Sunteți pe pagina 1din 30

Cuprins:

Introducere…………………………………………………………………………………………2
1. Definiţii…………………………………………………………………………………………....3
1.1. Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie……………………………….…..3
1.2.. Principiile cercetării ştiinţifice………………………………………………………….……...3
1.3.. Indicatori şi descriptori specifici unui demers ştiinţific……………………………………….4

2. Descriptori specifici ştiinţelor…………………………………………………………………..6


2.1. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică……………………………………………………..7
2.2. Principii specifice cercetării cantitative şi calitative în ştiinţele socio-umane…………………..8
2.3. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA)……..10
3. Practica psihologică validată ştiinţific…………………………………………………………11
3.1.Criterii utilizate pentru evaluarea instrumentelor psihologice …………………………………12
3.2. Formularea ipotezelor…………………………………………………………………………15

Bibliografie………………………………………………………………………………………..29

1
Introducere
Cercetarea științifică este un proces sistematic de colectare şi analiză a informaţiei
(rezultatelor) realizat cu scopul îmbunătăţirii înţelegerii noastre asupra unui aspect.

De asemenea, cercetarea științifică reprezintă formularea şi testarea sistematică a unor


enunţuri şi sisteme de enunţuri; formularea de ipoteze, construirea de sisteme teoretice şi
confruntarea acestora cu experienţa, prin observaţie şi experiment.

Cercetarea ştiinţifică constituie sursa economiei, deşi aceasta nu este singura ei funcţie
socială. În plus cercetarea ştiinţifica se auto-produce, se multiplică din ea însăşi (spre deosebire de
valorile materiale, cele ştiinţifice nu se consumă, nu se pierd), produce un învăţământ ştiinţific, face
educaţie şi instrucţie, şi prin toate acestea ea conduce la superioritate socială. De asemenea
cercetarea ştiinţifică este motorul dezvoltării socio-economice în statele puternic industrializate şi în
majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare.

În sens larg, prin metodologie se înțelege ansamblul unor metode folosite în cercetarea științifică
sau, pur si simplu, știința efectuării cercetării. Scopul fundamental al metodologiei este acela de a
ne ajuta sa înțelegem nu atât produsele științei, cât procesul de cunoaștere însuși.

Metodologia cercetării ştiinţifice reprezintă:

- sistemul de metode, procedee, tehnici, reguli, principii şi instrumente precum şi know-how-ul


aferent angajate în procesul cunoaşterii ştiinţifice;

- totalitatea tehnicilor de a observa şi de a acumula cunoştinţe necesare întocmirii şi prezentării unei


lucrări ştiinţifice.

Metodologia cercetării științifice cuprinde, deopotrivă, definirea adecvată a domeniului studiat, o


serie de principii și reguli de desfășurare a investigațiilor, intrumentarul de lucru pentru culegerea și
interpretarea datelor.

Metodologia cercetării științifice economice poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape


și faze, de metode, tehnici și instrumente de investigare și cunoaștere științifică a fenomenelor
economice.

Creaţia ştiinţifică reprezintă produsul unei cercetări ştiinţifice (ex: lucrarea de licență finalizată,
rezultatul final al cercetării etc).

5. Ce este teoria cercetării științifice?

Teoria cercetării științifice este un ansamblu de ipoteze, legi și concepte organizate într-un sistem
logic care descriu și explică un domeniu al realității obiective sau al conștiinței sociale

2
1.Definiţii
Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor”. În ştiinţele sociale,
metodologia presupune două laturi: „analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor
propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi” (Chelcea, 1995, p.56). Activitatea de
cercetare presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi a instrumentelor de
cercetare. Metoda este „o structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice şi
intelectuale în vederea atingerii unui scop” (Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării
psihologice au un caracter specific care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta,
teste, ş.a.). Tehnicile de cercetare sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al
abordării fenomenelor studiate (chestionarul, interviul, teste proiective, teste pentru evaluarea
proceselor cognitive, ş.a.). Instrumentele de cercetare sunt „uneltele materiale (foaia de observaţie,
ghidul de interviu, caietul testului, ş.a.) folosite în demersul de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor
socio-umane” Procedeele reprezintă un mod de utilizare a instrumentelor de cercetare (aplicare în
grup, individuală, etc.)
1.1. Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie
1.2.Principiile cercetării ştiinţifice
Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual sau de grup) depinde de
respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001) enumeră o serie de principii care se aplică
în domeniul cercetării ştiinţifice. Prezentăm în continuare o parte din acestea, şi anume, principiul
unităţii dintre teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie,
principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ. Conform principiului unităţii dintre teoretic şi
empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de
cercetare), iar datele obţinute astfel conferă valoare de adevăr intuiţiei teoretice. Principiul unităţii
dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul
cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare şi se derulează într-un anume fel un
fapt sau un comportament social nu este acelaşi lucru cu a-l explica. De exemplu, putem înţelege
intuitiv cauzele care conduc la apariţia unor mişcări sociale, dar acest lucru nu garantează
corectitudinea, obiectivitatea şi realismul concluziilor. A explica presupune a descoperi, a
demonstra şi a susţine cu argumente concrete cauzele care au condus la apariţia mişcărilor
sociale. Concluziile se vor baza pe fapte concrete şi reale, nu pe simple intuiţii.
Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice
(specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific calitative).1

1
Chelcea, 1995, p.56
3
1.3. Indicatori şi descriptori specifici unui demers ştiinţific

În literatură sunt descrişi o serie de indicatori în prezenţa cărora rezultatele unui studiu sunt
false, prin urmare nu descriu realitatea psihologică. Aceşti descriptori fac distincţia dintre ştiinţe
şi pseudoştiinţe. Vom descrie unii din aceşti descriptori (Sava, 2013). Absenţa procesului de
falsificabilitate Popper (1981) consideră că diferenţa dintre ştiinţă şi neştiinţă se află în
încercarea cercetătorului de a aduna informaţii/date care să îi invalideze ipotezele. Demersul său
este unul indirect, studiul având ca scop invalidarea ipotezei de nul, ceea ce duce indirect la
validarea ipotezei alternative.

Astfel se confirmă indirect prezumţia că „ipoteza de nul nu este respinsă, sprijinind astfel
ipoteza alternativă.” O ipoteză este o presupunere referitoare la o variabilă şi afirmă că un
parametru are o evoluţie oarecare, aşa cum se poate deduce din teoriile, studiile din literatura de
specialitate. Prin ipoteza de nul înţelegem o afirmaţie care susţine lipsa unei relaţii între
variabilele studiate. Adesea expresia „nu diferă” este folosită în formularea acestui tip de
ipoteză şi de aici vine numele de ipoteză de nul (nu există nici o legătură între variabile!).
Complementar ipotezei de nul, atunci când discutăm de ipoteze statistice, este obligatorie
formularea ipotezei alternative. Ipoteza alternativă este o afirmaţie relativă la aceiaşi parametrii
ai populaţiei, care apar şi în ipoteza de nul. Însă ipoteza alternativă susţine că există o relaţie
între variabilele studiate, aşadar parametrii investigaţi au o evoluţie diferită de cea susţinută de
ipoteza de nul. Situaţia poate fi comparată cu un proces la judecătorie în care acuzatul este
presupus nevinovat până se dovedeşte contrariul.

Inversarea demersului de validare ştiinţifică

În mod logic, cercetătorul care propune un anume model / teorie are ca scop adunarea de dovezi
în favoarea acesteia. În cazul pseudoştiinţelor acest demers este inversat, se caută dovezi care să
dovedească că teoria propusă este falsă.

Neacceptarea studiilor de confirmare şi absenţa revizuirilor

O diferenţă sesizabilă pe termen lung, între teoriile ştiinţifice şi cele pseudoştiinţifice constă în
acceptarea revizuirilor teoretice specific abordărilor ştiinţifice. Ştiinţa a fost deschisă corecţiilor şi
adaptărilor teoriilor susţinute. În schimb, abordările pseudoştiinţifice au suferit puţine modificări
de-a lungul timpului. Mai mult, pseudoştiinţele tind să se raporteze în mod subiectiv la rezultatele
eventualelor studii efectuate, acceptându-le preferenţial doar pe acelea care le confirmă teoria.

4
Accentul pe opinii şi cazuri particulare

În ştiinţă, opiniile experţilor sunt irelevante dacă nu sunt susţinute de date empirice provenite din
studii riguroase din punct de vedere metodologic. În pseudoştiinţe se fac generalizări fără un demers
de cercetare riguros, spre exemplu, în baza unor studii de caz sau a metodei juriului. Studiul de caz
reprezintă descrierea unui caz particular, prin urmare informaţiile obţinute pe o persoană sau grup
de persoane nu pot susţine afirmaţii referitoare la o populaţie generală, alta decât cea pe care s-a
efectuat analiza. Opiniile experţilor intervievaţi în cadrul metodei juriului sunt utile la nivel ştiinţific
pentru generarea de ipoteze, dar nu şi pentru susţinerea, confirmarea acestora. Atât opiniile
experţilor cât şi rezultatele unui studiu de caz reprezintă fie o informaţie preliminară, fie o
exemplificare finală / ţintită a unor studii empirice.
Extinderea fără temei a concluziilor
Rezultatele unui studiu trebuie privite în limitele în care s-a desfăşurat acesta, caracteristicile
populaţiei, zonă geografică, etc. Discutăm aici de generalizarea nediscriminativă a datelor obţinute.
Evitarea recenziilor
Publicarea unui raport de cercetare presupune evaluarea acestuia de către experţi în domeniu, care
alcătuiesc colegiul de redacţie. Procesul se numeşte recenzie. Desigur nu este un mecanism perfect,
dar împiedică publicarea articolelor cu deficienţe metodologice, concluzii eronate, etc.
Pseudoştiinţa nu agreează această evaluare.
Absenţa conexiunilor cu teoriile anterioare
În ştiinţă, discursul se construieşte pas cu pas, pornind de la teoriile deja cunoscute/existente, cărora
li se aduc corecţii sau dezvăluie noi faţete practice pe baza unor noi analize, sau noi perspective.
Aceste demers are loc deoarece, pentru a fi considerată un progres în cunoaştere, o teorie ar trebui
să explice nu doar aspectele noi, ci să analizeze (integreze) modelele mai vechi din prisma noii
teorii. În pseudoştiinţă lipseşte aceasta abordare, considerându-se „teorii întru totul noi”.
Consecinţe negative ale abordării pseudoştiinţifice
O abordare neştiinţifică generează rezultate false. Astfel, discutăm în primul rând de o problemă
etică în măsura în care rezultatele acestor studii se aplică în practica psihologică. Serviciile
psihologice bazate pe studii nevalidate ştiinţific duc la efecte negative în plan practic, ceea ce pune

în discuţie responsabilitatea profesională a specialiştilor şi nu în ultimul rând izolarea şi


marginalizarea acestora din punct de vedere profesional. Altfel spus, abordarea pseudoştiinţifică
permite marginalizarea domeniului psihologiei, în special în domeniul sănătăţii şi organizaţional, în
orice domeniu în care această ştiinţă este aplicabilă.
5
2. Descriptori specifici ştiinţelor
Empirismul sistematic
Presupune evitarea credinţelor, a intuiţilor personale, a generalizărilor bazate pe un caz particular,
apelul la autoritate sau raţionamentele silogistice
cu premise false (ex. pisica are blană, patru labe şi coadă, câinele are blană, patru labe şi coadă, deci
pisica este câine). Empirismul sistematic obligă la un demers complet, în mai multe
etape: a. documentare - analiză şi interpretarea comportamentelor, care reprezintă scopul studiului
prin prisma diferitelor teorii; b. fixarea de scopuri clare şi generarea de ipoteze cu scopul de a
verifica realitatea psihică ţintă; c. testarea ipotezei printr-un demers investigativ adecvat (din
punctul de vedere al tipului de design, al metodelor, al grupului de participanţi); d. prezentarea
rezultatelor şi integrarea acestora în corpusul de informaţii din domeniu.
Cunoştinţe verificabile public
Se consideră că o cercetare îndeplineşte criteriul de ştiinţificitate atunci când:
a. poate fi replicată (se poate relua cercetarea şi astfel se pot valida rezultatele obţinute);
b. rezultatele sunt publicate într-o revistă cu recenzori (evaluarea rezultatelor de către experţi în
domeniu);
c. validează ştiinţific eficienţa anumitor modele înainte de a fi implementate în practică (evidence
based psychology practice), înainte de a fi utilizate ca metode de lucru pentru diferite cazuri
concrete;
d. temele cercetărilor vizează probleme rezolvabile, testabile. În direcţia studiului unor probleme
rezolvabile, o variantă utilă de lucru este formularea temei utilizând algoritmul PICO întâlnit în
domeniul practicii validate ştiinţific.
Formatul PICO (Spring, 2007) este utilizat pentru a formula întrebări de cercetare testabile.
Denumirea reprezintă un acronim: P = populaţia investigată, I = intervenţia evaluată, C =
comparaţia/elementul comparative evaluat, O = outcome / rezultatele obţinute.
Mai jos oferim câteva exemple pentru ilustrare. Studii clinice: Studiul diferenţelor existente la
nivelul depresiei (O), în grupuri de adolescenţii delicvenţi (P), care au urmat o terapie cognitiv-
comportamentală (I) şi cei care au beneficiat de un program de consiliere standard (C).
Studii longitudinale: Copii adoptaţi (P), de către cupluri în care cel puţin unul dintre părinţi a suferit
un episod psihopatologic cu tratament de specialitate (I) au un risc mai crescut să fie afectaţi de o
tulburare mental (O) comparativ cu cei adoptaţi de cupluri fără istoric psihopatologic (C).
Studii corelaţionale cu rol predictiv: Evaluarea conştiinciozităţii (I), la candidaţii pentru poziţii în
domeniul vânzărilor din industria textilă (P), prognostichează performanţa ulterioară în muncă (O).

6
Conectivitate cu teoriile şi studiile anterioare
Teoriile şi modelele noi devin superioare celor existente dacă reuşesc să explice dinamica
conceptelor/proceselor acolo unde teoriile anterioare din domeniu au eşuat sau au explicat
insuficient. Un studiu nu este perfect, ci perfectibil (Sava, 2013).
2.1. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică
Scopul ştiinţei este acumularea de cunoştinţe care să permită explicarea, predicţia şi înţelegerea
fenomenelor empirice. Cercetarea ştiinţifică într-un domeniu este organizată în funcţie de
paradigme (teorii ştiinţifice asupra domeniului recunoscute unanim de comunitatea ştiinţifică
(Kuhn,2008). Aşadar, cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt
procese complexe ce se bazează pe structuri teoretice care definesc un corpus de concepte şi
clasificări complexe. Rolurile teoriei în cercetarea empirică sunt sistematizate de Lazarfeld
(1972), astfel:
- asigură o fundamentare ştiinţifică pentru identificarea temelor de cercetare, care prezintă interes
pentru psihologie sau oricare ştiinţă
- permite formularea unor probleme de cercetare, a ipotezelor referitoare la modul în care se produc
anumite fenomene sociale şi procese psihice
- permite corelarea datelor empirice şi relaţionarea faptelor empirice unele cu altele (interpretarea
informaţiilor obţinute într-un studio prin raportare la literatura ştiinţifică din domeniu) (Rotariu &
Iluţ, 1997)
Pe de altă parte, cercetarea empirică îndeplineşte o serie de funcţii în dezvoltarea teoriei, şi anume:
- poate fundamenta o nouă teorie în baza unor descoperiri noi
- reformulează sau rafinează o teorie, aducând noi informaţii
- redefineşte concepte, arii de aplicabilitate (Rotariu & Iluţ, 1997)
Aşadar, conceptele de paradigmă, metodologie, metodă şi tehnică sunt deosebit de importante în
orice domeniu de cercetare.
Paradigma reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este reprezentată lumea. Acest
set de informaţii presupune o descriere a realităţii, un mod de percepere a lumii şi modalităţile de
înţelegere a acesteia. Paradigma este explicaţie sau o teorie foarte generală asupra lumii.
Cercetarea psihologică se poate supune unei paradigme pozitiviste (abordările cantitativ-
descriptive) sau unei paradigme comprehensive (abordările calitativ-descriptive).
Există şi alte clasificări mai complexe, spre exemplu cea în care teoriile sociale se pot integra în trei
categorii de paradigme:
a. paradigm pozitiviste, care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
b.paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele

7
sociale: fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza,
etnologia, etnografia, sociolingvistica;
c. paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.
Metodologia se poate defini în cel puţin două accepţiuni. Într-o accepţiune, metodologia este
considerată identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile
teoretice adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse.
Astfel înţeleasă, fiecare cercetare are o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa
metodologie care diferă de la un studiu la altul. Şi astfel, ajungem cu uşurinţă la concluzia că există
tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există. Ar fi mai corect să considerăm
şi să denumim această accepţiune „proiect de cercetare” şi nu metodologie
(Sarantakos, 1994).
În cealaltă accepţiune consideră metodologia ca fiind o structură construită în baza unor principii
teoretice bine definite. În acest caz, metodologia oferă studiului o fundamentare asociată unei
paradigme la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Astfel metodologia
unui studiu rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare. Metodologia este aşadar
dependentă de paradigmă şi defineşte standardele şi principiile necesare pentru alegerea metodelor
în conformitate cu aceasta. Spre exemplu, un studiu care de supune paradigmei pozitiviste va folosii
o metodologie şi metode de tip cantitativ.
Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru culegerea şi
prelucrarea datelor. Chiar dacă uneori metodele au aceleaşi denumiri (spre exemplu, interviu,
observaţie), ele pot diferi din punct de vedere al structurii în funcţie de paradigma sau teoria căreia i
se subsumează cercetarea.
Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate şi la care tinde să se
renunţe în ultima vreme. Vom considera tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu,
metoda este ancheta, iar chestionarul şi interviul sunt tehnici.
2.2. Principii specifice cercetării cantitative şi calitative în ştiinţele
socio-umane
Aşa cum am precizat mai sus, cercetarea psihologică se poate supune unei paradigme pozitiviste şi
discutăm de abordări cantitativ-descriptive, sau unei paradigme comprehensive şi discutăm de
abordări calitative. Cercetarea calitativă a fost deseori comparată cu cercetarea cantitativă
şi considerate opuse, fiecare având un domeniu ţintă bine precizat şi scopuri diferite. În fapt, o
cercetare riguros ştiinţifică obligă la împletirea celor două tipuri de metode. Este necesar să stabilim
exact deosebirile între cele două tipuri de cercetări.
Cercetarea cantitativă
Din punct de vedere epistemologic, paradigma pozitivistă căreia i se supun cercetările cantitative
(atât cele de tip experimental, cât şi cele de tip descriptiv) pornesc de la premisa că evenimentele,

8
informaţiile care se obţin prin metoda experimentală sau prin metodele descriptive reprezintă
psihicul şi pot fi analizate într-un mod neutru şi obiectiv. Cu alte cuvinte, pozitivismul admite că
există o realitate exterioară subiectului (o conduit externă „care reproduce” ad integrum trăirile
interne), care poate fi măsurată şi analizată de cercetător absolut obiectiv. Subiectivitatea,
identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi, conform acestei perspective, eliminată
prin concordanţa observaţiilor (principiul obiectivităţii din psihologia generală) şi verificarea
experimentală. De asemenea, un alt criteriu de validare este numărul de cazuri, dimensiunea
grupului pe care se realizează studiul. Cu cât numărul cazurilor de analizat este mai mare cu atât
certitudinea rezultatelor creşte. Cercetările cantitative prin caracterul matematic, ştiinţific riguros al
metodelor sale şi prin condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit controlul
rezultatelor şi generalizarea acestora. Utilizarea matematicii, a statisticii, în cercetările
sociale este unica şansă de a le transforma în ştiinţă, conform adepţilor acestei abordări.
Principiile aplicabile în metodologia cantitativă:
- realitatea este obiectivă, simplă;
- fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte; în
comportamente se regăsesc în totalitate trăirile
psihice, interne, subiective;
- datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale, informaţia care se obţine
prin aplicarea unei probe reprezintă o realitate psihologică şi nu trebuie asociată cu calificative de
tipul bun sau rău;
- explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare.
Construcţia unei teorii trebuie să urmeze o cale bine definită prin utilizarea de concepte şi
proceduri formale astfel încât studiul să poată fi replicat de alţi cercetători;
- demersul logic al teoriilor este deducţia.
Cercetarea calitativă
Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările calitative consider pe de o parte că psihicul
nu este integral prezent în comportamentul manifest, şi pe de altă parte neagă teza independenţei
posibile între conduit de măsurat, observat şi percepţia ei obiectivă. Conform acestei teorii,
obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. Devereux (1980) precizează că în ştiinţele socio-umane
trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar trăsăturile acestuia ca individualitate sunt vrând-nevrând
implicate în activitatea de cercetare şi pot influenţa rezultatele. Pentru a îndrepta neajunsul propriei
noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi total obiectivi), autorul propune validarea de
semnificaţie, ca moment obligatoriu al cercetărilor calitative. Această metodă se aseamănă cu
principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia generală, şi anume, validarea de semnificaţie
este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică, de către un grup neutru, a datelor intermediare şi
finale ale unei cercetări. Acest grup este alcătuit din experţi în acelaşi domeniu. Informaţiile

9
obţinute prin intermediul unui demers calitativ nu se pot generaliza deoarece se lucrează cu grupuri
mici de participanţi şi, au ca scop, în majoritatea cazurilor, determinarea cauzelor, motivelor care
generează anumite comportamente. Cercetarea calitativă ţinteşte către o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realităţii sociale.
Principiile de bază ale metodologiei calitative
Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie cantitativă”, sau „un
supliment al metodelor cantitative”, sau „o alternativă a acestora”. Considerăm punctul de vedere
conform căruia metodologia calitativă este o alternativă la metodele tradiţionale a fi cel mai
apropiat de adevăr.
Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative:
- demersul calitativ nu este predeterminat, nu are o structură prepredeterminată prin precizarea
fermă a ipotezelor, metodelor şi a grupului de lucru aşa cum se întâmplă într-un demers cantitativ.
Într-o abordare calitativă se precizează un scop, o populaţie cu care se va lucra utilizând un set de
metode. Dacă însă, informaţia de teren obligă la modificarea unor parametrii (metoda sau numărul
de participanţi), acest lucru este posibil şi discutăm de principiul
deschiderii.
- studiile calitative presupun întotdeauna directa participare a cercetătorului şi implicit comunicarea
face-to-face între acesta şi participanţi. Participarea cercetătorului, implicarea directă trebuie
înţeleasă ca un travaliu comun pentru a obţine un maxim de informaţii despre realitate. Participanţii
definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează ceea ce este esenţial,
comun, definitoriu pentru faptul social. Acesta este denumit de Lamneck principiul comunicării
- scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de construire a pattern-urilor comportamentale
(individuale sau sociale) şi de a defini sensul acţiunilor umane. Altfel spus au ca scop abordarea
realităţii sociale ca proces.
- fiecare modificare comportamentală este considerată a fi reflexul contextului în care a luat naştere,
ceea ce obligă la o metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale. Discutăm de
principiul reflexivităţii şi analizei.
- conform principiului explicaţiei cercetătorul are obligaţia pe de o parte să explice participanţilor la
cercetare ce se aşteaptă de la ei şi care este procedura de lucru şi, pe de altă parte, să analizeze
datele pentru a descrie şi explica comportamentul uman.
2.3. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA)
În anii ’80, Asociaţia Psihologilor Americani precizează în urma unor studii, patru domenii
principale de activitate în psihologie, cu o serie de activităţi specifice.
1. Domeniul cercetare şi evaluare, care implică activităţi precum:
- definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie găsite răspunsuri);
- elaborarea unui proiect - program de cercetare;

10
- colectarea datelor (informaţiilor);
- interpretarea informaţiilor şi evaluarea lor;
- redactarea unui raport de cercetare (în cazul în care metodologia este de tip calitativ este urmat de
o evaluare externă);
- publicarea rezultatelor cercetării.
2. Intervenţie terapeutică, care implică următoarele activităţi- diagnostic clinic
- fixarea unor obiective realiste şi planificarea strategiilor de intervenţie;
- modificarea terapiei şi reorientarea pacientului dacă este necesar;
- acceptarea supervizării, etc.;
3. Domeniul aplicaţii organizaţionale, care implică activităţi precum:
- evaluarea necesarului de resurse umane;
- acordarea de asistenţă în modificarea programelor sau a sistemelor de lucru;
- stabilirea unor relaţii de colaborare cu membrii organizaţiei respective;
- obţinerea consimţământului de a participa la activităţile de cercetare;
- evaluarea organizaţiei şi propunerea unui plan de reorganizare, etc.;
4. Diagnostic şi evaluare, domeniu care se referă la proceduri de evaluare şi stabilire a
caracteristicilor unei populaţii sau unui individ.
Diagnosticul presupune:
- stabilirea populaţiei cu care se va lucra, în funcţie de scopul stabilit;
- selecţia instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza;
- adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane);
- administrarea probelor respective;
- interpretarea rezultatelor;
- validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informaţii obţinute despre populaţia sau persoana
respectivă.
3. Practica psihologică validată ştiinţific
Un concept important în cercetare este cel de „practică validată ştiinţific” (evidence-based practice
sau EBP).
EBP are originea în ştiinţele medicale şi înseamnă a lua decizii în baza experienţei profesionale, a
caracteristicilor clientului şi a informaţiilor la zi cu privire la cele mai eficiente tipuri de intervenţie,
pentru a soluţiona problema întâlnită.
O atitudine profesionistă în sfera psihologiei presupune:
a. rezolvarea diferitelor probleme se bazează pe dovezi validate, astfel încât să se asigure confortul
beneficiarilor;

11
b. din perspectiva EBP identificarea unei intervenţii validate ştiinţific trebuie să ţină cont şi de alte
aspecte precum: raportul cost-eficienţă, validitatea ştiinţifică a teoriei pe care se bazează intervenţia;
caracteristicile individului sau grupului pe care se va face intervenţia.

3.1.Criterii utilizate pentru evaluarea instrumentelor psihologice


1. Metode solide
Instrumentul este prezentat în cel puţin două articole de specialitate, având ca recenzori doi
cercetători sau două echipe de cercetare diferite. Sunt prezentate detaliat informaţii psihometrice
care să ateste că metoda de evaluare are o bună validitate şi fidelitate în cel puţin un articol cu
recenzori. La cerere se oferă informaţii suplimentare (altele decât cele din manual), care să permită
o evaluare critică a rezultatelor şi implementarea lor.
2. Metode probabil eficiente
Instrumentul este prezentat în cel puţin două articole de specialitate cu recenzori de către acelaşi
autor sau de aceeaşi echipă de cercetare.
Sunt prezentate detaliat informaţii psihometrice care să ateste că metoda de evaluare are o bună
validitate şi fidelitate acceptabilă în cel puţin un articol cu recenzori.
La cerere se oferă informaţii suplimentare (altele decât cele din manual) care să prezinte alte
informaţii relevante, încât să permită o evaluare critică a rezultatelor şi implementarea standard a
metodei.
3. Metode discutabile, posibil corecte
Instrumentul este prezentat într-o singură revistă cu recenzori. Caracteristicile psihometrice asociate
metodei sunt bune sau cel puţin adecvate.La cerere se oferă informaţii suplimentare (altele decât
cele din manual) care să permită o evaluare critică a rezultatelor şi implementarea lor ..

ETAPELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Consideratii preliminare

Orice tip de cercetare presupune parcurgerea mai multor etape, care se înlantuie într-o ordine strict
ierarhizata. Diversele etape ale unei cercetari sociale sau educationale sunt legate între ele si de
modul cum se demareaza demersul stiintific. Acest moment determina în mare masura însasi
rezultatele finale pe care le vom obtine, care sunt dealtfel proiectate din start. Se întâmpla deseori ca
în cursul unei cercetari sa fim confruntati cu probleme pe care nu reusim sa le exploram deoarece
nu au fost luate în considerare la demararea acesteia. Datorita interdependentelor strânse între toate
momentele unei cercetari, foarte importanta ramâne faza initiala, a alegerii si proiectarii temei de
cercetare, atunci când stabilim scopurile pe care le urmarim, tipul anchetei si tehnicile de prelucrare
a datelor pe care le vom folosi. În acelasi timp, de la bun început trebuie sa luam în considerare si o

12
serie de elemente concrete, pragmatice: conditiile în care se desfasoara o cercetare, posibilitatile de
finantare, precum si posibilitatile de utilizare a datelor si concluziilor ce vor reiesi din cercetare.
Evaluarea resurselor umane si financiare trebuie sa conduca la dimensionarea si alegerea acelor
tehnici de culegere a datelor si de prelucrare posibile cu resursele pe care le detinem, fara însa a
împienta asupra calitatii stiintifice a cercetarii. Acest lucru înseamna ca nu se poate face rabat de la
principiile metodologiei stiintifice pe motiv ca nu exista resurse de un fel sau altul. Se alege acea
metodologie, acele metode ce pot fi utilizate atât în raport cu tema de cercetare, dar si cu
posibilitatile concrete detinute de cei care o initiaza. De asemenea, este important sa retinem faptul
ca în proiectarea cercetarii, si apoi în realizarea ei, nu se porneste în nici un caz de la premise
ideologice sau morale, ci strict de la principiile stiintifice ce se pot aplica la tema respectiva. Chiar
daca parcurgerea etapelor este comuna oricarei teme de cercetare, în schimb tehnicile de culegere a
datelor trebuie sa se adapteze la subiect si la teoria de referinta. Toate aceste cerinte reprezinta în
fapt respectarea principiului neutralitatii axiologice si, simultan, a cerintelor deontologice, a
conditiilor, posibilitatilor concrete de demarare si realizare a unei cercetari educationale. În
domeniul educational, problema respectarii cerintelor mentionate mai sus este cu atât mai
stringenta, cu cât prin natura lor astfel de teme au o puternica încarcatura axiological si psiho-
morala. Caracterul temelor în cauza nu trebuie sa presupuna însa abdicarea de la principiile general
valabile pentru orice cercetare stiintifica psihosociala. Etapele ce trebuie parcurse sunt identice cu
cele ale oricarei cercetari psihosociale, indiferent de subiect. Punctul de plecare al oricarei cercetari
educationale îl reprezinta o problema psihosociala, sau mai simplu spus o întrebare de tipul "de
ce?", "care?", "cum?" etc. . De ce o anumita populatie scolara obtine performante înalte într-un
anumit domeniu? Care sunt factorii absenteismului scolar? Etc. Desigur ca astfel de întrebari sunt
nenumarate, toate asteptând un raspuns stiintific, care sa depaseasca nivelul simtului comun.

Selectarea temei de cercetare

Importanta acestui prim pas pleaca de la complexitatea realitatii psihosociale care nu poate fi
cunoscuta în mod empiric decât prin cunoasterea treptata si cumulativa a faptelor, fenomenelor si
proceselor sociale ce o compun, la un anumit moment dat si într-un loc anume. Întrucât nu exista
criterii strict stiintifice de selectare a unei teme de cercetare, alegerea poate fi determinata de o serie
de conditii si factori, printre care pot fi amintiti:

- nivelul atins de cunoasterea în domeniu

- posibilitatile materiale pe care le ofera mediul educational pentru a se autocunoaste

- personalitatea cercetatorului sau a celui care comanda cercetarea

13
- formatia profesionala si soliditatea cunostintelor în domeniu

- modelele culturale dominante si cele împartasite de cercetator

- normele si valorile predominante la un moment dat în societate etc.

Lipsa criteriilor stiintifice si complexitatea problemelor educationale, determina existent unor


posibilitati nelimitate de alegere a temei de cercetare, a carei calitate depinde de masura în care
raspunde la o problema psiho-sociala, dar si de modul cum raspunde la acea problema. Daca, în
principiu, depistarea problemelor din sfera educationala nu prezinta dificultati deosebite, data fiind
multitudinea acestora si dinamica lor, modalitatile în care sunt acestea abordate si elucidate,
presupune cunostinte de specialitate, chiar si din domeniile conexe, foarte bine însusite, cât si
stapânirea metodelor stiintifice de investigare.

Prin urmare, orice cercetare debuteaza cu formularea unor probleme, care pot fi :

a. probleme teoretice, când au un specific strict teoretic

b. probleme educationale sau factuale, caracterizate tocmai prin natura lor psihosociala

c. probleme factual-teoretice, respectiv cele care se refera la corespondenta dintre faptele

psihosociale si teoria luata ca referinta

De-a lungul timpului s-au propus mai multe strategii de formulare a temelor de cercetare:

1. Recunoasterea si tolerarea diversitatii optiunilor conceptuale, instrumentale si ontologice, care


desemneaza faptul ca aderarea la o teorie nu coincide cu standardizarea interpretarilor si
formularilor conceptuale.

2. Asigurarea unei continuitati si cumulativitati a rezultatelor cercetarilor care vizeaza aceiasi


problema, deci necesitatea asigurarii unei continuitati în cercetare, constând în analiza empirica,
eventual repetata a acelorasi probleme si a celor corelate, analiza secundara a aceluiasi set de date,
precum si diversificarea interpretarilor. Acest demers are la rândul lui mai multe momente ce
necesita a fi parcurse: Primul pas în formularea modelului unei probleme consta în specificarea
obiectivului urmarit, care deriva din precizarea temei de cercetare. Identificarea obiectivului propriu
zis al unei cercetari poate fi o operatie foarte simpla, detalierea implicatiilor sale solicita în schimb
delimitari atente, care vor influenta desfasurarea întregii cercetari. Din acest motiv se impune câteva

14
întrebari, carora trebuie sa le gasim un raspuns în aceasta faza de debut a cercetarii. Acestea se
refera la: tipul de informatie factuala necesar pentru elucidarea problemei, implicatiile practice ale
abordarii unei anumite teme si bineînteles la implicatiile teoretice vizate prin abordarea unei
probleme anume. De asemenea, un element deosebit de important pentru prima etapa a oricarei
cercetari este documentarea solida teoretica, în general, dar în special în domeniul în care se
încadreaza problema abordata, pentru asigurarea continuitatii si cumulativitatii, dar si cunoasterea
realitatii psihosociale ce impune o anumita problema spre cercetare, respectiv a contextului
educational concret ce urmeaza a fi cercetat prin metode stiintifice. Aceasta prima etapa pune si
probleme: în special pentru începatori exista tendinta de a alege teme mult prea ample sau care
sunt sau au fost abordate frecvent de alti specialisti. Desigur, este importanta intuitia
cercetatorului, dar acesta este potentata de formatia teoretica si metodica si de o buna cunoastere a
realitatii sociale. Exista fara nici o îndoiala oameni cu o capacitate deosebita de a identifica
probleme psihosociale în mediul educational, mai ales cele mai putin evidente, mai complexe,
despre care se poate spune ca "simt" realitatea psihosociala cu care se confrunta.

3.2. Formularea ipotezelor

A doua etapa a oricarei cercetari sociale o constituie formularea ipotezelor cu referinta teoretica
si/sau factuala. De fapt în orice actiune umana, rationala formulam ipoteze pentru a ne dirija
comportamentul în cunostinta de cauza. Ipoteza poate fi definita într-o multitudine de moduri. De
exemplu, Lazar Vlasceanu defineste ipoteza ca " un enunt predictiv conditional cu privire la relatia
dintre atributele, variabilele care caracterizeaza unitatile primare sau structurile analizate". O
definitie mai simpla este urmatoarea (Ion Marginean): ipoteza este " un enunt referitor la relatia
dintre doua sau mai multe fenomene". O ipoteza, indiferent de natura ei teoretica sau factuala, nu
se poate fundamenta, testa, valida, confirma decât pe o serie coordonata de experiente sau date
empirice. O ipoteza corecta din punct de vedere logic si raportata la o teorie de referinta este sau
trebuie sa fie empiric verificabila în vederea validarii si integrarii sale teoretice. Drept urmare, sunt
statuate în general, trei conditii metodologice pentru formularea adecvata a unei ipoteze stiintifice.

Acestea sunt urmatoarele:

1. ipoteza trebuie sa fie corecta din punct de vedere formal (logic ) si saturata de semnificatii

2. orice ipoteza se bazeaza într-o anumita masura pe cunoasterea prealabila si ca atare trebuie sa
fie compatibila cu cunoasterea stiintifica precedenta

15
3. o ipoteza se impune sa fie empiric testabila cu ajutorul procedeelor obiective ale stiintei, adica
în conformitate cu datele empirice controlate cu ajutorul tehnicilor stiintifice si ale teoriei de
referinta.

În functie de termenii pe care îi contine, se pot distinge doua tipuri de ipoteze:

a. ipoteze empirice, adica atribute observabile si masurabile, testabile prin experienta, respectiv
acelea care generalizeaza pe baza unei analize a unor stari observabile

b. ipoteze teoretice, ce contin termeni neobservabili în realitate, cum ar fi structura sociala, statusul
social, retele de comunicare, comportament organizational etc.

Ca atare, ipoteza poate fi :

- un dat apriori, bazat pe cunoasterea anterioara, caz în care formularea ei presupune cunoasterea
domeniului si a cercetarilor întreprinse pâna la momentul demararii cercetarii proprii.

- construita pe baza unei actiuni constatative în cadrul populatiei care urmeaza sa fie cercetata,
demers care se bazeaza fie pe datele statistice existente, fie prin efectuarea unei preanchete ce
reprezinta o recunoastere a terenului pentru debarasarea de ideile preconcepute si stereotipe.
Indiferent de natura ei, ipoteza este înainte de toate o constructie mentala, imaginativa.

Ipotezele trebuie sa fie verificabile prin cercetare si sa se obtina rezultate generalizabile.pentru a


putea fi considerata stiintifica, în stiintele socioumane o ipoteza trebuie sa îndeplineasca doua
calitati esentiale:

1. sa fie plauzibila, adica sa prezinte consistenta interna - respectiv sa nu contina


enunturiincompatibile si sa prezinte consistenta externa, adica sa fie compatibila cu teoriile
anterioare.

2. sa fie testabila, însemnând ca prin datele cercetarii sa poata fi validata sau infirmata.

Pentru a demonstra validitatea unei ipoteze, aceasta trebuie verificata. În acest scop se construieste
un plan de observatie, în functie de problema aleasa pentru cercetare, de posibilitatile concrete si de
diferite alte circumstante, se utilizeaza diferite tipuri de date.

Exemple de ipoteze:

1. Tema: "Stima de sine la adolescentii delicventi": ipoteza: statutul de delicvent


16
determina un nivel ridicat al stimei de sine în cazul adolescentilor.

Constructia variabilelor (operationalizarea)

În a treia etapa modelele ipotetice se traduc în termeni cu incidenta empirica, sau ceea ce se cheama
construirea variabilelor. Acestea sunt de mai multe tipuri:

a. variabile sociodemografice, în functie de care un individ este plasat într-o structura sociala,
definindu-i pozitia: vârsta, gen, loc de munca, stare civila, nivel de instruire, loc de munca, venituri
etc.

b. variabile atitudinale si comportamentale, ce caracterizeaza individualitatea unei persoane din


punctul de vedere al atitudinilor si comportamentelor sale fata de anumite obiecte sociale.

c. variabile socio-structurale, care se refera la caracteristicile grupurilor în care este integrata


persoana investigata, pozitia în stratificarea sau ierarhia sociala: functii de conducere sau
subordonare, retele sociale în care se integreaza, institutii în care lucreaza, organizatii educationale,
civice sau politice în care desfasoara anumite activitati etc.

Pentru ca ipotezele construite sa fie verificabile, este necesar ca variabilele studiate sa fie în numar
suficient (sa asigure un grad suficient de saturatie).

Variabilele sunt de doua feluri: dependente si independente în functie de care se masoara si se


apreciaza primele dintre ele, cele dependente. Constructia variabilelor sau a spatiului de atribute,
cum le-a numit Paul Lazarsfeld, reprezinta în acelasi timp operationalizarea conceptelor si
elaborarea schemei operationale de cercetare. Conceptul de variabila desemneaza proprietatea
fenomenelor si proceselor psihosociale de a varia în functie de moment, loc, colectivitate, individ
indiferent de natura fenomenului respectiv. Ca atare termenul de variabila caracterizeaza orice
fenomen psihosocial, cum se poate deduce si din tipurile enuntate putin mai înainte. Stabilirea
variabilelor este realizabila prin analiza literaturii de specialitate, prin consultarea altor cercetari, a
"expertilor" sau chiar a oamenilor obisnuiti si bineînteles prin utilizarea imaginatiei analistului
social. dintre toate variabilele stabilite trebuie retinute doar cele care sunt congruente semantic si
coreleaza între ele.

Operationalizarea presupune urmatorul traseu:

17
1. definirea conceptelor

2. determinarea dimensiunilor acestora

3. transformarea dimensiunilor în indicatori

Toate cele trei, concepte, dimensiuni, indicatori reprezinta variabile, desigur în masura în care au
proprietati ce se modifica în functie de anumite criterii. Acest parcurs poate merge mai departe,
indicatorii la rândul lor pot fi operationalizati în indici, care contribuie la reconstructia distributiei
empirice. Indicele este întotdeauna subordonat indicatorului.

1. În ceea ce priveste conceptele, în functie de continut sunt doua tipuri de concepte

a. concepte ce desemneaza unitati sociale, cum ar fi: oamenii, grupurile, colectivitatile, societatile si
produsele materiale si sprituale ale acestora,

b. concepte ce se refera la calitatile obiectelor sociale, concretizate în caracteristici individuale sau


grupale, relationale si contextuale.

2. Dimensiunile se refera la acele aspecte care prezinta un anumit grad de generalitate al


domeniului cercetat, ele fiind tot concepte cu un grad mai scazut de generalitate. Cuprinse de obicei
în schema operationalizarii, ele sunt relative si oarecum ambigue , fiind în practica considerate fie
concepte, fie indicatori. Mai ales în cazurile simple conceptul este operationalizat direct prin
indicata

3. Indicatorii pot fi definitionali, empirici si de inferenta, corespunzator functiilor pe care le


îndeplinesc.

Realizarea unei cercetari concrete impune elaborarea de indicatori empirici, direct masurabili, ceea
ce reprezinta transformarea conceptelor si dimensiunilor în termini operationali de cercetare.
Indicatorii stau la baza întocmirii instrumentelor de cercetare: chestionare, ghiduri de interviu,
observatie etc.

Stabilirea metodelor de cercetare si elaborarea instrumentelor de culegere a datelor

Odata operationalizarea încheiata se poate trece la alegerea metodelor sau metodei de


cercetare adecvate fiecarei probleme în parte. Dincolo de aceasta adecvare, absolute obligatorie,
alegerea unei metode sau alta tine si de optiunea cercetatorului si de resursele umane si materiale
existente. În functie de metoda aleasa se realizeaza instrumentele de cercetare specifice acesteia.
Într-o cercetare educationala bine fundamentata si elaborata aceasta etapa se încheie cu testarea
18
schemei operationale si a tehnicilor (instrumentelor de cercetare) elaborate, care poarta denumirea
de ancheta pilot. Aceasta este un fel de repetitie generala a cercetarii propriu-zise, care se
realizeaza pe un numar redus de unitati sociale, dar similare celor ce vor fi cuprinse în cercetare.

Ancheta pilot poate confirma sau infirma metodologia folosita, ceea ce poate conduce la
completarea, modificarea si adecvarea constructiei teoretice, a celei tehnice, si, la limita, chiar la
renuntarea la respectiva cercetare. De asemenea aceasta dimensioneaza mai exact costurile
cercetarii si timpul necesar realizarii ei.

Determinarea unitatilor sociale si /sau a populatiei investigate

În cercetarea sociala unitatile care pot constitui surse de date ( în sens de informatii) pot fi indivizii,
grupurile, organizatiile, colectivitatile, societatile.

Acest demers presupune trei operatii metodologice distincte, strâns legate între ele: stabilirea
colectivitatii statistice generale, gruparea unitatilor, a populatiei si alegerea
esantioanelor asupra carora urmeaza sa se realizeze investigatia propriu-zisa. Toata aceasta
operatie are ca punct de referinta problema sau problemele psihosociale care constituie obiectul
cercetarii. Colectivitatea statistica generala se refera la toate persoanele sau grupurile implicate în
procesele aferente problemei, care detin informatii despre aceasta sau au prin statutul lor anumite
atributii în gestionarea ei. Dupa determinarea colectivitatii statistice generale se
grupeaza unitatile sau populatia în functie de caracteristicile lor sociale (demografice, economice,
profesionale, sociale etc.). Acest demers este necesar atât pentru stabilirea esantionului, atunci când
e cazul, cât mai ales pentru prelucrarea si analiza informatiilor ce vor fi obtinute. Cercetarile
sociologice pot fi realizate prin studierea întregii populatii, denumita anterior colectivitate statistica
generala, sau, cel mai adesea, prin studierea unui esantion din aceasta populatie. Exista o serie de
reguli generale de esantionare, însa ele trebuie adaptate si adecvate la metodele de cercetare
utilizate.

Esantionarea

În orice cercetare, o situatie ideala ar permite studierea întregii populatii care reprezinta
obiectul de studiu al cercetarii. Însa, dar de cele mai multe ori acest lucru este practice imposibil,
motiv pentru care se apeleaza la esantionare. Atunci când colectivitatile studiate sunt de dimensiuni
reduse este posibila studierea totalitatii unitatilor sociale componente sau loturi din populatia
respectiva. Esantionarea consta în selectarea unor unitati primare din populatia existenta, pentru a
ajunge la un grup relativ restrâns cu caracteristici statistice de reprezentativitate. Investigarea

19
întregii populatii este statistic echivalenta sau cvasiechivalenta cu investigarea unui esantion
reprezentativ.

Pentru aceasta trebuie îndeplinite doua conditii:

1. prima conditie a unei bune esantionari este ca esantionul obtinut sa ofere o imagine cât mai
exacta a populatiei din care a fost selectat.

2. fiecare unitate de referinta trebuie sa dispuna de aceiasi probabilitate de a fi selectata.


Esantionarea se bazeaza pe doua teorii statistice, si anume legea numerelor mari si calculul
probabilitatilor. Prima dintre ele fundamenteaza marimea, iar cea de a doua selectia unitatilor.

Un esantion reprezentativ trebuie sa îndeplineasca cel putin doua conditii esentiale:

a. sa fie elaborat aleator, în conformitate cu legile probabilitatii, ca mod de selectie

b. gradul de eterogenitate al unitatilor primare incluse în esantion (de obicei indivizi) sa

coincida cu cel specific populatiei de referinta. Caracterul eterogen se determina în functie de mai
multe variabile de referinta ale selectiei: vârsta, gen, mediu de rezidenta, nivel de instructie, venit,
stare civila, apartenenta politica etc. Variabilele de referinta pot varia în functie de problema
studiata, unele dintre ele fiind generale aproape pentru orice cercetare, cum ar fi genul, vârsta,
mediul de rezidenta, nivelul de instructie. Esantionul rezultat este omogen în raport cu variabila în
functie de care este selectat si eterogen prin dispersia unitatilor selectate. Reprezentativitatea se
realizeaza prin pastrarea în esantion a aceleiasi eterogenitati care exista în populatia de referinta,
toate celelalte conditii fiind controlate. Marimea esantionului este una din problemele cele mai
discutate, deoarece în mentalitatea comuna se considera ca validatea acestuia este data de numarul
cât mai mare al unitatilor cuprinse în esantion. În realitate marimea optima este stabilita în functie
de gradul de reprezentativitate, dar si de alte elemente în afara celor propriu-zis statistice, care tin
printre altele de resurse, implicit de costuri.

Tipuri de esantionare

Cea mai cunoscuta distinctie, considerata clasica, este aceea dintre:

- esantioanele aleatoare (probabilistice)

20
- esantioanele nealeatoare (neprobabilistice).

O procedura de esantionare este aleatoare atunci când fiecare individ din populatie are o sansa
calculabila si nonnula de a fi ales în esantion (Rotariu, Ilut: "Ancheta sociologica si sondajul de
opinie"). Aceasta definitie presupune sa stim nu numai câti indivizi cuprinde populatia, dar si sa-i
putem identifica în mod simplu si fara echivoc. Acest fapt presupune existenta unei liste a
populatiei care sa permita identificarea fiecarui individ. Trebuie precizat ca reprezentativitatea se
poate calcula numai pentru esantioanele probabilistice, si ca fiecare tehnica de esantionare
presupune formule specifice de estimare a erorii.

Esantionarea simpla aleatoare

Atunci când se foloseste aceasta procedura , indivizii care formeaza esantionul sunt alesi în mod
uniform si cu o probabilitate identica pentru fiecare. Procedura de selectie este cea a loteriei,
confectionându-se pentru fiecare individ un bilet care se introduce într-o urna, de unde se extrag un
numar de bilete corespunzatoare marimii esantionului. Aceasta tehnica simpla este în fapt utopica
pentru populatii foarte mari.În cercetarea stiintifica, atunci când se foloseste esantionare simpla
aleatoare se apeleazala tabelele cu numere aleatoare. Prin diferite mijloace se genereaza serii lungi
de numere întâmplatoare. Pe de alta parte, specialistul în esantionate trebuie sa posede o lista cu toti
indivizii din populatie (de exemplu, recensaminte, registrele scolare, baze de date furnizate de
birourile de evidenta a populatiei, sau listele electorale, daca ne referim doar la populatia majora).

Esantionarea stratificata

Acest tip de esantionare este tot o procedura probabilistica, în care se porneste de la o diviziune a
populatiei dupa un anumit criteriu. Alegerea esantionului se face în mai multe etape, selectând dupa
aceiasi procedura simplu aleatoare un numar de subesantioane de marimea corespunzatoare fiecarui
strat în populatia totala. Se apreciaza ca esantioanele probabilistice stratificate au o
reprezentativitate superioara celor simplu aleatoar si ofera posibilitatea de a compara grupurile de
populatie clar delimitate în realitate .

Esantionarea multistadiala

În cel mai multe cercetari care au în vedere un spatiu extins, respectiv cel national, sau regional,
cu o dispersie accentuata a unei populatii numeroase, se foloseste esantionarea multistadiala sau
grupala. În constructia esantionului se porneste de la nu de la individ, ci de la grupuri mari aflate în
proximitate spatiala, de exemplu judete, se trece apoi la altele mai mici, cu aceleasi caracteristici, de
exemplu localitati, pâna se ajunge la nivelul indivizilor. Astfel de esantioane sunt frecvent utilizate,
dar trebuie ponderate valorile diferitelor grupuri care se constituie în unitati distincte, dar care nu
21
sunt echivalente din punct de vedere al ponderii pe care o detin în cadrul populatiei totale. De aceea
acest tip de esantionare se utilizeaza combinat cu esantionarea stratificata. Traian Rotariu si Petru
Ilut considera ca " eficacitatea practica a acestui tip de esantionare prevaleaza asupra
inconvenientelor teoretice, esantioanele multistadiale fiind extrem de des folosite în anchete si
sondaje, pentru ameliorarea reprezentativitatii lor procedându-se aproape întotdeauna la îmbinarea
cu esantionarea stratificata".

Acest tip de esantionare mai poarta numele si de esantionare cluster.

Esantionarea multifazica

Aceasta este un tot un tip de esantionare probabilistica , care se diferentiaza de celelalte datorita
faptului ca reprezentativitatea esantionului este data de caracteristica studiata.Ceea ce înseamna ca
pentru fiecare întrebare se construieste un esantion diferit, atunci când problematica investigata
necesita aprofundarea unor aspecte, care implica utilizarea unor esantioane de marime variabila.
Autorii citati deseori aici mentioneaza ca " Esantionarea multifazica ...consta, în esenta, în alegerea,
initial, a unui esantion de dimensiune mare, la nivelul caruia se aplica un instrument de cercetare
mai simplu, esantion care la rându-i se supune unor operatii succesive de esantionare,
determinânduse astfel loturi din ce în ce mai mici, carora li se vor aplica (si) alte instrumente, de
regula tot mai complexe, mai subtile si deci mai sofisticate". Aceste operatii pot fi realizate simultan
sau succesiv.

Esantionarea pe cote

Acest tip de esantionare este nealeatoriu, dar formal se aseamana cu esantionarea stratificata.
Motivele pentru care se apeleaza la aceasta esantionare sunt:

- rapiditatea realizarii anchetei, deoarece operatorul nu trebuie sa caute o persoana anume, ci


persoane care sa aiba calitatile fixate în cotele esantionului

- se foloseste atunci când nu exista o baza de esantionare bine pusa la punct, adica acele liste din
care se extrage esantionul.

Chiar daca nu este posibila calcularea reprezentativitatii, aceasta esantionare este mult folosita de
sine statatoare sau combinata, dar presupune o experienta îndelungata a celui, celor care o practica.
Acestea constituie cele mai cunoscute tipuri de esantionare, la care se poate adauga si ceea ce se
numesc esantioanele fixe sau panel, folosite în anchetele cu acelasi nume.

Aspecte practice ale esantionarii

22
Toate cercetarile din stiintele socioumane folosesc o forma sau alta de esantionare, fie ca este vorba
despre cercetarilor realizate la nivel national, zonal, locale, sau chiar un studio de caz. În functie de
dimensiunea populatiei, de problema cercetata, de posibilitatile concrete în care are loc o cercetare
se aplica tehnici mai mult sau mai putin stricte de realizare practica a esantioanelor.

1. Una din procedurile practice, inevitabile o constituie stabilirea pasului de esantionare, dupa ce
sa stabilit marimea esantionului, în functie de gradul de reprezentativitate, sau cum este cunoscut de
eroarea de esantionare. Aceasta, ideal, trebuie sa se situeze între 1 si 3 la suta, dar cea mai frecventa
este de 3,5%.

2. Atunci când lipseste cadrul de esantionare, acesta poate fi înlocuit cu ajutorul delimitarii
unor zone pe spatiul ocupat de populatia de investigat. Suprafata totala se împarte în zone mai
mici, care devin obiect de selectie simplu aleatoare sau stratificata. Spre exemplu o cercetare
desfasurata într-un oras, pentru constructia esantionului se zoneaza localitatea si din cadrul acestora
se face o selectie în interiorul carora se va realiza cercetarea. Procedura prezinta multe
inconveniente ce tin de modalitatile în care se delimiteaza zonele, de excluderea unora foarte
importante în cadrul selectiei.

3. O procedura frecvent utilizata este metoda intinerariilor. Dupa ce s-a stabilit marimea
esantionului, se stabilesc unitatile de cercetare si se aleg punctele de sondaj, adica adresele. Prima
adresa de la care începe intinerarul fiecarui operator de teren se trage la sorti printr-o procedura
oarecare si i se stabileste un pas. Începând de aici va proceda în felul urmator: " Pe strada X, se
includ in esantion toate locuintele care au nr cu sot " Aceasta modalitate este foarte frecvent
folosita, mai ales în cercetarile zonale si locale, dar si în cel nationale, unde dupa o esantionare a
tuturor localitatilor grupate dupa criteriul marimii, adica a numarului de locuitori, în cadrul fiecareia
se procedeaza dupa metoda intinerariilor. Se constata ca procedurile de esantionare sunt diverse si
relativ complicate. În toate cazurile operatorii trebuie sa respecte întocmai instructiunile primite de
la cei ce au proiectat cercetarea si sa aleaga persoanele pe care le intervieveaza dupa criteriile
stabilite, fara nici o abatere.

Desfasurarea cercetarii pe teren

Aceasta este etapa în care pe esantionul realizat se culeg informatiile cu ajutorul metodelor
preconizate: chestionar, interviu, observatie etc. Aceasta faza presupune si organizarea propriu-zisa
a derularii studiului în teren: fixarea intervalului temporar, repartizarea sarcinilor, instruirea
operatorilor, daca e cazul, asigurarea ritmicitatii colectarii datelor, controlul asupra respectarii
volumului si structurii esantionului, a corectitudinii datelor colectate.

23
Prelucrarea informatiilor

Si aceasta etapa la rândul ei cuprinde o serie de operatii care încep cu verificarea datelorrecoltate,
cu post codificarea informatiilor daca este cazul, se continua cu realizarea machetei de prelucrare a
informatiilor, dupa care urmeaza prelucrarea propriu-zisa, care difera în functie de metodele de
colectare a datelor. Cele mai multe din prelucrari, mai ales în ancheta pe baza de chestionar, în
sondajele de opinie, în cercetarile de amploare, se face electronic pe baza unor programe adecvate,
cel mai utilizat fiind programul SPSS. În cazul unor cercetari de mai mica amploare se poate
efectua prelucrarea si manual. Astfel, în cercetarile calitative tehnicile de prelucrare sunt la rândul
lor calitative si se realizeaza dupa strategii specifice, adecvate metodei si posibilitatilor concrete.

Analiza datelor si redactarea raportului de cercetare

O data prelucrate informatiile, acestea sunt interpretate, explicate, încheindu-se ciclul prin care s-a
început cercetarea, pe baza lor fiind în primul rând testate ipotezele, dupa care se trece la formularea
unor generalizari de natura sociala sau sociologica, mergând pâna la elaborarea unor enunturi
teoretice. Pe baza analizei datelor se redacteaza raportul de cercetare, care însa trebuie sa cuprinda
si tot parcursul( etapele) studiului întreprins. Aceasta structura a oricarei cercetari sociale, respectiv
etapele ei, poate diferi în forma de la un autor la altul, în sensul ca pot fi sintetizate în doar trei-patru
etape sau, din contra, detailate foarte mult. De exemplu, Ioan Marginean în lucrarea "Proiectarea
cercetarii sociale" identifica 40 de momente( etape) ale cercetarii sociale. Orice tip de cercetare
presupune parcurgerea mai multor etape, care se înlantuie într-o ordine strict ierarhizata. Diversele
etape ale unei cercetari sociale sau educationale sunt legate între ele si de modul cum se demareaza
demersul stiintific. Acest moment determina în mare masura însasi rezultatele finale pe care le vom
obtine, care sunt dealtfel proiectate din start. Se întâmpla deseori ca în cursul unei cercetari sa fim
confruntati cu probleme pe care nu reusim sa le exploram deoarece nu au fost luate în considerare la
demararea acesteia. Datorita interdependentelor strânse între toate momentele unei cercetari, foarte
importanta ramâne faza initiala, a alegerii si proiectarii temei de cercetare, atunci când stabilim
scopurile pe care le urmarim, tipul anchetei si tehnicile de prelucrare a datelor pe care le vom folosi.
În acelasi timp, de la bun început trebuie sa luam în considerare si o serie de elemente concrete,
pragmatice: conditiile în care se desfasoara o cercetare, posibilitatile de finantare, precum si
posibilitatile de utilizare a datelor si concluziilor ce vor reiesi din cercetare. Evaluarea resurselor
umane si financiare trebuie sa conduca la dimensionarea si alegerea acelor tehnici de culegere a
datelor si de prelucrare posibile cu resursele pe care le detinem, fara însa a împienta asupra calitatii
stiintifice a cercetarii. Acest lucru înseamna ca nu se poate face rabat de la principiile metodologiei
stiintifice pe motiv ca nu exista resurse de un fel sau altul. Se alege acea metodologie, acele metode
ce pot fi utilizate atât în raport cu tema de cercetare, dar si cu posibilitatile concrete detinute de cei

24
care o initiaza. De asemenea, este important sa retinem faptul ca în proiectarea cercetarii, si apoi în
realizarea ei, nu se porneste în nici un caz de la premise ideologice sau morale, ci strict de la
principiile stiintifice ce se pot aplica la tema respectiva. Chiar daca parcurgerea etapelor este
comuna oricarei teme de cercetare, în schimb tehnicile de culegere a datelor trebuie sa se adapteze

la subiect si la teoria de referinta. Toate aceste cerinte reprezinta în fapt respectarea principiului
neutralitatii axiologice si, simultan, a cerintelor deontologice, a conditiilor, posibilitatilor concrete
de demarare si realizare a unei cercetari educationale. În domeniul educational, problema respectarii
cerintelor mentionate mai sus este cu atât mai stringenta, cu cât prin natura lor astfel de teme au o
puternica încarcatura axiologica si psiho-morala. Caracterul temelor în cauza nu trebuie sa
presupuna însa abdicarea de la principiile general valabile pentru orice cercetare stiintifica
psihosociala. Etapele ce trebuie parcurse sunt identice cu cele ale oricarei cercetari psihosociale,
indiferent de subiect. Punctul de plecare al oricarei cercetari educationale îl reprezinta o problema
psihosociala, sau mai simplu spus o întrebare de tipul „de ce?“, „care?“, „cum?” etc. De ce o
anumita populatie scolara obtine performante înalte într-un anumit domeniu? Care sunt factorii
absenteismului scolar? Etc. Desigur ca astfel de întrebari sunt nenumarate, toate asteptând un
raspuns stiintific, care sa depaseasca nivelul simtului comun.

Etapele cercetarii stiintifice

- Selectarea temei de cercetare

Importanta acestui prim pas pleaca de la complexitatea realitatii psihosociale care nu poate fi
cunoscuta în mod empiric decât prin cunoasterea treptata si cumulativa a faptelor, fenomenelor si
proceselor sociale ce o compun, la un anumit moment dat si într-un loc anume.

Întrucât nu exista criterii strict stiintifice de selectare a unei teme de cercetare, alegerea poate fi
determinata de o serie de conditii si factori, printre care pot fi amintiti:

- nivelul atins de cunoasterea în domeniu

- posibilitatile materiale pe care le ofera mediul educational pentru a se autocunoaste

- personalitatea cercetatorului sau a celui care comanda cercetarea

- formatia profesionala si soliditatea cunostintelor în domeniu

- modelele culturale dominante si cele împartasite de cercetator

- normele si valorile predominante la un moment dat în societate

Lipsa criteriilor stiintifice si complexitatea problemelor educationale, determina existenta unor


posibilitati nelimitate de alegere a temei de cercetare, a carei calitate depinde de masura în care

25
raspunde la o problema psiho-sociala, dar si de modul cum raspunde la acea problema. Daca, în
principiu, depistarea problemelor din sfera educationala nu prezinta dificultati deosebite, data fiind

multitudinea acestora si dinamica lor, modalitatile în care sunt acestea abordate si elucidate,
presupune cunostinte de specialitate, chiar si din domeniile conexe, foarte bine însusite, cât si
stapânirea metodelor stiintifice de investigare.

FORMULAREA DE IPOTEZE . TIPURI DE IPOTEZE

* NON-Direcționale ƒ “La sfârşitul primului an de studiu, va exista o diferenţă din punct de vedere
a preg ătirii ştiinţifice între doctoranzii care urmeaz ă programul de studii aprofundate doctorale şi
doctoranzii care nu au urmat acest program”.

* Direcţionale ƒ “La sfâr şitul primului an de studiu, doctoranzii care urmeaz ă programul de studii
aprofundate doctorale vor fi mai preg ătiţi din punct de vedere ştiinţific faţă de doctoranzii care nu
au urmat acest program”.

* Ipoteze de nul ƒ “La sfâr şitul primului an de studiu, nu va exista o diferenţă din punct de vedere
a preg ătirii ştiinţifice ….”.

*De tip chestiuni/întrebări de cercetat ƒ “Vor fi mai preg ătiţi din punct de vedere ştiinţific
doctoranzii care urmeaz ă programul de studii aprofundate doctorale faţă de doctoranzii care nu au
urmat acest program ?? ”.

Greşeli frecvente eli frecvente în aplicarea metodelor ştiinţifice

Etapa preliminară: minimizarea influenţei active a altor cercetători în derularea sau rezultatele
experimentelor iniţiale ƒ

*Testarea ipotezei sau teoriei – preferinţă pentru anumite rezultate sau interpretări ƒ

*Formularea greşită a unei ipoteze în vederea explicării unui fenomen, fără derularea testelor
experimentale. ƒ

*De bun simţ” sau “logic” - pot influenţa în a nu efectua anumite teste.

*Ignorarea sau eliminarea datelor care nu se încadrează în ipoteza formulată. (presiuni interne sau
externe pentru obţinerea unui rezultat specific, “ceva nu merge”). Datele care convin ipotezei nu
sunt atent verificate.

* Ne-estimarea corectă, cantitativă a erorilor sistematice (sau a tuturor erorilor). Descoperiri


adevărate interpretate ca “zgomote de fundal” şi invers.

26
* Ignorarea importanţei experimentării repetate de mai multi cercetători dintr-un grup (anularea
reciprocă a erorilor sistematice) şi a comunicării.

Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie

Principiile cercetării ştiinţifice

Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual sau de grup) depinde
de respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001) enumeră o serie de principii
metodologice printre care: principiul unităţii dintre teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre
înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie, principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ. Conform
principiului unităţii dintre teoretic şi empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele teoretice
ghidează activitatea empirică (concretă de cercetare), iar datele obţinute astfel conferă valoare de
adevăr intuiţiei teoretice. Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie pune în
discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce
apare şi se derulează într-un anume fel un fapt sau un comportament social nu este acelaşi lucru cu
a-l explica. De exemplu, putem înţelege intuitiv cauzele care conduc la apariţia unor mişcări
sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea, obiectivitatea şi realismul concluziilor. A
explica presupune a descoperi, a demonstra şi a susţine cu argumente concrete cauzele care au
condus la apariţia mişcărilor sociale. Concluzile se vor baza pe fapte concrete şi reale, nu pe simple
intuiţii. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice (specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific calitative).

Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este considerată
identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile teoretice
adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. În acest sens
fiecare cercetare are o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie
care diferă de la un studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că:
„există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să considerăm şi să
denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie (Sarantakos, 1994).O altă
accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor principii teoretice bine definite.
În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă de tipul de paradigmă (teorie) la care aderă
cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Aşadar, metodologia rezultă din paradigmă şi nu din

modelul de cercetare. În conformitate cu această definiţie vom avea metodologii calitative şi


cantitative, dependente de paradigma care defineşte standardele şi principiile necesare pentru
alegerea metodelor.

27
Cercetarea calitativă a fost aşa cum era de aşteptat deseori comparată cu cercetarea
cantitativă. Această opoziţie care pare a se creiona este doar relativă. O cercetare riguros ştiinţifică
considerăm că în fapt obligă la împletirea celor două tipuri de metode. Este necesar să stabilim
exact deosebirile între cele două tipuri de cercetări.Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de
vedere epistemologic, paradigma pozitivistă căreia i se supun cercetările cantitative consideră că
evenimentele, faptele, informaţiile care se obţin prin metode descriptive şi experimentale pot fi
analizate într-un mod neutru şi obiectiv. Cu alte cuvinte, pozitivismul admite că există o realitate
exterioară subiectului (o conduită externă „care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate
fi măsurată de cercetător absolut obiectiv. Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare,
poate fi conform acestei perspective eliminată prin concordanţa observaţiilor (vezi principiul
obiectivităţii din psihologia generală) şi verificarea experimentală. Cu cât numărul cazurilor de
analizat este mai mare, cu atât certitudinea rezultatelor creşte. „Cantitativiştii“ pun mai puţin preţ pe
detalii, insistând pe numărul de cazuri. Cercetările cantitative, prin caracterul ştiinţific riguros, adică
matematic al metodelor sale şi prin condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit
controlul rezultatelor şi generalizarea lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale este
unica modalitate de a asigura caracterul ştiinţific, susţin adepţii acestei abordări.

Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:

· realitatea este obiectivă, simplă;


· fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte, la fel cum
lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare, sarcina pihologilor şi sociologilor
este să descopere legităţile care dirijează comportamentul uman;
· datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea ce înseamnă că
informaţia care se obţine prin aplicarea unei probe este o informaţie neutră şi care nu se
asociază cu calificative de tipul bun sau rău;
· ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi fundamente
metodologice.
· explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte construcţia
teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte şi proceduri
formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea unui
aparat matematic comun;

28
Cercetarea comprehensivă şi calitativă.

Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările calitative consideră pe de o parte că


psihismul nu este integral prezent în comportamentul manifest, şi pe de altă parte neagă teza
independenţei posibile între conduita de măsurat, observat şi percepţia ei obiectivă. Conform
acestei teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux precizează în 1980 că în
ştiinţele socioumane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar trăsăturile acestuia ca
individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea de cercetare şi pot influenţa
rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să apeleze la observaţia participativă (în locul
observaţiei sistematice, propuse de pozitivişti) care obligă la implicarea directă, nemediată.
Pentru a îndrepta neajunsul propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi total obiectivi),
autorul propune validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor calitative.
Această metodă se aseamănă cu principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia generală, şi
anume, validarea de semnificaţie este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor
intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii“ (în sensul utilizat
de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu. Dacă raportul (intermediar sau
final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent, atunci cercetarea este obiectivă. Datele de
cercetare calitativă nu pot fi generalizate, dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o
analiză de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, cu alte cuvinte mai
puţine cazuri, dar mai multe detalii.

29
Bibliografie

1.Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura
Institutului Naţional de Informaţii

2.Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth
3.McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on methodology
and practice, London, Falmer Press

4.Mitrofan, N., Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale
psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992.

30