JAN AMOS COMENIUS

Idei pedagogice din lucrarea „Didactica magna”

Jan Amos Comenius se naște în 1592, în localitatea Niwnitz din Moravia, ca fiu al unui
morar originar din satul Komme (de aici i se trage și numele – Komenský sau, latinizat, Comenius).

El este unul dintre marii pedagogi ai omenirii – practician și teoretician – care a lăsat ca
moștenire, primul mare sistem de educație și instrucție, corespunzător unei noi etape de dezvoltare
a societății, sistem care a făcut să se dea secolului XVII numele de secolul didacticii, după numele
celebrei sale opere – „Didactica magna”.
Odată cu începerea anului 1627, se dedică scrierii acestei lucrări terminată abia în 1640,
fiind tradusă și publicată în limba latină în 1657.
Această lucrare este, de fapt, un tratat de pedagogie dar, pentru că termenul de „pedagogie”
nu era încă utilizat, gânditorul ceh i-a zis „didactică”, „magna”, adică „mare”, pentru că „prezintă
arta universală de a învăța pe toți toate. Sau: O metodă sigură și aleasă de a înființa în toate
comunele, orașele și satele ori cărei țări creștinești astfel de școale, în care tinerimea de ambele
sexe fără să se înlăture cineva, să se poată instrui în științe, să se poată crește în moravuri bune și
religioase.” (J. A. Comenius, 1910, pag.1)
Așadar, pedagogul dorea un sistem de învățământ care să cuprindă toată populația pentru a ridica
nivelul de înțelepciune a oamenilor.

În „Didactica magna” a intuit permanența educației și a anticipat cerința integrării

cunoștințelor în numele adevărului divin.
Pentru o instruire facilă, temeinică și rapidă, Comenius a formulat un sistem de principii
educative care, deși au cunoscut o continuă restructurare de-a lungul secolelor au păstrat esența
 „principiile prelungirii vieții
 Omului i s’a dat o vieață destul de lungă (...) Ea se scurtează însă de noi (...) Și
anume prin slăbirea puterilor (...) Sau prin aceea, că nu întrebuințează tot timpul,
așa cum l-a întrebuințat Alexandru cel Mare, etc.
 cerințele generale ale învățământului: adecă cum se poate preda de către învățători și
învăța de școlari cu temeinicie spre a putea face progres
 Creșterea lucrurilor naturale se face dela sine (...) Cazul acesta trebuie să fie și la
cele artificiale (...) Plantarea e o artă (...) Metoda învățământului trebue să fie tratată
ca o artă, etc.
 principiile cum se poate preda și învăța cu ușurință
 Nu e destul de a putea ceva cu siguranță ci trebue să doriască și ușurința (...) Să ia
o materie curată (...) În materie se naște dorința de a primi forma (...) Toate cu tact
și rațiune, etc.
 principiile cum se poate preda învățământul în mod temeinic
 Obicinuita cultură câștigată în școli e superficială (...) Să nu se înceapă nimic ce
nu-i de trebuință (...) Lucru solid pe o temelie solidă (...) Ori și ce în strânsă legătură,
etc.
1
  principiile după care se poate preda învățământul în mod scurt și repede
 Nu depinde numai de forță, ci și de artă de a produce ceva deosebit (...)
Mai înainte de a se întrebuința un medicament trebue cunoscută boala (...) Aceea ce
se poate dobândi cu puțin, să nu se întrebuințeze mai mult decât e necesar (...) Se
spune de către unii, cum că aceasta e unită cu greutăți. De aceea trebuesc căutate
înlesniri”, etc., (J. A. Comenius, 1910, 117-185) reunite în jurul unei cerințe
didactice: asigurarea unui învățământ accesibil.
Elemente valoroase precum: însușirea conștientă și temeinică a cunoștințelor, priceprilor și
deprinderilor, caracterul sistematic al instrucției, etc., întemeiate pe reflecțiile profunde ale
pedagogului ceh, au stat la baza formulării acestor principii și sunt întâlnite chiar și în didactica din
zilele noastre.
Din nevoia constituirii unei științe a educației, Comenius, prin opera sa a făcut un mare pas
spre un amplu sistem de gândire pedagogică, expus într-o scriere dedicată exclusiv educației, care
a condus la desprinderea teoriei educației de filozofie, de literatură, dobândindu-și astfel
independența.
Primul mare sistem de educație elaborat de gânditorul ceh cuprindea problemele
fundamentale ale pedagogiei:
-Educabilitatea;
-Idealul;
-Necesitatea unei educații armonioase a intelectului, moralității, religiozității și a corpului;
-Principiile instruirii;
-Metodele de instruire și de educație morală;
-Organizarea învățământului pe clase și pe lecții, etc.

Esența didacticii a constat în reformarea învățământului școlar, bazată pe activitățile elevilor care
trebuiau organizate în așa fel încât să le fie util, iar modul de învățare să fie rapid, plăcut, să-i
dezvolte intelectual, fizic și spiritual, punând accent, de asemenea, și pe motivarea elevilor de a
învăța, respectându-le particularitățile de caracter și gradul de asimilare a noilor cunoștințe.
Comenius a împărțit anii copilăriei și tinereții în perioade importante pentru educația
omului, structurate sub forma a patru cicluri de câte șase ani, fiecăreia dintre ele corespunzându-i
o anumită instituție de educație.
 În prima copilărie, de la 0 la 6 ani, educația revenea în sarcina părinților și a educatorilor
copiilor de vârstă preșcolară. În această perioadă erau deprinse mersul, vorbirea, se făcea
inițierea în educație morală, se exersau simțurile și se dezvolta inteligența. Aceste idei sunt
expuse din incipitul capitolului VII – „Instrucțiunea omului se poate începe foarte bine în
vârsta fragedă; dacă nu se face atunci, nu se poate face altădată mai bine.” (J. A. Comenius,
1910, pag.66)
 În a doua copilărie, de la 6 la 12 ani, care se petrecea în școala elementară erau exersate
simțurile interne, imaginația, memoria, prin deprinderea unor cunoștințe specifice de
religie, citire, scriere, aritmetică, istorie, geografie, astronomie, fizică, politică, morală și
meserii.
2
  Pubertatea și adolescența, de la 12 la 18 ani, erau marcate de frecventarea unui colegiu,
unde erau aprofundate cunoștințele dobândite anterior, dar și învățarea altora precum latina
și limbile străine.
 Perioadei tinereții, de la 18 la 24 de ani, îi corespundea academia.
Învăţământul pe clase şi lecţii a fost cercetat experimental, de-a lungul timpului, sub mai
multe aspecte, cele mai importante referindu-se la numărul optim de elevi ai unei clase şcolare;
modalităţile de grupare optimă a elevilor în clasele şcolare; aşezarea elevilor în clasă, în vederea
interacţiunii lor optime; problemele pedagogice generate de trecerea de la o lecţie la alta, de la o
secvenţă a unei lecţii la alta ş.a.
Având la bază observațiile asupra naturii, teoreticianul a formulat „Principiul conformității cu
natura” care însemna începerea educației la timpul potrivit și realizarea unui progres treptat,
respectându-se în același timp legile dezvoltării naturii umane, astfel încât fiecărei vârste să-i revină
materia potrivită nivelului și capacității de înțelegere. „Esența paradigmei naturaliste formulate de
Comenius este următoarea: educația trebuie să imite natura.” (Emil Păun, 2017, pag.40) aceasta
însemnând nu numai adaptarea la natură, dar și observarea, urmarea și imitarea ei.
Chiar dacă ceea ce teoreticianul considera atunci ca fiind lege a naturii nu a rămas ca atare în
știință, meritul său nu este mai mic; el a vrut să dea un temei științific teoriei sale despre educație,
pornind ca și Francis Bacon, de la experiență, de la observația fenomenului cercetat.
Așa se explică durabilitatea acestei opere, în care cititorul de astăzi găsește încă multe adevăruri
pe care nu le poate contesta, ci doar integra într-o nouă viziune asupra educației, viziune care
aparține timpului nostru.
În „Didactica magna”, ideea umanizării prin educație era puternic susținută: „Omul, dacă
vrea să fie om, trebuie să se cultive.” (J. A. Comenius, 1910, pag.60).
Astfel, umanizarea era rodul pregătirii omului pentru viața eternă prin:
o „cunoașterea de sine și a tuturor celorlalte lucruri (erudiția),
o stăpânirea de sine (virtutea și moralitatea),
o îndreptarea spre Dumnezeu (pietatea)”, (Ion Gh. Stanciu, 1991, pag.35)
oprindu-se asupra celor trei aspecte ale devenirii ființei umane:
- educația intelectuală, a cărui obiectiv era accesul la cunoștințe pentru utilizarea lor în
problemele vieții;
- educația morală;
- educația religioasă realizată prin apelarea la:
 Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu;
 Lume – opera divinității;
 Omul însuși – în care există îndemnul lui
Dumnezeu.
Educația fizică avea drept scop prelungirea vieții pe pământ, pentru sănătatea trupului și
spiritului.
Interesul său pentru disciplinele realiste era argumentat de utilitatea acestora în viața omului
și pentru că așa cerea „ ”ordinea naturii” – întâi lucrurile și apoi cuvintele” (Ion Gh. Stanciu, 1991,
pag.36). Acest conținut realist avea să fie însușit în mod treptat, gradat, concentric, printr-o lărgire
a volumului de cunoștințe. Această metodă impunea elaborarea unor planuri și programe de
învățământ.
Concepția privind metoda didactică era strâns legată de eforturile teoretice pentru a
întemeia un învățământ „rapid” și „ușor”.
3
În „Didactica magna” se disting trei metode:
1. Intuiția – mai ales pentru științe – favorizează cunoașterea;
2. Exercițiul – necesar mai ales pentru învățarea artelor – aplicarea și cultivarea capacității
de a folosi cunoștințele și deprinderile;
3. Intuiția împreună cu exercițiul – pentru însușirea limbilor.
Unul dintre cele mai importante principii didactice a fost principiul intuiției conform căruia
totul trebuie înfățișat și receptat prin simțuri.

La baza însușirii conștiente și temeinice a cunoștințelor a stat învățământul intuitiv, izvorât din
prioritatea acordată disciplinelor realiste. Locul intuiției în procesul de învățământ a reieșit și din
concepția gnoseologică empiristă a pedagogului, conform căreia tot ce se găsește în intelectul
nostru a fost perceput mai întâi de simțuri. „Regula de aur a cunoașterii” era reprezentată de
percepția prin mai multe simțuri. Așadar, văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul, erau simțurile care
asigurau o cunoaștere simultană și completă a obiectelor. Pentru facilitatea procesului cunoașterii
s-a făcut apel și la imagini, în cazul obiectelor sau fenomenelor care nu puteau fi percepute în stare
naturală. „Și totuși – aprecia pedagogul ceh în „Didactica magna” – lucrurile constituie esențialul,
iar cuvintele ceva întâmplător; lucrurile – corpul, iar cuvintele – îmbrăcămintea; lucrurile – nucleul,
iar cuvintele coajă și înveliș. Ambele, așadar, trebuie oferite simultan intelectului în care totuși
lucrurile constituie atât obiectul cunoașterii cât și al vorbirii.” (Ion Gh. Stanciu, 1991, pag.37)
Metoda didactică era apreciată de Comenius ca fiind elementul hotârâtor al progresului
școlar, dat fiind că cei care predau în școli nu aveau o calificare corespunzătoare.
Secvențele activităților din clasă sunt foarte apropiate cu cele din zilele noastre.
Teoria comeniană privind desfășurarea instruirii pe clase și lecții a fost lansată înainte de
instituționalizarea școlilor ca formă organizată de educație.Viziunea sa asupra didacticii a stat la
baza modalității de organizare a procesului de învățământ desfășurat în limba maternă, pe clase și
lecții, cu programe școlare și manuale, cu elevi de aceeași vârstă, cu personal calificat, într-un an
școlar, cu perioade de activitate și de odihnă, cu o anumită organizare a zilei, care își păstrează și
astăzi actualitatea.
Intuind caracterul secvențial și gradual al învățării școlare, pedagogul a inclus în teoria
sistemului de organizare școlară și repetarea anului școlar, acțiune decisă de învățător, care păstra
în aceeași clasă elevii cu eșec școlar până la însușirea de către aceștia a conținutului stabilit.
Principiul predării conștiente și active însemna o predare logică, prin relevarea cauzelor și
prin participarea activă a copiilor. Crearea unui mediu plăcut care să atragă și să stimuleze copii
reprezintă o altă regulă a pedagogului.

În lucrarea „Didactica magna”, marele pedagog a încercat să regândească și să reformeze

învățământul având ca punct de plecare individul uman.

4
 Bibliografie

1. Comenius, J. A . (1910). Didactica magna . București. Editura: Tipografia cărților

bisericești.
*tradusă de Petru Gârboviceanu
2. Cucoș, C . (2017). Istoria pedagogiei . Iași. Editura: Polirom.
3. Păun, E . (2017). Pedagogie . Iași. Editura: Polirom.
4. Stanciu, I.G . (1991). Istoria pedagogiei . București. Editura: Didactică și Pedagogică.
5. Țîrcovnicu, V . (1975). Pedagogie generală. Timișoara. Editura: Facla
6. Otilia Dandara, Revista Didactica Pro, Comenius – părintele pedagogiei moderne, nr.5(9),
2001.