Sunteți pe pagina 1din 5

VICIUL LECTURII

Scriitorul francez Valéry Larbaud publica


în 1924 un volum de eseuri intitulat Le
vice impuni, la lecture (Lectura, acest
viciu nepedepsit). Formularea este
preluata de la poetul american Logan
Pearsall Smith, care spunea despre
lectură că este „un viciu rafinat şi
nepedepsit, acea egoistă, calmă şi
durabilă beţie.” Dincolo de aceste
metafore ale lecturi se pot ascunde
reprezentări, atitudini şi discursuri
despre lectură. A citi nu este o simplă
abilitate, ci un ansamblu complex de
practici care antreneaza gesturi, posturi,
obişnuinţe şi spaţii de desfăşurare. Cu
alte cuvinte, actul lecturii implică puneri
în joc ale corpului si ale simţurilor.
Asocierea, uneori, a cititului cu viciul şi
devianţa se datorează atît acestei
componente somatice a lecturii, cît şi
capacităţii ei de a înflăcăra imaginaţia şi
de a lansa cititorul în universul secund al
ficţiunii.

Istoria lecturii
La o primă vedere, ideea unei istorii a lecturii poate părea bizară, pentru că cititul ne apare astăzi ca o
activitate banală, cotidiană şi de la sine înţeleasă. De fapt, practicile şi obişnuinţele noastre de lectură nu
mai sînt aceleaşi cu cele ale oamenilor de altădată. În trecut se citea altfel, existau alte reprezentări
legate de actul lecturii. De exemplu, multă vreme, din Antichitate pînă în Evul Mediu, singurul mod de a
citi era lectura cu voce tare, pentru sine sau pentru ceilalţi. Lectura silenţioasă, oculară, era puţin
cunoscută şi practicată. Modalităţile de lectură, practicile ei, s-au schimbat de-a lungul timpului, în
legătură cu o mulţime de factori: modificarea caracteristicilor materiale ale cărţii, ale formatului ei,
laicizarea culturii scrise şi progresele alfabetizării, evoluţia modurilor de viaţă şi apariţia spaţiului privat şi
– nu în ultimul rînd – transformările petrecute la nivelul reprezentărilor corpului.
Istoricii care s-au ocupat de evoluţia lecturii în spaţiul occidental vorbesc despre o adevărată „revoluţie a
lecturii” care ar fi avut loc la mijlocul secolului al XVIII-lea. Practicile de lectură se modifică, are loc
trecerea de la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă şi rapidă, de la lectura intensivă la lectura
extensivă a unor texte aparţinînd unor genuri diferite. Spre deosebire de lectura intensivă, ritualizată, care
presupunea frecventarea unui număr redus de cărţi religioase, lectura extensivă este o lectură
desacralizată, profană, o practică individuală exersata în singuratate, o opţiune personală. Treptat,
lectura se privatizează, devine un act solitar şi introvertit, care predispune la izolare, la refugiere în lumea
imaginarului.

Romanul şi furia de a citi


La sfîrşitul secolului al XVIII-lea se vorbea în Germania despre lectura in termeni precum lesewut – „furia
de a citi”, lesesucht – „pasiunea de a citi” şi leserei – „foamea de a citi”. Acest fenomen, prezent în ţările
occidentale, trebuie legat de apariţia romanului modern, a publicului cititor, a bibliotecilor publice şi unei
noi pieţe a cărţii.
Noul mod de lectură, sentimental şi emoţional, exprima dorinţa cititorilor de a intra în contact cu lumea din
spatele textului tipărit, cu vieţile personajelor. Acestă modalitate de lectură se propagă cu repeziciune în
rîndul femeilor şi al tinerilor din clasa de mijloc, care încep sa citească de bună voie, pentru propria lor
placere, însă neselectiv şi cu competenţe reduse de lectură. Virulenţa „furiei de a citi” i-a alarmat nu
numai pe oamenii bisericii ci şi pe intelectualii iluminişti ai vremii, care pun în circulaţie un întreg discurs
despre pericolele lecturii. Critica împotriva lecturii excesive a vizat în primul rînd literatura de ficţiune,
romanul sentimental. Ideea centrală era aceea că femeile şi persoanele necultivate nu îşi pot controla
această dorinţă de a citi şi practică o lectură cu efecte periculoase, emoţională şi empatică, de identificare
cu personajele. Lectura ar fi o activitate normală doar pentru elitele masculine, recomandată doar unui
număr restrîns de persoane educate, care dispun de un bun control al sinelui. Ori, victimele potenţiale ale
„furiei de a citi” erau în primul rînd femeile, fiinţe fragile, frivole, incapabile de un asemenea autocontrol,
prizoniere ale propriilor emoţii. De altfel, romanul a fost considerat foarte devreme un gen literar destinat
lectoratului feminin, receptiv şi avid de a-şi face educaţia sentimentală la şcoala acestuia.
Discursul raţionalist distinge pe de o parte „lectura bună”, cea a cărţilor de edificare şi de cultivare a
spiritului şi, pe de altă parte, „lectura viciu”, cea a cărţilor aparţinînd literaturii de ficţiune, a romanului, o
lectură nefastă, socialmente inutilă, asociată cu căutarea plăcerii, a distracţiei, cu lenea şi plictiseala.
”Lectura viciu”, mijloc de evaziune care îndeamnă la frivolitate şi concupiscenţă, este o temă care
traversează secolele XVIII şi XIX, o regăsim în discursul teologilor şi moraliştilor, dar şi în cel al
scriitorilor, pedagogilor şi medicilor. Această anatemizare a lecturii romanului recurgea chiar la metafore
igieniste: lectura este un viciu, otravă pentru suflet şi corp, duce la decăderea morală şi fizică, este
contagioasă şi dă dependenţă, fiind comparată cu efectele alcoolului, drogurilor şi narcoticelor. Termeni
precum „epidemie”, „ciumă” sînt deseori asociaţi cu condamnarea difuzării noilor practici de lectură.
Bibliotecile publice şi cabinetele de lectură particulare au fost deseori comparate de unii moralişti cu
bordelurile şi considerate adevarate locuri de perdiţie care răspîndesc viciul în rîndul femeilor şi al
tineretului lipsit de discernămînt.
În Confesiuni (1771), Jean-Jacques Rousseau îşi aminteşte că în adolescenţa lui, pe cînd era calfă la
atelierul unui gravor din Geneva, trecuse şi el prin acea „furie de a citi”, cheltuindu-şi banii pentru a
împrumuta cărţi de la un cabinetul unei doamne: „bune, rele, toate mergeau, nu alegeam nimic, citeam
orice cu acelaşi nesaţ.” Efectele nocive n-au întîrziat să se manifeste: din cauza „lecturilor pe ascuns şi
prost alese, firea îmi deveni posacă, sălbatică; mintea începu să mi se strice, trăiam ca un om ursuz cu
adevărat. Dar dacă patima mea nu mă feri de cărţi proaste şi fără miez, norocul mă feri de cărţi obscene
şi destrăbălate (...) Şi hazardul a secondat atît de bine firea mea pudică, încît trecusem de treizeci de ani
fără să-mi fi aruncat ochii pe vreuna din acele periculoase cărţi pe care o frumoasă doamnă din lumea
mare le găseşte incomode, în sensul că nu poţi, spune ea, să le citeşit decît cu o singură mînă....”
Rousseau a fost un critic sever al literaturii de ficţiune, pe care nu o recomanda educaţiei copiilor şi
tinerilor. În Emil sau despre educaţie, el spune că „lectura, singurătatea, lipsa de ocupaţie, viaţa moleşită
şi sedentară, legăturile cu femeile şi cu tinerii: iată cărările primejdioase care se deschid la vîrsta lui şi îl
ţin necontenit lîngă pericol.” Tot el refuză femeilor orice pretenţie intelectuală şi atrage atenţia asupra
pericolelor lecturii pentru tinerele fete („O femeie prea învăţată este nenorocirea soţului său, a copiilor, a
tuturora.”)

Pericolele lecturii feminine


Începînd cu mijlocul secolului al XVIII-lea, o întreagă retorică se organizează în jurul ideii că lectura
romanului este o experienţă distructivă pentru sufletul şi corpul femeii. Lecturile galante erau considerate
periculoase mai ales pentru fete, punîndu-le în primejdie castitatea şi puritatea. Romanul le corupe, se
strecoară în patul lor virginal, locul predilect de lectură clandestină şi de ascundere a cărţilor. Lectura
acestui gen de literatură le face să viseze la iubiţi ideali, să se identifice cu personajele şi să cadă pradă
unor periculoase reverii. Romanul a fost acuzat că stîrneşte imaginaţia fetelor, că le aprinde poftele
trupeşti şi le iniţiază în jocurile şi plăcerile dragostei. Ele pierd contactul cu realitatea şi se lasa bîntuite de
himere. În această ipostază, cartea este un adevărat seducător, iar lectura asemenea mărului interzis din
care Eva îndrăzneşte să guste şi cade în păcat.
De altfel, un topos al literaturii libertine este seducerea tinerei cu ajutorul lecturii. Maestrul filozof libertin îi
dă lecţii tinerei naive în cadrul unei lecturi în doi a unor cărţi licenţioase, bine alese şi bogat ilustrate.
Personajul feminin din romanul Tereza filozoafa, atribuit marchizului d’Argens, capitulează şi îşi pierde
virginitatea după ce citeşte cărţile din biblioteca seducătorului: „În primele patru zile am cercetat pe rînd,
Histoire du Portier du Chartreux, cea a călugăriţei carmelite, Acadèmie des Dames, Laurieres
Eclésiastiques, Thérmidore, Fretillon, şi încă multe altele de acelaşi fel (...) În a cincea zi, după o oră de
lectură, am căzut într-un fel de extaz.”
Viciul lecturii are aceleaşi efecte nocive şi asupra femeilor căsătorite, pericole despre care bărbaţii au
discutat îndelung. Femeia care citeşte îşi neglijează îndatoririle domestice şi conjugale, se sustrage
comunităţii familiale, îşi ignoră soţul şi copiii, se gîndeşte să divorţeze şi îşi înşeală bărbatul. Toate
pericolele lecturii feminine, toate viciile atribuite cititoarei, se regasesc în romanul romanul lui Flaubert,
Doamna Bovary. Eroina romanului, Emma, este o victima absoluta a lecturii, a vieţii trăite exclusiv pe
planul imaginar. Ea manifestă un dezinteres familial, devine o mamă deplorabilă, şi o soţie adulterină. La
vîrsta de 15 ani cunoaşte primele reverii romaneşti la pensionul de maici, unde, pe ascuns, împrumută şi
citeşte pe nerasuflate romane de aventuri de la o fată bătrînă care lucra la spălătorie. După ce se
căsătoreşte, ea cade din nou în bulimia lecturii, pentru a compensa plictisul cotidian al unei provincii
dezolante unde nu se întîmplă niciodata nimic. Lectura ei este contemplativă, de abandon, nu are o
distanţă critică faţă de ceea ce citeşte, se complace în nesfîrşite reverii şi se transpune în lumea ficţiunii.
Trăind în această lume paralelă, inevitabil îşi pierde pe rînd iluziile şi sfîrşeşte prin a-şi pune capăt zilelor.
Emma înghite arsenic şi, deloc întîmplător, are impresia ca simte în gură un gust ca de cerneală, pentru
că, nu-i aşa, adevărata otravă care a ucis-o au fost cărţile pe care le-a citit cu atîta nesaţ.

Lectura şi viciul solitar


Cartea medicului elveţian Tissot L’Onanisme (1769, reeditată pînă în anul 1905!) inaugurează un
abundent discurs medical care denunţă aceasta practica solitara. Acum începe o adevarata cruciadă
împotriva onaniei, văzută ca un temut flagel, cauză a unor grave tulburări psihice şi corporale. Un istoric
american, Thomas Laqueur, în cartea sa Solitary Sex:A Cultural History of Masturbation (2003)
semnaleaza că această activitate solitară nu a devenit o problemă socială decît în secolul al XVIII-lea, o
dată cu apariţia spaţiului privat. Mai mult decît atît, Laqueur a observat că dezbaterile şi spaimele legate
de onanism coincid cu generalizarea lecturii silenţioase, extensive, solitare. Această formă de plăcere se
desfăşoară în secret, în solitudine, departe de privirile indiscrete. Lectura, la rîndul ei devenită o ocupaţie
solitară, care solicită imaginaţia, generînd emoţie şi plăcere, a fost cu uşurinţă asociată viciului
autosatisfacerii sexuale. În discursul medical anti-onanism, lectura romanului a fost denuţată ca primul
stadiu al masturbării. Pretutindeni în spaţiul occidental, detractorii literaturii de ficţiune sînt cei care
stigmatizează practica sexuala solitară. A apărut chiar un cuvînt nou, „novelism”, calchiat după
„onanism”. Din nou asistăm la o somatizare a lecturii, care devine astfel, intim legată de corp, are efecte
asupra fiziologiei acestuia. Tabloul patologic al onanismului se confundă cu cel al lecturi interpretată ca
viciu. Onanistul ca şi cel care suferă de viciul lecturii (sau de amîndouă cel mai adesea) pot fi recunoscuţi
după tenul alb sau gri, marcat de o paloare maladivă, după ochii încercănaţi, consecinţă a devianţei şi a
îndelungilor lecturi nocturne . Medicii sfătuiau părinţii să fie vigilenţi, să nu-i lase pe tineri în singurătate şi
mai ales să le supravegheze îndeaproape lecturile, să le interzică cu desăvîrşire lectura în pat.
Dacă în urma practicării viciului solitar, bărbaţii deveneau lipsiţi de energie şi îşi pierdeau puterile, la
femei, tabloul clinic al onanismului era mult mai înfricoşător: ele devin indecente, isterice şi nimfomane. În
secolul al XIX-lea, isteria feminină („furia uterină”) a ocupat un loc important în imaginarul medical. Pentru
profilaxia isteriei la femei, medicii recomandau abţinerea de la băuturi excitante precum ceaiul, cafeaua,
lichiorul dar şi abţinerea de la lectura romanului. Au fost aduse chiar argumente statistice care să
demonstreze că isteria le afecta mai ales pe femeile care citesc, aproape deloc pe cele analfabete. În
„patologia lectorală” feminină, lectura romanului ca şi onanismul, duc la manifestarea aceloraşi simptome:
paloare, palpitaţii, crize de nervi, convulsii, delir, leşinuri, stări depresive.

Imagini ale lecturii feminine


Pe lîngă sursele literare şi medicale, iconografia lecturii (pictură, grafică, fotografie) poate oferi precizări
despre cum era reprezentată lectura feminină în secolele XVIII şi XIX. O gravură din secolul al XVIII-lea,
intitulată Le Midi, atribuită lui Baudoin, înfatişează o tînără femeie, elegant îmbrăcată, singură, întinsă
într-o grădină, într-o stare de reverie voluptoasă, cu ochii intredeschişi şi care scapă din mîna dreaptă o
carte, în timp ce mîna stîngă se pierde discret între jupoane. Avem de-a face aici cu un adevărat topos al
lecturii feminine: asocierea acesteia cu erotismul şi cu viciul solitar. Erotizarea lecturii feminine apare la
pictori precum Fragonard, Chardin, Boucher, Greuze, Hogarth, Whistler.
Alungită în pat sau pe canapea, aceasta este postura corporală a femeii care citeşte. Ideea că femeile au
o atracţie deosebită pentru lectura în pat face parte tot din acest clişeu care leagă lectura feminină de
erotism (patul, loc privilegiat al plăcerilor trupeşti dar şi al plăcerilor lecturii). Acestă postură de lectură era
rezervată exclusiv femeilor. Imaginile cu bărbaţi citind în dormitor, în pat, sînt rare sau caricaturale (la
Daumier, de exemplu).
Lectura romanului era considerată în cazul fetelor şi al femeile adulte un fel de succedaneu al plăcerilor
erotice, un act de relaxare, un abandon corporal şi sufletesc. Numeroase detalii picturale vin să sugereze
aceasta, impregnînd imaginile lecturii feminine cu un puternic erotism. Astfel, femeia care citeşte este fie
îmbrăcată sumar, într-un neglijeu, fie are un decolteu adînc ori o rochie ridicată prea sus, o bretea
atîrnînd lasciv pe umăr sau un sîn dezgolit. Cititoarea are o roşeaţă în obraji, o carnaţie voluptuoasa, are
o privire languroasă, visînd la o persoană pe care ar dori să o vadă sosind. În apropiere se află o statuie
a lui Cupidon, o lumînare sau alte simboluri falice, deseori o scrisoare abia deschisă, ori un buchet de
flori proaspete, aluzii la eventualii iubiţi. Chiar şi în postura aşezată, a lecturii pe scaun sau în fotoliu,
avem aceleaşi conotaţii senzuale: femeia este semi-dezbrăcată sau nudă. De fapt, această asociere între
nuditatea feminină şi actul lecturii este o constantă a imaginarului artistic, putînd fi regăsită şi în pictura
contemporană.

Noul viciu
Practicile lecturii sînt obiect al reprezentărilor colective şi se află în strînsă legătură cu sensibilităţile
existente într-o societate la un moment dat. Deseori, aceste reprezentări se înscriu într-un cîmp polemic,
în discursuri divergente asupra lecturii. Astăzi nimeni nu se mai plînge de „furia de a citi”, dimpotrivă,
asistăm la comentarii neliniştitoare despre „criza lecturii”, sau „moartea lecturii”. Tinerii sînt acuzaţi că nu
mai citesc şi că stau prea mult pe Internet, ca sînt dependenţi de lumea virtuală şi rupţi de realitate. Mai
mult chiar, se aud voci care atrag atenţia asupra pericolelor noilor tehnologii, voci care deplîng efectele
nefaste ale frecventării compulsive a Internetului. Victimele acestui consum intens s-ar trăda printr-o
formă de autism, prin devitalizare, paloare, cearcăne, depresie. Nu putem să nu observăm că portretul
internautul de astăzi seamănă izbitor de mult cu cel al cititorului vicios de altădată. Oare asistăm astăzi la
revenirea aceloraşi spaime, similare cu cele ale erudiţilor din secolul al XVIII-lea, confruntaţi, la fel ca noi,
cu apariţia unor noi modalităţi de lectură?

Lectura – boală
O istorie culturala a lecturii nu poate să lase la o parte un aspect important, şi anume, reprezentările
cititului ca factor cauzator de boală şi de nebunie. Încă din Antichitate, o adevarata „patologie a lecturii” a
fost asociată oamenilor de litere, intelectualilor. În Roma antică, opinia populara lua omul de litere drept
ţinta a ironiei şi a antipatiei, fiind asimilat, de către omul de rînd, cu sărăcia, lenea, ipocrizia şi nebunia. În
romanul lui Petronius, Satyricon, parvenitul Trimalchio şi prietenii lui nu pierd nici o ocazie de a-i ridiculiza
pe intelectuali, consideraţi rupţi de realitate, trăind în lumea lor imaginară şi incapabili să-şi rezolve
problemele vieţii cotidiene.
Trăsăturile cititorului nebun au fost însă descrise cel mai bine de Cervantes. În cazul lui don Quijote,
nebunia prin identificare romanescă ilustrează exemplar pericolul la care expune lectura literaturii de
ficţiune. Frecventarea asiduă a romanelor cavalereşti îl face să-şi rătăcească minţile, să piardă contactul
cu realitatea. Atunci cînd preotul, bărbierul şi nepoata lui don Quijote intră în camera unde se află „cărţile
aducătoare de pacoste” pentru a le arde pe rug, ei găsesc şi cărţi de poezii bucolice. Preotul se
împotriveşte arderii lor pe motiv că „nu fac şi nu vor face răul pe care l-au făcut cele cavalereşti”, însă
nepoata insistă să fie arse: ” - Vai, domnule părinte, le poţi trimite dumneata fără grijă la rug ca şi pe
celelalte, căci n-ar fi de mirare ca, odată lecuit unchiul meu de boala cavaleriei, să le citească şi pe astea
şi să-i trăsnească prin minte să se facă păstor şi să bată coclaurii şi codrii cîntînd, căci a fi poet este,
zice-se, o boală de nelecuit şi foarte molipsitoare.”
Comentariile cele mai neliniştitoare la adresa cititului excesiv le găsim în secolul al XVIII-lea, care, după
cum am văzut, dezvoltase o adevărată obsesie pentru pericolele lecturii. Aceeaşi dr. Tissot, figură
emblematică a discursului împotria onanismului şi lecturii, scrie în anul 1768 un tratat intitulat De la santé
des gens de lettres (Despre sănătatea oamenilor de litere), în care trece în revistă toate cauzele care
afectează şi distrug sănătatea omului de litere. Tabloul clinic este devastator, cititorul fiind descris ca un
pacient cu simptome specifice. Lectura ar duce la încordarea minţii şi la pasivitatea corpului, ceea ce
obliga sîngele să năvălească în creier cu o presiune vătămătoare. De aici bolile nervoase, zdruncinarea
nervilor celor ce zăbovesc peste masura cu cititul cărţilor.
Această imagine a lecturii ca generatoare de boli nervoase o întîlnim şi la Dimitrie Cantemir, în
Descrierea Moldovei, unde aflăm că moldovenii „cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci cînd
vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură.”. Sau, după cum spunea
cronicarul muntean Zilot Românul: „multă învăţătură care la mulţi se întîmplă vătămătoare de suflet.”
Identificarea lecturii cu boala psihică se regăseşte, de altfel, în toate societăţile tradiţionale, orale. Cititul
este o activitatate solitară, a citi înseamnă a întrerupe comunicarea orală cu ceilalţi. Lectura privată este o
formă de sustragere de sub controlul social, duce la izolare faţă de sociabilităţile locale. Din acest motiv,
cei care citesc (ţăranii autodidacţi, de exemplu) sînt priviţi cu o oarecare neîncredere de către ceilalţi
membri ai comunităţii, fiind consideraţi bizari şi oarecum nebuni, mai ales daca devin zodieri sau ghicitori
în Psaltire şi pretind că realitatea poate fi cunoscută indirect prin apelul la magia cărţii.
Să mai amintim ca mefienţa generală faţa de cei ce ies din rînd prin aspiraţiile lor intelectuale şi implicit
prin volumul considerabil al lecturilor este exprimată cum nu se poate mai sugestiv de zicalele româneşti:
„Unde e minte multă, nu e toată bună” sau „Unde e învăţătură multă e şi prostie multă”.
Articol apărut în Dilemateca, an II, nr.8, ianuarie 2007