Participare la cât mai multe congrese, simpozioane,
conferinţe, sesiuni de comunicări ştiinţifice.
4. Dobândirea unei specializări, în interiorul căreia să
efectueze cercetări, având teme specifice acesteia.
5. Însuşirea metodelor de lucru cum ar fi: observaţia,
62
 experimentul, ancheta etc.;
6. Însuşirea procedeelor şi tehnicilor de tip biomecanic
antropometric sau de înregistrare a actelor, acţiunilor
motrice (magnetoscop - „video" ş.a.m.d.).
7. Învăţarea şi, utilizarea tehnicilor de clasificare şi ordonare a
datelor recoltate şi a metodelor statistice.
8. Obişnuinţa de a redacta lucrările ştiinţifice într-un limbaj
clar, sobru obiectiv etc.
9. Obişnuinţa de a vorbi în public şi de a comunica în timp
limitat rezultatele şi concluziile cercetării.
Se observă că formarea unui cercetător competent presupune un
proces îndelungat (cca. 8-1O ani) şi destul de dificil, întrucât însuşirea
teoretică a cunoştinţelor, a principiilor şi regulilor din cărţi şi manuale,
nu este decât o parte din procesul dobândirii competenţei. La
aceasta contribuie faimosul circuit „teorie - practică - teorie", care
are caracter de permanenţă în întreaga carieră de cercetător.
Alegerea temei de cercetare
Cercetătorul prin excelenţă este avid de informaţie, simte nevoia
să cunoască, îi place noul şi implementarea lui în viaţa obişnuita. De
aici apare necesitatea alegerii unei teme din multitudinea
problemelor ridicare de un domeniu de activitate sau altul, stabilind
o anumită problemă asupra căreia va efectua investigaţii, măsurători
şi experimente.
Criterii în alegerea temei (adaptat după J.R. Thomas şi J.K.
Nelson, 1985):
1. Se poate lucra? Cercetătorul are capacitatea, timpul, resursele,
subiecţii şi condiţiile de lucru pentru a duce la capăt studiul temei
propuse?
2. Merită efortul? În ce măsură problema este destul de importanta,
pentru a satisface motivaţia alegerii.
3. Interesul. Este interesat cercetătorul în domeniul şi tematica
specifică? _Se poate învăţa ceva din realizările acestei teme?
63
4. Valoarea teoretică. Aduce contribuţii evidente la progresul
domeniului?
5. Valoarea practică. Soluţiile şi concluziile cercetării ameliorează
practica educaţiei fizice-şi sportului? (1, 2, 3, 4, 5 după J. R. Thomas
şi J. K. Nelson, 1985).
6. Tema să răspundă intereselor cercetătorului (studentului,
profesorului), să fie legată de pregătirea acestuia, de examenele date,
de lecturile sale, de lumea sa culturală, politică sau religioasă.
7. Sursele bibliografice la care se recurge să fie reperabile, adică
accesibile material cercetătorului.
8. Sursele la care se recurge să fie manevrabile, adică accesibile
teoretic - cultural cercetătorului.
9.Metodologia necesară cercetării respective să fie accesibilă
experienţei studentului, cercetătorului.
Exprimate astfel aceste criterii şi reguli pot fi rezumate într-o
singură regulă şi anume: „cine doreşte să facă o cercetare ştiinţifică
trebuie să facă o lucrare pe care este capabil să o facă". Altfel pot
exista cazuri de cercetări abandonate în mod dramatic, tocmai
fiindcă nu s-a ştiut să se pună problema iniţială în aceşti termeni
foarte evidenţi.
Dacă ne referim la temele de cercetare ale studenţilor (sesiuni
de comunicări, licenţă etc.) sau ale profesorilor (grad, doctorat etc.)
atunci amintim că aceste teme trebuie să exprime „concordanţa
dintre cele trei niveluri de abordare a cercetării practice: ce trebuie
cercetat, ce poate fi cercetat, ce se cere a fi cercetat": (A Gagea,
1999).
După stabilirea temei de cercetare, aceasta trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe (conform A Gagea, 1999):
- atât realizarea, cât si aplicarea ei să nu fie nocive, invazive,
riscante pentru sănătate, echilibru psihic şi cel de mediu;
- să nu încalce principii morale, religioase, etice, ecologice etc.;

64
- să reprezinte o problemă încă nerezolvată (fie ca proporţie, fie ca
nivel);
- să fie interesantă nu numai pentru cercetător, dar pe cât posibil şi
pentru un grup larg de utilizatori, disciplină, domeniu, ştiinţă;
- să fie fezabilă în general, iar în particular realizabilă la nivelul
dotării, experienţei şi competenţei cercetătorului (susţinută de
argumente şi garanţii convingătoare);
- soluţia preconizată să fie nu numai nouă, dar să şi reprezinte un
progres evident;
- să aibă o arie extinsă ca potenţial de utilizare, implementare,
valorificare etc.
- aplicarea să "fie ori benefică, ori profitabilă ştiinţific (de
preferinţă ambele); concret, să fie-importantă atât din punct de
vedere economic, cât si didactic, eventual
social etc.;
- să reprezinte un câştig de prestigiu, atât pentru cercetător, cât şi
pentru cei pe care-i reprezintă, sau să continue o tradiţie, o
supremaţie etc.
Titlul lucrării
O dată tema de cercetare aleasă, ea se concretizează într-un
„titlu" al lucrărilor ştiinţifice, iar acest titlu trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe, si anume:
- să fie formulat clar, precis, sobru (distingându-se de titlurile
gazetăreşti, bombastice etc.);
- să fie scurt, menit să atragă atenţia cititorului asupra celei mai
importante şi noi idei;
- să fie exprimat, de preferinţă printr-o singură, propoziţie sau
frază;
- să nu cuprindă paranteze, prescurtări sau cuvinte între ghilimele;
- titlul trebuie si vizeze problema pusă în atenţie;
- după aceste criterii se formulează şi subtitlurile dar şi titlurile de
părţi, capitole, secţiuni, paragrafe etc.;
65
- ar fi bine dacă cel ce citeşte titlul poate anticipa problematica
lucrării sau destinaţia concluziilor ştiinţifice şi posibilitatea de aplicare a
acestora în căzu! altor situaţii;
- titlul trebuie să reflecte legătura sau raportul autorului cu tema şi
de aceea se recomandă formele ca: „Aspecte ale ...", „Studiu
privind ..,", „Cercetare privind ..." „Elemente ,de ....", „Studiu
comparativ ...", „Eficacitatea ...", „Creşterea eficienţei...",
„Contribuţii privind ....", Un model al ..', „Unele mijloace ,..",
„Dezvoltarea ..,"„Posibilităţi de „.",etc.
Temele de cercetare, din domeniul nostru, pot să se refere
mai ales în două direcţii: educaţie fizică şi sportul de performanţă.

În educaţie fizică temele pot să se adreseze la:

-- densitatea motrică, pedagogică, funcţională în cadrul lecţiilor de
educaţie fizică;
- dezvoltare fizică; capacitate motrică generală; în cazul diferitelor
cicluri de învăţământ;
- evaluarea profesorului şi autoevaluarea elevilor;
- eficienţa unor variante ale procedeelor metodice pentru
dezvoltarea calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă,
coordonare, supleţe etc.);
- eficienţa învăţării de tip „intensiv" şt „extensiv" pentru
deprinderile motrice specifice diferitelor cicluri de învăţământ;
- autonomia elevilor în lecţia de educaţie fizică;
- accesibilitatea probelor ROMFIT la nivelul diferitelor clase de
elevi; eficienţa unor proiecte de programe;
- eficienţa problematizării în învăţarea motrică;
- eficienţa ..întrecerii" în lecţia de educaţie fizică;
- comunicarea didactică în lecţia de educaţie fizică;
- situaţii de învăţare în activităţile extraşcolare;
- dezvoltarea echilibrului emoţional la elevi prin mijloacele
specifice ale educaţiei fizice şi sportive;
66
- eficacitatea exerciţiilor din atletism, gimnastică, jocuri sportive
pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
- potenţialul biomotric la elevi;
- optimizarea mijloacelor în cadrul lecţiei;
- îmbogăţirea conţinutului (mijloace) propriu educaţiei fizice;
- contribuţii metodologice privind predarea în lecţia de educaţie
fizică;
- aptitudinile psiho-motrice ale elevilor pe diferite trepte de vârstă;
ş.a.m.d.
În sportul de performanţa temele se pot adresa la:
. factorul biologic {fiziologic, biochimic, hormonal);
- factorul psihologic si psihosocial (interrelaţii):
- pregătirea sportivă: selecţie, planificare, mijloace, valorificare în
concursuri;
- condiţiile materiale;
- planificare, structuri, dozări, pauze etc.;
- stare, formă sportivă;
- efortul, antrenament;
- verificări, probe de control;
-- refacerea, recuperarea după efort;
- conducerea antrenamente î or şi efectuarea lor;
- metode de pregătire (intervale, repetări, de durată);
- capacitatea de efort;
- adaptare la efort; ş.a.m.d.
Structurarea şi formularea ipotezelor şi a sarcinilor de cercetare
Aici evidenţiem câteva aspecte practice ale cercetării,
întrucât la capitolul .,experimentul' am arătat aspectele
metodologice ale ipotezei.
În practica cercetării apare evident faptul, că după modul în
care este formulată ipoteza depinde eficienţa desfăşurării
cercetării efective. Ipotezele nu pot fi structurate şi elaborate
oricum, ci ele trebuie sa se refere la acele aspecte care sunt cele
67
mai probabile şi care au suportul logic şi real cel mai adecvat.
Când se organizează o cercetare ştiinţifică, imediat după
conturarea problemei: se elaborează şi se formulează ipotezele.
Stabilirea prezumtivă, provizorie a unei relaţii între două
sau mai multe variabile si necesitatea verificării acestei relaţii,
determină cercetătorul să recurgă la raţionamente deductive,
inductive, analogice etc. şi în acelaşi timp să utilizeze datele
bibliografice (teoretice).
În practica cercetării, odată formulată ipoteza de lucru se trece
apoi la stabilirea obiectivelor (sarcinilor) cercetării respective.
Sarcinile cercetării sunt stabilite în concordanţă cu condiţiile
materiale existente, dar în sensul satisfacerii exigenţelor impuse de
ipoteza de cercetare.
Organizarea unei cercetări ar presupune următoarele aspecte
şi sarcini:
- stabilirea temei şi purcederea la studiul literaturii referitoare
temei cercetării respective;
- formularea ipotezei de lucru prin metodele cunoscute»
descrise, în capitolul „experimentul";
- pregătirea metodelor de lucru, stabilirea variabilelor
independente şi dependente precum şi modul concret de utilizare a
acestora în scopul cercetării;
- determinarea, cu ajutorul metodelor cunoscute (metoda
loteriei, metoda pasului statistic etc.) a grupelor de lucru, constituite
din subiecţi selecţionaţi prin criterii ştiinţifice;
- stabilirea etapelor de lucru cu subiecţii (nr., durată etc.) şi a
locului unde se va face practic cercetarea;
- definitivarea stabilirii sarcinilor, ce anume, cât şi cum va lucra
cercetătorul;
- punerea la punct a metodelor de prelucrare şi interpretare a
datelor reieşite din experiment, sau în urma aplicării oricărei
metode de cercetare;
68
- efectuarea unei repetiţii generale (experiment pilot) în
vederea verificării eficienţei tuturor procedurilor utilizate în
timpul cercetării;
- desfăşurarea propriu-zisă a cercetării şi culegerea datelor cu
efectuarea prelucrărilor respective: grafice, calcularea unor
coeficienţi statistici etc.;
- prelucrarea definitivă a datelor şi interpretarea finală a
acestora;
- validarea sau invalidarea ipotezei cu ajutorul testelor
statistice de semnificaţie;
- redactarea lucrării respective;
- aplicarea în practică a rezultatelor cercetării.

Redactarea şi susţinerea publică a lucrărilor de cercetare ştiinţifică

(licenţa, disertaţii, comunicări ştiinţifice)
Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare
reprezintă momente importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică,
menite să arate valoarea acestei activităţi. Aceste momente
semnifică faptul de a comunica altora concluziile obţinute în
cercetare şi modul de lucru în etape, de Ia punerea problemei, a
stabilirii ipotezei (ipotezelor), organizarea cercetării, interpretarea
datelor, concluzii etc.
Atât redactarea cat şi susţinerea publică a lucrării se prezintă ca
modalităţi fireşti de comunicare ştiinţifică - redactarea fiind o formă
de comunicare scrisă, iar susţinerea publică o formă orală. Aceste
modalităţii de comunicare sunt forme de valorificare a rezultatelor
obţinute în urma unei cercetări, devenind posibilităţi de întemeiere
a personalităţii ştiinţifice _a cercetătorului; de dezbateri tematice; de
dialog cu specialiştii şi alţi beneficiari.
Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ o
componentă stilistică de limbaj dar şi un ansamblu de reguli şi
exigenţe de redactare sau de comunicare. Evident că nu există un
69
model unic de redactare şi de susţinere publică, dar putem arăta
unele norme, sau standarde recunoscute, ceea ce vom face în
continuare.
Redactarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică
Exigenţe generale privind redactarea
 Trebuie stabilit ,‚cui vorbeşte lucrarea", care sunt destinatarii,
beneficiarii cărora se adresează lucrarea respectivă.
 Trebuie stabilit „cum se vorbeşte". Odată ce s-a decis cui i se
scrie, trebuie decis cum se scrie. Aceasta nu este o problemă
uşoară, pentru ca dacă ar exista nişte reguli desăvârşite cu toţii
am fi mari scriitori. Oricum a scrie înseamnă şi o chestiune de
antrenament, de aceea se recomandă câteva aspecte
generale: „a nu se face fraze lungi', dacă totuşi survin le
scriem, dar apoi, le scurtăm; a nu efectua prescurtări; „scriem
tot ceea ce ne trece prin cap, dar numai la pruna redactare,
după aceea o luăm de la capăt".
 Nu este obligatoriu, să înceapă redactarea cu primul capitol
conform sumarului stabilit al lucrării. Dacă suntem mai pregătiţi
şi mai documentaţi pentru redactarea unui capitol următor (al II-
lea, al III-lea...) o putem face.
 Definim totdeauna un termen atunci când îl introducem pentru
prima oară.
 Când folosim citate, ţinem cont de zece reguli (după Umberto
Eco 2000):
- datele obiect de analiză interpretativă sunt citate în
amploarea lor;
- textele din literatura critică sunt citate numai când se
coroborează, ori confirmă o afirmaţie de-a noastră;
- citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, sau
cel puţin ca textul să nu fie precedat şi urmat de expresii critice;
- din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită;

70
- trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia cea mai
acreditată;
- atunci când se studiază un autor străin citatele trebuie să fie în
limita originală; (citatul să fie urmat în paranteză de traducerea
textului);
- trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară în interiorul
textului;
- atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate
înşira între ghilimele; dacă nu, atunci se trece în subsolul paginii;
- citatele trebuie să fie fidele; trebuie transcrise aşa cum sunt;
. nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru;
- referinţa trebuie să fie exactă şi punctuala: nu se citează un autor
fără a spunem ce carte şi la ce pagină, referinţa trebuind să poată fi
controlabilă de către rigurozitatea ştiinţifică presupune ca în
redactare să se utilizeze formulări corecte ale noţiunilor,
conceptelor, metodelor etc.
- originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi a
redactării, a unui loc evident opiniilor personale ale autorului, sau
utilizarea unor metode şi tehnici noi de analiză, prelucrare şi
interpretare;
- stilul redactării să fie concentrat şi direcţional pe ideea centrală a
lucrării; sa fie coerent, facă omisiuni, repetări inutile, reveniri
nejustificate;
- să fie prezentă acurateţea gramaticală şi literară, dovedind o bună
stăpânire a limbii literare, dar şi a limbajului de specialitate.
Reguli privind componentele lucrării ştiinţifice
Mai întâi se face un plan de lucru care cuprinde titlul, sumarul
şi introducerea. Un titlu bun este deja un proiect Un sumar bine
structurat asiguri coerenţa lucrării şi corporalitate. Introducerea
face trecerea spre partea de bază a lucrării.
Informarea documentară se realizează la începutul cercetării,
dar ea poate continua să se completeze şi pe parcurs. Datele
71
obţinute prin informare documentară vor fi preluate critic, pentru a
fi utilizate în lucrare, numai în măsura în care sunt semnificative
pentru susţinerea teoretici a temei, formularea ipotezelor, alegerea
metodelor etc. Lipsa de documentare, privind tema aleasă, devine
o importantă greşeală metodologică.

Componentele unei lucrări ştiinţifice şi conţinutul capitolelor

acesteia (model orientativ)
Orice lucrare ştiinţifică include mai multe componente
infrastructurale utile, indispensabile pentru atingerea obiectivului
urmărit.
Aceste componente pot fi structurate, având în vedere
cerinţele standard, de tradiţie ştiinţifică, economisire de timp, şi
ţinând cont de principiile deontologiei, uzanţe, reguli, norme
estetice.
Schema generală cea mai des utilizată în redactarea unei
lucrări ştiinţifice şi care vine urgent în orientarea tinerilor
cercetători (studenţi) .se prezintă astfel:
1. Titlul lucrării ştiinţifice;
2. Partea introductivă; consideraţii generale; context general şi
context particular de punerea problemei (cu capitolele ei);
3. Partea teoretică tratarea teoretică şl bibliografică a temei
(capitolele ei);
4. Partea practică sau a cercetărilor personale, de regulă
(empirice) experimentale;.
Contribuţii personale la elucidarea problemei puse în discuţie:
Capitolul 4.1. - Ipotezele cercetării
Capitolul 4.2 - Obiectivele sau sarcinile cercetării
Capitolul 4.3 - Metodologia şi organizarea cercetării
 Subcapitolul 4.3.1 - Principii metodologice utilizate pe baza
cărora a fost abordată cercetarea temei
 Subcapitolul 4.3.2 — Subiecţii cercetării şi eşantioanele de
72
 lucru
 Subcapitolul 4.3.3 - Metode şi tehnici utilizate, inclusiv cele
statistice de prelucrare a datelor
 Subcapitolul 4.3.4 - Etapele de desfăşurare a cercetării şi a
culegerii datelor
 Subcapitolul 4.3.5 -= Condiţiile concrete, ambianţa fizică şi
ambianţa psiho-socială în care s-a derulat cercetarea
 Subcapitolul 4.3.6 - Implicaţii metodologice în
problematica specifică satisfacerii temei de cercetare,
valoarea şi limitele metodelor şi tehnicilor utilizate în
cercetarea respectivă
Capitolul 4.4 - Analiza datelor cercetării şi rezultatelor reieşite din
studiul empiric
Capitolul 4.5 - Interpretarea datelor, concluzii parţiale
5. Partea concluziv-creatoare şi de final a lucrării
6. Bibliografia
Anexe
Titlul lucrării de cercetare ştiinţifică
Mai înainte am discutat cerinţele pe care trebuie să le
îndeplinească un titlu, când este formulat şi stabilit, pentru o
anumită lucrare de cercetare.
Acum amintim câteva aspecte generale privind scrierea titlului şi
ordinea înscrierii autorilor.
Titlul trebuie să fie formulat scurt (o propoziţie sau frază),
sobru, clar şi precis, sugerând cititorului problema pusa în discuţie de
lucrarea respectivă. După aceleaşi criterii se formulează şi
subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, paragrafe etc.
Se recomandă ca titlul să se scrie cu majuscule, el nu se
subliniază, iar după titlu nu se pune punct,
La câteva spaţii mai jos, de obicei în partea dreaptă a paginii se
scrie ordinea autorilor, sau dacă este unul numele şi prenumele
autorului.
73
 Ordinea înscrierii autorilor se începe cu prenumele, sau iniţiala
acestuia, .urmată de numele autorului (autorilor). Când sunt mai
mulţi autori, ordinea se stabileşte după criterii cum ar fi: gradul
ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare, ordinea alfabetică etc. De
regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
Numele şi prenumele primului autor, sau coordonator serveşte
drept criteriu de indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice
organizate in biblioteci. Din mai multe motive, pentru autoare s-a
instituit regula ca prenumele să se scrie integral .
Introducerea sau consideraţii generale (cuvânt înainte)
Aici se scoate m evidenţa importanţa problemei, a temei
abordate, atât din punct de vedere practic, dar si teoretic. Se arată
cauzele alegerii temei şi de asemenea istoricul problemei cuprinsă în
titlul lucrării.
Se explică cuvintele cheie (descriptorii) cuprinşi în titlu, pentru
a aduce precizări şi a completa informaţional titlul lucrării.
Se arată, stadiul în care se afla cunoştinţele privind tema sau
problema pusă în discuţie, se stipulează ce s-a realizat şi la ce nivel,
precum şi ce nu s-a realizat încă. Se precizează locul temei în cadrul
problematicii domeniului, reieşind o atitudine critică şi revendicativă
din partea autorului, în preluarea datelor literaturii de specialitate.
Se enunţă obiectivele urmărite, se evidenţiază scopul
cercetării, se defineşte cadrul genera! de studiu sau al problemei şi,
de asemenea, se menţionează lintiţele studiului întreprins etc.
Partea teoretică; tratarea teoretică şi bibliografică a temei
Ea poate fi tratată pe mai multe subcapitole sau paragrafe, care
ar trebui să cuprindă abordarea teoretică bibliografică, metodologică,
experimentală etc., a problemei. Literatura de specialitate, privind
tema în discuţii, devine sorgintea informaţiilor acestei părţi a lucrării.
Se va consulta cărţi, reviste, periodice, casete, dischete etc., şi care vor
fi trecute în lista bibliografică.

74
 Studenţii, în momentul redactării lucrărilor de licenţă, vor întocmi
cu siguranţă un astfel de capitol, în care sintetizează datele literaturii
de specialitate, dovedind astfel stăpânirea temei alese, a temeiurilor
ei, din punct de vedere teoretic şi metodologic
Partea practică sau a cercetărilor personale privind tema.
Aceasta poate avea următoarea structură:
1. Ipotezele cercetării
O parte din ipoteze, care pot fi uneori numite premise, au rolul să
precizeze condiţiile de aplicare a teoriei. Asupra acestor ipoteze-
condiţii iniţiale, trebuie revenit permanent în toate etapele de
construcţii a modelului, care au rol în elaborarea şi definitivarea
ipotezei. Aceste ipoteze iniţiale reprezintă în fond, primul efori de
abstractizare pe baza modelului construit, generator de ipoteze. Al
doilea grup de ipoteze priveşte comportamentul, sau reacţiile
mediului, subiecţilor când se aplică o variabilă independentă
experimentală etc.
Ipoteza, până la validare sau invalidare, până ta confirmare sau
infirmare, trebuie tratată cu mare circumspecţie din moment ce ea
este o deschidere posibilă către adevăr, este un răspuns provizoriu
la întrebările puse, fiind, mai exact, doar un cap de pod către
necunoscut.
Este recomandabil ca ipotezele să fie formulate în formă afirmativă şi
cât posibil sub forma raţionamentului: dacă „A", atunci ,B".
Ipotezele pot fi formulate şi altfel dar ele trebuie să reflecte
aşteptările noastre, exprimate logic, în legătură cu
experimentul întreprins.
Elaborarea ipotezelor este partea cea mai delicată şi
complicată. precedată de efortul cercetătorului de punere în
relaţie funcţională (teoretică) a unor variabile: variabile instantanee
(mediul, condiţii etc.); endogene; exogene etc. Relaţiile dintre
variabile pot lua forme diferite: ecuaţii de comportament: ecuaţii
de echilibru: ecuaţii de definiţie etc.
75
 Obiectivele şi sarcinile cercetării
Acestea sunt stabilite în funcţie de cerinţele ipotezelor şi
necesitatea confirmării sau infirmării acestora, în urma desfăşurării
experimentului efectuat privind tema aleasa.
Pot fi arătate obiective de ordin teoretic, precum şi obiective
considerate practice, care trebuie îndeplinite de cercetare. Aici
pot fi trecute condiţiile de derulare a cercetării, subordonate
ipotezei de cercetare sau a premiselor teoretice,
Metodologia şi organizarea cercetării
Aici se arată aspectele teoretice şi epistemologice care stau îs
baza demersului practic ai cercetării. Dacă este nevoie, se enumera
principiile metodologice utilizate şi pe baza cărora a fost abordată
cercetarea temei. sau paradigmele, ca şi cadrul general de
cuprindere a fenomenelor din domeniul respectiv.
Apoi se prezintă subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru.
Se va arăta: populaţia din care fac parte; vârsta: sexul:
sportul practicat; nivelul de pregătire; condiţiile selecţionării pentru
cercetare: modul de organizare a grupelor, pe categorii etc.
Se indică modul de organizare a experimentului, arătându-se
dacă s-a efectuat cercetare constatativă. de verificare
longitudinală, transversală, în laborator sau în condiţii naturale. Se
precizează locui unde s-a făcut cercetarea şi contactul cu subiecţii,
durata, periodicitatea efectuării măsurătorilor asupra subiecţilor.
Metode şi tehnici utilizate
Acestea vor fi descrise succint, reţinând aspectele importante
ale acestora, scoţând în evidenţă atât conceptul care stă la baza
metodei cât şi procedeul, sau aplicarea concretă a metodei.
Dacă metoda este originală, atunci se descriu operaţiile
practice în succesiunea lor, scoţându-se în evidenţă diferenţele
faţă de metodele clasice. Aici vor fi prezente, tot pe scurt,
metodele procedeele şi tehnicile statistice care au făcut posibilă
ordonarea, prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin cercetare.
76
Etapele de desfăşurare a cercetării şi de culegere a datelor
Se consemnează etapele sau fazele prevăzute de lucru cu
subiecţii. eşalonate in timp, momente când s-au strâns şi datele
experimente respective.
Condiţiile concrete. ambianţa fizică (ambientală) şi ambianţa
psihosocială în care s-a derulat cercetarea
Aici se arată cadrul in care s-a derulat întreaga cercetare; locul,
condiţiile concrete, neajunsurile, aspectele pozitive, învăţăminte
pentru organizarea unor cercetări viitoare, precum şi implicaţii
metodologice, valoarea şi limitele metodelor utilizate.
Analiza datelor, prelucrarea ,interpretarea lor şi rezultatele
obţinute.
Acesta este capitolul cel mat consistent de bază, care dă
corporalitate lucrării.
De felul în care sunt analizate, prelucrate şi interpretate
datele culese, depind rezultatele lucrării dar mai ales natura
concluziilor.
Aici se vor redacta atâtea subcapitole sau paragrafe, câte
feluri de date am obţinut. Rezultatele concrete se prezintă
centralizat în tabele. Tabelele sunt un instrument utilizat frecvent
pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care arată
diferite faze ale analizei Ele sunt comentate mai mult sau mai puţin,
după caz, în textul lucrării.
Graficele sunt utilizate pentru a reda sintetic o legătură
între variabile, o teză, o idee. Dacă tabelele sau grafice sunt
voluminoase şi îngreunează fluiditatea lecturii, ele sunt prezentate
în anexe, iar in text simt reţinute cifre, sau mici tabele cu dalele
cele mai relevante.
Discutarea şi interpretarea datelor: concluzii parţiale
În redactarea acestui subcapitol, autorul este bine să prezinte
datele care conduc la validarea ipotezelor, sau invalidarea lor şi să
susţină concluziile la care au ajuns.
77
 Interpretarea datelor se face pe categorii de probleme; prin
etichetarea rezultatelor cu ele însele sau comparând rezultatele unele
cu altele, între ele).
La baza acestor comparaţii sunt prelucrările statistice a datelor,
coeficienţi, parametrii, corelaţii etc. Calculele diferiţilor coeficienţi
statistici pot fi semnificative sau nesemnificative. Vom lua în seamă.
pentru interpretare, numai diferenţele semnificative reieşite pe
seama unor teste de semnificaţie statistică.

Concluziile finale ale lucrării (cercetării)

Sintetizând concluziile parţiale, corespunzătoare
subcapitolelor analizei, prelucrării, interpretării datelor şi
rezultatelor, apar concluziile finale ale cercetării.
Concluziile vor prezenta două aspecte: teoretic şi practic.
Fundamentarea teoretică a problemei şi aplicabilitatea practică sunt
împletite, referindu-se atât la partea teoretică, cât şi la aspectele
teoretice ale experimentului. Concluziile reieşite din experiment se
vor referi la ipoteze de cercetare, la validarea sau invalidarea
acesteia, precum şi la datele recente ale ştiinţei.
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor reprezintă
cea din urmă componentă (parte) a cercetării ştiinţifice propriu-zisă.
Rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei
în confruntarea cu (aptele observate, reprezintă punctul de
plecare a procesului de verificare a ipotezei şi a concluziilor. Dacă din
această confruntare rezultatele arată compatibilitatea cu teoria
rezultată din ipoteză, atunci ajungem la concluzia că ipoteza este
acceptată, deci confirmată.
Dacă apar dezacorduri semnificative între teorie (ceea ce
susţine ipoteza) şi faptele observate în experiment, atunci ajungem
la concluzia infirmării ipotezei, neacceptării ei.

78
 Valoarea concluziei este identică in arabele cazuri: când se
confirmă sau se infirmă ipoteza întrucât concluzia invalidării
ipotezei avertizează asupra drumurilor .„închise" în cercetare.
Dacă nu este vorba de un drum „închis" atunci se trece la
modificarea, reformularea ipotezei, ceea ce implică reluarea
procesului de cercetare de la început, până când ipoteza se
structurează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, în concordanţă cu
realitatea.
Fundamentarea concluziilor presupune:
- evidenţierea consecinţelor ipotezelor, care urmează să devină
principii, legi, teorii sau soluţii practice;
- confruntarea confirmării sau infirmării ipotezelor cu faptele
empirice;
- stabilirea relaţiilor dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie
a realităţii practice.
Concluzia ştiinţifică a lucrării este rezultatul ultim, final al
cercetării unui fenomen sau altul.
Fundamentarea concluziei, veracitatea ei, trebuie să satisfacă
exigenţe de ordin logic, practic, eficienţă.
Orice concluzie trebuie să fie coerentă întregului demers al
cercetării efectuate. Cercetătorul va trebui să focă observaţii şi critici
vizând cercetarea întreprinsă.
Important este şi aspectul valorificării concluziilor şi
rezultatelor care de obicei cade în sarcina cercetătorului, care a
efectuat lucrarea respectivă. Acesta trebuie să facă şi unele propuneri
privind aplicarea rezultatelor cercetării, dar şi explicarea
modalităţilor concrete de implementare a acestora în viaţa practică.
Bibliografia
Enumerarea publicaţiilor consultate, studiate şi care se regăsesc
în text constituie, de regulă conţinutul bibliografiei. Dar, această listă
mai poate fi completată şi cu lucrări fundamentale care au devenit

79
între timp surse generale de informare (monografii pe teme,
manuale, tratate, dicţionare sau surse terţiare de documentare).
Bibliografia se scrie, de obicei, în ordine alfabetică începând cu
numele autorului. Numerotarea secvenţei bibliografice devine utilă, în
momentul când in text se fac trimiteri la origine şi sursa de
provenienţă.
Redactarea unei referinţe bibliografice
Lista publicaţiilor citite şi studiate pentru o anumită lucrare de
cercetare ştiinţifică se face în mod frecvent în ordine alfabetică.
(Sunt unele lucrări care nu respectă această regulă şi scrierea
publicaţiilor în bibliografie are loc în ordinea apariţiei lor în textul
lucrării).
Pot exista mai multe modalităţi de redactare a unei bibliografii,
dar acestea nu diferă în mod esenţial, prezentând reguli generale
comune.
Sursele bibliografice utilizate ca „documentare" pentru o
anumită lucrare, trebuie scrisă exact în vederea regăsirii lor oricând
şi de către alţi specialişti, care sunt preocupaţi de tema pusă în
discuţie.
Nu de puţine ori găsim la sfârşitul revistelor cu caracter
ştiinţific şi anumite recomandări destinate autorilor privind
modalitatea de redactare a listei bibliografice. Publicaţiile străine
pot avea reguli mai mult sau mai puţin diferite comparativ cu noi şi
de aceea dacă trimitem o lucrare, este bine să ne interesăm de
exigenţele respective şi să le respectam.
Principalele elemente ale unei referinţe bibliografice sunt:
• Autorul sau autorii. În mod firesc se scrie în primul rând
numele, urmat de virgulă şi apoi prenumele, care poate fi
prescurtat, întreg sau numai iniţiala. Dacă se scrie iniţiala
prenumelui, atunci după aceasta se pune punct după care se pune
virgulă, după care urmează „titlul". Este recomandabil pentru

80
autoare a se scrie prenumele complet şi nu numai iniţiala
(prenumelui) aşa cum se poate proceda pentru autori.
Numele şi prenumele se scriu cu majuscule. Dacă sunt doi
autori se scriu în ordine unul după altul aplicând aceleaşi reguli
descrise mai sus, dar între ei se pune conjuncţia „şi".
• După numele şi prenumele autorului sau autorilor urmează
Titlul, reproducându-se fidel aşa cum există în publicaţia citată.
Dacă este cazul se efectuează traducerea titlului, introducându-se
între paranteze, imediat după titlul original.
 Dacă este cazul, după „titlul", urmează ediţia sau volumul („a
doua"; voi. 3; ş.a.m.d.).
 Editura — şi se înscrie denumirea editurii care a editat publicaţia
respectivă.
 Locul publicării (oraşul, ţara, provincia etc.)
 Anul publicării
Între elementele referinţei bibliografice se pune virgulă.
Susţinerea publică a lucrării de cercetare ştiinţifică
Susţinerea presupune pe de o parte o prezentare a ideilor
lucrării în mod coerent şi succint, având o derulare logică şi
persuasivă, iar pe de altă parte răspunsuri corecte la întrebările
comisiei sau auditoriului, întrebări legate de tema lucrării pusă în
discuţie.
Practic toate formele de comunicare ştiinţifică se efectuează în
scris, dar o parte dintre ele pot fi prezentate şi oral, adică susţinute
public. (lucrări de licenţă, disertaţie, doctorat, comunicări ştiinţifice
etc.).
Importanţa comunicărilor ştiinţifice efectuate oral s-ar rezuma în
felul următor:
- posibilitatea cunoaşterii unor idei, teze, teorii noi dintr-un
domeniu ştiinţific sau altul;
- afirmarea tinerilor cercetători şi confirmarea încă o dată a celor
consacraţi;
81
- accentuarea vieţii ştiinţifice şi a schimbului direct de informaţii
între cercetători;
- cunoaşterea noilor direcţii de investigare, precum şi corelaţiile
posibil de făcut între cunoştinţele depăşite şi teoriile ştiinţifice
acceptate.
Părţile componente ale susţinerii publice
Orice susţinere publică trebuie să se bazeze pe pregătire
specială, având în vedere conţinutul, forma prezentării, ceea ce în
general, solicită cognitiv şi afectiv în mod real, pe cel ce efectuează
aceste lucruri.
1. Introducerea, care de fapt este o scurtă introducere, în care
vorbitorul enunţă in linii mari problema care face obiectul susţinerii
publice, relatează premisele teoretice eventual ipoteza de lucru, în
scopul de a informa auditoriul şi de a stârni acestuia cât mai mult
interes.
Tot aici pe scurt pot fi prezentaţi subiecţii, metodele
utilizate, condiţiile în care s-a efectuat cercetarea precum şi
sarcinile cercetării.
2 .Conţinutul expunerii sau rezultatele obţinute
Aici se face o prezentare a ideilor de bază, analizei, discutării
şi interpretării rezultatelor la care s-a ajuns.
3. Concluziile lucrării
Acestea e bine, pe de o parte să conţină o recapitulare asupra
ideilor principale, iar pe de altă parte a convinge auditoriul asupra
validităţii concluziilor.
4. Bibliografia secvenţe importante.
Calitatea susţinerii publice este dependentă de mai multe
aspecte printre care amintim
- utilizarea unei exprimări corecte, sobră, clară, sugestivă, reuşind o
susţinere logică a rezultatelor cercetării respective;

82
- durata susţinerii este limitată Ia 7-10-15 minute, în funcţie de
caracterul organizatoric al întrunirii (susţinere ia „licenţă"; în
sesiuni de comunicări ştiinţifice, congrese, simpozioane etc.).
- cercetătorul, va pregăti din timp expunerea, atât în ceea ce
priveşte conţinutul, modalitatea de prezentare, cât şi a timpului
necesar, cronometrându-se anticipat în condiţii cât mai fidele.
Pregătirea expunerii mai presupune: elaborarea planului
expunerii; cunoaşterea auditoriului; pregătirea personală specială
pentru expunere.
Planul prezentării include ideile principale ale cercetării
întreprinse. Aici se expun ideile personale contribuţiile personale,
avantajele sau limitele soluţiilor propuse.
Pregătirea personală specială are în vedere o stare normală
de sănătate şi odihnă care permit un control adecvat al atitudinii,
mimicii. gesturilor, cu evitarea întreruperilor prelungite sau un
exces de aderare spre o problemă sau alta a expunerii,
Pregătirea materialelor ajutătoare cum ar fi: folii, scheme,
planşe, grafice, benzi înregistrate etc. Materialele audio-vizuale
facilitează expunerea permiţând încadrarea în timpul minim pus la
dispoziţie.
Expunerea în public a rezultatelor cercetării trebuie să se
întemeieze pe reproducerea textului scris, chiar dacă se face o
expunere libera, sau parţial liberă.
Cercetătorul poate citi textul (3-5 pag) în locul expunerii
libere fără a periclita aprecierea prezentării.
Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, cercetătorul
trebuie să efectueze anumite pauze, să facă unele schimbări de
ritm al vorbirii, al tonului etc.
În caz de întârziere neprevăzute sau apariţia unor factori
perturbatori vorbitorul este bine să-şi rezerve 1-2 minute, sau să-şi
facă o listă a ideilor la care se poate renunţa.
. Tipuri de manifestări ştiinţifice în care pot fi făcute expuneri
83
  Simpozioane, congrese, consfătuiri ştiinţifice, sesiuni de
comunicări ştiinţifice. Acestea diferă prin dimensiune sau
amploare dar toate sunt de fapt dezbateri în legătură cu una
sau mai multe teme ştiinţifice, în astfel de întruniri
specialiştii fac scurte expuneri, participanţii (auditoriul)
pun întrebări, dezbat şi expun puncte de vedere proprii.
 Discuţia „panel este un gen de conferinţă în care auditoriul
pune întrebări unui grup de specialişti aflaţi în faţă, la pupitru
(catedră, scenă etc.) care răspund la întrebările puse.
 Grupul de lucru (workshop) în care se fac prezentări,
expuneri, dezbateri în grupuri mai restrânse (în cadrul unei
conferinţe, congres etc.).
 Piaţa cercetării (Research Market) - unde se fac prezentări de
postere, video-proiecţie, demonstraţii cu aparate,. tehnici,
instalaţii, dispozitive etc.
Totodată se difuzează prospecte de aparate, instalaţii etc,
făcându-se schimb de adrese şi se iniţiază tranzacţii.
Documentarea. Tipuri de informaţii
Deosebim mai multe tipuri de informaţie:
• informaţii orale:
- un specialist către alt specialist, un specialist către mai mulţi
specialişti, un specialist în faţa publicului larg, mai mulţi specialişti
către mai mulţi specialişti;
• informaţii scrise:
- persoanele — de ex. corespondenţa;
- publicate: reviste, cărţi ,broşuri, cataloage, colecţii de date etc.;
- nepublicate.
• informaţii audiovizuale:
- expoziţii,, târguri;
- demonstraţii;
- observaţii individuale.

84
 Toate formele de informare pot fi cuprinse în două categorii
mari:
- Canale formale, care au statut propriu;
- Canale neformale, care nu au statut propriu de funcţionare.
Canalele formale sau indirecte constituie întregul sistem al
surselor documentare (literatura de specialitate), plus reţeaua
ramificată de materiale informaţionale şi sisteme automatizate de
regăsire a informaţiilor
Canalele neformale sau directe includ comunicaţiile directe,
neoficiale, fără caracter permanent în care roiul preponderent
revine specialiştilor înşişi. Aici amintim: colegiile invizibile, discuţiile
în cadrul congreselor şi conferinţelor, anchetele printre specialişti
etc.
În ceea ce priveşte documentul, acesta este format din datele şi
informaţiile pertinente referitoare la un anumit subiect temă,
ordonate raţional şi fixate pe un anumit suport material (banda
magnetică, film. hârtie etc.) în vederea transmiterii şi utilizării lor.

Surse de informare
1. Surse de informare prin canale directe
a. Contracte directe între specialişti: expunerile specialiştilor în faţa
unui auditoriu şi discuţiile pe marginea lor, deplasările şi vizitele de
lucra, comunicările întâmplătoare etc.
b. Manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale: congrese,
conferinţe, consfătuiri, simpozioane etc.
c. Expoziţii şi târguiri.
d. Colegiile invizibile. Acestea sunt constituite, pe plan naţional sau
internaţional (sub influenţa ideilor lui Fr. Bacon), din specialişti,
care de cele mai multe ori nu se cunosc personal, cu scopul de a se
informa reciproc asupra noilor realizări, cu mult înainte de
apariţia acestora în literatură.

85
 Se disting trei categorii de colegii invizibile orientate în
următoarele direcţii:
- schimbul de informaţii;
- urmărirea unui program ştiinţific comun;
- colaborarea cu sisteme informaţionale de conducere.
Colegiile invizibile actuale au apărut în condiţiile „ştiinţei mari",
cu imensul număr de specialişti, explozia de publicaţii,
multitudinea formelor organizatorice ale activităţii ştiinţifice şi
tehnice.
e. Anchete printre specialişti.
Aici formularea întrebărilor depinde de modul în care se vor
procura informaţiile. Există două procedee posibile:
- completarea formularului de către cel anchetat;
-- completarea formularului de persoana care face ancheta
Aceste surse de informare, discutate până acum. se mai numesc
şi canale neformale şi au următoarele avantaje:
- rapiditatea informării;
- feed back-uri care au loc în scurt timp;
- cuprinde foarte bine detaliile;
- selectivitate mare şi adresarea precisă către beneficiar.
2. Surse de informare formale
În activitatea ştiinţifică, tehnică, economică, sportivă,
principalele surse de informare sunt documentele scrise, acestea
fund cel mai important mijloc de transmitere a informaţiilor în spaţiu
şi timp.
Varietatea mare a categoriilor de documente face ca ele să nu
poată fi introduse într-un sistem tipologic unic şi rigid.
Din punct de vedere al extinderii sferei de difuzare se disting
documente publicate şi documente nepublicate. Dacă se pleacă de
la criterii bibliografice, distingem documente primare, documente
secundare şi terţiare.
Documente primare
86
 Acestea reprezintă lucrări originale, publicate sau nepublicate.
care conţin rezultatele experienţei sau cercetării într-un anumit
domeniu de activitate. Documentele primare reprezintă publicaţii
sub formă de seriale editoriale, ziare, reviste, cărţi, broşuri, filme,
diapozitive etc.
Documentele primare sunt:
a. publicaţii primare periodice;
b. publicaţii primare neperiodice,
a) Publicaţii primare periodice
Din această categorie fac parte publicaţiile care se editează la
intervale de timp egale, ritmice, sub formă de fascicule separate,
cum sunt ziarele şi revistele, precum şi publicaţiile continue cum ar
fi serialele editoriale, care ocupă locul intermediar între cărţi şi
reviste.
Serialele editoriale sunt culegeri de lucrări ştiinţifice elaborate
de diferite instituţii şi de obicei au acelaşi titlu, acelaşi format,
aceeaşi prezentare.
Ziarele, sunt publicaţii periodice care apar de obicei zilnic
cuprind informaţii diverse.
Revistele ştiinţifice şi tehnice sunt cel mai vechi ti p de
publicaţie periodică.
Distingem reviste:
- ştiinţifice;
- tehnice:
- de popularizare, care pot avea periodicitate săptămânală
(hebdomadar), lunară (mensual), trimestrial, semestrial (bianual),
anuală, sau bienală.
b) Publicaţii primare neperiodice
Acestea se împart în două feluri:
- neperiodice tradiţionale;
- neperiodice speciale.
Publicaţii primare neperiodice tradiţionale
87
Cărţi broşuri. Carte - cu mai mult de 80 de pagini la noi în ţară şi cu
mai mult de 48 de pagini pe internaţional.
Broşură (sub 80 de pagini pentru ţara noastră si sub 48 de pagini pe
plan internaţional)
Monografii . Prin monografie se înţelege o publicaţie primară care
tratează o problemă sau un anumit subiect dintr-un domeniu al
ştiinţei, tehnicii sau artei şi sportului din toate punctele de vedere,
adică exhaustiv.
Tratate, manuale, cursuri
Acestea sunt publicaţii, care reprezintă lucrări, ce tratează principiile
de bază ale unui domeniu. Ele expun m mod sintetic totalitatea
cunoştinţelor dobândite într-un anumit domeniu.
Dicţionarele - cuprind cuvintele unei limbi, sau termenii unei
anumite ştiinţe, aşezaţi în ordine alfabetică.
Ele pot fi:
- dicţionare terminologice;
- dicţionare universale (toate domeniile);
- dicţionare monolingve, bilingve, poliglote etc.

88
 Bibliografia:
1. BADIU T. Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi
sport, partea I şi II, note de curs. - Universitatea Galaţi, 1993. -
P. 73-125.
2. Cârstea, Gh. - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura Universul, Bucureşti, 1993.
3. Ciorbă C. Teoria și metodica educației fizice. Chișinău, 2016,
”Valinex”, 140 p.
4. Cojocariu. M. Teoria şi metodologia instruirii. Bucureşti:
Didactică şi pedagogică, 2002. 286 p
5. Dragnea, A. - Antrenamentul sportiv - teorie şi metodologie,
vol.I-II, Editura MTS, Bucureşti, 1992
6. Dragnea, A. - Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984
7. Epuran, M. - Metodologia cercetării activităţilor corporale în
educaţie fizică şi sport, vol I şi II, Editura Fundaţiei "România
de Mâine", Bucureşti, 1995
8. Epuran, M. – Metodologia cercetării activităţilor corporale,
Editura FEST, Bucureşti, 2005
9. Epuran, M. - Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-
Turism, TRATAT DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ÎN EDUCAŢIE
FIZICĂ ŞI SPORT ADRIAN GAGEA 661 Bucureşti, l990
10.Gagea, A. – Statistică computerizată, Ed. Ecologică, Isbn 973-
8061- 27-x, Bucureşti, 2000,
11. Gagea, A. – Cercetări interdisciplinare din domeniul sportului,
Ed. Destin, Deva, 2002
12.Gagea, A. şi col. - Cercetări interdisciplinare în Educaţie Fizică
şi Sport, Ed. MIRA, Isbn 978-973-745-009-8, Bucureşti, 2006
13.Ignat, M. - Criterii de evaluarea în cercetarea ştiinţifică
inginerească, Conferinţa Solidarităţii Universitare, INCDIE,
Bucureşti, mai 2005.

89
14.Matveev L. P., Novicov A.D. Teoria şi metodica educaţiei
fizice. - Editura Sport-Turism. - Bucureşti, 1980. – 600 p.
15.Niculescu, M. – Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie
fizică şi sport, vol. I şi II, Editura BREN, Bucureşti, 2003
16.Popa, G. – Metodologia cercetării ştiinţifice în domeniul
educaţiei fizice şi sportului, Ed. Orizonturi Universitare,
Timişoara, 1999
17. Ploeşteanu C. Teorie şi metodologie curriculară în educaţie
fizică şcolară şi sportivă. Galaţi: GUP, 2009. 152 p.
18.Raţă G., Raţă B. C. Aptitudinile în activitatea motrică. Bacău:
EduSoft, 2006. p. 9-33, 243-279.
19.Бальсевич В.К. Развитие российской спортивной науки:
проблемы и пути решения. B: Теория и практика
физической культуры, Москва, 2012, №6, с. 9-12.
20.Курамшин Ю.Ф. Теория и методика физической культуры.
Москвa: Советский спорт, 2003, 463 c.
21.Платонов В., Петровский В., Булатова М., Матвеев С.
Основные понятия (категории) теории физической
культуры и теории спорта: Методические рекомендации.
Киев: КГИФК, 1989. 22 с.
22.Холодов Ж.К., Кузнецов В.С. – Теория и методика
физического воспитания и спорта. Учебник для институтов
физкультуры. – М.: Academia, 2003. – 478 c.

90