Introducere

În condițiile Revoluției tehnico științifice și a revoluției informaționale,

încheierea și realizarea în aceeași țară a tuturor bunurilor și serviciilor este tehnic
imposibilă și economică nerentabilă. Aceasta este rațiunea pentru care statele lumii
se văd determinate să participe la circuitul mondial de valori materiale și spirituale.
Participarea nu este haotică, ea este direcționată, reglementată de norme de drept.

DCI are sarcina de disciplina si reglementa valorile menționate și are două

componente principale:
A) comerțul mondial cu bunuri și servicii
B) cooperarea economică și Tehno științifică internațională.

Sfera ci privește relațiile ce se stabilesc între State suverane și egale în

drepturi, între state pe de o parte și profesioniști persoane (fizice și juridice) din
alte state pe de altă parte între profesioniști din diferite State. DCI așa cum s-a
conturat el în doctrina internațională, iar ca instrument interstatal în actul final al
conferinței de la Helsinki pentru cooperare și securitate în Europa are caracter
interdisciplinar și pluridisciplinar. Din această perspectivă, DCI poziționat la
confluența sistemelor naționale de Drept cu dreptul internațional public.

Cât privește componenta națională, DCI va cuprinde toate normele de drept

intern ale statelor lumii, deoarece fiecare stat în parte organizează comerțului intern
și extern, iar în ceea ce privește componenta de drept internațional public, DCI va
cuprinde acele norme ce reglementează participarea statului la un raport comercial.
DCI nu reprezintă un conglomerat de norme, ca o juxtapunere mecanică de reguli
obligatorii de conduită, ci este o manieră de sine stătătoare, definită printr-un
obiect propriu și metode specifice de reglementare. În ceea ce privește obiectul,
acesta este dat de un fenomen obiectiv al relațiilor sociale, respectiv de raportul
juridic care se stabilește în sfera comerțului mondial.

Acest raport juridic se particularizează față de alte raporturi juridice prin

prezența concomitentă a două trăsături:
- comercialitate
- internaționalitatea
 Comercialitatea este o trăsătură definită de fiecare sistem național de drept și
se rețin două criterii esențiale de definire a comercialității:

A) criteriul subiectiv ce caracterizează sistemul de drept german și de

influență germanică. Potrivit acestui sistem de drept sunt considerate ca fiind
comerciale raportului juridice încheiate între profesioniști ce au înmatriculat în
registrul comerțului o firmă;

B) criteriul obiectiv ce pornește de la intrinsecă obiectivă a actelor și faptelor

juridice. sistemul de drept care reține acest criteriu procedează de regulă la o
enumerare în lege a actelor și faptelor juridice pe care le califică comerciale. Este
situația sistemelor de drept de inspirație romanistă.

Internationalitatea constă în prezența în structura raportului juridic

considerat a unui element străin internațional de extraneitate, de o asemenea
intensitate încât supune raportul juridic considerat, concomitent, la cel puțin două
sisteme de drept diferite. Datorită faptului că acest element extremitate atrage
problema aplicării unei legi străine numită și problema conflictului de legi s-a
încercat definirea elementului de străinătate în legile naționale.

Astfel, în principiu sunt considerate raporturi internaționale încheiate între

parteneri, având sediul, domiciliul sau reședința pe teritorii străine sau raporturi
încheiate pe piețe străine. Elementul de extraneitate trebuie să fie atât de puternic
încât să atragă aplicarea concomitentă a cel puțin două legi din state diferite,
deoarece această problemă a conflictului de legi este de natură să creeze
incertitudine pentru profesioniști. Pornind de la acest aspect, instrumentele
interstatale de reglementare a unor instituții comerciale s-au preocupat pentru
definirea unitară, uniformă elementului de extraneitate.

Noțiuni introductive privind DCI

Metodă specifică a DCI este metoda dreptului uniform (examen).

DCI are o metodă de reglementare proprie, specifică numită metoda

dreptului uniform și are în vedere efortul sporit al comunității internaționale
privind elaborarea de instrumente interstatale care să cuprindă norme de drept
material, reglementand domenii ale comerțului internațional. Pe lângă această
metodă DCI urmată de la dreptul internațional privat metoda conflictuală
(nespecifică).

Departajarea între DCI și alte materii juridice conex:

1) DCI și dreptul international public

Dreptul internațional public este un sistem de drept care coexistă cu

sistemele internaționale de drept și care reprezintă totalitatea normelor juridice
elaborate de stat ce reglementeaza raporturile de colaborare dintre State suverane și
egale în drepturi.

O trăsătură a dreptului International public constă în faptul că norma de

drept este elaborată de chiar subiectul căruia i se aplică (norma este elaborată de
stat și se aplică statelor). Dreptul internațional public are ca subiect de drept tipic
statul suveran și subiecte tipic (derivat) organizațiile interstatale dacă statele
membre le au conferit calitatea de subiect de drept.

Sfera DCI este concomitent mai largă și mai restrânsă decât cea a dreptului
internațional public deoarece:

- este mai largă pentru că pe lângă raporturile de comerț internațional dintre

State, DCI reglementează și raportul la care participă persoane fizice sau juridice,
adică alte subiecte decât cele ale dreptului internațional public.

- este mai restrânsă pentru că din totalitatea raporturilor juridice interstatale

(culturale, militare, politice) DCI reglementează numai raportul interstatale care se
leagă în sfera comerțului mondial.

2) DCI și dreptul internațional privat

Dreptul internațional privat este o ramură a fiecărui sistem național de drept

care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile juridice
civile în sens larg având un element de extraneitate (căsătoria între străini,
adopția). Norma juridică din dreptul internațional privat nu este o normă de drept
material, nu soluționează un raport juridic, ea este o ramură de drept conflictual
pentru că indică care este legea străină aplicabilă, astfel norma de drept conflictual
este norma de trimitere.
 Izvoarele dreptului comerțului internațional
Fiind o materie interdisciplinară, distingem între izvoare internaționale și
izvoare interne. Izvoarele internaționale le vom găsi între izvoarele de drept
internațional public, în măsura în care acestea cuprind norme aplicabile raporturilor
juridice de comerț internațional.

Dreptul internațional public are două izvoare: cutuma și tratatul.

Cutuma este cel mai vechi izvor de drept care reglementează într o situație
dată fiind o practică îndelungată, repetată, urmată de state cu conștiința că
valorează drept și că este o normă obligatorie. Ori de cîte ori o cutumă
reglementează o materie de comerț internațional ea este și izvorul DCI. Există
foarte multe norme cutumiare în ceea ce privește de mărfuri pe mare cunoscute și
ca obligații subînțelese ale părților. Exemplu: cutuma marfă așteaptă nava.

Cutuma ca izvor de drept trebuie deosebită de uz și uzanța. În materie

internațională uzul reprezintă o regulă de conduită stabilită pe cale de practică
întocmai ca și cutuma, dar nu are valoare obligatorie, în sensul că vreau unui uz nu
are consecințe juridice. În dreptul internațional public regăsim uzul diplomatic care
reprezintă reguli de conduită stabilite pe cale de practică prin repetabilitate, dar nu
are caracter obligatoriu.

Uzanțele internaționale, comerciale Sunt reguli de predare a mărfii și de

partajare a cheltuielilor de transport în vânzare internațională de mărfuri. Ele au
fost stabilite pe cale de practică de către profesioniștii comercianți și au fost
reunite, codificate de camera internațional de Comerț de la Paris, dar nu au valoare
obligatorie, părțile aplicându-le numai dacă vor.

Regulile INCOTERMS reprezintă o codificare a acestor uzanțe. Cel mai

important izvor internațional al DCI este tratatul ca izvor scris. Indiferent de
denumire: acord, protocol, notă diplomatică, declarație, act final, proces verbal,
memoriu, compromis, concordat, convenție, tratatul reprezintă acordul de voință a
două sau mai multe state prin care acestea convin să reglementeze un anumit mod,
relațiile lor reciproce dintr-un anumit domeniu.

Ori de câte ori domeniul de reglementare se suprapune pe domeniul

Comerțului Mondial, tratatul respectiv este și izvor al DCI.
 Distingem între:

- tratate generale internaționale multilaterale sau bilaterale care cuprind incidental

norme care se aplică și raporturilor juridice de comerț internațional.

- tratate speciale internaționale multilaterale și bilaterale care reglementează

materii de DCI.

Cel mai cuprinzător tratat general este carta ONU, care are ca reglementare
principiul cooperării între state, principiul egalității în drepturi al statelor,
principiul soluționării pașnice a diferendelor, principiul executorii obligațiilor
asumate prin acorduri, reglementări și în raporturile de comerț internațional. Cele
mai importante sunt tratatele speciale pentru că reglementează o materie dată a
comerțului internațional (vânzarea, leasingul, arbitrajul, transportul de mărfuri pe
mare, calea ferată, rutier, etc.)

Izvoarele interne ale DCI

Pe lângă izvoarele internaționale, DCI are si izvoare interne, acestea sunt
specifice fiecărui sistem de drept și cuprind norme ce organizează si reglementează
comerțul exterior al respectivelor state, precum și activitatea de cooperare
economică și tehnico-științifică internațională. La nivel mondial, putem distinge in
principal trei mari sisteme:

1) Sistemele de inspirație romanistă (provin din preluarea și prelucrarea Dreptului

roman) - Continentele

2) Sistemele de common law (anglo-american)

3) Sistemele religioase de drept (musulmane)

În ceea ce privește sistemul de inspirație romanistă, caracterizează, în

principal, sistemele de drept din Europa și o parte din Asia

Sistemele de inspirație romanistă sunt de două feluri:

a) Sisteme care cunosc unitatea dreptului privat, adică nu reglementează raporturi

juridice civile de cele comerciale;
b) sisteme care cunosc dualitatea dreptului privat, adică reglementează distinct
raportul juridic civil de cel comercial.

Pentru sistemele de origine romanistă, izvorul principal de drept este legea.

În ordine valorică, descrescătoare, urmează celelalte acte normative bazate pe lege
care au denumiri diferite de la un stat la altul. În ceea ce privește sistemele de
common law , acestea au o puternică specificitate pentru că izvorul principal de
drept îl reprezintă precedentul judecătoresc.

Soluția dată de o anumită instanță este obligatorie a se aplica tuturor litigiilor

similare soluționate de instanțele inferioare sau de instanțele de același grad.
Soluția judecătorească are două componente: situația de fapt și ce s-a spus în
legătură cu situația de față. În ordine valorică descrescătoare urmează cutuma și
legea, în ceea ce privește sistemele religioase, principalul izvor de drept îl
reprezintă Coranul, urmat în ordine descrescătoare de obiceiul pământului și legea.

Codificarea DCI
Presupune ordonarea normelor juridice în instituții juridice pentru a fi
facilitată utilizarea acestora de către cei cărora normele se adresează. Codificarea
presupune activitatea de armonizare, standardizare, unificare și uniformizare.
Această activitate este rezultatul efortului depus de comercianții reuniți în asociații
internaționale, instituții internaționale, cat și efortul statelor reunite în conferințe
internaționale.

1. Armonizarea – cea mai importantă activitate de armonizare a fost

realizată de camera internațională de la Paris care a elaborat o interpretare
armonizată a uzanțelor comerciale internaționale, ele privesc partajarea
cheltuielilor de transport și predarea mărfii în vânzarea internațională. Aceste
uzanțe internaționale ale camerei de la Paris au fost într-o primă variantă în 1936 și
sunt cunoscute ca regulile INCOTERMS, ulterior a apărut și varianta din 1953 și
de-a lungul timpului au fost îmbunătățite publicându-se variante noi, regulile
INCOTERMS se aplică la nivelul continentului european, în SUA aceste uzanțe au
apărut prima oară în 1946 fiind codificate într-un document care poartă denumirea
de RAFDD, uzanțele comerciale codificate au aplicare facultativă, în sensul că
într-un caz concret, partenerii de afaceri pot decide aplicarea uneia sau alteia dintre
uzanțe, existând obligativitatea să se facă precizarea variantei care se aplică (spre
exemplu 1990, 2000, 2010)

Pe lângă aceste uzanțe, camera internațională de comerț de la Paris, tot pe

baza codificării a elaborat reguli și uzanțe unei forme în materia modalităților
internaționale de planuri. Datorită importanței lor, aceste reguli au fost
recomandate comercianților de către Adunarea Generală ONU și astăzi sunt
aplicate de majoritatea băncilor lumii.

2) Standardizarea – aceasta constă în elaborarea de modele de contract:

 Contracte tip;
 Contracte cadru;
 Contracte standard;
 Ghiduri contractare;
 Condiții generale

Contractul tip cuprinde de regulă o parte specială care se negociază în

fiecare situație concretă și o parte generală, pre-elaborată, recomandată părților ca
fiind utilă respectivei operațiuni.

Contractul cadru elaborează numai elementele esențiale ale contractelor cu

precădere posibile completării acestora de subcontracte destinate aceluiași obiectiv.

Contractele standard sunt contractele specifice unei anumite activități

comerciale în care o parte deține o poziție dominantă.

Condițiile generale au în vedere elaborarea obligațiilor părților în contractul

respectiv

Ghidul de contractare atenționează părțile asupra a ceea ce este util să se

înscrie în contract fiind recomandat diferite variante ale clauzelor, utile și posibile,
toate aceste modalități de contract sunt de aplicare facultativă, iar părțile le aplică
doar dacă în cazul concret convin în mod expres acest lucru.

3) Uniformizare – cea mai importantă activitate de codificare este realizată

de state, reunite în conferință internațională sau în cadrul organizației interstatale,
uniformizarea, ca și unificarea are valoarea obligatorie, în consecință, părțile la un
contract care cunoaște o asemenea regulă provenind din state părți la convenție
sunt obligate să se conformeze normelor prevăzute în acea convenție.

Uniformizarea – din includerea în convenția în cauză a unor norme uniforme

de drept conflictual. Aceasta înseamnă că în convenție s-a inclus o normă de drept
internațional privat, aceeași pentru statele membre (spre exemplu menționarea în
convenție că legea aplicabilă vânzării internațională de mărfuri este legea
vânzătorului).

Soluția oferită de uniformizare este utilă, dar nu cea mai utilă. Dreptul
unificat este cea mai utilă soluție, deoarece presupune includerea în convențiile în
cauză a unor norme de drept material uniform care la nivelul statelor părți la
convenție presupun includerea lor în dreptul național al statelor respective.

Dacă în materie de vânzare se elaborează o lege uniformă, pentru statele

părți nu mai are importanță dacă se va aplica legea vânzătorului sau a
cumpărătorului pentru că prin preluarea normelor în dreptul intern ca drept
material, va fi aceeași lege.

Participanți la raportul de comerț internațional

Participă la raportul de comerț internațional:

1) Statele suverane prin care statului este reprezentat de ministrul de finanțe;

2) Comercianții profesioniști: persoane fizice sau persoane juridice.

Comerciantul persoană fizică

Toate statele lumii definesc într-un fel sau altul comerciantul persoană
fizică. Unele sisteme de drept cum este cel francez consideră ca fiind comerciant
persoană fizică ce desfășoară în nume și pe cont propriu cu titlu de profesie
(repetat) acte, obiective de comerț, în scopul obținerii de profit. Alte sisteme de
drept cum este cel german consideră ca fiind comerciant persoană fizică ce are
înmatriculată în registrul comerțului o firmă.
 Indiferent de diferențele constatate, toate sistemele de drept reglementează
condițiile accesului la profesia comercială.

1) Capacitatea – toate sistemele de drept cer ca persoana în cauză să aibă

capacitatea de exercițiu civilă. Aceasta este realizată la vârsta majoratului civil, dar
unele sisteme de drept datorită riscului comerțului stabilesc ca limită minimă a
deplinei capacități comerciale de exercițiu o vârstă superioară majoratului civil
(spre exemplu: 21 ani, 23 ani).

În general, statele care reglementează ca punct de pornire a capacității

depline comerciale o vârstă superioară prin raportare la majoratul civil,
reglementează așa numita instituție a emancipării minorului în temeiul căreia, cu
implicarea instanțelor judecătorești și a autorității tutelare se permite persoanei
fizice care a depășit vârsta majoratului civil până la atingerea majoratului
comercial să aibă o anumită capacitate de comerț, respectiv să săvârșească acte de
comerț cu excepția actelor de dispoziție asupra fondului de comerț.

Unele sisteme de drept stabilesc incompatibilități determinate de o anumită

stare socială sau de exercițiul unei anumite funcții. Astfel, pe durata funcției nu pot
fi comercianți persoane fizice: magistrații, avocații, notarii, ofițerii de carieră,
ofițerii superiori sau clasici.

Unele sisteme de drept cunosc incapacități care privesc mai ales femeia. În
sistemele de drept islamic, femeia nu are capacități de folosință comercială. Există
și sisteme de drept ale unor state evoluate care în trecut stabileau incapacități de
exercițiu pentru femeia măritată în sensul că actele de dispoziție asupra fondului de
comerț trebuiau încuviințate de soț.

În anumite sisteme de drept este îngreunat accesul străinului la activitatea

comercială. Astfel, fie străinii nu au deloc capacitate comercială, fie nu pot săvârși
anumite activități comerciale, fie sunt condiționați de obținerea în prealabil a unui
permis de sejur elaborat de autoritățile polițienești.

2) Toate sistemele de drept obligă comerciantul la transparență, publicitate.

El este obligat să se înmatriculeze într-un registru de evidență care este ținut diferit
în unele state la primărie (Italia), în alte state la tribunal (Germania), în alte state de
Ministerul Justiției, la Ministerul Comerțului, Economiei sau la camerele de
camerele de comerț și industrie.

Chiar dacă organismul statelor este diferit de la un stat la altul, în aceste

registre comerciantul trebuie să-și înmatriculeze firma și să declare orice
modificare în statutul său personal.

3) Toate sistemele de drept obligă pe comerciant la o riguroasă evidență a

activității comerciale a acestuia. Ea se realizează prin intermediul registrelor
(jurnal, inventar, cartea mare și copieri). Ele se numerotează, parafează și sigilează.
Dacă s-au făcut înregistrări greșite se anulează poziția, pagina, dar nu se rupe.
Orice ștersătură, corectură trebuie ștampilată și semnată.

4) Comercianții sunt obligați să respecte ordinea publică, uzanțele cinstite

ale comerțului și bunele moravuri.

5) Comercianții sunt obligați să respecte normele de concurență.

Se constată că de la un sistem de drept la altul există diferențe de

reglementare. În aceste condiții se pune problema de a știi care este legea aplicabilă
statului personal al comerciantului persoană fizică pentru a cunoaște dacă într-un
raport de comerț internațional pot sau nu să se încheie valabil un contract cu un
comerciant care provine din alt stat.

Se acceptă că legea aplicabilă statutului personal al străinului în general (al

comerciantului implicit) este legea personală (lex personalis). Această lex
personalis se determină diferit de la un sistem de drept la altul.

1) Unele sisteme de drept determină lex personalis ca fiind lex patriae, cum este si
dreptul român. Soluția lex patriae permite acordarea protecției diplomatice
resortisanților statului în cauză (statului de cetățenie) oriunde s-ar găsi aceștia.
Statele care pornesc de la soluție lex patriae supun statutul personal al
comerciantului persoană fizică legii sale naționale de cetățenie. Cetățenia este
elementul stabil care nu este lăsat la voința persoanei fizice, în cauză care se
dobândește de regulă la naștere și tot de regulă se pierde la moarte.

2) Un alt sistem de determinare a legii personale este lex domicilii, adică legea
domiciliului. S-a ales această soluție deoarece permite aplicarea unui regim unitar
tuturor indivizilor aflați la un moment dat pe teritoriul statului în cauză.
Demarcația între cele 2 regimuri nu este foarte fermă pentru că statele care adoptă
sistemul lex domicilii ce persoanei fizice:

a) o condiție de fapt (un sejur neîntrerupt de un anumit nr. de ani pe teritoriul

statului respectiv) ex: 5 ani, 7 ani;

b) un element animus, adică voința individului de a fi legat de statul respectiv, în

America se probează prin cunoașterea constituției americane și posibilitatea de
reproducere a acesteia în limba engleză și o serie de declarații făcute statului
respectiv o dată cu cererea de obținere a domiciliului pe teritoriul statului respectiv.

În statele în care se aplică lex patriae, persoanele apatride sunt supuse lui lex
domicilii, iar persoanele cu mai multe cetățenii tot lui lex domicilii. Conform legii
române, persoana fizică cu mai multe cetățenii dintre care o cetățenie română este
supusă legislației române indiferent de domiciliu.

În general, o persoană capabilă potrivit legii sale personale este capabilă

oriunde s-ar mișca în spațiu și invers, adică o persoană incapabilă potrivit legii sale
personale este incapabilă oriunde s-ar mișca ea în spațiu.

De la această regulă, în comerțul internațional s-a formulat o excepție

pornind de la speța Lezardei. Excepția se numește teoria ocrotirii interesului
național. Astfel, dacă actul de comerț este încheiat de o persoană incapabilă
potrivit legii sale naționale, dar capabilă potrivit legii locului de încheiere și actul
este încheiat cu un resortisant de bună credință al statului locului de încheiere, aflat
în exercițiul profesiei lor obișnuite este considerată capabilă. Această teorie este
reținut și în legea română.

Condiția juridică a comerciantului străin

Înțelegem prin condiție juridică a comerciantului străin totalitatea drepturilor
economice de care se poate bucura pe teritoriul statului de referință comerciantul
statului străin. Se cunosc 3 regimuri posibile:

1) Regimul național ce presupune acordarea pentru străini pe teritoriul statului de

referință a acelorași drepturi economice de care se bucură pe respectivul teritoriu
proprii resortisanți. Regimul național se acordă prin act unilateral de suveranitate.
De regulă, reciprocitatea este presupusă.

2) Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate se acordă numai prin tratat
internațional bilateral sau multilateral sub-condiția reciprocității expres prevăzută.
Înțelegem prin tratamentul clauzei națiunii celei mai favorizate obligația statului A
de a acorda pe teritoriul său resortisanților statului B cu care statul A încheie
acordul, a cel puțin acelorași drepturi pe care statul A le acorda până atunci
resortisanților statului C, care la momentul încheierii acordului cu statul B se
bucurau de cele mai multe drepturi.

3) Regimul capitulațiilor nu mai este de actualitate și trebuie reținut d.p.d.v. istoric.

A fost acordat în Imperiul Otoman prin așa numitul tratat sublim resortisanților
francezi care se bucurau în Imperiu de mai multe drepturi decât aveau otomanii în
Imperiu.

Comercianții profesioniști persoană juridică

Este cea mai importantă categorie de participanți la raportul de comerț

internațional. Ca și în ipoteza comercianților persoanelor fizice, sfera
comercianților persoanelor juridice este determinată de legislațiile naționale. În
această categorie locul preponderent îl dețin societățile.

În majoritatea sistemelor de drept, actul constitutiv se publicitează, adică se

înscrie în registrul comerțului și se publică în M. O. sau jurnalul oficial. De
asemenea în majoritatea sistemelor de drept, societățile au prin lege calitatea de
persoane juridice. Există și sisteme, cum este cel englez în care societățile de
persoane nu sunt persoane juridice, dar ele se bucură de o anumită capacitate
juridică în sensul că pot încheia contracte de comerț și pot sta în justiție pentru
comerțul lor.

Toate sistemele de drept prevăd că actul constitutiv trebuie să cuprindă:

- aportul la capitalul social;

- modul de participare la profit și pierderi;

- voința de colaborare în exploatarea aportului pentru obținerea de profit.

 Toate sistemele de drept într-o formă sau alta recunosc distincția dintre
societăți de persoane și cele de capital, la limită fiind SRL. Există diferențe de
reglementare în ceea ce privește organizarea societății conturându-se două sisteme
de conducere.

a) Sistemul clasic ce cuprinde Adunarea Generală, Consiliul de Administrație și

președintele, director general, cuprinzând și o formă de control al gestiunii
realizată de un corp de experți independenți numiți de conturi, ce se aseamănă cu
auditorii.

b) Sistemul german ce presupune Adunarea Generala, Consiliul de Supraveghere și

directoratul.

Problema legii aplicabile statutului

organic al societăților
Prin statut organic înțelegem totalitatea problemelor privind constituirea,
organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea persoanei juridice în general, a
societăților în special.

Pentru a cunoaște dacă putem contracta cu o anumită persoană juridică

trebuie să știm care este legea aplicabilă statului organic a persoanei respective.
Regula este că legea aplicabilă este legea națională. Diferențele dintre sistemele de
drept determină diferit naționalitatea societăților. Sunt 4 criterii pentru
determinarea naționalității persoanei juridice:

I. Criteriul locului activității principale (utilizat în statele din America C și

de S). Potrivit acestor state, societatea este considerată ca având naționalitatea
statului pe teritoriul căruia desfășoară activitatea principală, realizând cifra
prioritară de afaceri.

II. Criteriul locului de constituire (dr. anglo-american, cel rus și cel al

statelor care s-au desprins din fosta URSS, mai puțin Moldova). Potrivit acestor
legi, societățile sunt considerate ca având naționalitatea statului pe teritoriul căruia
s-au constituit, nefiind important unde se găsește sediul social principal.
 III. Criteriu sediului social principal potrivit căruia societatea este
considerată ca având naționalitatea statului pe teritoriul căruia își are sediul social
principal, adică administrația centrală de unde pornesc indicații pentru întreaga
activitate.

IV. Criteriul controlului a apărut pentru prima dată în dreptul francez

considerându-se că societatea pe acțiuni are naționalitatea acționarului care deține
cota prioritară de capital, deci controlează capitalul și decizia. Dacă nu se cunoaște
cetățenia acționarului s-a considerat că are naționalitatea unicului administrator sau
a majorității administratorilor dacă este Consiliul de Administrație.

Criteriul sediului social principal este cel mai utilizat și cel mai răspnâdit.
Datorită faptului că din UE fac parte state cu sisteme de drept diferite ce au criterii
de naționalitate diferite, tot mai des se discută despre criteriul locului intereselor
principale care coincide de fapt cu sediul principal.

Condiția juridică a societăților comerciale străine

Analiza acestor societăți a pornit de la problema recunoașterii societăților
străine în alte state. Datorită importanței acestei recunoașteri, la nivel internațional
s-au încheiat mai multe convenții la care România este parte.

În general, societățile străine sunt recunoscute de fiecare stat în parte prin act
unilateral de suveranitate dacă respectiva societate îndeplinește condițiile de
validitate prevăzute de legea lor națională. Societățile străine sunt supuse regimului
tratamentului național și tratamentului clauzei națiunii celei mai favorizate.

Ambele tratamente cunosc 2 limite precizate în Convenția de la Haga:

1) O societate comercială străină nu poate avea în statul vizitat mai multe drepturi
decât are în statul său național potrivit legii sale naționale.

2) O societate comercială străină nu poate avea în statul de referință mai multe

drepturi decât au în acel stat societățile naționale de același fel.
 Grupurile de societăți comerciale
(forme de concentrare economică)
Aceste forme sunt:

1) În dreptul german – concernul

2) În dreptul francez – grupul de interes economic și asocierea în participațiune

3) În dreptul englez - holdingul

1) Concernul se poate constitui în 2 moduri:

a) Prin contract de dominare când societatea dominantă cumpără pe piață părți

sociale sau acțiuni și dobândesc cota de control de capital ceea ce permite controlul
deciziei.

Astfel, se influențează compunerea organelor de conducere și implicit

politica economică și comercială. Se ajunge prin acest mecanism la controlarea de
fapt a unei piețe de produse sau servicii.

b) prin contrat de încorporare când o societate dominantă devine singurul

asociat/acționar al societății încorporate. Practic, societatea încorporată este
condusă de organele de conducere ale societății dominante, care decide și politica
firmei.

Toate societățile își păstrează individualitatea, respectiv capacitatea lor

comercială, personalitatea juridică.

2) Holdingul constă în cumpărarea pe piața liberă a acțiunilor asupra uneia

sau a mai multor societăți. Ca particularitate, societatea de tip holding pentru a
deveni singurul acționar al societății controlate oferă, de regulă, fondatorilor la
schimb acțiuni asupra holdingului.

În acest mod se controlează decizia economică a societăților controlate.

3) Grupul de interes economic a apărut pentru prima dată în legislația

franceză și este o formă asociativă, persoană juridică fără scop lucrativ care
realizează pentru asociați activități de interes comun cum ar fi cercetare științifică,
publicitate, cercetări de marketing, etc. Cheltuielile fiind acoperite de asociați, GIE
reprezintă o persoană juridică distinctă de asociați.

La nivelul european există grupul european economic cu membrii din

diverse state ale Uniunii. În dreptul român GIE este reglementat de lg. 161/2003.

Asocierea în participațiune
Nu are personalitate juridică, ea urmărind asocierea la o anumită activitate.
Aceasta o regăsim în dreptul italian, francez, român belgian, dar nu reprezintă o
grupare propriu-zisă de societăți comerciale.

Societățile multinaționale și transnaționale

Societățile transnaționale sunt societăți naționale care au dezmembrăminte

(filiale și sucursale în mai multe state). Societatea mamă se supune legii naționale,
iar sucursala (nu are personalitate juridică) se supune legii naționale a societății
mamă. Filialele se supun legii naționale și criteriului de naționalitate al statului
unde își au sediul sau unde s-au constituit.

Societățile multinaționale sunt societăți care provin din fuziunea societăților

naționale din mai multe state. Ele se constituie în măsura în care legea permite
fuziunea cu capitalul străin.

De regulă se constituie prin acte internaționale și prin actul constitutiv se

prevede naționalitatea fie direct, fie indirect prin desemnarea sediului social
principal.

Ori de câte ori se contractează cu o societate multinațională trebuie să se

solicite precizarea naționalității partenerului respectiv.

Falimentul în comerțul internațional

Falimentul a cunoscut de-a lungul timpului o evoluție de reglementări în
sensul că la început când numărul prioritar de comercianți era dat de persoanele
fizice hotărârea de faliment avea consecințe asupra persoanei falitului, care nu mai
putea să săvârșească fapte de comerț, să fie tutore, curator, administrator.

Ulterior, ponderea s-a schimbat în favoarea societăților și s-a încercat

schimbarea procedurii falimentului prin găsirea unor soluții pentru salvarea
întreprinderilor de comerț

Astfel, a apărut procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Această

reglementare se aplică diferit de la un stat la altul. În SUA se aplică tuturor
persoanelor aflate în stare de încetare de plăți (fizice, juridice, comercianți,
necomercianți), în Anglia persoanelor juridice, în Franța doar comercianților.
Aceste diferențe de reglementare au pus problema de a știi care este legea
aplicabilă falimentului deoarece societățile au activități extrateritoriale și localizate
în state diferite, dar și bunuri care le aparțin localizate în diferite state.

În dreptul comerțului internațional se rețin două teorii cu privire la faliment:

1) Teoria care pornește de la definiția patrimoniului, care este o universalitate

juridică, care cuprinde drepturile și obligațiile aferente, în optica acestor state se
reține teoria unității și universalității falimentului, adică se deschide o singură
procedură de faliment la sediul comercial și privește toate bunurile și creanțele
oriunde s-ar găsi ele.

2) Teoria pluralității și teritorialității falimentului, care presupune deschiderea de

proceduri de faliment în fiecare stat în care sunt localizate bunurile sau creanțele.

Instituția contractului de comerț internațional

Contractul de comerț internațional (CCI) este contractul comercial marcat de
prezența unui element de extraneitate atât de puternic încât antrenează posibilitatea
reglementării concomitente a respectivului contract de cel puțin 2 sisteme de drept
diferite.
 Clasificarea contractelor

1) După criteriul partenerilor distinge între:

a) contracte încheiate între state caz în care statul ca partener contractual este
reprezentat prin ministrul finanțelor, care legitimat în această calitate nu are nevoie
de o scrisoare de depline puteri. Ori de câte ori contractul în cauză este încheiat
pentru statul respectiv de o altă persoană decât ministrul finanțelor, persoana în
cauză trebuie să se legitimeze printr-o scrisoare de depline puteri, adică dovada că
statul a împuternicit expres un ministru, secretar de stat, un expert ca pentru stat și
în numele statului să încheie respectiv contract. În legătură cu regimul juridic al
acestor contracte, statele părți trebuie în mod obligatoriu să aleagă legea aplicabilă
contractului și să o precizeze în contract.

De asemenea, este obligatoriu să se precizeze instanța competentă să

soluționeze eventualele litigii născute din acel contract. În contractul respectiv,
statele părți trebuie să facă declarație de renunțare la imunitate de jurisdicție pentru
contractul respectiv.

b) contracte încheiate între state și comercianții din diferite state – în acestea

statul continuă să fie reprezentat de ministrul finanțelor. Părțile la contract pot să
aleagă legea aplicabilă, iar dacă nu au făcut-o, contractul este supus legii în vigoare
în statul parte. Părțile pot să aleagă instanța competentă să soluționeze litigiile, iar
dacă nu au făcut-o, competența revine instanței judecătorești supreme din statul
respectiv. Statul parte la contract trebuie să facă declarație expresă de renunțare la
imunitatea de jurisdicție pentru acel contract.

c) contracte încheiate între comercianți din state diferite.

2) După criteriul duratei contractului distingem între:

a) contracte pe termen scurt (până la 1 an)

b) contracte pe termen mediu (până la 5 ani)

c) contracte pe termen lung (peste 5 ani)

 Nu există un instrument internațional care să cuprindă elemente obiective,
care să permită clasificarea în funcție de o anumită durată. Intervalele de timp
evocate au fost stabilite pe cale de practică împrumutând din domeniul bancar.

3) După criteriul structurii contractului:

a) contracte simple ce cuprind în structura lor o singură operație juridică

(vânzarea, transport, mandat, depozit, etc.)

b) contracte complexe ce cuprind în structura lor mai multe operații juridice, de

regulă interdependente (contractul de leasing).

4) După existența/inexistența reglementărilor în legislațiile naționale sau

în instrumentele interstatale:

a) contracte numite care cunosc reglementări specifice;

b) contracte nenumite care nu au reglementări specifice în legislațiile naționale și

care de regulă sunt reglementate prin analogie.

Încheierea contractului de CI
Orice contract se consideră încheiat în momentul în care se realizează
acordul de voință, mai precis în momentul în care voința acceptantului se
suprapune întru totul peste voința ofertantului.

Din această perspectivă distingem între:

- contract între prezenți,

- contract între absenți/corespondenți.

La contractul între prezenți, momentul încheierii contractului este momentul

acordului de voință. Locul încheierii este locul negocierii finalizate cu acordul de
voință.

De regulă, părțile la contract redactează un înscris, în acesta consemnându-

se obligațiile părților și clauzele convenite. Dacă părțile nu au încheiat un contract
propriu zis, ci doar un protocol al ședinței de negociere, în acesta se va menționa
locul și momentul contractului.

Probleme deosebite apar când contractul se încheie între absenți, adică între
persoane despărțite de distanțe geografice. În literatură se distinge între contracte
încheiate prin telefon și cele încheiate prin corespondență.

În ceea ce privește contractele încheiate prin telefon, momentul încheierii

contractului este momentul încheierii telefonice care realizează acordul de voință.
Problemele apar în privința locului încheierii contractului.

În ceea ce privește contractul prin corespondență, toate sistemele de drept au

convenit că un contract este încheiat când scrisoarea de acceptare se suprapune
peste ofertă. Dacă acceptarea diferă de elementele din ofertă suntem în fața unei
contraoferte. Sistemele de drept au reținut teorii diferite privind momentul și locul
încheierii contractului.

Dreptul anglo-american reține teoria expedițiunii. Contractul fiind încheiat

în momentul în care a acceptantul a expediat scrisoarea de acceptare. Data se
probează cu data înscrisă pe ștampila serviciului de poștă de la sediul
acceptantului.

Locul încheierii contractului este locul suprapunerii voințelor, deci sediul

acceptantului, care exteriorizând voința de acceptare a suprapus-o peste voința
ofertantului.

Alte sisteme rețin teoria recepțiunii, contractul fiind încheiat în momentul în

care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare. Momentul este probat cu data
înscrisă pe ștampila poștei de la sediul ofertantului, iar locul încheierii este sediul
ofertantului. Alte sisteme (și dreptul român) rețin teoria informațiunii, adică
contractul este încheiat în momentul în care prin orice mijloc ofertantul s-a
informat și a luat la cunoștință de acceptare. Locul încheierii este sediul
ofertantului.

Oferta trebuie să fie precisă, serioasă și să conțină suficiente elemente de

identificare pentru a conduce la contract și să fie păstrată în cadrul termenului
prevăzut în ofertă.
 În funcție de natura operațiunii, dacă nu este prevăzut un termen, se ia în
calcul un termen rezonabil. Acceptarea trebuie să fie de îndată dacă oferta este fără
termen, în cadrul termenului dacă e cu termen și trebuie să corespundă întru totul
elementelor ofertei.

Clauzele contractului de CI
1) Clauze considerate ca fiind necesare și obligatorii:

A) clauza privind elementele de identificare a părților – dacă parte este

un stat, se va preciza statul, numele persoanei care îl reprezintă, calitatea acestea și
eventualul număr al scrisorii de depline puteri.

Dacă partenerul este o persoană juridică se va preciza denumirea, sediul,

naționalitatea numărul de înmatriculare, numele persoanei fizice care reprezintă
persoana juridică și cetățenia acesteia, domiciliul și actul de identitate prin care se
legitimează cu precizarea calității pe care o are.

Dacă partenerul este o persoană fizică se menționează numele de stare civilă,

domiciliul, numărul de matriculare și actul de identitate prin care se legitimează.

B) clauza privind naturii juridice a contractului,

C) Clauze privind obligațiile părților,

D) Clauze privind durata contractului,

E) Privind termenul de executare a contractului,

F) Clauze privind modalitățile de plată.

2) clauze facultative (speciale)

A) părțile pot include în contractul lor clauze referitoare la răspundere

cum ar fi: Clauza penală, clauza de limitare a răspunderii, clauza de agravare a
răspunderii, exonerare de răspundere (clauza de forță majoră).

Cauza penală reprezintă preevaluarea prejudiciului pe care oricare dintre

părțile la contract le-ar putea suporta ca urmare a executării necorespunzătoare sau
a neexecutării obligațiilor asumate.
 Clauza de forță majoră este o clauză exoneratoare de răspundere. Forța
Majoră înseamnă producerea pe parcursul contractului a unui eveniment
independent de voința și fapta părților, absolut insurmontabil ce face executarea
contractului pentru una dintre părți absolut imposibilă.

Întrucât forță majoră nu are o definiție unanim acceptată, odată cu includerea

în contract a acestei cauze, părțile trebuie să definească ce înțeleg prin forță majoră
în contractul respectiv.

De asemenea, trebuie să se precizeze în ce interval părțile trebuie să își

comunice reciproc producerea evenimentului de forță majoră și încetarea acestuia.
Se menționează ce durată a evenimentului de forță majoră antrenează rezilierea
contractului fără daune sau ce durată este acceptată doar pentru întârziere în
executare. Se precizează cine va certifica evenimentul de forță majoră iar dacă nu
au stabilit, pentru România îl eliberează camerele de comerț teritoriale.

B) clauzele de menținere a valorii contractului, sunt inserate deoarece

părțile sunt preocupate de menținerea echilibrului prestațiilor în condițiile evoluției
extrem de rapid de a pieței. Cele mai cunoscute sunt: Clauza de indexare, clauza de
opțiune asupra monedei liberatorii, clauza voluntară și clauza.

Clauza de indexare presupune determinarea în contract a monedei de plată

a prețului cu exprimarea acesteia în unități de măsură (spre exemplu de materie
primă). O asemenea clauza de indexare pune la adăpost ambele părți față de
modificările apărute pe piață.

Clauza de opțiune asupra monedei liberatorii presupune determinarea

prețului contractual între o monedă de cont cu posibilitatea achitării acestuia la
termen într-una dintre mai multe valute convenite la momentul încheierii
contractului. Această clauză conduce la menținerea echilibrului prestațiilor prin
evitarea riscului de schimb valutar.

Clauza valutară îmbracă mai multe forme:

- clauza monovalutară prin care se va preciza în contract moneda de plată și

prețul va fi indexat în funcție de o valută considerată forte pe piață respectivă;
 - clauza plurivalutară ce presupune luarea în considerare a unui coș valutar,
adică mai multe valute și prețul se determină în raport de media ponderată a ratelor
reciproce de schimb dintre monedele avute în vedere în coșul valutar,

- clauza DST are în vedere indexarea prețului contractului în funcție de

dreptul special de tragere (DST) cum moneda scripturală a fondului monetar
internațional. Ea este utilizată în contractele care au la bază un împrumut de la
FMI.

Clauza aur are în vedere precizarea monedei de plată și exprimarea prețului

contractual în funcție de valoarea gramului de aur. Ea nu este admisă în Statele
care nu cotează aurul la Bursă.

C) clauzele de adaptare a contractului au în vedere restabilirea

echilibrului rupt al prestațiilor, ruptura fiind făcută de evoluția pieței. Cele mai
utilizate sunt: Clauza clientului mai favorizat, clauza ofertei concurente, clauza de
impreviziune (hard-shipe), clauza de renegociere a prețului.

Clauza clientului mai favorizat are un grad mare de automatism. Aceasta

presupune că, durata contractului primar cel care a acordat clauza încheie cu un terț
un contract de același fel, în condiții mai favorabile terțului respectiv, să fie ținut să
alinieze și primul contract acestor condiții mai favorabile, adică condițiile acordate
clientului mai favorizat.

Clauza ofertei concurente are un grad de automatism mai redus.

Mecanismul clauzei se declanșează de către beneficiarul acestei clauze care, dacă
pe durata contractului primar primește de la un terț o ofertă mai avantajoasă pentru
un contract de același fel, să poată prezenta această ofertă clientului primar. Acesta
are următoarele posibilități:

- situația financiară îi permite și aliniază contractul primar la oferta

concurentă și relația contractuală continuă,

- contractul primar se suspendă fără daune și pe o anumită perioadă, clauze

in contractul cu terțul ofertant,

- contractul primar se realizează fără daune și beneficiarul clauzei va încheia

contractul cu terțul ofertant.
 Pentru că această clauză să opereze trebuie ca în contractul primar Să se
precizeze limitele în care oferta este concurentă.

Clauza de impreviziune are în vedere posibilitatea producerii pe durata

contractului a unei modificări esențiale a condițiilor care au fost determinată pentru
încheierea contractului. Evenimentul de hard shipe este imprevizibil, nu depinde de
voință sau fapta părților și este insurmontabil relativ deoarece executarea pe mai
departe a contractului este posibilă, dar mai costisitoare. De câte ori în contract este
prevăzută clauza de hard shipe si apare acest eveniment, trebuie să se prezinte
situația partenerului și dacă acesta acceptăm ca fiind de impreviziune vor proceda
împreună la renegocierea contractului. Dacă partenerul nu acceptă calificarea
evenimentului ca fiind de impreviziune, părțile se pot adresa unei instanțe de
arbitraj care se va pronunța asupra acestui aspect.

D) clauzele de continuitate au în vedere păstrarea unei piețe de

aprovizionare, a pieței de desfacere și a bunelor relații dintre clienți. Sunt 2 tipuri:

- clauza primului refuz,

- clauza primului și ultimului refuz.

Ele presupun ca la finalul contractului, părțile să nu fie în contract de același

fel cu un terț decât după ce au făcut oferta partenerului primar și acesta a refuzat.

E) clauza electio iuris - DCI implică norme de Drept internațional privat și

ridică problema legii aplicabile. Sistemele naționale de drept recunosc părților la
un contract dreptul de a alege legea aplicabilă contractului. Principiul este unul
conflictual, aparținând dreptului internațional privat și poartă denumirea de lex
voluntatis. În temeiul lui, părțile la contract pot alege Lex contractus, adică legea
contractului.

F) clauza compromisorie aduce în discuție problema soluționării litigiilor

născute în legătură cu executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractelor
de CI. Competența de drept comun revine instanțelor judecătorești, în special cea
de la sediul pârâtului. În legea națională se poate stabili și o competență exclusivă
sau competența alternativă.
 Dacă în legea procedurală nu se prevede o competență exclusivă sau
alternativă, părțile la contract pot printr-o convenție de prorogare de competență să
convină să soluționeze litigiul în față alte instanței decât instanța de la sediul
pârâtului.

Arbitrajul este o modalitate jurisdicțională de soluționarea litigiului. Părțile

la contract pot apela la arbitraj doar dacă în legea lor procedurală se permită
aceasta.

Clasificarea arbitrajului:

1) după elementele pe care le utilizezi arbitri în soluționarea cauzei:

A) arbitraj în Drept când arbitrii soluționează cauza făcând aplicarea unei

legi în vigoare,

B) arbitraj în echitate utilizat în cazul unui contract nenumit sau unui

contract complex când arbitrii vor soluționa cauza făcând aplicarea principiilor
generale de Drept.

2) după durata instanței de arbitraj:

A) arbitraj ocazional/ ad hoc când instanța de arbitraj se constituie pentru un

litigiu special și va funcționa cât se va soluționa acel litigiu.

B) arbitraj permanent/ instituționalizat fiind instanță pe o durată

nedeterminată cu o structură proprie de sine stătătoare. Arbitrajul permanent poate
fi clasificat astfel:

- din punct de vedere al competenței materiale distingem arbitraj general ce

soluționează orice fel de litigiu și arbitraj specializat si soluționează litigiile
născute din anumite contracte,

- din punct de vedere al competenței teritoriale, instanțe de arbitraj cu

vocație universală ce soluționează litigii dintre parteneri din orice colț al lumii și
instanțe cu competență regională ce soluționează litigiile născute între parteneri
dintr-o anumită zonă geografică.

Pentru că arbitrajul reprezintă o modalitate derogatorie față de competența

de Drept comun a instanțelor judecătorești este rațiunea pentru care investire
instanței de arbitraj trebuie făcută în forme speciale. Aceste forme rezultă din
Voința statelor și din Voința părților. În ceea ce privește Voința statelor, acestea
încheie convenții prin care obligă ca toate litigiile dintre profesioniști provenind
din Statele partenere la convenție să fie soluționate de arbitraj. Totuși cea mai
uzitată este învestirea prin Voința părților, care are două categorii de manifestare:

1) clauza compromisorie/ de arbitraj ce se Formulează în contractul părților,

întotdeauna înainte de apariția litigiului și presupune Voința părților de a supune
orice posibil litigiu soluționării arbitrajului.

Condiții:

A) spre deosebire de contract care poate fi consensul, clauza de arbitraj

trebuie să fie redactată în formă scrisă, asigurată printr-un înscris sub semnătură
privată.

B) clauza trebuie să fie clară.

C) să cuprindă fără echivoc Voința soluționării cauzei posibile pe calea

arbitrajului cu precizarea instanței de arbitraj.

2) compromisul se încheie între părțile între care sa născut litigiul, iar în

contract nu s-a formulat o clauză compromisorie.

Compromisul se redactează în formă scrisă în următoarele condiții:

A) se indică instanța de arbitraj,

B) ce Indică modul de desemnare al arbitrilor,

C) exprimă Voința comună de a soluționa litigiul pe calea arbitrajului,

D) precizează legea aplicabilă.

Ca procedură, părțile pot fi asistate de avocați până când instanța este

lămurită asupra fondului litigiului. Arbitrajul se finalizează cu o hotărâre ce poate
fi atacată cu acțiune în anulare conform codului de Procedură Civilă la instanța
judecătorească.
 Contractul de vânzare de mărfuri

Este un contract numit, având reglementări în toate sistemele naţionale de

drept. În dreptul nostru, contractul de vânzare este reglementat de art. 1650 – 1762
din Codul Civil iar în dreptul comerțului internațional a făcut obiectul regulilor
uniforme legale şi contractuale (convenții internaționale și uzanțe elaborate de
asociațiile internaționale de profesioniști-comercianți).

Prin contract de vânzare se înţelege contractul încheiat între vânzător şi

cumpărător prin care vânzătorul se obligă să transmită în proprietatea
cumpărătorului o marfă în schimbul unui preţ.

Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al

dreptului de proprietate sau orice alt drept.

A. Obligaţiile vânzătorului

Acesta are o obligaţie de a da şi două obligaţii de a face:

1. Obligaţia de a da (de a transmite proprietatea): aceasta se înfăptuieşte

diferit, ca moment, după cum obiectul material al vânzării constă în bunuri, în
mărfuri individual determinate sau în mărfuri determinate în gen.

Dacă marfa este individual determinată, momentul îndeplinirii obligaţiei de

a da operează la încheierea acordului de voinţă. Este şi momentul în care se
transmite riscul de la vânzător la cumpărător.

Dacă marfa este determinată în gen, momentul predării, implicit al

transmiterii riscurilor este momentul la care marfa a fost individualizată prin
numărare, cântărire sau măsurare.

Acest moment al executării obligaţiilor este deosebit de important pentru că

este şi momentul transferului riscului de la vânzător la cumpărător.

2. Obligaţiile de a face: obligaţia de a preda marfa şi obligaţia de a asigura

conformitatea mărfii.
 a) cât priveşte obligaţia de a preda marfa, aceasta comportă 2 elemente:
obligaţia de a preda marfa la locul convenit în contract şi la termenul stabilit.

În ceea ce priveşte locul, în contract se poate preciza locul predării mărfii,

ipoteză în care obligaţia se consideră executată dacă la locul convenit marfa a fost
remisă cumpărătorului. În principiu, dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile
vânzării sunt în sarcina vânzătorului care este obligat pe cheltuiala sa să aducă
marfa la locul de predare.

Dacă în contract nu s-a precizat locul de predare şi marfa este într-un depozit
la momentul încheierii contractului şi deci cumpărătorul cunoştea locul
depozitului, predarea mărfii se va face la locul depozitului.

A treia ipoteză: în contract nu este precizat locul, marfa nu este în depozit şi

în aceste condiţii predarea se face la sediul vânzătorului.

Dacă cumpărătorul nu se prezintă să preia marfa, vânzătorul va putea să

reţină marfa în depozitul său pe cheltuiala cumpărătorului, va putea să o dea într-
un depozit terţ tot pe cheltuiala cumpărătorului sau dacă marfa este perisabilă în
executarea obligaţiei de colaborare dintre părţi pentru maximizarea profitului şi
minimizarea pierderilor, obligaţie prezentă în toate contractele de comerţ
internaţional, vânzătorul trebuie să procedeze la o vânzare de compensaţie adică
trebuie să vândă marfa la licitaţie obligatoriu, diferenţa în minus de preţ urmând a
fi suportată de către cumpărător.

Termenul predării poate fi precizat în contract: sub forma unei date ferme,
sub forma unui interval sau poate lipsi din contract:

dacă este precizat sub forma unei date ferme: vânzătorul nu poate să
predea marfa înainte de termen fără acordul cumpărătorului în prealabil; dacă
predă marfa după termen, vânzătorul plăteşte penalităţi de întârziere;

dacă termenul este prevăzut sub forma unui interval: alegerea

momentului predării în cadrul intervalului revine vânzătorului;

dacă în contract nu se prevede nimic în legătură cu momentul

predării, marfa trebuie predată de îndată potrivit obiceiului practicat pe piaţa
vânzătorului şi în funcţie de natura mărfii.
 b) Obligaţia de a asigura conformitatea mărfii.

Aceasta presupune obligaţia vânzătorului de a preda marfa în cantitatea

convenită şi de calitatea stabilită. În ceea ce priveşte calitatea, ea poate fi
determinată în funcţie de caiete de sarcini, modele de fabricaţie, standarde, mostre
sau prin referire la calitatea practicată la anumite burse internaţionale. Dacă nu s-a
prevăzut nimic în legătură cu calitatea, vânzătorul este ţinut să predea o marfă de
calitate medie practicată pe piaţa vânzătorului.

Dacă s-a prevăzut în contract calitatea şi vânzătorul nu respectă condiţiile

convenite, cumpărătorul are la dispoziţie următoarea conduită:

1. fie acceptă marfa aşa cum a fost livrată şi cere o bonificaţie, o

reducere de preţ;

2. acceptă marfa în calitatea livrată şi cu acordul prealabil al

vânzătorului şi pe cheltuiala vânzătorului procedează el, cumpărătorul, la
remedierea defecţiunilor;

3. cumpărătorul va restitui marfa vânzătorului pe cheltuiala vânzătorului

(cheltuieli de transport), acesta urmând să înlocuiască marfa sau să o remedieze
plătind însă penalităţi de întârziere.

În ceea ce priveşte cantitatea, aceasta este determinată în contract; dacă

vânzătorul nu respectă condiţia de cantitate, cumpărătorul are la dispoziţie
următoarele posibilităţi:

1. acceptă cantitatea livrată, renunţă la rest, dar cere o bonificaţie;

2. acceptă cantitatea livrată şi pentru diferenţă acordă vânzătorului un

termen de graţie cu sau fără penalităţi;

3. procedează pentru diferenţa de cantitate, la o cumpărare de

compensaţie pe cheltuiala vânzătorului totdeauna la licitaţie. Înseamnă că diferenţa
în plus de preţ pe care ar plăti-o cumpărătorul pentru diferenţa de marfă va fi
suportată de către vânzător.
 B. Obligaţiile cumpărătorului

Acesta are 2 obligaţii de a face: obligaţia de a prelua marfa şi obligaţia de a

plăti preţul.

1. Cât priveşte preluarea mărfii: cheltuielile de preluare, dacă părţile nu au

convenit altfel, sunt în sarcina cumpărătorului. Dacă cumpărătorul nu îşi execută
această obligaţie, vânzătorul are posibilităţile de mai sus ( adică dă marfa în
depozit, ţine marfa în depozitul propriu, face o vânzare de compensaţie pe
cheltuiala cumpărătorului).

2. Cât priveşte obligaţia de plată a preţului – în majoritatea legislaţiilor

naţionale, inclusiv în cea română, preţul este un element esenţial al contractului.
Ca atare pentru a vorbi de o vânzare preţul vânzării trebuie să fie determinat sau
cel puţin determinabil.

Dacă preţul nu este determinat sau determinabil, contractul nu este valabil

pentru că îi lipseşte un element.

Dacă preţul nu este precizat şi marfa a existat la momentul încheierii

contractului, preţul contractual va fi preţul practicat pe piaţa vânzătorului la
momentul încheierii contractului.

Dacă marfa nu a existat la momentul încheierii contractului, preţul mărfii va

fi preţul practicat pe piaţa vânzătorului la momentul predării mărfii. Preţul
practicat pe piaţa vânzătorului se stabileşte fie prin mercuriale, prin preţul mediu
(curent) practicat de alţi vânzători care vând aceeaşi marfă, prin preţul burselor
de mărfuri locale sau internaţionale fiind vorba de marfa care face obiectul
material al vânzării.

Contractul de leasing
Contractul de leasing presupune în forma sa clasică o cumpărare în scop de
închiriere, însoţită de o închiriere în scop de vânzare. Dacă închirierea nu este
însoţită de scopul vânzării, nu este un contract de leasing, ci unul de închiriere.
 Contractul de leasing este un contract complex. În forma clasică cuprinde o
vânzare-cumpărare, un mandat, o promisiune unilaterală de vânzare şi o închiriere,
operaţii care datorită interdependenţei lor au suportat mutaţii prin raportare la
operaţiile clasice.

Vânzarea-cumpărarea se încheie între producătorul-vânzător şi

cumpărătorul - societate de leasing numită și finanțator. Spre deosebire de
vânzarea clasică, vânzătorul execută faţă de cumpărător numai obligaţia de a da
(obligaţia de transfer al dreptului de proprietate). Ca expresie a executării acestei
obligaţii, cel de-al 3-lea participant la operaţie, utilizatorul este ţinut să aplice la
vedere pe bunul care reprezintă obiectul material al leasingului însemne care îl
indică pe finanţator (leasor) ca proprietar. Fiind vorba de un bun individual
determinat, transferul dreptului de proprietate operează la momentul încheierii
contractului.

Dintre celelalte obligaţii de a face, vânzătorul nu datorează cumpărătorului

nici una dintre aceste obligaţii. Obligaţia de predare şi cea de asigurare a
conformităţii se realizează direct către şi în profitul unui terţ faţă de vânzare, către
utilizator. Utilizatorul are acţiune directă, în nume propriu împotriva vânzătorului
cât priveşte parametrii calitativi ai bunului, solicitând remedierile din partea
vânzătorului-producător.

Cumpărătorul are obligaţia de plată a preţului şi de preluare a mărfii. La

contractul de leasing cumpărătorul are numai obligaţia de plată a preţului. Plata
preţului se face pe baza prezentării procesului verbal de predare-primire semnat de
vânzător şi utilizator. Obligaţia de preluare a bunului se execută de un terţ faţă de
vânzare, se execută de către utilizator pe cheltuiala utilizatorului.

Mandatul se leagă între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar,

dar spre deosebire de mandatul clasic, mandatarul nu primeşte nici un fel de
indicaţie de la mandant. Utilizatorul-mandatar încheie contractul cu vânzătorul în
interes propriu, negociind preţul şi parametrii tehnici ai obiectului potrivit nevoilor
sale. El încheie contractul în numele şi pe contul finanţatorului care devine
proprietar, dar în interesul său propriu.

Contractul de locaţie (închiriere) se încheie între societatea de leasing în

calitate de locator şi utilizator în calitate de locatar şi se deosebeşte de locaţia
clasică (în care locatorul are obligaţia să transmită locatarului posesia şi
posibilitatea de folosinţă a bunului şi tot el are obligaţia să asigure locatarului utila
folosinţă a lucrului şi mai are obligaţia – în raport de legislaţie – să asigure bunul.
Locatarul are obligaţia să utilizeze bunul potrivit destinaţiei sale economice, să
facă reparaţiile curente (locative) şi are obligaţia să plătească chiria pe durata
contractului care este determinată).

La contractul de leasing, societatea de leasing în calitate de locator nu are

decât obligaţia de a transmite utilizatorului-locatar şi numai acestuia folosinţa
bunului. Celelalte obligaţii nu sunt executate de locator, astfel posesia bunului este
transmisă de producătorul-vânzător. Reparaţiile capitale ca şi cele locative sunt în
sarcina utilizatorului-locatar care este obligat să asigure bunul la un asigurator
acceptat de leasor (locator) şi în beneficiul locatorului. Nu are voie să încheie
contracte de sub-închiriere decât cu acordul expres al locatorului, iar dacă nu
plăteşte o rată de chirie este obligat să restituie locatorului materialitatea bunului şi
este ţinut să plătească toate ratele de chirie convenite iniţial cu locatorul.

Promisiunea unilaterală de vânzare (în formă clasică) – societatea de

leasing este obligată să se conformeze opţiunii utilizatorului şi la finalul perioadei
de locaţie (închiriere):

- fie să accepte prelungirea închirierii cu o nouă durată, cu rate de chirie

mai mici,

- fie să accepte rezilierea (încetarea contractului) fără daune,

- fie să accepte vânzarea bunului închiriat la un preţ rezidual (la ceea ce

rămâne din valoarea bunului minus ratele de chirie plătite şi cu comisionul
convenit cu leasorul);