UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Referat asupra lucrării

Didactica Magna
de Jan Amos Comenius

Istoria doctrinelor pedagogice Manuela-Eliza Leordean

Pedagogia învățământului
preșcolar și primar, an II

CLUJ-NAPOCA
2020
 Jan Amos Komensky (latinizat în Comenius- n. 28 martie 1592) este o personalitate cehă,
născut fiind în Moravia (aparținând, atunci, Imperiului Habsburgic). Acesta este autor a numeroase
lucrări filosofice, pedagogice, istorice, dar și de gramatică și religie. Comenius ajunge în atenția
publicului, mai întâi, prin lucrarea intitulată Janua linguarum reserata (Cheia Limbilor).
Opiniile lui J. A. Comenius în legătură cu tot ceea ce înseamnă copilărie, om și educația
acestuia reprezintă o schimbare majoră asupra percepției de până atunci; totodată, aceasta se formează
pe fondul mediului în care crește: fiind protestant (și nu catolic), acesta nu și-a putut pune în practică
ideile pe pământul natal (în urma bătăliei de la Muntele Alb este nevoit să își trăiască în mare parte
viața în străinătate- Polonia, Anglia, Suedia etc.), astfel încât observă și analizează diferite concepții
pedagogice din țările europene, elaborând chiar și o lucrare enciclopedică- Theatrum universitatis
rerum. Încă de aici se întrevede concepția lui Comenius, ce va fi dezvoltată mai târziu, în diferite
lucrări, asupra educației. Printre acestea, amintim următoarele: sensul educației, în concepția sa, îl
reprezintă liantul dintre om și Dumnezeu; educația nu reprezintă doar cunoștințele, ci și înțelepciunea
omului.
În anul 1627, J. A. Comenius începe să scrie, în limba cehă, cea mai cunoscută lucrare a sa,
lucrare ce va fi terminată în anul 1630 și publicată în 1632 și apoi tradusă în limba latină- Didactica
Magna , publicată în 1657. El însuși o va traduce, în urma conștientizării faptului că nu se va mai putea
întorce în ținutul său nativ. Totodată, limba latină, cea mai vehiculată limbă de către învățații europeni,
va pune lucrarea sa pe un piedestal, facilitând, astfel, accesul unui grup mare de persoane interesate de
problematica educației. Prin această lucrare, Comenius încearcă să pună bazele unei științe ale
educației, prin ideea reformării societății prin educație. Lucrarea este structurată în 33 de capitole,
fiecare având câte un titlu reprezentativ problematicii dezbătute, precum: Ideea școlii generale, Ideea
școlii materne, Schița școlii latine, Despre academie etc., fiecare capitol conținând și învățături
creștine, pe baza cărora își va motiva întreaga concepție. În linii mari, prin această lucrare, Comenius
încearcă să sintetizeze unitatea și complexitatea problemelor educației, pornind de la complexitatea
omului, văzut drept „o oglindă a Creatorului perfect” (accentuând, așadar, condiția acestuia: datoria
constantă de perfecționare sistematică și continuă), continuând cu dezvoltarea ideii de necesitate a
educării tuturor tinerilor (încă de la o fragedă vârstă), prezentarea unor principii didactice stabilite de
acesta, precum și repere, sfaturi, concepții pentru o didactică nouă, ce nu este bazată atât de mult pe
„înțelesul cuvintelor”, ci pe al lucrurilor.
În concepția lui Comenius, scopurile educației pornesc tocmai de la menirea omului pe Pământ,
și anume pregătirea pentru veșnicie. În acest sens, este dorită o conexiune reală cu Creatorul, prin
urmarea indicațiilor scrise în cărțile sfinte: omul să își învețe fiii cuvântul lui pentru a-l putea urma.
Așadar, încă de la o fragedă vârstă, copiii trebuie educați și formați corespunzător, astfel încât fiecare
își va înțelege rostul. Este precizat și accentuat constant caracterul efemer al lumii materiale, lume prin
care omul trece pentru a atinge, la final, veșnicia. Înțelegerea parcursului uman (de la nimic,
continuând cu dezvoltarea în pântecele mamei, urmat de nașterea și formarea simțurilor ce trebuie
valorificate, până la acumularea continuă de informații, învățături ce maturează înțelegerea) înspre
eternitate se realizează prin educație, cu ajutorul unui ghid, îndrumător- homines formandi.
Scopurile omului pe Pământ- de a fi o creatură rațională, de a stăpâni celelalte creaturi și de a
fi spre desfătarea lui Dumnezeu, scopuri enunțate de Comenius din Biblie, aduc în discuție mai multe
scopuri ale educației, în strânsă legătură cu acestea. Așadar, în concepția acestuia, pentru a i se putea
acorda omului titlul de ființă rațională, acesta trebuie să cunoască rațiunea fiecărui lucru, citând
paragrafe din Moise și Solomon: capacitatea de cunoaștere, înțelegere și denumire a tuturor lucrurilor,
de la întocmirea lumii, la schimbarea anotimpurilor, anilor; de la cunoașterea lumii animale, la cea
vegetală; de la cunoașterea meseriilor, la arta retorică, astfel încât să nu rămână nimic necunoscut.
Totodată, rolul de stăpân peste celelalte creaturi denotă responsabilitatea ființei umane de a cunoaște,
conduce și folosi toate lucrurile corespunzător întrebuințării proprii și de a găsi un echilibru între
pornirile interne și externe. În final, pentru a fi spre desfătarea lui Dumnezeu, este necesară imitarea,
tinderea spre perfecțiunea dată drept model tocmai de către divinitate. În final, Comenius clasifică cele
trei scopuri prin trei noțiuni comune: eruditio (erudiție- „cunoașterea tuturor lucrurilor, artelor și
limbilor”), virtute/ moralitate (întreaga comportare, atât externă, cât și internă) și religiozitate/
pietate (spiritul uman se apropie de divinitate). În concluzie, urmând linia acestor însușiri, omul
întrunește calitățile necesare pentru a fi educat.
Adept al conceptului de educație în conformitate cu natura, Comenius face numeroase paralele
între educație și natură pe tot parcursul lucrării, exemplificând pozitiv universul natural, viu ce ne
înconjoară, în practici bune educative: la fel cum natura lasă totul să se dezvolte firesc, conform legilor
de dezvoltare naturale, și educatorul trebuie să aplice acest principiu, în ideea că ființa umană deține o
componentă intrinsecă de dezvoltare, ce nu va zădărnici educația; din contră, folosită în mod adecvat,
aceasta va veni în sprijinul dezvoltării naturale. În linii mari, Comenius este de părere că ființa umană
reprezintă un microunivers, capabil să însumeze tot ceea ce există în lume, adică în macrocosmos.
Exemplificat, microuniversul poate fi o sămânță care, odată plantată, este invizibilă ochiului dar care
conține toate caracteristicile plantei ce urmează a se dezvolta (macrouniversul), având nevoie din
exterior de elemente stimulente propice (lumină, apă, aer etc.). Asemenea sămânței, și educabilul deține
deja premisele cunoașterii, însă fără stimulentele adecvate din partea educatorului, acestea sunt în
zadar. Astfel, educatorul are importanul rol de a ajusta modul de educare în funcție de nevoile fiecărui
elev în parte.
Una dintre ideile revoluționare la acel moment o reprezintă remarca lui Comenius: „toți pot
învăța toate”. Dacă până în acel moment educația era costisitoare, greoaie, servind doar tinerilor bogați
sau nobili, lucrarea lui Comenius vine în întâmpinarea tuturor: cu toții sunt creați de unul și același
Dumnezeu, așadar nu trebuie tratați diferențiat, ci ajutați și îndrumați indiferent de vârstă, sex sau
naționalitate. Acesta cere să se construiască școli pentru toți copiii, motivând că doar în acest fel pot fi
cu adevărat de folos societății. Totodată, evidențiză capabilitatea femeilor, reprezentantele genului
feminin, care până în acel moment nu erau văzute drept candidate pentru educație: la fel ca bărbatul, și
ele reprezintă creația dumnezeiască, oglinda creatorului, așadar sunt demne și capabile de a-și însuși
cunoștințe cu un grad mai mare de instruire. Comenius dorește ca fiecare om să fie instruit înspre
adevăr, integritate, înțelepciune, de a fi capabil de a distinge adevărul de neadevăr.
Aşa cum am văzut deja, arta de a învăţa trebuie să imite natura, să se conducă după legile
proprii acesteia. Regulile şi principiile educaţiei sunt deduse din legile naturii. Una dintre ele, din care
se deduc reguli şi principii cu privire la educaţie, este formulată astfel: „natura aşteaptă timpul
potrivit”. Şcoala însă se abate de la acest principiu, în sensul că nu alege timpul potrivit pentru
exersarea spiritelor şi nu asigură un progres treptat al copilului.
Inspirându-se din legile naturii, și anume că aceasta nu face salturi ci lucrează treptat și nu
încetează până când nu își desăvârșește opera, Comenius propune un principiu pedagogic fundamental:
educaţia să se facă ţinându-se seama de treptele de dezvoltare ale individului, de particularităţile sale de
vârstă. Programul de studiu se va împărţi în clase succesive, astfel încât ceea ce se predă mai întâi să
deschidă calea pentru ceea ce se predă mai târziu. Pornind de la acest principiu, Comenius ajunge la
următoarea concluzie: conţinutul instruirii trebuie distribuit în mod corespunzător treptelor de vârstă,
astfel încât să nu se predea nimic ce ar depăşi capacitatea de înţelegere a copilului. În acest sens, el
stabileşte o periodizare a vieţii copilului, care cuprinde patru stadii: prima copilărie (0 – 6 ani), a doua
copilărie (6 – 12 ani), pubertatea şi adolescenţa (12 – 18 ani), tinereţea (18 – 24 ani). Fiecăruia dintre
aceste stadii îi corespunde un anumit sistem de instruire. Până la 6 ani, copilul este educat în familie
(Schola materna), unde deprinde vorbirea, îşi însuşeşte regulile de igienă, se iniţiază în educaţia morală,
îşi exersează simţurile şi îşi dezvoltă inteligenţa. În perioada celei de-a doua copilării, este de preferat
ca educaţia să se realizeze în şcoală, căci nu toţi părinţi îşi cunosc datoria de educatori şi nici nu au
priceperea necesară. Aici se formează cu adevărat individul şi este pregătit pentru viaţă. Mai întâi, de la
6 la 12 ani, copilul urmează şcoala elementară, când îi sunt exersate imaginaţia şi memoria prin
deprinderea unor cunoştinţe specifice de religie, citire, scriere, aritmetică, istorie, geografie,
astronomie, fizică, morală. De la 12 la 18 ani, el urmează gimnaziul, unde se exersează priceperea şi
judecata, prin continuarea şi aprofundarea materiilor studiate anterior, dar şi a altora noi. Urmează
Academia sau învăţământul superior, la care au acces doar cei înzestraţi. În afară de aceste instituţii,
Comenius solicită înfiinţarea unui „Collegium didacticum”, adică a unei şcoli pentru viitorii dascăli şi
tipărirea unor cărţi necesare pentru pregătirea predării diferitelor materii.
Spre deosebire de renascentişti, el acorda o mai mare importanţă disciplinelor realiste, pentru
că, pe de o parte, sunt folositoare în viaţa de zi cu zi, iar pe de altă parte, aşa cere ordinea naturii: întâi
lucrurile şi apoi cuvintele. Însuşirea conţinutului învăţământului trebuie să se facă treptat, gradat,
printr-o continuă lărgire a volumului de cunoştinţe.
Preocuparea de a le asigura copiilor o instruire temeinică l-a condus pe Comenius la stabilirea unui
sistem de principii didactice, a căror respectare constituie o garanţie a eficienţei în predare şi învăţare:
• învăţătura trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă, înainte ca relele existente în societate
să corupă sufletele copiilor;
• toate cunoştinţele se predau cu ajutorul intuiţiei, adică totul trebuie prezentat de profesor în aşa
fel încât să fie receptat de elevi prin intermediul simţurilor (legătura dintre lucruri şi cuvinte);
• elevii nu trebuie încărcaţi cu prea multă materie, urmărindu-se cu deosebire dezvoltarea lor
psihică şi intelectuală (scopul formal);
• ordinea dezvoltării funcţiilor intelectuale ale elevului va fi conformă cu evoluţia lor naturală
(dezvoltarea mai întâi a simţurilor, apoi a memoriei şi apoi a judecăţii);
• predarea va fi organizată pe măsura minţii, a memoriei şi limbajului elevilor;
• principiul concentrării şi al cercurilor concentrice în învăţământ: însuşirea cunoştinţelor trebuie
să se realizeze în mod treptat, prin lărgirea continuă a volumului de informaţie, astfel încât
studiile următoare să nu apară ca ceva nou, ci numai ca o dezvoltare a celor dintâi;
• instruirea trebuie să fie conştientă şi activă, altfel spus, în locul învăţării mecanice, pe de rost,
este preferată cea logică, prin participarea activă a copiilor la aflarea adevărului;
• predarea trebuie să fie sistematică, adică bazată pe o planificare, eşalonare şi redare metodică a
conţinutului informativ-formativ.
O importantă contribuţie a adus Comenius şi la dezvoltarea teoriei privind metoda didactică,
considerând că dacă dispun de o metodă bună, chiar şi profesorii slabi pot obţine rezultate
satisfăcătoare. Deşi este conştient de faptul că aptitudinile elevilor sunt diferite, el crede că toţi pot fi
educaţi şi instruiţi utilizând aceeaşi metodă, pentru că toţi trebuie să fie conduşi spre acelaşi scop
(cultură, virtute, pietate). Metodele de predare, consideră el, sunt cu deosebire intuiţia şi exerciţiul:
intuiţia este cerută mai ales de ştiinţe, exerciţiul mai ales de arte. Intuiţia presupune efectuarea analizei,
după cum exerciţiul sau desfăşurarea unei activităţi practice implică sinteza. Utilizarea cunoştinţelor şi
deprinderilor în situaţii noi cere judecarea acestora prin comparaţie sau analogie. Educaţia, apreciază el,
se realizează preponderent prin acţiune şi pornind de la o bază intuitivă. Facultăţile spirituale ale
copilului, cum ar fi gândirea sau memoria, se dezvoltă prin exersarea lor, deci prin intermediul unor
activităţi proprii. Jocul este o prelungire sau o completare a activităţii şi de aceea reprezintă un
important mijloc de manifestare a spiritului copilului.
Dorind să-şi prezinte cât mai clar concepţia asupra metodologiei didactice, Comenius a oferit şi
exemple de cum se poate desfăşura o lecţie. La început se vor verifica temele; înainte de a trece la
predarea noilor cunoştinţe, profesorul va purta cu elevii o discuţie asupra conţinutului lecţiilor predate
anterior. Scopul este acela de a stabili o legătură între elementele de cunoaştere de care elevul dispune
deja şi ideile noi pe care urmează să şi le însuşească. Totodată, profesorul va căuta ca prin intermediul
întrebărilor adresate se le stârnească elevilor curiozitatea epistemică faţă de noul conţinut. Aceasta este
„pregătirea aperceptivă”. El va prezenta, mai apoi, noul conţinut, pe cât posibil făcând apel la intuiţie.
Pornind de la exemple, de la cazuri concrete, elevii se vor ridica la cunoaşterea regulilor şi legilor
abstracte. După ce elevul şi-a însuşit ideea abstractă i se vor oferi exemple concrete noi, care să-i arate
cum această regulă se aplică şi la alte cazuri. Aceste exemple trebuie culese, pe cât posibil, din viaţa
practică, pentru ca elevul să-şi dea seama că ideile pe care le dobândeşte în şcoală îi sunt utile în viaţă.
Pentru a stimula atenţia, profesorul îşi va întrerupe expunerea şi va pune întrebări. La sfârşitul lecţiei, el
le va oferi şi elevilor prilejul să pună întrebări. Apoi, unii dintre ei vor explica, în faţa colegilor lor,
cunoştinţele abia predate de către profesor şi vor face exerciţii aplicative.
Meritoriu este faptul că, pentru organizarea procesului de învăţământ, a introdus sistemul pe
clase şi lecţii, ale cărui principale avantaje constau în: pentru profesor este mai plăcut, întrucât lucrează
cu mai mulţi elevi deodată, iar elevii se vor stimula reciproc şi vor profita de momentul în care se vor
repeta cunoştinţele predate de profesor.
Comenius a pledat pentru alternarea activităţilor în clasă cu momentele de repaus, conform unui
orar în prealabil întocmit, a introdus sistemul vacanţelor şi a folosit expresia „an şcolar”.
Până la Comenius, nici un alt autor nu mai prezentase un sistem pedagogic închegat şi coerent,
ci mai degrabă păreri izolate, presărate într-o ordine de idei care se refereau cu prioritate la o altă
problematică decât cea a educaţiei. El a abordat aproape toate problemele pedagogiei, luând în discuţie,
de pe poziţii reformatoare, politica educaţională, laturile educaţiei, conţinutul ei, organizarea şi
planificarea procesului instructiv-educativ, metodologia didactică, soluţiile oferite constituind un reper
şi o sursă de inspiraţie pentru abordările ulterioare. Influenţa pe care a exercitat-o asupra teoriei şi
practicii pedagogice ulterioare a fost covârşitoare, ea resimţindu-se destul de mult şi astăzi.