ROLUL DIMENSIUNII PRACTICE ÎN FORMAREA

VIITORULUI DASCĂL

Formarea cadrelor didactice trebuie realizată atât la nivel teoretic cât şi practic.
Pregătirea teoretică vizează cultura generală, de specialitate, dar şi cea psihopedagogică.
Aceasta din urmă implică două laturi: Cunoştinţe de psihopedagogie, etică, sociologie;
Cunoştinţe de pedagogie practică, didactică, metodică. Pregătirea cadrelor didactice din punct
de vedere practic are în vedere o altă componentă a pregătirii didactice şi anume practica
pedagogică. În vederea profesionalizării didactice, pregătirea practică sau practica
pedagogică este o activitate de importanţă majoră. În consecinţă acestei activităţi trebuie să i
se acorde o mare importanţă, ea îndeplinind rolul de „pivot al profesionalizării didactice”
(Dumitru, I. Al., 2004). În ansamblul conţinuturilor care contribuie la formarea viitoarelor
cadre didactice, activitatea de „practică pedagogică constituie dimensiunea centrală în care
sunt antrenate toate celelalte conţinuturi teoretice precum şi toate disponibilităţile psihice ale
studentului” (Franţ, A., 2002).
Pregătirea teoretică, ceea ce trebuie să ştie un elev al unei şcoli, trebuie să afle de la
dascălul său. Tocmai de aceea pregătirea iniţială a cadrelor didactice trebuie să deţină un loc
distinct la nivelul învăţământului superior. Practica pedagogică, disciplină de bază a acestei
formări iniţiale, se desfăşoară prin îmbinarea a două dimensiuni, una care vizează partea de
instruire şi se materializează în practica observativă, şi alta de exerciţiu, de aplicabilitate
practică care deţine cea mai mare suprafaţă în economia de timp a practicii pedagogice şi care
îmbracă forma practicii operaţionale. Sunt prevăzute de asemenea un număr de ore de studiu
individual care se pot realiza şi în afara insituţiei şcolare.
Formarea cadrelor didactice a fost şi rămâne una din principalele preocupari ale
învăţământului nostru. Imperativele învăţământului contemporan cer cultivarea unor calităţi
de personalitate şi de aptitudini caracteristice viitorilor pedagogi, o cultură pedagogică, care
trebuie să pună accent pe însuşirea unor competenţe profesionale. Aceasta vizează un cadru
didactic reflexiv şi imaginativ, un manager al resurselor de învăţare ale elevilor, pregătit
pentru diverse tipuri de activităţi didactice şi educaţionale. De asemenea, el trebuie să fie şi
un mediator de contacte umane şi partener cultural în raport cu cei educaţi.
În acest sens, merită atenţie organizarea şi desfăşurarea practicilor pedagogice ca
formă de organizare a procesului de învăţământ, care asigură pregătirea practică a viitorilor
învăţători, profesori. Practica pedagogică reprezintă o parte integrantă a procesului de
învăţământ în universitate la toate specialităţile din domeniul de formare profesională,
inclusiv la specialităţile Pedagogie în Învăţământul Primar, Psihopedagogie.
Alături de celelalte discipline psihopedagogice, practica asigură formarea competenţei
de cadru didactic necesar pentru un învăţământ performant bazat pe învăţare eficientă şi
centrat pe elev.
Obiectivul general al practicii pedagogice este formarea competenţelor necesare
exercitării profesiunii didactice. Ioan Jinga şi Elena Istrate definesc competenţa ca fiind
„capacitatea cuiva de a îndeplini o misiune sau de a practica o profesie în bune condiţii şi cu
rezultate recunoscute ca bune.
Se ştie, că în orice domeniu de activitate umană necesitatea de oameni competenţi este
asociată cu ideea garanţiei că lucrurile merg bine. În structura competenţei se regăsesc:
cunoştinţe (care permit „a şti”), capacităţi („a face”) şi atitudini („a fi”).
 Există însă şi un alt tip de abordare a competenţei. Ea vizează mai mult factorii pe
care se întemeiază competenţa şi anume cunoştinţele şi factorii de personalitate (valori,
aptitudini – atitudini ca opţiuni valorice).
Pentru profesia de cadru didactic competenţele sunt dezvoltate, conform prevederilor
procesului de la Bologna, prin cele trei cicluri de învăţământ superior: licenţa, masterat şi
doctorat. Competenţele studenţilor se regăsesc formulate în programele analitice la
disciplinele de studii.
În viziunea lui Ioan Jinga „competenţa profesională a educatorilor din învăţământ, se
înţelege acel ansamblu de capacităţi cognitive, motivaţionale şi manageriale, care
interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calităţile
necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate
pentru marea majoritate a elevilor, iar performanţele obţinute să se situeze aproape de nivelul
maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia.
Astăzi rolurile cadrului didactic din învăţământ s-au diversificat, ele depaşesc cu mult
sfera didacticii. Deci, abordarea problematicii competenţelor devine mai complexă.
M. Altet propune o reflexie generală asupra proceselor de formare a cunoştinţelor şi
competenţelor profesionale ale cadrului didactic.
Competenţele profesionale ale cadrului didactic răspund mai multor tipuri de
cunoştinţe:
1. a) cunoştinţe teoretice (a şti să înveţi, a şti să predai);
2. b) cunoştinţe practice (a şti despre practică, a şti din practică).
Cunoştinţele din practică sunt instrumente de dezvoltare pentru a şti să analizezi, să
reflectezi ceea ce îţi permite să construieşti noi competenţe. L.W. Anderson defineşte
competenţele profesionale ca un ansamblu de cunoştinţe, de tehnici şi de acţiuni, abilităţi şi
aptitudini necesare pentru a realiza sarcini şi roluri didactice. Ele sunt de ordin cognitiv,
tehnic şi didactic privind gestionarea conţinuturilor şi de ordin relaţional pedagogic şi social
de reglare interactivă a evenimentelor din clasă.
În noul context european se evidenţiază următoarele competenţe ale cadrului didactic:
- competenţe psihopedagogice, care se explică în proiectarea, dirijarea, evaluarea procesului
de instruire, în cunoaşterea, consilierea şi asistarea dezvoltării personalităţii elevului
(studentului);
- competenţe sociale, care se exprimă în interacţiuni sociale cu elevii şi cu grupul şcolar;
competenţe manageriale, obiectivate în organizarea şi conducerea clasei de elevi, a grupei
studenţeşti, a instituţiilor de învăţământ.
Practica pedagogică are multiple valenţe formative, ea este singura perioadă din
devenirea studentului – viitor cadru didactic, în care acesta se transformă, devine „vizibil”,
este în faţa curiozităţii şi analizei atâtor ochi, este perioada care îi redă simţul
responsabilităţii, este o oglindă, care reflectă cantitatea şi profunzimea personalităţii
candidatului la înalta funcţie de pedagog.
În procesul practicii pedagogice la specialităţile Pedagogie în Învăţământul Primar şi
Psihopedagogie contribuim la formarea următoarelor competenţe de bază, necesare pentru a
exercita profesiunea didactică:
- competenţa ştiinţifică, care vizează abilităţi necesare pentru aplicarea cunoştinţelor
teoretice; capacitate de comunicare a cunoştinţelor; aptitudini pentru cercetare,
experimentare şi control, precum şi iniţiativă şi obiectivitate în evaluare;
- competenţa managerială, care include abilităţi de proiectare didactică de lungă durată
şi de proiectare a activităţilor didactice şi educaţionale concrete, capacitatea de
organizare şi coordonare a grupului şcolar educaţional, administrarea corectă a
masurilor de aprobare şi dezaprobare;
 - competenţa psihopedagogică, care vizează capacitatea de a determina gradul de
dificultate a unui conţinut informaţional; capacitatea de accesibilizare a informaţiei;
capacitatea de înţelegere a lumii interne a elevului; capacitatea empatică şi tact
pedagogic; capacitatea de a imagina şi proiecta noi modele educaţionale; de a anticipa
performanţele elevilor într-o sarcină didactică viitoare; a adapta metodele şi
mijloacele instructiv-educative la particularităţile situaţiei de interacţiune cu elevul;
- competenţa psihosocială, se referă la capacitatea de a stabili relaţii cu elevii, părinţii,
colegii; capacitatea de a intui caracteristicile de ordin interpersonal ale elevilor
(modalităţi de întreţinere socio-afectivă, tendinţe de intrajutorare, de stingere a
conflictelor în grup); capacitatea de percepere adecvată a relaţiilor preferenţiale dintre
elevi, de anticipare a atitudinilor sociale ale elevilor în raport cu situaţii educaţionale
viitoare.

Deprinderile didactice necesare exercitării profesiei de pedagog trebuie să reprezinte

rezultatul îmbinării teoriei psihopedagogice şi metodice cu practica cunoaşterii elevului şi a
modelării acestuia în conformitate cu particularităţile de vârstă şi individuale. Competenţele
de ansamblu pe care le formăm la studenţi în cadrul practicii pedagogice trebuie să
alcătuiască un tot unitar, un sistem cu largă deschidere spre ulterioare perfectări şi adaptări la
cerinţele viitoare ale vieţii şcolare.
În acest context, practica pedagogică constituie un exerciţiu sistematic de deprindere a
metodologiei didactice specifice colegiului şi a şcolii primare, dar şi un exerciţiu eficient de
însuşire a tehnicilor legate de munca de documentare. Ea reprezintă, cred, cel mai dificil şi
util antrenament pentru profesiunea de dascăl.
În cunoaşterea conţinutului învăţământului în clasele primare şi colegiu, studenţii –
practicanţi sânt orientaţi în direcţia înţelegerii criteriilor fundamentale, care stau la baza
selectării cunoştinţelor şi a modului în care se apreciază valoarea formativă a diferitelor
discipline de învăţământ, raportat la vârsta elevilor şi la obiectivele generale ale
învăţământului. Apoi la ei formăm competenţe de a cuprinde în câmpul observaţiei formele
specifice de organizare a procesului instructiv-educativ, metodele şi mijloacele de învăţământ
adaptate la instruirea şi educaţia în şcoala primară şi colegiu.
Practica pedagogică trebuie abordată din perspectiva relaţiei student-profesor, mentor-
metodician, şi ca studiu individual şi activitate independentă. La specialităţile Pedagogie în
Învăţământul Primar practica se realizează în clasele primare din liceele cu profil pedagogic,
iar studenţii de la specialitatea Psihopedagogie.
În formarea competenţelor profesionale la practică un rol important desigur are
metodicianul, adică cadrul didactic de la catedră. El interrelaţionează cu cadrele didactice
mentori din instituţiile de învăţământ preuniversitare sus-numite, asigurând legătura dintre
aceste unităţi de învăţământ şi universitate în vederea realizării cu succes a practicii.
Metodicianul îndrumă şi coordonează practica pedagogică a studenţilor. Realizează
instructajul premergător desfăşurării practicii pedagogice atât a studenţilor, cât şi a
mentorilor. Asistă la lecţiile model, susţinute de cadrele didactice şi cele susţinute de studenţii
practicanţi, cât şi la analiza acestora, contribuind astfel la formarea competenţelor.
Studentul practicant parcurge practica pedagogică lucrând direct cu mentorul. Rolul
mentorului (cadru didactic din şcoală, colegiu) nu este doar acela de a-i ajuta pe studenţi la
disciplinele de învăţământ, dar şi de a-i familiariza pe studenţi cu „bucătăria” aspectelor
generale de învăţământ şi cu a acelora specifice instituţiei de învăţământ. În afara lecţiilor
susţinute la specialitatea lui (învăţământ primar, pedagogie, psihologie la colegiu), mentorul
susţine şi lecţii de dirigenţie, precum şi unele activităţi extracurriculare, în care sunt antrenaţi
şi studenţii.
 Cadrul didactic mentor asigură formarea la studenţi şi a competenţelor de completare a
unor documente şcolare (cataloage, fişele personale ale elevilor etc.). De asemenea el
organizează şi desfăşoară analiza lecţiilor asistate şi a lecţiilor susţinute de studenţi. Mentorul
întocmeşte o referinţă, în care menţionează aprecieri sintetice asupra evoluţiei şi a progreselor
studentului pe parcursul practicii pedagogice, respectiv, competenţele în conduita
profesională, proiectarea didactică (claritatea obiectivelor, motivarea elevilor pentru lecţie,
echilibrul, varietatea şi timpul acordat activităţilor, pregătirea materialului didactic etc.), în
desfăşurarea lecţiilor şi activităţilor educaţionale (tehnici de prezentare, ritm şi încadrare în
timp, trecerea gradată de la o etapă la alta a lecţiei, limbajul ştiinţific folosit, valorificarea
materialului şi folosirea materialului auxiliar, realizarea obiectivelor), în disponibilitatea la
experimente, competenţe în capacitatea de a stabili o comunicare adecvată cu elevii,
anticiparea dificultăţilor acestora, cunoaşterea sistemului educaţional şi a locului lecţiei în
programa şcolară, managementul clasei, tehnici pentru întrebări-răspunsuri, tehnici de
exersare şi de fixare, stimularea la elevi a folosirii limbajului de specialitate şi corectarea
greşelilor, dinamica clasei/grupei, feedback-ul lecţiei, capacitatea de adaptare/improvizare,
indicarea temei pentru acasă, capacitatea de a lucra în echipă, capacitatea de autoevaluare a
studentului şi de coevaluare, completarea documentelor şcolare.
La finalul practicii studenţii elaborează un raport asupra perioadei de practică
pedagogică în care îşi expun opiniile. Astfel pe baza sesizărilor lor încercăm să optimizăm
activitatea de practică pedagogică. Studenţii unor grupe PÎP au menţionat în majoritatea lor
că activităţile de la practică au fost acelea care i-au ajutat cel mai mult să-şi definească ce
înseamnă să fii cadru didactic şi i-au ajutat într-o proporţie foarte mare să-şi formeze
competenţele profesionale, analizând atât punctele tari cât şi oportunităţile de dezvoltare.
Deci, stagiile de practică trebuie să cuprindă iniţierea în cunoaşterea psihopedagogică
a elevului, în problemele utilizării testelor şi a observaţiei ştiinţifice, familiarizarea cu
mijloace moderne de învăţământ şi metodele de predare, evaluare, precum şi o introducere în
problemele legislaţiei şcolare şi ale cercetării psihopedagogice.
E necesar ca în cadrul practicii pedagogice să le formăm studenţilor competenţe de
explorare, de cercetare şi inovare a procesului instructiv-educativ competenţe sociale şi
interpersonale, competenţe organizatorice şi comunicative, constructive şi de proiectare.
Din cele relatate reiese: viitorii pedagogi trebuie pregătiţi pentru a face faţă în mod
creator unor situaţii pedagogice pe cât complexe, pe atât de schimbătoare. Ei sunt factorii cei
mai importanţi ai inovării practicii educative şi ai succesului şcolar.

Referinţe bibliografice:

1. Bontaş, I., Pedagogie, ALL Educaţional, Bucureşti, 1998

2. Bulzan, C., Iancu Ciobanu M., Ilie R.L., Ghid de practică pedagogică, E.D.P. Bucureşti, 2009
3. Costandache. M., Relaţia dintre formarea iniţială şi formarea continuă în procesul
profesionalizării pentru profesia didactică de institutor în: „Direcţii de optimizare a activităţii
educaţionale”, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos‖, Galaţi, 2005
4. Clipa. O., Optimizarea activităţilor practice de formare a viitorilor institutori în: „Direcţii de
optimizare a activităţii educaţionale”, Ed. Fundaţiei Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi,
2005
5. Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, ALL Educaţional, Bucureşti, 1998
6. Spulber, Ş., Spulber, C., Practica pedagogică, Ed. „Grigore Tabacaru‖, Bacău, 1999