Factorii Ce Condiționează

Profesionalizarea Didactică
 Formarea iniţială pentru cariera didactică este segmentul de
educaţie care asigură, cel puţin la nivelul prevederilor legale,
dobândirea competenţelor şi a certificărilor oficiale necesare
accesului la exercitarea calificată a profesiei didactice.
Acest nivel cuprinde:
a) formarea de specialitate, asigurată şi certificată prin
promovarea programelor de studii universitare, sau, după caz, a
studiilor de specialitate de nivel liceal ori postliceal, oferite de
instituţii de învăţământ autorizate sau acreditate, potrivit legii;
b) formarea psihopedagogică şi didactică, de specialitate,
teoretică şi practică, asigurată şi certificată prin promovarea
programelor de studii psihopedagogice oferite de departamentele
pentru pregătirea personalului didactic, respectiv de facultăţile
care au în structura lor specializarea pedagogia învăţământului
primar şi preşcolar, din instituţiile de învăţământ superior.
 Este de aşteptat ca profesorii să posede o serie de
abilităţi, cum ar fi o învăţarea activă şi proactivă de-a
lungul întregii vieţi, bazată pe cunoaştere, gândire
analitică, sintetizarea, rezolvarea problemelor, precum şi
implicarea într-o comunicare eficientă . Având în vedere
că învățarea și reuşita socială a elevilor sunt atât de mult
influențate de calitatea predării, formarea şi
dezvoltarea profesională eficientă a cadrelor
didactice este importantă pentru ca orice sistem
educațional să rămână competitiv într-o arenă globală .
 Profilul profesional pentru o carieră didactică impune
deţinerea simultană, de către persoana implicată în activităţi
de tip instructiv-formativ, a patru categorii de competenţe:
- Competențe științifice;
- Competențe psihosociale;
- Competențe manageriale;
- Competențe psihopedagogice.
 Exigenţele societăţii contemporane impun
profesionalizarea carierei didactice. Prin statutul cadrului
didactic din Legea 1/2011 sunt reglementate atât
funcțiile, competențele, responsabilitățile, drepturile și
obligațiile specifice personalului didactic, didactic auxiliar,
ale celui de conducere/ îndrumare/ control cât şi cadrul
normativ de realizare a formarii inițiale și continue a
acestora, operaţionalizarea în plan instructiv-educativ
calibrâdu-se pe condițiile și modalitățile de ocupare a
posturilor și a funcțiilor didactice, a criteriilor de normare,
de acordare a distincțiilor și de aplicare a sancțiunilor.
 Profesia didactică contribuie la pregătirea profesioniştilor
din toate domeniile de activitate. Ea are o funcţie de mediere
între individ şi societate. Construirea unei profesii didactice are
la bază şi anumite dileme, cum ar fi: dileme ale relaţiilor dintre
educatori, dileme ale relaţiei profesor-elev, dileme ale relaţiei
profesor-comunitate.
A fi profesor înseamnă a avea conştiinţa unei responsabilităţi
majore obiectivată în îndrumarea, modelarea tinerei generaţii
pentru studiu, pentru descoperirea în plan personal a vocaţiei, a
propriului sens în raport cu lumea, cu profesia, cu traseul
deveniri.
 Profesorii australieni conturează 5 premise referitoare la
standardele profesionale:
-profesorii buni au un rol esenţial în educaţia de calitate;
-credibilitatea referitoare la identificarea standardelor
profesiei didactice nu poate fi obţinută decât după discuţii
deliberatoare cu profesorii;
-formularea standardelor profesionale presupune înţelegerea
muncii profesorilor;
-construirea standardelor să faciliteze cariera didactică;
-standardele trebuie să fie flexibile, pentru a permite
manifestarea individualităţii;
Invațarea scolară este condiționată de un ansamblu de
factori.

Invatare
Factori interni : Factori externi :

Factori biologi; Factori sociali;

Factori pedologi .
Factori psihologi.
 Dezvoltarea psihică se referă la apariţia, formarea şi
maturizarea proceselor şi însuşirilor psihice, aceasta fiind
determinată de trei factori: ereditate, mediu şi educaţie.
a). Ereditatea – este acea însuşire de bază a materiei vii de a
transmite caracteristicile speciei, grupului, individului, de la
înaintaşi la urmaşi, sub forma unor mesaje codate genetic.
 b). Mediul – reprezintă cadrul în care se naşte, trăieşte şi se
dezvoltă individul, fiind într-o interacţiune continuă cu acesta
pe diferite paliere: fizico-chimic, psiho-fizic, socio-cultural.
c). Educaţia – reprezintă cel de-al treilea factor determinant al
dezvoltării psihice. Aceasta valorifică potenţialităţile genetice,
în raport cu disponibilităţile ambientale, fiind o formă
deliberată de formare şi modelare axiologică a personalităţii
umane.
 Eficienţa înseamnă focalizarea pe calitatea rezultatelor, dar acestea
sunt raportate la obiective, la condiţiile create, la resursele antrenate, la
conţinuturile vehiculate, la metodologiile folosite, la gestionarea timpului
şcolar, la apelul la noile tehnologii informaţionale, la asigurarea unui
management de succes al procesului la clasă, la nivelul pregătirii
profesorului, la modul de evaluare, ş.a
În spiritul eficienţei acţiunii, mai rezultă că profesorul trebuie:
- să cunoască bine evoluţia tuturor componentelor procesului de
învăţământ;
- să delimiteze pe subsisteme (obiective, resurse, conţinuturi, elevi,
strategii, evaluare, management), pentru a putea mereu să intervină în
reglare
- să planifice, să proiecteze interrelaţia lor pe dinamica procesului, găsind
variantele adecvate (iar nu numai proiectarea predării unui conţinut de
învăţat, de exemplu);
- să aprecieze rezultatele prin raportare la obiective şi la modul de realizare;
 
 În continuare sunt prezentate 6 discursuri aupra
profesionalismului, cu scopul de a evalua oportunitatea
considerării profesionalismului didactic prin raportare la
fiecare dintre ele.
Profesionalismul clasic implică o cultură tehnică deosebită, o
formare universitară pe termen lung, un puternic control
colegial.
Profesionalismul flexibil accentuează dezvoltarea comunităţii
profesionale şi cultura colaborării.
Profesionalismul practic accentuează importanţa cunoaşterii
personale, practice şi experenţiale a profesorului.
Profesionalismul extins se raportează la considerarea
cunoaşterii profesionale ca rezultat deopotrivă din teorie
şi practică, privind clasele de elevi ca fiind în relaţie
unele cu altele.
Profesionalismul complex apreciază ocupaţiile în
conformitate cu complexitatea sarcinilor de îndeplinit.
Profesionalismul postmodern apreciază complexitatea
organizaţională, flexibilitatea economică şi nesiguranţa
ştiinţifică şi morală.