Metode și tehnici de cercetare în științele sociale.

Preliminarii

1. Câteva precizări terminologice

Înainte de a prezenta conținutul cursului, se impun câteva precizări terminologice: ce se

înțelege prin „metodă“, „tehnică“, „procedeu“ și „instrument de investigare"?
Prin „metodă" (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca și în celelalte științe și în
filosofie, se înțelege modul de cercetare, sistemul de reguli: principii de cunoaștere și de
transformare a realității obiective. Metoda reprezintă - așa cum se precizează în literatura de
specialitate - „aspectul teoretic cel mai activ al științei, care jalonează calea dobândirii de
cunoștințe noi”. Gândirea metodică asigură adequatio imellectus ad intellecti (coerența logic
internă) și adequatio intellectus ad rei (concordanța imaginilor noastre mintale cu realitatea
obiectivă).
În științele socioumane, termenul de „metodă" se utilizează în accepțiuni foarte variate,
asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbește, astfel, de metoda
statistică, istorico-comparativă, dialectică, experimentală, dar și de metoda cazului, convorbirii
etc. Nu este de mirare faptul că specialiștii au remarcat că în științele sociale și comportamentale
noțiunea de „metodă" este ambiguă (Grawitz, 1972). Se utilizează când 1a singular (metoda
comparativă, metoda stimulilor constanți etc.), când la plural (metode de culegere a datelor, de
prelucrare a informațiilor).
Din rațiuni didactice, vom utiliza în continuare termenul la plural, înțelegând că metodele din
științele socioumane pot fi clasificate după multiple criterii. După criteriul temporal, facem
distincție între metodele transversale, urmărind descoperirea relațiilor între laturile, aspectele,
fenomenele și procesele socioumane 1a un moment dat (observația, ancheta, testele psihologice
și sociometrice etc.), și metodele longitudinale, studiind evoluția fenomenelor în timp
(biografia, studii de caz etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea,
gradul de intervenție a cercetătorului asupra obiectului de studiu. În experiment, spre exemplu,
cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observație, în care ideal ar fi
ca cercetătorul să nu producă nici o modificare a comportamentelor sau situațiilor studiate. După
reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic,
psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.) și
metode de observație (studiul documentelor sociale, observația și altele). Metodele în științele sociale și
comportamentale mai pot fi clasificate și după numărul unităților sociale luate în studiu. Există metode
statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unități sociale (anchetele socio-demografice,
sondajele de opinie, analizele matematico-statistice), și metode cazuistice, semnificând studiul integral al
câtorva unități sau fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine,
după locul ocupat în procesul investigației , metodele pot fi: de culegere a informațiilor (înregistrarea
statistică, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informațiilor (metode cantitative, metode
calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).
Și termenul de „tehnică“ (gr. tekne, procedeu, vicleșug), desemnând „ansamblul de prescripții
metodologice (reguli, procedee) pentru o acțiune eficientă, atât în sfera producției materiale, cât și în sfera
producției spirituale (tehnici de cunoaștere, de calcul, de creație), precum și în cadrul altor acțiuni umane
(tehnici de luptă, sportive, utilizat în științele sociale și comportamentale, este ambiguu, nefăcându-se
totdeauna distincțiile cuvenite între metode și tehnici sau între tehnici și procedee. Unele lucrări apar sub
titlul Metode și tehnici, încercându-se astfel depășirea dificultății de identificare a metodelor și, respectiv,
a tehnicilor de cercetare. Ocolind discuțiile oțioase, vom spune că tehnicile de cercetare, subsumate
metodelor se referă la demersul operațional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare - de exemplu, prin
1
autoadministram - ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument
de investigare. Observăm că aceleiași metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (există anchete pe
bază de chestionar, pe bază de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnică putând
fi aplicată în modalități variate.
În afara autoadministrării, într-o anchetă chestionarele pot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi
aplicate individual sau colectiv, expediate prin poștă sau tipărite în ziare și reviste - toate acestea
reprezentând procedee de investigare. Procedeul reprezintă, așadar, „maniera de acțiune", de utilizare a
instrumentelor de investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observație, fișă de
înregistrare, ghid de interviu, test creion-hârtie sau aparat etc.) de care se slujește cercetătorul pentru
cunoașterea științifică a fenomenelor socioumane.
Uneori se utilizează termenul de „procedură" ca echivalent al celui de „metodă“, iar în categoria
instrumentelor de investigare sunt incluse și aparatele de înregistrare a comportamentelor (aparatul
de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzațiilor (kinezimetru, olfactometru etc.), de declanșare a
reacțiilor comportamentale (generator de sunete, conflictograf). Chiar dacă nu există un acord unanim în
ceea ce privește utilizarea termenilor de „metodă“, „tehnică“, „procedeu", „instrument de investigare", se
acceptă că între metode, tehnici și procedee - ca să nu mai vorbim de instrumentele de investigație, care
reprezintă materializarea metodelor și tehnicilor - există legături de supraordonare și de subordonare,
generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care operează (abstract, concret), ca și de raportul în care
se află cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile, procedeele și chiar instrumentele de investigare se
subsumează perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă.

2. Conceptul de ,,metodologie”

Cunoscând semnificația termenilor de „metodă", „tehnică", „procedeu", „instrument de investigare",

putem preciza acum conținutul conceptului de „metodologie", așa cum este utilizat cu referire la
cercetările socioumane. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează „știința
metodelor". În sens literal, metodologia este știința integrată a metodelor, metoda fiind demersul rațional
al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme".
Metodologia în științele sociale și comportamentale are două laturi: analiza critică a activității de
cercetare și formularea unor propuneri pentru perfecționarea acestei activități. Paul F. Lazarsfeld (1959)
considera că metodologia are șase teme principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetările
empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor și tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre
metodele și tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obținute în cercetarea empirică și formalizarea
raționamentelor.

3. Principiile metodologice ale cercetărilor din domeniul științelor sociale

PRINCÍPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un
sistem organizațional, politic, juridic, o normă de conduită etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază
ale unei discipline. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva. 3. Convingere intimă, punct de
vedere propriu. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme.–
Din lat. principium, it. principio, fr. principe.

Desfășurarea cu succes a cercetărilor privind comportamentele individuale și colective, personalitatea și

societatea presupune luarea în considerare a unor principii metodologice, precum unitatea dintre teoretic
și empiric, unitatea dintre înțelegere și explicație, unitatea dintre cantitativ și calitativ, unitatea dintre
judecățile constatative și cele evaluative.
Principiul unității dintre teoretic și empiric are valoare generală în metodologia științelor. Vom lua un
exemplu din astronomie: descoperirea planetei Neptun. În 1843, astronomul englez John Couck Adams,
intrigat de evoluția orbitală a plantei Uranus, intuiește că în apropierea ei s-ar putea afla „un obiect de
mari proporții" care perturbă evoluția acesteia. Calculează masa și poziția „ipoteticei planete" și face
publice rezultatele cercetărilor sale. Aproximativ în aceeași perioadă astronomul francez Urbain Jean

2
Joseph Le Verrier, fără a cunoaște studiile lui Adams, presupune și el că ar exista o planetă în apropierea
lui Uranus. Face calculele și comunică rezultatele astronomului german Johann Gottfrield Gallo (la 23.
09.1846). Acesta îndreaptă luneta în direcția semnalată și observă la mai puțin de un grad diferență
existența unei planete (denumită apoi Neptun).
Descoperirea planetei Neptun exemplifică foarte convingător principiul unității dintre nivelurile teoretic
și empiric în cercetarea științifică: raționamentele bazate pe cunoștințele teoretice au-ghidat
cercetarea directă, observațională, iar aceasta a conferit valoare de adevăr intuiției teoretice.
Principiul unității dintre înțelegere (comprehensiune) și explicație pune în discuție relația dintre
subiectul și obiectul cunoașterii în științele sociale și comportamentale. Filosoful german Karl Jaspers
(1883 - 1969), autorul celebrei lucrări Filosofia existenței (1938), dădea următorul exemplu pentru a
sublinia importanța înțelegerii în științele sociale: când asistăm la pedepsirea unui copil de către părinții
lui, ne explicăm imediat ce s-a întâmplat, pentru că noi înșine am trecut prin astfel de experiențe. Dar
cunoașterea intuitivă a socialului nu este suficientă. Uneori intuiția ne conduce la rezultate eronate. Într-o
anchetă sociologică desfășurată în Franța (1961) în rândul populației de origine poloneză s-a constatat că
între atașamentul față de tradițiile poloneze și integrarea în societatea franceză există o corelație directă.
Prin comprehensiune am fi fost tentați să credem că atașamentul față de tradițiile din țara de origine
reprezintă un semn al slabei integrări în societatea de adopțiune. Explicația este alta: succesul integrării
imigranților depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini etc.). Atașamentul
față de tradițiile societății de origine arată că persoanele respective aparțin grupelor primare, care sunt
capabile să susțină efortul de integrare a individului în societatea de primire. Chiar din cercetarea relatată
deducem că a explica înseamnă „a atribui un fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale”. În
cazul nostru, faptul este integrarea, iar principiul dependența individului față de grupul primar. Raymond
Boudon (1969) conchide că metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică,
dar ea își are aplicabilitate în științele socioumane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta.
Principiul unității dintre cantitativ și calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice și
cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivă cantitative și calitative (de exemplu, analiza
conținutului). în cercetările empirice cazurile analizate sunt ordonate în serii mai mult sau mai puțin
extinse, sunt clasificate și tratate statistic. Pe de altă parte, seriile statistice sunt ilustrate prin
cazuri/fenomene/fapte relevante. În acest fel, imaginea despre realitate se întregește.
În fine, principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative presupune angajarea morală
a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste și a idealurilor naționale, sociologia liberă de valori
fiind - după opinia noastră - mai degrabă un deziderat decât o realitate.

4. Cercetarea calitativă versus cercetarea cantitativă

La sfârșitul anilor ’60, în spațiul anglo-saxon s-a impus expresia qualitative research, semnificând o
formă de cercetare cu caracteristici specifice, o paradigmă sau un stil de cercetare în științele socioumane.
În prezent, cercetarea calitativă, nu numai că a dobândit notorietate, contribuind la apariția unui dicționar
de metode calitative (A. Mucchielli, 1996), dar a început să fie contrapusă rigid cercetării cantitative, în
loc de a privi cele două modalități de abordare a socioumanului în unitatea și complementaritatea lor.
Dar ce se înțelege prin cercetare calitativă? Și prin ce se deosebește aceasta de cercetarea cantitativă?
Ca orice paradigmă în curs de afirmare, și cercetarea calitativă, în confruntarea cu paradigma
predominantă (cercetarea cantitativă), nu se prezintă deplin cristalizată, cu un sistem de concepte coerent
și cu un număr înseninat de cercetări exemplare. De aici și dificultatea de a da un singur înțeles
termenului de „cercetare calitativă". Dată fiind această situație, vom începe prin a compara mai multe
definiții propuse în lucrări de referință, pentru ca în cele din urmă să relevăm prin ce se diferențiază și
prin ce completează noua paradigmă procesul unitar de cunoaștere a vieții sociale.
Norman К. Denzin și Yvonna S. Lincoln, în coordonarea cărora, în 1994, a apărut primul tratat din
domeniu, considerau că: „Cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode, implicând o
abordare interpretativă și naturalistă a subiectului studiat. Aceasta înseamnă o studiere a lucrurilor
în mediul lor natural, încercând să se înțeleagă sau să se interpreteze fenomenele în termenii
semnificațiilor pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativă implică folosirea și colectarea unei
3
varietăți de materiale empirice - studii de caz, experiență personală și introspectivă, povestirea
vieții, interviul, observația, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperă interacțiunea socială,
astfel încât să se descrie momente obișnuite și deosebite din viața indivizilor, precum și semnificațiile
lor pentru aceștia“. În concepția autorilor anterior citați, abordarea interpretativă și naturalistă, pe de o
parte, și utilizarea unor surse de informare și narațiuni multiple, pe de altă parte, constituie notele
distinctive ale cercetării calitative.
Cercetarea cantitativă. Când se discută despre specificul cercetării calitative, de cele mai multe ori, se
procedează la compararea ei cu cercetarea cantitativă. La fel vom proceda și noi. Cercetarea cantitativă a
vieții sociale este subsumată pozitivismului (= curent filozofic din sec. XIX-XX, care respinge filozofia ca
reprezentare teoretică generalizată a lumii, limitându-se la faptele confirmate de experiență și negând
astfel posibilitatea cunoașterii esenței (și a cauzelor) fenomenelor; interes exagerat pentru problemele
practice, materiale) și preia modelul cunoașterii din științele naturii. Părintele pozitivismului, Auguste
Comte, în Cours de philosophic positive (1830-1842) pleda pentru cunoașterea pozitivă (exactă) a
faptelor sociale, apelându-se la metodele consacrate în științele naturii. Filosofia pozitivistă, scria
Auguste Comte în lucrarea mai sus citată, se caracterizează „prin subordonarea necesară și permanentă a
imaginației față de observație, care constituie spiritul științific propriu-zis, în opoziție cu spiritul teologic
sau metafizic. O astfel de filosofie oferă, fără îndoială, imaginației umane cel mai larg și cel mai fertil
câmp de afirmare”. În Discours sur l' esprit positif (1844), creatorul neologismului „sociologie ” susținea
că „adevăratul spirit pozitiv constă, în primul rând, în a vedea pentru a prevedea, în a studia ceea ce este,
de unde să se deducă ceea ce va fi, conform dogmei generale a invariabilității legilor naturale ”. Din
punctul de vedere al cunoașterii, pozitivismul promovează monismul metodologic, unitatea metodelor în
cercetarea tuturor fenomenelor, face din măsurare un ideal al științelor și urmărește explicarea prin
cauze, cazurile individuale fiind ipotetic subsumate legilor generale.
Cercetarea cantitativă/cercetarea calitativă: diferențe.
După Howard S. Becker (1993) cercetarea calitativă diferă de cea cantitativă prin cinci caracteristici:
• Raportarea la pozitivism. Atât perspectiva calitativă, cât și cea cantitativă s-au format în cadrul
tradiției pozitiviste și neopozitiviste (neopozitivism = curent filosofic contemporan care acordă o atenție
deosebită cunoașterii raționale și logicii, precum și analizei logice a limbajului științei ). Așa cum se știe,
în orientarea pozitivistă cunoașterea sociologică se realizează ca și cunoașterea naturii, în mod obiectiv.
Postpozitiviștii sunt de părere că realitatea socială nu poate fi decât aproximată, nicidecum deplin
cunoscută. Utilizându-se metode multiple, ne apropiem cât mai mult posibil de cunoașterea integrală a
acestei realități. Cercetarea calitativă, apărută în cadrul tradiției pozitiviste, tinde să modifice canoanele
științei pozitive, chiar dacă utilizează metode și date cantitative.
• Acceptarea punctelor de vedere (sensibilities) postmoderne. Cercetătorii calitativiști sunt atașați
postmodernismului (= tendință culturală, apărută în deceniul 6 al sec. XX, care indică o îndepărtare de
cultura elitistă a modernismului, în direcția unei abordări eclectice și populiste; arta pop, minimalismul,
feminismul au fost incluse de unii critici în postmodernism). Ei resping criteriile științificității pozitiviste
și caută criterii alternative pentru evaluarea activității lor de cercetare (verosimilitatea,
emoționalitatea, responsabilitatea personală, credibilitatea, praxisul politic, textele „mai multor voci” și
dialogurile cu subiecții). Unii cercetători, mai toleranți, acceptă că metodele pozitiviste conduc și ele la
cunoașterea societății, dar că aceste metode nu sunt singurele posibile și nici mai bune sau mai rele
decât altele. În replică, cercetătorii cantitativiști pretind că metodele lor sunt singurele metode științifice
și consideră postmodernismul ca un atac împotriva rațiunii și adevărului.
• Surprinderea punctului de vedere al individului. Ambele orientări vizează punctul de vedere al
individului. Totuși, prin intermediul interviurilor adâncite și al observațiilor participative, cercetările
calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercetătorii atașați principiilor pozitiviste
acuză cercetările calitative de subiectivism, impresionism și de nesiguranță.
• Investigarea constrângerilor vieții cotidiene. Cercetarea calitativă urmărește în mai mare
măsură decât cea cantitativă cunoașterea acestor constrângeri, făcând apel la viziunea idiografică (= care
reprezintă singularul; unic, irepetabil) și la studiul de caz. Cercetarea cantitativă studiază adesea viața
socială indirect, nomotetic(= având la bază legile stabilite în științele naturii, când contează lucrurile care
pot fi măsurate) , bazându-și concluziile pe calcule statistice și probabilistice, pe un număr mare de cazuri
și pe eșantionare.
4
 • Asigurarea descrierilor ample constituie, după Howard S. Becker , cel de-al cincilea criteriu de
demarcație a cercetărilor calitative față de cele cantitative. Intr-adevăr, cercetările calitative se disting prin
bogăția descrierilor, utilizând texte etnografice, narațiuni, mărturisiri, fotografii, istorii ale vieții,
materiale biografice și autobiografice etc. Spre deosebire de acestea, în cercetările orientate cantitativ
abundă modelele matematice, tabelele statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele
mai multe ori, într-un stil impersonal.

Repere bibliografice:

 Babbie, Earl. Practica cercetării sociale. Iași: Editura Polirom, 2010.

 BLAIKIE, Nicolas. Designing Social Research. Cambridge: Polity Press, 2000.
 Chelcea, Septimiu. Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici. Deva: Editura Destin, 1998.
 Chelcea, Septimiu. Initiere in cercetarea sociologică. Bucuresti: Comunicare.ro, 2004.
 Chelcea, Septimiu. Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative.
București: Editura Economică, 2007.
 Chelcea, Septimiu; Mărginean, Ioan; Cauc, Ion. Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva:
Editura Destin, 1998.
 Denzin, Norman K., Lincoln, Yvona S.Handbook of Qualitative Research. Thousand Oaks:
SAGE Publications Inc., 1994.

 Fowler, Floyd J. Survey Research Methods (Applied Social Research Methods). London: Sage
Publications, 2013.
 Gravitz, Madeleine. Méthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz, 1972.
 King, Ronanld F. Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale.
Iaşi: Editura Polirom, 2005.
 King, Gary; Keohane, Robert; Verba, Sidney. Fundamentele cercetării sociale. Iași: Editura
Polirom, 2000.
 Krausz, Septimiu; Stegar, Irinel. Metodologia și metodica sociologiei. București: Matrix
Rom. ,2007.
 Johnson, Allan G. Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.
 Lallement, Michel. Istoria ideilor sociologice, vol.2. București: Editura Antet, 1994/1998.
 Mărginean, Ioan. Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom, 2004.

 McQueen, A. Ronald; Knussen, Christina. Metode de cercetare în ştiinţele sociale. București:

Editura Academică, 2007.
 Miftode, Vasile. Tratat de metodologie sociologică. Iași: Editura Lumen, 2003.
 Moscovici, Serge; Buschini, Fabrice (coord.). Metodologia ştiinţelor socioumane. Iaşi: Editura
Polirom, 2007.
 Mucchielli, Alex (coord.). Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele socioumane. Iaşi: Editura
Polirom, 2002.
 Nachmias, Chava ; Nachmias, David. Research methods in the social science. London: St
Martin's Press Inc, 1996.
 Peretz, Henri. Metodele în sociologie: observaţia. Iași: Editura Institutului European, 2002.
 Ranjit, Kumar. Research Methodology-a step by step guide for beginners. Lomdon:
SagePublications, 1996.
 Rotariu, Traian; Iluţ, Petru. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Iași: Editura Polirom,
1997.

5
 Somekh, Bridget; Lewin, Cathy (eds.). Research Methods in the Social Sciences. London: Sage
Publications, 2005.
 Veyne, Paul. Cum se scrie istoria. București: Editura Meridiane, 1971/1999.
 Vlăsceanu, Lazăr. Introducere în metodologia cercetării sociologice. București: Editura
Universității din București, 2008.