ETAPELE CERCETĂRII ŞŢIINŢIFICE

1. Consideraţii preliminare

Orice tip de cercetare presupune parcurgerea mai multor etape, care se înlănţuie într-o
ordine strict ierarhizată. Diversele etape ale unei cercetări sociale sau educaţionale sunt
legate între ele si de modul cum se demarează demersul ştiinţific. Acest moment
determină în mare măsură însăşi rezultatele finale pe care le vom obţine, care sunt
dealtfel proiectate din start.

Se întâmplă deseori ca în cursul unei cercetări să fim confruntaţi cu probleme pe care nu

reuşim să le explorăm deoarece nu au fost luate în considerare la demararea acesteia.

Datorită interdependenţelor strânse între toate momentele unei cercetări, foarte

importantă rămâne faza iniţială, a alegerii si proiectării temei de cercetare, atunci când
stabilim scopurile pe care le urmărim, tipul anchetei si tehnicile de prelucrare a datelor pe
care le vom folosi.

În acelaşi timp, de la bun început trebuie să luăm în considerare si o serie de elemente

concrete, pragmatice: condiţiile în care se desfăşoară o cercetare, posibilităţile de
finanţare, precum şi posibilităţile de utilizare a datelor si concluziilor ce vor reieşi din
cercetare. Evaluarea resurselor umane şi financiare trebuie să conducă la dimensionarea
si alegerea acelor tehnici de culegere a datelor si de prelucrare posibile cu resursele pe
care le deţinem, fără însă a împienta asupra calităţii ştiinţifice a cercetării.

Acest lucru înseamnă că nu se poate face rabat de la principiile metodologiei ştiinţifice pe

motiv că nu există resurse de un fel sau altul. Se alege acea metodologie, acele metode ce
pot fi utilizate atât în raport cu tema de cercetare, dar si cu posibilităţile concrete deţinute
de cei care o iniţiază.

De asemenea, este important să reţinem faptul că în proiectarea cercetării, si apoi în

realizarea ei, nu se porneşte în nici un caz de la premise ideologice sau morale, ci strict de
la principiile ştiinţifice ce se pot aplica la tema respectivă. Chiar dacă parcurgerea
etapelor este comună oricărei teme de cercetare, în schimb tehnicile de culegere a datelor

1
trebuie să se adapteze la subiect si la teoria de referinţă. Toate aceste cerinţe reprezintă în
fapt respectarea principiului neutralităţii axiologice şi, simultan, a cerinţelor
deontologice, a condiţiilor, posibilităţilor concrete de demarare si realizare a unei
cercetări educaţionale.

În domeniul educaţional, problema respectării cerinţelor menţionate mai sus este cu atât
mai stringentă, cu cât prin natura lor astfel de teme au o puternică încărcătură axiologică
şi psiho-morală. Caracterul temelor în cauză nu trebuie să presupună însă abdicarea de la
principiile general valabile pentru orice cercetare ştiinţifică psihosocială. Etapele ce
trebuie parcurse sunt identice cu cele ale oricărei cercetări psihosociale, indiferent de
subiect.

Punctul de plecare al oricărei cercetări educaţionale îl reprezintă o problemă psihosocială,

sau mai simplu spus o întrebare de tipul „de ce?“, „care?“, „cum?” etc. . De ce o anumită
populaţie şcolară obţine performanţe înalte într-un anumit domeniu? Care sunt factorii
absenteismului şcolar? Etc. Desigur că astfel de întrebări sunt nenumărate, toate
aşteptând un răspuns ştiinţific, care să depăşească nivelul simţului comun.

2. Etapele cercetării ştiinţifice

2.1 Selectarea temei de cercetare

Importanţa acestui prim pas pleacă de la complexitatea realităţii psihosociale care nu

poate fi cunoscută în mod empiric decât prin cunoaşterea treptată si cumulativă a faptelor,
fenomenelor si proceselor sociale ce o compun, la un anumit moment dat si într-un loc
anume.

Întrucât nu există criterii strict ştiinţifice de selectare a unei teme de cercetare, alegerea
poate fi determinată de o serie de condiţii şi factori, printre care pot fi amintiţi:

- nivelul atins de cunoaşterea în domeniu

- posibilităţile materiale pe care le oferă mediul educaţional pentru a se autocunoaşte

- personalitatea cercetătorului sau a celui care comandă cercetarea

2
- formaţia profesională si soliditatea cunoştinţelor în domeniu

- modelele culturale dominante si cele împărtăşite de cercetător

- normele si valorile predominante la un moment dat în societate

- etc.

Lipsa criteriilor ştiinţifice si complexitatea problemelor educaţionale, determină existenţa

unor posibilităţi nelimitate de alegere a temei de cercetare, a cărei calitate depinde de
măsura în care răspunde la o problemă psiho-socială, dar şi de modul cum răspunde la
acea problemă. Dacă, în principiu, depistarea problemelor din sfera educaţională nu
prezintă dificultăţi deosebite, dată fiind multitudinea acestora şi dinamica lor, modalităţile
în care sunt acestea abordate si elucidate, presupune cunoştinţe de specialitate, chiar si
din domeniile conexe, foarte bine însuşite, cât si stăpânirea metodelor ştiinţifice de
investigare.

Prin urmare, orice cercetare debutează cu formularea unor probleme, care pot fi :

a. probleme teoretice, când au un specific strict teoretic

b. probleme educaţionale sau factuale, caracterizate tocmai prin natura lor psihosocială

c. probleme factual-teoretice, respectiv cele care se referă la corespondenţa dintre faptele

psihosociale si teoria luată ca referinţă

De-a lungul timpului s-au propus mai multe strategii de formulare a temelor de cercetare:

1. Recunoaşterea si tolerarea diversităţii opţiunilor conceptuale, instrumentale si

ontologice, care desemnează faptul că aderarea la o teorie nu coincide cu standardizarea
interpretărilor si formulărilor conceptuale.

2. Asigurarea unei continuităţi si cumulativităţi a rezultatelor cercetărilor care vizează

aceiaşi problemă, deci necesitatea asigurării unei continuităţi în cercetare, constând în
analiza empirică, eventual repetată a aceloraşi probleme si a celor corelate, analiza
secundară a aceluiaşi set de date, precum si diversificarea interpretărilor. Acest demers
are la rândul lui mai multe momente ce necesită a fi parcurse:

Primul pas în formularea modelului unei probleme constă în specificarea obiectivului

urmărit, care derivă din precizarea temei de cercetare. Identificarea obiectivului propriu-

3
zis al unei cercetări poate fi o operaţie foarte simplă, detalierea implicaţiilor sale solicită
în schimb delimitări atente, care vor influenţa desfăşurarea întregii cercetări. Din acest
motiv se impune câteva întrebări, cărora trebuie să le găsim un răspuns în această fază de
debut a cercetării. Acestea se referă la: tipul de informaţie factuală necesar pentru
elucidarea problemei, implicaţiile practice ale abordării unei anumite teme si bineînţeles
la implicaţiile teoretice vizate prin abordarea unei probleme anume.

De asemenea, un element deosebit de important pentru prima etapă a oricărei cercetări

este documentarea solidă teoretică, în general, dar în special în domeniul în care se
încadrează problema abordată, pentru asigurarea continuităţii si cumulativităţii, dar si
cunoaşterea realităţii psihosociale ce impune o anumită problemă spre cercetare,
respectiv a contextului educaţional concret ce urmează a fi cercetat prin metode
ştiinţifice.

Această primă etapă pune şi probleme: în special pentru începători exista tendinţa de a
alege teme mult prea ample sau care sunt sau au fost abordate frecvent de alţi
specialişti. Desigur, este importantă intuiţia cercetătorului, dar acesta este potenţată de
formaţia teoretică si metodică si de o bună cunoaştere a realităţii sociale. Există fără nici
o îndoială oameni cu o capacitate deosebită de a identifica probleme psihosociale în
mediul educaţional, mai ales cele mai puţin evidente, mai complexe, despre care se poate
spune că „simt“ realitatea psihosocială cu care se confruntă.

2.2 Formularea ipotezelor

A doua etapă a oricărei cercetări sociale o constituie formularea ipotezelor cu referinţă

teoretică si/sau factuală. De fapt în orice acţiune umană, raţională formulăm ipoteze
pentru a ne dirija comportamentul în cunostinţă de cauză.

Ipoteza poate fi definită într-o multitudine de moduri. De exemplu, Lazăr Vlăsceanu

defineşte ipoteza ca „ un enunţ predictiv condiţional cu privire la relaţia dintre atributele,
variabilele care caracterizează unităţile primare sau structurile analizate“. O definiţie mai
simplă este următoarea (Ion Mărginean): ipoteza este „ un enunţ referitor la relaţia
dintre două sau mai multe fenomene“.

4
O ipoteză, indiferent de natura ei teoretică sau factuală, nu se poate fundamenta, testa,
valida, confirma decât pe o serie coordonată de experienţe sau date empirice. O ipoteză
corectă din punct de vedere logic si raportată la o teorie de referinţă este sau trebuie să fie
empiric verificabilă în vederea validării si integrării sale teoretice. Drept urmare, sunt
statuate în general, trei condiţii metodologice pentru formularea adecvată a unei ipoteze
ştiinţifice. Acestea sunt următoarele:

1. ipoteza trebuie să fie corectă din punct de vedere formal (logic ) şi saturată de
semnificaţii

2. orice ipoteză se bazează într-o anumită măsură pe cunoaşterea prealabilă si ca atare

trebuie să fie compatibilă cu cunoaşterea ştiinţifică precedentă

3. o ipoteză se impune să fie empiric testabilă cu ajutorul procedeelor obiective ale

ştiinţei, adică în conformitate cu datele empirice controlate cu ajutorul tehnicilor
ştiinţifice si ale teoriei de referinţă.

În funcţie de termenii pe care îi conţine, se pot distinge două tipuri de ipoteze:

a. ipoteze empirice, adică atribute observabile si măsurabile, testabile prin experienţă,

respectiv acelea care generalizează pe baza unei analize a unor stări observabile

b. ipoteze teoretice, ce conţin termeni neobservabili în realitate, cum ar fi structura

socială, statusul social, reţele de comunicare, comportament organizaţional etc.

Ca atare, ipoteza poate fi :

- un dat apriori, bazat pe cunoaşterea anterioară, caz în care formularea ei presupune

cunoaşterea domeniului si a cercetărilor întreprinse până la momentul demarării cercetării
proprii.

- construită pe baza unei acţiuni constatative în cadrul populaţiei care urmează să fie
cercetată, demers care se bazează fie pe datele statistice existente, fie prin efectuarea unei
preanchete ce reprezintă o recunoaştere a terenului pentru debarasarea de ideile
preconcepute şi stereotipe.

Indiferent de natura ei, ipoteza este înainte de toate o construcţie mentală, imaginativă.
Ipotezele trebuie să fie verificabile prin cercetare si să se obţină rezultate generalizabile.

5
Pentru a putea fi considerată ştiinţifică, în ştiinţele socioumane o ipoteză trebuie să
îndeplinească două calităţi esenţiale:

1. să fie plauzibilă, adică să prezinte consistenţă internă - respectiv să nu conţină

enunţuri

incompatibile şi să prezinte consistenţă externă, adică să fie compatibilă cu teoriile

anterioare.

2. să fie testabilă, însemnând că prin datele cercetării să poată fi validată sau infirmată.

Pentru a demonstra validitatea unei ipoteze, aceasta trebuie verificată. În acest scop se
construieşte un plan de observaţie, în funcţie de problema aleasă pentru cercetare, de
posibilităţile concrete si de diferite alte circumstanţe, se utilizează diferite tipuri de date.

Exemple de ipoteze:

1. Tema: „Strategii acţionale şi de negociere în organizaţii şcolare”; ipoteza1: negocierea

sindicală este dependentă de funcţionarea parteneriatului social la diferite niveluri si de
tipul de comunicare dintre partenerii implicaţi; ipoteza2: calitatea si eficienţa negocierii
sindicale este determinată de calitatea partenerilor, de contextul în care se desfăsoară si
de cantitatea de informaţii deţinute de fiecare dintre parteneri; ipoteza 3: eficienţa acţiunii
unităţilor şcolare depinde de resursele financiare de care dispun, de resursele materiale,
de gradul de profesionalism în domeniu si de cunoştinţele manageriale; etc.

2. Tema: „Stima de sine la adolescenţii delicvenţi“: ipoteză: statutul de delicvent

determină un nivel ridicat al stimei de sine în cazul adolescenţilor.

2.3 Construcţia variabilelor (operaţionalizarea)

În a treia etapă modelele ipotetice se traduc în termeni cu incidenţă empirică, sau ceea ce
se cheamă construirea variabilelor. Acestea sunt de mai multe tipuri:

a. variabile sociodemografice, în funcţie de care un individ este plasat într-o structură

socială, definindu-i poziţia: vârstă, gen, loc de muncă, stare civilă, nivel de instruire, loc
de muncă, venituri etc.

6
b. variabile atitudinale si comportamentale, ce caracterizează individualitatea unei
persoane din punctul de vedere al atitudinilor si comportamentelor sale faţă de anumite
obiecte sociale.

c. variabile socio-structurale, care se referă la caracteristicile grupurilor în care este

integrată persoana investigată, poziţia în stratificarea sau ierarhia socială: funcţii de
conducere sau subordonare, reţele sociale în care se integrează, instituţii în care lucrează,
organizaţii educaţionale, civice sau politice în care desfăşoară anumite activităţi etc.

Pentru ca ipotezele construite să fie verificabile, este necesar ca variabilele studiate să fie
în număr suficient (să asigure un grad suficient de saturaţie).

Variabilele sunt de două feluri: dependente si independente în funcţie de care se

măsoară si se apreciază primele dintre ele, cele dependente.

Construcţia variabilelor sau a spaţiului de atribute, cum le-a numit Paul Lazarsfeld,
reprezintă în acelaşi timp operaţionalizarea conceptelor şi elaborarea schemei
operaţionale de cercetare.

Conceptul de variabilă desemnează proprietatea fenomenelor si proceselor psihosociale

de a varia în funcţie de moment, loc, colectivitate, individ indiferent de natura
fenomenului respectiv. Ca atare termenul de variabilă caracterizează orice fenomen
psihosocial, cum se poate deduce si din tipurile enunţate puţin mai înainte.

Stabilirea variabilelor este realizabilă prin analiza literaturii de specialitate, prin

consultarea altor cercetări, a „experţilor“ sau chiar a oamenilor obişnuiţi si bineînţeles
prin utilizarea imaginaţiei analistului social. dintre toate variabilele stabilite trebuie
reţinute doar cele care sunt congruente semantic si corelează între ele.

Operaţionalizarea presupune următorul traseu:

1. definirea conceptelor

2. determinarea dimensiunilor acestora

3. transformarea dimensiunilor în indicatori

Toate cele trei, concepte, dimensiuni, indicatori reprezintă variabile, desigur în măsură în
care au proprietăţi ce se modifică în funcţie de anumite criterii. Acest parcurs poate

7
merge mai departe, indicatorii la rândul lor pot fi operaţionalizaţi în indici, care
contribuie la reconstrucţia distribuţiei empirice. Indicele este întotdeauna subordonat
indicatorului.

1. În ceea ce priveşte conceptele, în funcţie de conţinut sunt două tipuri de concepte

(după Septimiu Chelcea):

a. concepte ce desemnează unităţi sociale, cum ar fi: oamenii, grupurile, colectivităţile,

societăţile şi produsele materiale si sprituale ale acestora,

b. concepte ce se referă la calităţile obiectelor sociale, concretizate în caracteristici

individuale sau grupale, relaţionale si contextuale.

2. Dimensiunile se referă la acele aspecte care prezintă un anumit grad de generalitate al

domeniului cercetat, ele fiind tot concepte cu un grad mai scăzut de generalitate.
Cuprinse de obicei în schema operaţionalizării, ele sunt relative si oarecum ambigue ,
fiind în practică considerate fie concepte, fie indicatori. Mai ales în cazurile simple
conceptul este operaţionalizat direct prin indicatori.

3. Indicatorii pot fi definiţionali, empirici si de inferenţă, corespunzător funcţiilor pe

care le îndeplinesc.

Realizarea unei cercetări concrete impune elaborarea de indicatori empirici, direct

măsurabili, ceea ce reprezintă transformarea conceptelor si dimensiunilor în termeni
operaţionali de cercetare. Indicatorii stau la baza întocmirii instrumentelor de cercetare:
chestionare, ghiduri de interviu, observaţie etc.

2.4 Stabilirea metodelor de cercetare si elaborarea instrumentelor de culegere a

datelor

Odată operaţionalizarea încheiată se poate trece la alegerea metodelor sau metodei de

cercetare adecvate fiecărei probleme în parte. Dincolo de această adecvare, absolut
obligatorie, alegerea unei metode sau alta ţine si de opţiunea cercetătorului si de resursele
umane si materiale existente.

În funcţie de metoda aleasă se realizează instrumentele de cercetare specifice acesteia.

Într-o cercetare educaţională bine fundamentată si elaborată această etapă se încheie cu

8
testarea schemei operaţionale si a tehnicilor (instrumentelor de cercetare) elaborate, care
poartă denumirea de anchetă pilot. Aceasta este un fel de repetiţie generală a cercetării
propriu-zise, care se realizează pe un număr redus de unităţi sociale, dar similare celor ce
vor fi cuprinse în cercetare. Ancheta pilot poate confirma sau infirma metodologia
folosită, ceea ce poate conduce la completarea, modificarea si adecvarea construcţiei
teoretice, a celei tehnice, si, la limită, chiar la renunţarea la respectiva cercetare. De
asemenea aceasta dimensionează mai exact costurile cercetării si timpul necesar realizării
ei.

2.5 Determinarea unităţilor sociale si /sau a populaţiei investigate

În cercetarea socială unităţile care pot constitui surse de date ( în sens de informaţii) pot fi
indivizii, grupurile, organizaţiile, colectivităţile, societăţile.

Acest demers presupune trei operaţii metodologice distincte, strâns legate între ele:
stabilirea colectivităţii statistice generale, gruparea unităţilor, a populaţiei si alegerea
eşantioanelor asupra cărora urmează să se realizeze investigaţia propriu-zisă.

Toată această operaţie are ca punct de referinţă problema sau problemele psihosociale
care constituie obiectul cercetării.

Colectivitatea statistică generală se referă la toate persoanele sau grupurile implicate în

procesele aferente problemei, care deţin informaţii despre aceasta sau au prin statutul lor
anumite atribuţii în gestionarea ei.

După determinarea colectivităţii statistice generale se grupează unităţile sau populaţia în

funcţie de caracteristicile lor sociale (demografice, economice, profesionale, sociale etc.).

Acest demers este necesar atât pentru stabilirea eşantionului, atunci când e cazul, cât mai
ales pentru prelucrarea si analiza informaţiilor ce vor fi obţinute. Cercetările sociologice
pot fi realizate prin studierea întregii populaţii, denumită anterior colectivitate statistică
generală, sau, cel mai adesea, prin studierea unui eşantion din această populaţie.

Există o serie de reguli generale de eşantionare, însă ele trebuie adaptate şi adecvate la
metodele de cercetare utilizate.

9
2.6 Esantionarea

În orice cercetare, o situaţie ideală ar permite studierea întregii populaţii care reprezintă
obiectul de studiu al cercetării. Însă, dar de cele mai multe ori acest lucru este practic
imposibil, motiv pentru care se apelează la eşantionare. Atunci când colectivităţile
studiate sunt de dimensiuni reduse este posibilă studierea totalităţii unităţilor sociale
componente sau loturi din populaţia respectivă.

Eşantionarea constă în selectarea unor unităţi primare din populaţia existentă, pentru a
ajunge la un grup relativ restrâns cu caracteristici statistice de reprezentativitate.
Investigarea întregii populaţii este statistic echivalentă sau cvasiechivalentă cu
investigarea unui eşantion reprezentativ. Pentru aceasta trebuie îndeplinite două condiţii:

1. prima condiţie a unei bune eşantionări este ca eşantionul obţinut să ofere o imagine cât
mai exactă a populaţiei din care a fost selectat.

2. fiecare unitate de referinţă trebuie să dispună de aceiaşi probabilitate de a fi selectată.

Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice, si anume legea numerelor mari si

calculul probabilităţilor. Prima dintre ele fundamentează mărimea, iar cea de a doua
selecţia unităţilor.

Un eşantion reprezentativ trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii esenţiale:

a. să fie elaborat aleator, în conformitate cu legile probabilităţii, ca mod de selecţie

b. gradul de eterogenitate al unităţilor primare incluse în eşantion (de obicei indivizi) să

coincidă cu cel specific populaţiei de referinţă.

Caracterul eterogen se determină în funcţie de mai multe variabile de referinţă ale

selecţiei: vârstă, gen, mediu de rezidenţă, nivel de instrucţie, venit, stare civilă,
apartenenţă politică etc.

Variabilele de referinţă pot varia în funcţie de problema studiată, unele dintre ele fiind
generale aproape pentru orice cercetare, cum ar fi genul, vârsta, mediul de rezidenţă,
nivelul de instrucţie. Eşantionul rezultat este omogen în raport cu variabila în funcţie de
care este selectat şi eterogen prin dispersia unităţilor selectate.

10
Reprezentativitatea se realizează prin păstrarea în eşantion a aceleiaşi eterogenităţi care
există în populaţia de referinţă, toate celelalte condiţii fiind controlate.

Mărimea eşantionului este una din problemele cele mai discutate, deoarece în
mentalitatea comună se consideră că validatea acestuia este dată de numărul cât mai mare
al unităţilor cuprinse în eşantion. În realitate mărimea optimă este stabilită în funcţie de
gradul de reprezentativitate, dar şi de alte elemente în afara celor propriu-zis statistice,
care ţin printre altele de resurse, implicit de costuri.

2.6.1 Tipuri de eşantionare

Cea mai cunoscută distincţie, considerată clasică, este aceea dintre:

- eşantioanele aleatoare (probabilistice)

- eşantioanele nealeatoare (neprobabilistice).

O procedură de eşantionare este aleatoare atunci când fiecare individ din populaţie are o
şansă calculabilă si nonnulă de a fi ales în eşantion (Rotariu, Iluţ: „Ancheta sociologică
si sondajul de opinie”). Această definiţie presupune să ştim nu numai câţi indivizi
cuprinde populaţia, dar si să-i putem identifica în mod simplu si fără echivoc. Acest fapt
presupune existenţa unei liste a populaţiei care să permită identificarea fiecărui individ.

Trebuie precizat că reprezentativitatea se poate calcula numai pentru eşantioanele

probabilistice, si că fiecare tehnică de eşantionare presupune formule specifice de
estimare a erorii.
Eşantionarea simplă aleatoare

Atunci când se foloseşte această procedură , indivizii care formează eşantionul sunt aleşi
în mod uniform si cu o probabilitate identică pentru fiecare. Procedura de selecţie este
cea a loteriei, confecţionându-se pentru fiecare individ un bilet care se introduce într-o
urnă, de unde se extrag un număr de bilete corespunzătoare mărimii eşantionului. Această
tehnică simplă este în fapt utopică pentru populaţii foarte mari.

În cercetarea ştiinţifică, atunci când se foloseşte eşantionare simplă aleatoare se apelează

la tabelele cu numere aleatoare. Prin diferite mijloace se generează serii lungi de numere
întâmplătoare. Pe de altă parte, specialistul în eşantionate trebuie să posede o listă cu toţi

11
indivizii din populaţie (de exemplu, recensăminte, registrele şcolare, baze de date
furnizate de birourile de evidenţă a populaţiei, sau listele electorale, dacă ne referim doar
la populaţia majoră).
Esantionarea stratificată

Acest tip de eşantionare este tot o procedură probabilistică, în care se porneşte de la o

diviziune a populaţiei după un anumit criteriu. Alegerea eşantionului se face în mai multe
etape, selectând după aceiaşi procedură simplu aleatoare un număr de subeşantioane de
mărimea corespunzătoare fiecărui strat în populaţia totală.

Se apreciază că eşantioanele probabilistice stratificate au o reprezentativitate superioară

celor simplu aleatoar si oferă posibilitatea de a compara grupurile de populaţie clar
delimitate în realitate .
Esantionarea multistadială

În cel mai multe cercetări care au în vedere un spaţiu extins, respectiv cel naţional, sau
regional, cu o dispersie accentuată a unei populaţii numeroase, se foloseşte eşantionarea
multistadială sau grupală.

În construcţia eşantionului se porneşte de la nu de la individ, ci de la grupuri mari aflate

în proximitate spaţială, de exemplu judeţe, se trece apoi la altele mai mici, cu aceleaşi
caracteristici, de exemplu localităţi, până se ajunge la nivelul indivizilor.

Astfel de esantioane sunt frecvent utilizate, dar trebuie ponderate valorile diferitelor
grupuri care se constituie în unităţi distincte, dar care nu sunt echivalente din punct de
vedere al ponderii pe care o deţin în cadrul populaţiei totale. De aceea acest tip de
esantionare se utilizează combinat cu esantionarea stratificată. Traian Rotariu si Petru Iluţ
consideră că „ eficacitatea practică a acestui tip de esantionare prevalează asupra
inconvenienţelor teoretice, esantioanele multistadiale fiind extrem de des folosite în
anchete si sondaje, pentru ameliorarea reprezentativităţii lor procedându-se aproape

întotdeauna la îmbinarea cu esantionarea stratificată“.

Acest tip de esantionare mai poartă numele si de esantionare cluster.

Esantionarea multifazică

12
Aceasta este un tot un tip de esantionare probabilistică , care se diferenţiază de celelalte
datorită faptului că reprezentativitatea esantionului este dată de caracteristica studiată.
Ceea ce înseamnă că pentru fiecare întrebare se construieste un esantion diferit, atunci
când problematica investigată necesită aprofundarea unor aspecte, care implică utilizarea
unor esantioane de mărime variabilă. Autorii citaţi deseori aici menţionează că „
Eşantionarea multifazică ...constă, în esenţă, în alegerea, iniţial, a unui eşantion de
dimensiune mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare mai simplu,
eşantion care la rându-i se supune unor operaţii succesive de eşantionare, determinându-
se astfel loturi din ce în ce mai mici, cărora li se vor aplica (si) alte instrumente, de regulă
tot mai complexe, mai subtile si deci mai sofisticate“. Aceste operaţii pot fi realizate
simultan sau succesiv.
Esantionarea pe cote

Acest tip de eşantionare este nealeatoriu, dar formal se aseamănă cu eşantionarea

stratificată. Motivele pentru care se apelează la această eşantionare sunt:

- rapiditatea realizării anchetei, deoarece operatorul nu trebuie să caute o persoană

anume, ci persoane care să aibă calităţile fixate în cotele eşantionului

- se foloseşte atunci când nu există o bază de eşantionare bine pusă la punct, adică acele
liste din care se extrage eşantionul

Chiar dacă nu este posibilă calcularea reprezentativităţii, această esantionare este mult
folosită de sine stătătoare sau combinată, dar presupune o experienţă îndelungată a celui,
celor care o practică. Acestea constituie cele mai cunoscute tipuri de eşantionare, la care
se poate adăuga si ceea ce se numesc eşantioanele fixe sau panel, folosite în anchetele cu
acelaşi nume.

2.6.2 Aspecte practice ale eşantionării

Toate cercetările din ştiinţele socioumane folosesc o formă sau alta de eşantionare, fie că
este vorba despre cercetărilor realizate la nivel naţional, zonal, locale, sau chiar un studiu
de caz. În funcţie de dimensiunea populaţiei, de problema cercetată, de posibilităţile
concrete în care are loc o cercetare se aplică tehnici mai mult sau mai puţin stricte de
realizare practică a eşantioanelor.

13
1. Una din procedurile practice, inevitabile o constituie stabilirea pasului de eşantionare,
după ce sa stabilit mărimea esantionului, în funcţie de gradul de reprezentativitate, sau
cum este cunoscut de eroarea de esantionare. Aceasta, ideal, trebuie să se situeze între 1
si 3 la sută, dar cea mai frecventă este de 3,5%.

2. Atunci când lipseste cadrul de esantionare, acesta poate fi înlocuit cu ajutorul

delimitării unor zone pe spaţiul ocupat de populaţia de investigat. Suprafaţa totală se
împarte în zone mai mici, care devin obiect de selecţie simplu aleatoare sau stratificată.
Spre exemplu o cercetare desfăsurată într-un oras, pentru construcţia esantionului se
zonează localitatea si din cadrul acestora se face o selecţie în interiorul cărora se va
realiza cercetarea. Procedura prezintă multe inconveniente ce ţin de modalităţile în care
se delimitează zonele, de excluderea unora foarte importante în cadrul selecţiei.

3. O procedură frecvent utilizată este metoda intinerariilor. După ce s-a stabilit mărimea
esantionului, se stabilesc unităţile de cercetare si se aleg punctele de sondaj, adică
adresele. Prima adresă de la care începe intinerarul fiecărui operator de teren se trage la
sorţi printr-o procedură oarecare si i se stabileşte un pas. Începând de aici va proceda în
felul următor: “ Pe strada X, se includ in eşantion toate locuintele care au nr cu soţ “ Această
modalitate este foarte frecvent folosită, mai ales în cercetările zonale si locale, dar si în
cel naţionale, unde după o esantionare a tuturor localităţilor grupate după criteriul
mărimii, adică a numărului de locuitori, în cadrul fiecăreia se procedează după metoda
intinerariilor.

Se constata că procedurile de eşantionare sunt diverse si relativ complicate. În toate

cazurile operatorii trebuie să respecte întocmai instrucţiunile primite de la cei ce au
proiectat cercetarea si să aleagă persoanele pe care le intervievează după criteriile
stabilite, fără nici o abatere.

2.7 Desfăsurarea cercetării pe teren

Aceasta este etapa în care pe eşantionul realizat se culeg informaţiile cu ajutorul

metodelor preconizate: chestionar, interviu, observaţie etc. Această fază presupune si
organizarea propriu-zisă a derulării studiului în teren: fixarea intervalului temporar,
repartizarea sarcinilor, instruirea operatorilor, dacă e cazul, asigurarea ritmicităţii

14
colectării datelor, controlul asupra respectării volumului si structurii esantionului, a
corectitudinii datelor colectate.

2.8 Prelucrarea informaţiilor

Si această etapă la rândul ei cuprinde o serie de operaţii care încep cu verificarea datelor
recoltate, cu post codificarea informaţiilor dacă este cazul, se continuă cu realizarea
machetei de prelucrare a informaţiilor, după care urmează prelucrarea propriu-zisă, care
diferă în funcţie de metodele de colectare a datelor.

Cele mai multe din prelucrări, mai ales în ancheta pe bază de chestionar, în sondajele de
opinie, în cercetările de amploare, se face electronic pe baza unor programe adecvate, cel
mai utilizat fiind programul SPSS. În cazul unor cercetări de mai mică amploare se poate
efectua prelucrarea si manual. Astfel, în cercetările calitative tehnicile de prelucrare sunt
la rândul lor calitative si se realizează după strategii specifice, adecvate metodei si
posibilităţilor concrete.

2.9 Analiza datelor si redactarea raportului de cercetare

O dată prelucrate informaţiile, acestea sunt interpretate, explicate, încheindu-se ciclul

prin care s-a început cercetarea, pe baza lor fiind în primul rând testate ipotezele, după
care se trece la formularea unor generalizări de natură socială sau sociologică, mergând
până la elaborarea unor enunţuri teoretice. Pe baza analizei datelor se redactează raportul
de cercetare, care însă trebuie să cuprindă si tot parcursul( etapele) studiului întreprins.

Această structură a oricărei cercetări sociale, respectiv etapele ei, poate diferi în formă de
la un autor la altul, în sensul că pot fi sintetizate în doar trei-patru etape sau, din contra,
detailate foarte mult. De exemplu, Ioan Mărginean în lucrarea „Proiectarea cercetării
sociale“ identifică 40 de momente( etape) ale cercetării sociale.

15