APTITUDINEA PEDAGOGICĂ.

CALITĂŢI ŞI COMPETENŢE ALE

PROFESORULUI

Apartenența unei persoane la una sau la altă profesie se manifestă prin trăsăturile ei de activitate
și modul de gândire diferit. Conform clasificării propuse de E.A. Klimov, profesia de pedagog
aparține unui grup de profesii, al cărui subiect este o altă persoană. Având ca scop al activităților
sale stabilirea şi transformarea personalităţii celui educat, profesorul este chemat să gestioneze
procesul de dezvoltare intelectuală, emoțională și fizică .
Activitatea profesorului se desfăşoară în spaţiul determinat de două paradigme: paradigma
expertizei şi paradigma incertitudinii. În primul caz profesorul se sprijină pe cunoştinţe validate
(concepte, teorii). În cel de al doilea caz profesorul se sprijină pe ceea ce este singular şi incert.
În acest caz, reflexia în acţiune este mijlocul prin care se realizează un transfer reflexiv de natură
să asigure succesul activităţii. În principiu, cunoştinţele şi competenţele de care are nevoie
profesorul pentru a-şi desfăşura activitatea pot fi împărţite în două mari categorii:
− cunoştinţe şi competenţe necesare pentru a preda (cunoştinţe de specialitate din domeniul
curricular corespunzător);
− cunoştinţe şi competenţe despre a preda şi a organiza procesul de învăţare al elevilor
(cunoştinţe din sfera psihopedagogiei şi didacticii de specialitate)
Competenţele au o sferă de cuprindere mai mare decât a aptitudinilor, ele presupunând şi
rezultatele activităţii, pe lângă cunoaştere, şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.
Competenţa didactică implică problematica eficienţei predării şi a stabilirii unor criterii de
eficienţă. R.Gherghinescu operaţionalizează competenţa didactică în cinci categorii de
competenţe specifice:
1) competenţa cognitivă – cuprinzând abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea
unui profesor;
2) competenţa afectivă – reprezentată prin atitudinile aşteptate din partea profesorului şi
considerată specifică profesiunii didactice, deoarece este cel mai greu de obţinut;
3) competenţa exploratorie – vizează nivelul practicii pedagogice şi oferind viitorilor profesori
ocazia de a-şi exercita abilităţile didactice;
4) competenţa legată de performanţă – prin care profesorii dovedesc nu doar că ştiu, dar şi că pot
utiliza ceea ce stiu;
5) competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei pedagogice
În spectrul de competenţe pentru îndeplinirea eficientă a unui rol social, inclusiv pentru
activitatea didactică L.Papuc, I.Negură şi Vl.Pîslaru, identifică:
1. Competenţa de a fi proactiv, de a se comporta conform unei opţiuni conştiente, bazate pe
valori şi nu pe condiţii supuse unor criterii afective.
2. Competenţa de a proiecta finalul în memorie (de a elabora finalităţi, de a anticipa activitatea şi
rezultatele).
3. Competenţa de a planifica în funcţie de priorităţi.
4. Competenţa de a raţiona avantaj/avantaj. Aceasta presupune capacitatea conducerii
interpresonale, capacitatea de conştientizare, imaginaţia, conştiinţa morală şi voinţa, autonomia
în relaţiile cu ceilalţi, în realizarea obiectivelor.
5. Competenţa de a înţelege şi de a fi înţeles.
6. Competenţa de a acţiona prin cooperare creativă, comunicare sinergică, valorificarea
diferenţelor ;
7. Competenţa unei autoreînnoiri echilibrate, o autoreînnoire fizică, spirituală, mentală,
socioafectivă a personalităţii (capacitatea de a produce), care înseamnă păstrarea şi sporirea
propriei personalităţi.

În lucrarea Teoria Educaţiei, L.Papuc, M.Cojocaru, L.Sadovei şi A.Rurac susţin că aceste

competenţe sunt necesare conducerii eficiente a procesului educational, constituind temeiul pe
care se vor structura competenţele specifice profesiei de cadru didactic:
A. Competenţele fundamentale. Acestea sunt derivate din obiectivele, conţinuturile
educaţionale şi din rolurile cadrului didactic, alcătuind ,,stratul prim” al formării personalului
didactic: comunicativitatea, empatia, învăţarea, valorizarea conţinuturilor, cercetarea şi inovarea
experienţelor educaţionale, cunoaşterea elevului, creativitatea, managementul educaţional.
Aceste competenţe necesită un curriculum comun pentru facultăţile/ universităţile care formează
cadre didactice.
B. Profilul de competenţă a cadrului didactic;
B.1. Competenţe de specialitate;
B.2. Competenţe psihopedagogice;
B.3. Competenţe psihorelaţionale.
În lumina noilor orientări din domeniul educaţiei, un profesor bine pregătit înseamnă un
profesor cu competenţe complexe, capabil să dezvolte competenţele elevilor săi
Tabloul competenţelor, a căror relevanţă trebuie permenent revizuită, include, în opinia lui K.J.
Eltis, activitatea concretă din clasă (domeniul clasei), responsabilitatea profesorului la nivelul
şcolii şi al comunităţii (domeniul şcolii şi domeniul comunităţii), iar includerea domeniului
profesional implică înţelegerea semnificaţiei sociale a activităţii profesorului. Astfel construit,
cadrul competenţelor este orientat spre viitor, corelat cu scopul şi misiunea profesiei, respectă
individualitatea şi libertatea de acţiune a profesorului şi ia în considerare factorii contextuali care
dau formă activităţii profesorului .

Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul unei anumite
persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl”, sau cu o
serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de
școală”. Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități
personale ale acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că
presupune însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi,
abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea
ce reprezintă profesionalismul său.Personalitatea reprezintă un termen foarte complex, studiat în
psihologie, care exprimă ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice
care determină comportamentul său caracteristic”.
Studiile efectuate asupra eficienței activității didactice, au evidențiat faptul că există, sub forma a
trei structuri, legături între trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic, referitoare la
structurile psihocomportamentale și structurile motivaționale ale elevilor, respectiv:
- structura A, caracterizată prin: afecțiune, înțelegere, prietenie, în opoziție cu egoismul și
distanțarea;
- structura B, caracterizată prin: responsabilitate, spirit metodic, acțiuni sistematice, în opoziție
cu șovăiala și neglijența;
- structura C, caracterizată prin: putere de stimulare, imaginație, entuziasm, în opoziție cu
inerția și rutina
Trăsăturilor de personalitate amintite, li se adaugă anumite ,,standarde de performanță”, potrivit
criteriului competenței, care reprezintă o structură de ,,calități, aptitudini-abilități și cunoștințe”,
activate în mod diferit, în funcție de tipul sarcinii didactice și de rolurile specifice pe care trebuie
să le îndeplinească acel cadru didactic. Datorită acestui fapt, a fost definit conceptul de ,,profil de
competență”, de către specialiști în psihopedagogie, care au elaborat apoi un model al profesiei
didactice, care cuprinde mai multe tipuri de competențe generale care pot fi dezvoltate și anume,
competențe: metodologice; de comunicare și relaționare; de evaluare a performanțelor elevilor;
psihosociale; tehnice și tehnologice; de management al carierei.
Structurile menționate, pot fi deplin înțelese, dacă sunt studiate din punctul de vedere al noțiunii
de ,,competență pedagogică”, care este utilizată cu înțelesul de ,,standard profesional minim”, ce
poate fi abordat în sens larg (prin referire la ,,capacitateta unui educator de a se pronunța asupra
unei problem pedagogice, pe temeiul cunoașterii aprofundate a legităților și determinărilor
fenomenelor educative”), sau în sens restrâns (prin referire la capacitatea unei persoane de a
realiza, la un nivel de performanță, totalitatea sarcinilor tipice de muncă, specifice profesiei de
cadru didactic).
Sintetizarea rezultatelor cercetărilor realizate, referitoare la caracteristicile și competențele
,,profesorului eficient” este următoarea:
•stabilește cu claritate obiectivele educative pe care urmează să le realizeze cu elevii;
•le prezintă elevilor cele mai înalte performanțe de atins;
•identifică și concepe activitățile de învățare care sunt relevante pentru viața cotidiană;
•manifestă preocuparea de a se adapta diversității elevilor;
•creează și menține în sala de clasă un climat de lucru favorabil învățării;
•încurajează interacțiunea socială în clasă;
le oferă elevilor o structură de lucru de natură să le ghideze eforturile de învățare;
• facilitează prelucrarea/procesarea informațiilor de către elevi prin folosirea diverselor metode și
strategii didactice;
•dezvoltă capacitățile de esențializare a informațiilor de către elevi;
•stimulează dezvoltarea intelectuală a elevilor prin structurarea sarcinilor de învățare, prin
antrenarea lor în diverse situații de lucru cu informațiile
•realizează o permanentă monitorizare a progresului elevilor în îndeplinirea obiectivelor propuse.
La nivelul de ,,profesor performant” se ajunge după parcurgerea mai multor niveluri cu etape
evolutive ale perfecționării, cum ar fi:
- nivelul deprinderilor de lucru singulare (care coincide cu perioada de formare inițială a
viitorilor profesori, caracterizată prin prezența unor capacități care asigură realizarea unor
sarcini de lucru punctuale cu elevii);
- nivelul reproducerii unor scheme de acțiune propuse de diverse instrumente de lucru;
- nivelul competenței pedagogice propriu-zise, când profesorul este capabil să preia, să
adapteze și să aplice creativ diverse metode, în funcție de context.

Aptitudinea pedagogică reprezintă un ansamblu de calităţi psihosociale, generale şi specifice,

necesare pentru proiectarea activităţilor care au ca finalitate formarea-dezvoltarea permanentă a
personalităţii umane, activităţi realizabile în diferite medii instituţionale, în condiţii relevante la
nivel de produs (rezultatele obţinute, valorificate) şi de proces (resursele interne angajate,
valorificateAptitudinea pedagogică angajează un tip de comunicare formativă care evidenţiază
calităţile profesorului raportabile la trei criterii de apreciere globală: − frecvenţa unui
comportament creativ, adaptabil la schimbările inovatoare declanşate la nivel de sistem şi de
proces; − evantaiul situaţiilor pedagogice bazate pe aplicarea structurii de funcţionare a acţiunii
educaţionale/didactice, în termeni de autoreglare continuă; − intensitatea reacţiei pedagogice
eficiente în condiţiile unui câmp psihosocial deschis, care influenţează conduita ,,actorilor
educaţiei”. Capacitatea de comunicare formativă reprezintă actualizarea permanentă a aptitudinii
pedagogice. Ea reflectă cerinţele unei noi paradigme de proiectare a acţiunii educaţionale –
paradigma curriculară, care pune accent pe obiectivele psihologice (cognitive-afective-
psihomotorii), în contextul realizării unei corespondenţe optime între acestea şi conţinutul şi
metodologia activităţii de predare-învăţare-evaluare. Ea încurajează creativitatea profesorului,
dar şi restructurarea procesului de formare iniţială şi continuă a cadrelor didactice la toate
nivelurile sistemului de învăţământ. Aceasta presupune creşterea rolului programelor de
pregătire pedagogică, psihologică şi metodică a profesorilor de toate specialităţile, programe
instituţionalizate la nivel universitar şi postuniversitar.Astfel, se pot distinge:
1. Aptitudini didactice referitoare la activitatea de instruire.
2. Aptitudini educative privitoare la activitatea de modelare a personalităţii umane.
Din aceste categorii include apoi aptitudini legate de realizarea unei sarcini concrete :
- aptitudini metodice;
- aptitudini de evaluare;
- aptitudini educative în domeniul educaţiei morale, estetice, de mediu, de sănătate.
În funcţie de particularităţile proceselor psihice, care fac parte din conţinutul psihic al
aptitudinilor pedagogice, se pot menţiona următoarele categorii de aptitudini:
- aptitudini ce asigură calitatea gândirii - capacitatea de analiză şi sinteză, flexibilitatea,
originalitatea;
- aptitudini ce asigură calitatea limbajului - capacitatea de a folosi în mod adecvat acest
instrument de comunicare este prezenţa în toate aptitudinile pedagogice: inteligibilitatea,
claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenţa;
- aptitudini ce garantează calitatea atenţiei - concentrarea, intensitatea, distributivitatea
comutativitatea;
- aptitudini ce determină calitatea memoriei - rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării şi
promtitudinea recunoaşterii şi reproducerii.
Un punct de vedere interesant în acest sens îl dezvoltă Ioan Jinga, care consideră că principalele
aptitudini ale unui bun pedagog sunt: dicţia, răbdarea, stăpânirea de sine, disponibilitatea pentru
comunicare, spirit organizatoric, receptivitatea faţă de nou, coerenţa gândirii, logica exprimării,
acurateţea limbajului.
Ţinând cont de structura psihică internă a aptitudinilor pedagogice, se poate aprecia şi existenţa
unor aptitudini pedagogice speciale, cum ar fi :
- aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii educative
- capacitatea intuitivă, pătrunderea şi sesizarea rapidă a particularităţilor psihice individuale.

Contactul permanent cu elevii, compensat cu o pregătire continuă, dezvoltă şi perfecţionează

această aptitudine;
- aptitudinea empatică îi oferă profesorului posibilitatea de a privi toate influenţele prin prisma
celor cărora li se adresează şi de a prevedea, nu numai eventualele dificultăţi, dar şi posibilile
rezultate;
- aptitudini organizatorice - se manifestă în întrega activitate desfăşurată de profesor:
planificarea propriei munci, pregătirea şi desfăşurarea lecţiilor, îndrumarea activităţii colectivului
de elevi;
- spiritul de observaţie - capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuanţe şi manifestări ale
acţiunii educative. Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde şi intui ,,starea de spirit şi intenţiile
elevilor, după expresia feţei şi anumite mişcări.”

Profesorii eficienţi sunt cei prietenoşi, veseli, înţelegători, virtuoşi, sociabili, care întreţin relaţii
personale bune. Tipologia lui Doring, bazată pe tipologia generală despre oameni a lui Spranger,
prezintă 6 tipuri fundamentale de profesori:
1) Tipul dominator, caracterizat mai degrabă prin dorinţa de a se impune, decât prin dragoste
pentru copii. Profesorul domină, în primul rând, prin propria-i personalitate, savurând cu
satisfacţie şi voluptate conştiinţa propriei sale superiorităţi şi faptul că elevii se tem de el.
2) Tipul economic urmăreşte în primul rând avatajele proprii. Este comod şi are tendinţa de
obţine maximul cu minimum de efort. Lasă impresia unui metodician foarte bine pregătit. Este
rece în relaţiile cu elevii.
3) Tipul teoretic ţine seama în mod special, de latura instructivă a procesului pedagogic,
determinând elevul să-şi lărgească cunoştinţele legate de propriul său obiect. Nu-l interesează
relaţiile sale cu elevii şi nu dovedeşte spirit de răspundere în formarea personalităţii acestora.
4) Tipul sociabil se caracterizează în primul rând prin dragoste faţă de elevi, prin capacitatea de a
pătrunde în psihicul acestora, prin atitudine cumpătată, prin dorinţa de a forma din elevi oameni
folositori societăţii. L. Tolstoi afirma că “dacă învăţătorul are dragoste pentru profesia sa, el este
un învăţător bun. Dacă învăţătorul are dragoste pentru profesie şi pentru elevi, el este un
învăţător desăvârşit”.
5) Tipul estetic se caracterizează prin dorinţa de a forma personalitatea elevului după preceptele
sale(dar nu de dragul elevului ci din ambiţie, din vanitate), de aceeea nu prea ţine seama de
caracterul concret al personalităţii elevului.
6) Tipul cerebral are un deosebit simţ pentru activitatea pedagogică, pe care o înţelege şi o
apreciază din punctul de vedere al unor înalte principii. Este un tip cu calităţi bine definite, sigur
pe sine, însă prea grav, fără simţul umorului.
Măiestria pedagogică este acea capacitate a profesorului de a organiza, planifica, conduce,
proiecta demersul didactic, dând dovadă de originalitate, creativitate, eficienţă atât în procesul de
predare, dar şi în educarea şi formarea elevilor.
Vasile Pavelcu, defineşte măiestria didactică drept aptitudinea de a face accesibilă materia,
corelată cu alte aptitudini ca: limbaj concret, plastic, convingător, spiritul creator de muncă,
tactul pedagogic, interes şi dragoste pedagogică pentru copii, exigenţă pedagogică. Tactul
pedagogic reprezintă capacitatea de a găsi, la momentul oportun, forma cea mai adecvată de
atitudine şi tratare a elevilor; se poate aprecia că tactul este capacitatea profesorului de a găsi
soluţii la toate problemele ivite pe parcursul activităţilor sale de orice natură.

In concluzie,optimizarea proceselor de învățare poate fi realizată doar de cadre didactice foarte

bine pregătite, fapt pentru care se impune o perfecționare și o formare continuă.

Bibliografie:
1. CUCOŞ, C. Educaţia. Experienţe, reflecţii, soluţii. Iaşi: Polirom, 2013. 13.CĂLIN, M. Teoria
educaţiei. Fundamentarea epistemică şi metodologică a acţiunii educative. Bucureşti: All, 1996,
2. DRAGU, A. Structura personalităţii profesorului. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1996.
3. MITROFAN, N. Aptitudinea pedagogică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1988.
4. JINGA, I., ISTRATE, E. Manual de Pedagogie. Manual destinat studenţilor de la DPPD din
cadrul MAN. Bucureşti: ALL Educational, 1998.
5. GUŢU, Vl., MURARU, E., DANDARA, O. Proiectarea standardelor de formare profesională
în învăţământul universitar. Chişinău, 2003.