Metode de cercetare științifică

Prin metodă înțelegem un ansamblu sistematic de principii, norme și tehnici de cercetare a căror
mînuire conduce la cunoașterea sistematică a unui fenomen dat, concretizată în descrieri, definiții,
ipoteze și teorii științifice.
Prin metodă de cercetare științifică, concepem o totalitate de procedee ce duce la stabilirea
unui adevăr științific.
Este cunoscut faptul că în cursul constituirii sale ca disciplină modernă, autonomă, lingvistica a
trebuit ca, pe lingă circumscrierea obiectului său de studiu, să-și descopere și metode de cercetare
proprii.
Lingvistica cunoaște 2 tipuri de metode:
specifice și nespecifice.
Prin metode nespecifice înțelegem metodele cu valoare epistemologică (teorie a cunoașterii
științifice) generală, metode care, într-o formă sau alta, sunt utilizate și de alte discipline științifice, fie
ele umaniste sau științe ale naturii.
Prin metode specifice se înțelege acele metode constituite în câmpul cercetării lingvistice și
caracteriznd-o în mod exclusiv.
Principalele metode nespecifice utilizate de lingviști sunt:
o observația;
o experimentul;
o analiza și sinteza;
o inducția;
o deducția;
o ipoteza.
Dintre metodele de cercetare specifice vom numi:
o metoda comparativ-istorică;
o metoda reconstrucției interne;
o metoda geografiei lingvistice.
Acestor metode cu caracter tradițional li se adaugă metode moderne, cum sunt metodele analizei
structurale și de prelucrare informatico-matematică:
o statistica;
o analiza funcțională;
o metoda generativ-transformațională;
o metoda analizei în constituenți imediați etc.
 Trebuie de menționat faptul că, în practica cercetării lingvistice, aceste metode sunt aplicate de
cele mai multe ori în mod simultan și concentrat, cerințele fundamentale ale oricărei investigații
științifice – adecvarea la obiect, principiile simplității și noncontradicției – reclamînd flexibilitatea și
complementarea mai multor metode.
Metode nespecifice
o Observația;
o experimentul;
o analiza și sinteza;
o inducția, deducția;
o ipoteza.

Observația
În literatura de specialitate se susține că ”observația este operația obligatorie în orice cercetare
științifică, contemplare activă a unui fragment selectat al realității; primul pas al oricărei cunoașteri.”1
Observația este cea mai veche metodă științifică, folosită încă din perioada pre-istorică.
Egiptenii și babilonienii sunt primii care au lăsat surse scrise asupra observațiilor realizate, în special,
în domeniul astronomiei. Mai târziu, în Evul Mediu științele erau clasificate în științe experimentale și
în științe ale observației, acestea din urmă fiind astrologia, agricultura și navigația. 2
Despre această metodă se spune că este primul pas al oricărei cunoașteri. Înainte de a-și putea
pune întrebări asupra limbajului în general, filozofii Antichității au trebuit să observe și să rețină unele
dintre aspectele mecanismului de funcționare a limbii pe care o vorbeau. Ei au observat că vorbirea
umană are un caracter articulat, adică se prezintă sub forma înlănțuirii unor secvențe fonice
segmentabile și analizabile, care pot fi apoi combinate în cuvinte. La rândul lor, cuvintele se pot
combina în unități mai mari, enunțuri (propoziții și fraze). Pornind de la aceste observații elementare,
s-a ajuns apoi la redactarea unor gramatici ale limbilor greacă și latină, singurele limbi cunoscute și
studiate în mod sistematic în cultura europeană veche. Toate ipotezele și teoriile lingvistico-filosofice
din Antichitate au fost fundamentate exclusiv pe observarea acestor două limbi.
Ca metodă primară, observația continuă să servească lingviștilor și în epoca modernă, adeseori
în asociere cu metoda experimentului, de exemplu, în cadrul activităților de înregistrare de material
lingvistic, practicate pe teren de către dialectologi sau de ,,monitorizare” a tendințelor de evoluție a

1
Munteanu, p. 98
2
Șandor Sorin Dan, Metode și tehnici de cercetare în științele sociale, p. 77
https://www.google.com/search?q=Experimentul+este+o+metod%C4%83+specific%C4%83+%C8%9Btiin
%C8%9Belor+exacte+(fizic%C4%83%2C+chimie%2C+biologie+etc.)%3B+este+acel+tip+de+cercetare+
%C3%AEn+cr
normelor limbii literare, care cad în sarcina cercetărilor preocupați cu alcătuirea de lucrări cu caracter
practic-normativ, cum ar fi îndreptarele ortoepice sau morfologice, dicționarele cu caracter practic. 3
În principiu, orice proces de cercetare lingvistică pornește, sau ar trebui să porneasacă de la
observarea unui fapt de limbă oarecare.
A observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect sau un proces, a face constatări și remarc
(critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenție.
Observația nu înseamnă contemplare pasivă; a aplica metoda observației înseamnă a face o
operație de selecție (trebuie să știi ce să vezi) și un început de interpretare (e important cum vezi). Nu
în zadar, observația este numită singura metodă care promovează cunoștințele.4
Experimentul –contemplare științifică a unui fenomen provocat în condiții cunoscute, dar care
pot fi variate în conformitate cu scopul cercetării.
Experimentul este o metodă specifică științelor naturii (fizicii, chimiei, biologiei) și a căpătat o
pondere decisivă în epoca modernă, în special în secolele al 18-19 –lea, o eră a pozitivismului în
istoria cunoașterii umane, cînd savanții acordau o mare importanță verificării empirice, experimentele,
a oricărei ipoteze de lucru. 5
Aceasta reprezintă o metodă care se utilizează relativ târziu în desfășurarea procesului de
cercetare, numai după ce teoria a atins un anumit nivel de structurare. Experimentul își poate dovedi
vocația sa de testare a ipotezelor cauzate numai după ce au fost acumulate suficiente fapte de
observație și au fost elaborate sisteme coerente de ipoteze empiric veritabile.
Activitatea experimentală are o structură complexă. Bazele teoretice ale experimentului sunt
ipotezele și teoriile științifice. Baza lui materială o constituie diferite instrumente, aparate de măsură.
Alte elemente structurale ale experimentului sunt: realizarea nemijlocită a experimentului, observarea
experimentală a fenomenelor, analiza rezultatelor experimentului, generalizarea teoretică a lor.
În funcție de scop, obiectul cercetat, tehnica experimentală folosită și alți factori se pot constui
clase diferite ale tipurilor de experimente. După scopul lor principal, experimentele se împart în două
grupe. În prima grupă, cea mai numeroasă, se află experimentele cu ajutorul cărora se realizează
controlul empiric al ipotezelor și teoriilor. A doua grupă, mai puțin numeroasă, cuprinde experimentele
care furnizează informația empirică necesară constituirii noii ipoteze, teorii.
După caracterul obiectului cercetat se pot deosebi experimente fizice, chimice, biologice,
psihologice, sociale etc. În cazul în care în calitate de obiect cercetat servește nemijlocit obiectul real
existent, atunci experimentul se numește direct. Dacă în locul obiectului se folosește un model
oarecare al lui, atunci experimentul se numește modelat.

3
Munteanu E., p. 98
4
Dominte C., Introducere în teoria lingvistică. București: Editura Universității din București, 2003, p. ???
5
Idem, p. 99
 Pentru a efectua un experiment este necesar, inițial, să stabilim planul de realizare a lui și
rezultatele posibile. Alegerea tipului de experiment și a planului concret de realizare a lui depinde în
mare măsură de problema științifică pe care savantul speră să o rezolve cu ajutorul experienței. După
ce problema științifică este formulată precis, apare necesitatea evidențierii factorilor care influențează
esențial asupra experimentului și a factorilor care pot fi ignorați, adică factorii esențiali și neesențiali.
Dacă existăo teorie destul de dezvoltată a fenomenelor cercetate, atunci evidențierea factorilor
esențiali se realizează ușor. Când cercetarea abia începe, iar domeniul fenomenelor cercetate este nou,
evidențierea acestor factori este dificilă.
Este deosebit de clară dependența experimentului de teorie în interpretarea rezultatului lui. Fără
teorie experimentarea științifică este imposibilă.
Analiza și sinteza este metoda de divizare a diferitelor obiecte abstracte în părțile sau lucrările
lor componente, efectuată atît în activitatea practică, cît și în cea teoretică în scopul cunoașterii unui
întreg complicat. Cînd prin metoda analizei particularitățile sunt studiate destul, urmează stadiul
următor al cunoașterii, și anume sinteza, care unește elementele dezmembrate și examinate de analiză
într-un tot unitar.
Analiza și sinteza se manifestă ca procedee logice de gândire strâns legate de operații mintale ca
abstracția, generalizarea etc. În funcție de caracterul obiectului cercetat analiza se manifestă în diverse
moduri. Descompunerea întregului în elementele lui componente ne permite să evidențiem structura
obiectului cercetat, iar descompunerea unui fenomen complex în elemente mai simple face posibilă
desprinderea esențialului de ceea ce nu este esențial, reducerea a ceea ce este simplu. Scopul analizei
este cunoașterea părților ca elemente ale unui întreg compus. Scopul sintezei este unirea într-un întreg
a părților, proprietăților, rapoartelor separate cu ajutorul analizei. Analiza fixează specificul care
deosebește o parte de celelalte. Sinteza descoperă elementul general care leagă părțile într-un tot
unitar. Deci sinteza completează analiza și se află într-o unitate indisolubilă.
Inducția și deducția. În procesul de cercetare se fac concluzii despre necunoscut pe baza
cunoștințelor existente.Trecând de la cunoscut la necunoscut, putem folosi cunoștințele despre anumite
fapte și pe baza lor să cerem anumite principii generale sau din contra, bazîndu-ne pe principiile
generale, să tragem concluzii despre fenomenele particulare. Aceste treceri se fac cu ajutorul inducției
și deducției.
Inducția, operație de descoperire a unei/unor legi în baza unor manifestări particulare și
îmbinării reflectării realului cu gândirea posibilului, operație ce duce la formularea unor concluzii
probabile.
Aceasta este o metodă complementară, proprii majorității științelor. Urmărind metoda inducției,
investigația științifică se orientează dinspre particular către general, dintre multiplicitate către
constantă, dinspre individ către specie.
 Metoda inductivă este folosită în domeniul gramaticii, al foneticii istorice, cât și în cel al
lingvisticii sincronice.
Deducția, operație de aplicare a unor legi la fenomene particulare.
Procedura deducției este proprie drumului invers de la general către particular, de la clasă către
componentă, de la gen către specie, de la specie către individ. Aceasta are un caracter analitic.
Stăpânind legile și principiile generale proprii domeniului său de cercetare, cercetătorul poate aborda
zone necunoscute sau mai putin cunoscute.
Inducția și deducția sunt metode de cunoaștere științifică, metode care se condiționează
reciproc și sunt indisolubil legate între ele.
Ipoteza, operație care precedează stablirea unui adevăr și care este concluzia unei inducții
formulată în baza proprietății gândirii individului de a anticipa rezultatul unei acțiuni prin formularea
unei explicații provizorii, care urmează a fi verficicată și care este cu atât mai veridică, cu cât reflectă
mai adecvat realitatea.
Cercetarea lingvistică modernă practică mai rar acest tip de metodă elementară, întrucât există
deja doctrine și teorii lingvistice complex articulate și fundamentate pe principii solide, așa încât
emiterea unor noi ipoteze în spațiul teoretic pare celor mai mulți cercetători nejustificată.
Ipoteza este întrebuințată cu succes în cadrul metodei comparativ-istorice, atunci când, de
exemplu, ne raportăm în chip teoretic la o limbă sau un dialect originar, proto-indo-europeană, care s-
ar afla la baza limbilor aparținînd familiei de limbi indo-europene.