JAN AMOS COMENIUS (KOMENSKY) este considerat fondatorul pedagogiei şi în

mod implicit al didacticii. În secolul al XVII-lea pedagogul ceh abordează pentru

prima dată în mod ştiinţific rolul educaţiei în familie, punând bazele unei instituţii
care se va numi mai târziu şcoala maternă .El elaborează lucrarea fondatoare a ştiinţei
pedagogice şi didactice numită DIDACTICA MAGNA (Marea Didactică) sau CUM
SA ÎNVEŢE TOŢI TOATE. Prin această lucrare Comenius introduce învăţământul
bazat pe clase şi lecţii, organizează conţinutul procesului de învăţămînt, punând un
accent deosebit pe conţinutul ştiinţific. Spre deosebire de filosofie, noile metode
specifice ştiinţelor sunt cele inductive de la concret spre abstrat şi prin urmare metoda
de bază a didacticii este declarată de Comenius INTUITIA. Învăţământul aşa cum îl
cunoaştem astăzi i se datorează în mare parte lui Comenius. Începând cu acest mare
pedagog învăţământul nu se mai desfaşoară individual sau în grupuri eterogene ci pe
clase de elevi de aceiaşi vârstă, cu aceleaşi particularităţi, într-o formă organizată
numită lecţie.
A fost gânditorul care a reuşit să exprime, în plan pedagogic, în cel mai înalt grad
cerinţele de dezvoltare ale societăţii din prima jumătate a secolului al XVII-lea (Ion
Gh. Stanciu, 1977, p.120). Cea mai importantă operă a gânditorului ceh este lucrarea
„Didactica magna” scrisă în anul 1632 şi tipărită în latină în anul 1656 în opera
„Didactica omnia” (opere didactice complete). În această lucrare el prezintă concepţia
sa cu privire la educaţie, la rolul ei social, la scopurile pe care ea le urmăreşte.
Comenius a trăit într-o epocă de tranziţie şi acest fapt s-a putut constata chiar din
conţinutul lucrărilor sale (tranziţia se realiza între evul mediu şi epoca modernă).
Întemeindu-se pe constatarea că societatea în care trăieşte este nedreaptă, Comenius
considera ca fiind absolut necesară o schimbare a societăţii care, la rândul ei, nu se
putea realiza decât printr-o schimbare, o transformare a omului. Ori, această
transformare era posibilă doar prin educaţie, prin cultivarea la fiecare individ a
înţelepciunii, a dragostei pentru adevăr. Primul scop al educaţiei îl constituie
dobândirea de noi cunoştinţe, creşterea nivelului de cultură (erudiţie) a fiecărui
individ. Cel de-al doilea scop îl constituie dobândirea virtuţii, iar cel deal treilea
presupune cultivarea sentimentului de religiozitate (pietatea). Împreună, cele trei
scopuri fundamentale ale educaţiei alcătuiesc temelia vieţii, în timp ce sănătatea,
bogăţia sau frumuseţea sunt doar aspecte exterioare, cu rol secundar. Unul dintre
principalele principii ale educaţiei pe care Comenius încearcă să îl susţină şi să îl
argumenteze în lucrarea sa, îl reprezintă principiul conformităţii educaţiei cu natura,
altfel spus, al desfăşurării acţiunii educative pe baza respectării legilor specifice
naturii exterioare omului. Pentru a argumenta acest principiu, Comenius realizează o
periodizare a vieţii omului în funcţie de care se poate constitui un anumit sistem de
educaţie. Întrucât aceste perioade au durata de 6 ani, el consideră că pentru prima
perioadă, a primei copilării (0-6 ani), răspunzătoare pentru educaţia copilului este
familia, iar următoarele (a doua copilărie; pubertatea şi adolescenţa; tinereţea) se
realizează în şcoli, colegii sau academii. De numele lui Comenius este legată şi
întemeierea didacticii moderne ca teorie a procesului de învăţământ. În lucrarea sa,
„Didactica magna”, pune un accent deosebit pe cerinţele ce trebuie 20 respectate în
organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ. Enumerăm doar câteva dintre
acestea: desfăşurarea procesului de învăţământ în conformitate cu anumite norme,
principii; elaborarea unor noi conţinuturi ale învăţământului; perfecţionarea
metodelor de învăţământ; alegerea celei mai potrivite forme de organizare a
învăţământului. Cu privire la ultima dintre cerinţele exprimate mai sus, amintim faptul
că fundamentarea sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii a constituit unul dintre
meritele incontestabile ale marelui pedagog. De altfel, el a fost primul mare
teoretician al acestui sistem de învăţământ, opiniile sale fiind continuate mai târziu de
J. H. Pestalozzi, J. Fr. Herbart, A. Diesterweg ş.a. Comenius considera mult mai
avantajos un astfel de sistem de instruire atât pentru profesor întrucât era mai plăcut să
lucrezi cu mai mulţi şcolari (credea că se poate preda concomitent la câteva sute de
şcolari folosindu-se şi de ajutorul monitorilor), cât şi pentru elevi întrucât astfel ei se
puteau stimula reciproc şi vor profita de momentul în care se vor repeta cunoştinţele
predate de profesor. Şi pentru a arăta cum este posibil ca un învăţător să se ocupe de
un număr mare de elevi, el enumeră momentele unei lecţii care, în linii mari, sunt cele
pe care le parcurgem şi astăzi: verificarea temelor de către învăţător la începutul
lecţiei; realizarea unei scurte discuţii cu elevii cu privire la cunoştinţele predate
anterior; prezentarea (transmiterea) noilor cunoştinţe; punerea unor întrebări de
către profesor pe parcursul lecţiei pentru a stimula în permanenţă atenţia elevilor;
acordarea unui timp (la sfârşitul lecţiei) elevilor pentru a pune şi ei întrebări;
acordarea posibilităţii ca unii dintre elevi să explice în faţa colegilor cunoştinţele
predate de profesor. Marea contribuţie a lui Comenius la dezvoltarea gândirii şi
practicii pedagogice o constituie însă dezvoltarea teoriei cu privire la metoda
didactică. În concepţia sa, există trei metode principale de învăţare: intuiţia, explicaţia
şi exerciţiul (pe care el îl considera ca fiind instrument al unei metode unice).
Învăţarea era menită să evidenţieze corelaţia ce trebuie realizată în actul instructiv
între analiză, sinteză şi sincriză (comparaţie). În capitolul XIV al Marii didactici
intitulat în mod sugestiv „Cerinţele generale ale predării şi învăţării în aşa fel încât
efectul să fie sigur”, Comenius îşi exprimă convingerea că metoda utilizată de dascăl
trebuie să fie conformă cu natura celui educat şi să se fundamenteze pe o artă a
cultivării spiritului. Primul principiu care trebuie respectat în acest sens este acela că
„natura acţionează la timpul său”, ea nu întreprinde nimic neoportun. Convingerea sa
este că împotriva acestui principiu, în şcoli se comite un dublu păcat: nu se alege
timpul potrivit pentru exersarea spiritelor; exerciţiile de mai târziu nu sunt în aşa fel
introduse încât totul să progreseze impecabil în succesiunea potrivită. La fel de
interesante sunt principiile incluse în capitolul XVIII al lucrării, capitol intitulat
„Principiile predării şi învăţării lesnicioase”. Urmând calea pe care ne-o arată natura –
afirmă Comenius la început de capitol – considerăm că instruirea tineretului se poate
face uşor dacă: va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă; se va face
cu pregătirea corespunzătoare a spiritului; se va proceda de la general la special şi
de la uşor la greu; minţile nu vor fi constrânse la nimic, ci singure vor solicita în
funcţie de vârstă şi metodă; totul se va preda intuitiv etc. Concluzionând, putem
aprecia că, încă de acum peste trei secole, marele pedagog ceh a intuit şi, în mare
măsură, a oferit anumite soluţii originale marilor probleme ale pedagogiei.
CAPITOLUL I DE LA TEORIA COMENIANĂ LA DIDACTICA MODERNĂ LI.
Aportul Iui Comenius la constituirea didacticii Conceptul „didactică" a fost introdus
în circulaţie de către pedagogul ceh J an Amos Comenius (1592-1670), prin lucrarea
sa „Didactica Magna", publicată în anul 1632 în limba cehă, în anul 1657 în limba
latină şi tradusă în limba română la sfârşitul secolului trecut. Prin principiile
înnoitoare pe care le promova, opera pedagogică a lui Comenius a determinat o
autentică revoluţie în teoria şi practica învăţământului; secolul XVII s-a mai numit în
pedagogie „secolul didacticii", iar Comenius a fost supranumit „Galilei al educaţiei"
şi „Bacon al educaţiei". Din punct de vedere etimologic, cuvântul „didactică" provine
din termenii greceşti: „didaskein" = a învăţa; „didaktikos" = instrucţie, instruire;
„didasko" = învăţare, învăţământ; „didactike" = arta învăţării. Cu alte cuvinte, sfera de
cuprindere a conceptului în discuţie este legată de problematica procesului de
predare-învăţare. Semnificaţia iniţială pe care Comenius o atribuia termenului de
„didactică" era cea de artă a predării, „arta universală de a-i învăţa pe toţi totul"
(„omnes omnia docendi artificium") sau „...un mod sigur şi excelent de a înfiinţa
asemenea şcoli în toate comunele, oraşele şi satele oricărei ţări creştine, în care tot
tineretul, de ambele sexe. fără nici o deosebire, să fie instruit în ştiinţe, călăuzit spre
moravuri bune şi plin de evlavie, iar în acest chip să fie îndrumat în anii tinereţii spre
toate cele necesare vieţii prezente şi celei viitoare şi aceasta concis, plăcut şi
temeinic". Definind didactica drept artă de a învăţa pe alţii bine, Comenius arată că a
învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie şi aceasta
repede, plăcut şi temeinic. Mijloacele prin care se poate realiza acest deziderat sunt
exemplele, regulile, aplicaţiile generale sau speciale (care ţin cont de natura obiectelor
şi a temelor de învăţat şi de scopurile propuse): „Pentru care noi sfătuim în primul
rând ca fundamentul să rezulte din însăşi natura lucrului, adevărul să fie demonstrat
prin exemple comparative din artele mecanice, stabilinduse desfăşurarea pe ani, luni,
zile şi ore, şi în sfârşit calea ce se dovedeşte uşoară şi precisă şi care duce la un
rezultat fericit." (J.A. Comenius, 1970, pag. 5) Obiectivul principal al didacticii este
sintetizat astfel: „Didactica noastră are drept proră şi pupă: să cerceteze şi să găsească
un mod prin care învăţătorii, cu mai puţină osteneală, să înveţe mai mult pe elevi, în
şcoli să existe mai puţină dezordine, dezgust şi muncă irosită, dar mai multă libertate,
plăcere şi progres temeinic, în comunitatea creştină să fie mai puţină beznă, confuzie
şi dezbinare - dar mai multă lumină, ordine, pace şi linişte" (J.A. Comenius, 1970, pag.
6). Conceptul „didactică" a fost consacrat de Comenius, dar înaintea sa fusese utilizat
în secolul al XVII-lea de pedagogul Elios Bodinus în lucrarea „Didactica sive ars
docendi" (1621), apoi de Wolfgang Ratke (Ratichius) în lucrarea „Aphorismi
didacticii paecipui" (1629). De altfel, Comenius a preluat multe idei introduse în
cultura timpului, fie de mari profesori de la 9 sfârşitul Renaşterii (de exemplu
loachimus Fortius), fie de celebrii gânditori umanişti ai vremii (de exemplu Erasmus
şi Vives), care susţineau că „nimic nu este mai ucigător în viaţa omenească decât acea
depravare a judecăţii care nu acordă lucrurilor preţul lor. Căci de aceea ajungem să
râvnim lucruri josnice, ca şi cum ar fi preţioase, iar pe cele preţioase să le respingem
ca şi cum ar fi fără nici o valoare, adică să tratăm lucrurile imprudent, prosteşte,
vătămător" (J.A. Comenius, 1975. pag. 70-71); altfel spus, se sublinia nevoia
organizării instruirii în şcoală şi nevoia de disciplinare a mintii prin instruire. 13 Prin
valoarea sa intrinsecă pentru teoria şi practica instructivă, prin stabilitatea sa şi prin
mişcarea pe care a produs-o, opera pedagogică a lui Comenius, nu a fost egalată de
alţi pedagogi. Aportul său la constituirea didacticii este fără precedent, iar
contribuţiile sale la fundamentarea teoriei şi practicii instructive sunt cu totul
remarcabile. A fost preocupat nu doar de problemele de ordin administrativ, ci mai
ales de cele legate de obiectivele, principiile, conţinutul, metodele şi formele de
organizare a muncii instructiv-educative, oferind profesorului atât orientarea necesară,
cât şi instrumente de lucru. Opera lui pedagogică se constituie într-o doctrină
pedagogică mereu actuală; amintim câteva din elementele care conturează concepţia
sa educativă şi care, aşa cum se va vedea, şi-au păstrat valabilitatea, valoarea lor fiind
validată de experienţa pedagogică colectivă a cadrelor didactice şi a specialiştilor,
acumulată de-a lungul timpului: * în concepţia sa cu privire la conţinutul didacticii, îşi
are originea modalitatea de organizare a procesului de învăţământ desfăşurat în limba
maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şcolare şi manuale, cu elevi de aceeaşi vârstă,
cu oameni specializaţi, într-un an şcolar, cu perioade de muncă şi de odihnă (vacanţe),
cu o organizare anume a zilei de lucru (cu un anumit orar) etc. * Considera că
profesorul trebuie să-1 ajute pe şcolar să-şi însuşească ştiinţa şi a şti înseamnă „a
putea reda ceva fie cu mintea, fie cu mâna, fie cu limba" (J.A. Comenius, 1975, pag.
17). * Susţinea că o metodă de lucru adecvată asigură rezultate bune chiar şi în cazul
unor dascăli şi elevi mai puţin buni. * „...iscusinţa metodică ...cere ca întotdeauna şi
pretutindeni profesorul să ştie în primul rând să pregătească sufletele elevilor pentru
învăţare, apoi să transmită însăşi învăţătura şi în sfârşit să întărească ceea ce s-a
transmis şi perceput" (J.A. Comenius, 1975, pag. 24). * Condiţia de bază în
transmiterea cunoştinţelor este ca „toate să fie predate prin exemple, prin precepte,
prin aplicaţie sau imitaţie" (J.A. Comenius, 1975, pag. 28). * Sintagma „şcolarului i se
cade munca, profesorului - conducerea" este considerată axiomă a instruirii; „...dă
întotdeauna în mâna elevului uneltele, ca să simtă că nimic nu e imposibil, inaccesibil,
greu: îndată îl vei face activ, ager, dornic" (J.A. Comenius, 1975, pag. 27). * hi
concepţia sa, învăţământul avea obligaţia de a cuprinde toată populaţia, spre a ridica
nivelul de înţelepciune al oamenilor, îndrumându-i să trăiască în conformitate cu
natura. * A promovat şi a susţinut o serie de principii didactice care să asigure o
cunoaştere raţională: - educarea cunoaşterii, urmând drumul „de la concret la abstract",
„de la particular la general", „de la uşor la greu", „de la cunoscut la mai puţin
cunoscut", „de la apropiat la îndepărtat", totul făcându-se prin „observaţie practică"
sau „intuiţie", aceasta din urmă fiind „regula de aur" a instrucţiei - rolul intuiţiei în
investigarea naturii - respectarea progresivităţii în pătrunderea necunoscutului -
realizarea unui învăţământ treptat, gradat şi concentric, reglementări care impuneau
elaborarea riguroasă a unor planuri şi programe de învăţământ 10 - rolul activizării
prin exerciţiul virtuţilor morale - promovarea spiritului metodic în activitatea de
şcolarizare - caracterul sistematic al instrucţiei etc. 1.2. Continuatorii operei lui
Comenius şi contribuţia lor Ia dezvoltarea teoriei instrucţiei şi educaţiei In tabelul 1.1.
sunt menţionaţi pedagogii care, pe parcursul timpului, au promovat concepţia lui
Comenius.