Vlad Indrecan

Istoria Europei de Sud-Est, an II

Georges Minois, Istoria infernurilor

Prezentarea capitolului

Fosilizarea Infernului ecleziastic in secolul al XIX-lea; predici si tratate

Pornind de la premisa ca revolutiile secolului al XIX-lea au afectat prodund viata culturala,

putem afirma ca si notiunea de infern, implicit si credintele privind lumea de dincolo, au suferit
modificari, dovada fiind numeroasele carti despre infern redactate in aceasta perioada: carti de
apologetica, de teologie, de expunere si interpretare a dogmei. Multe dintre aceste lucrari au tratat
problema existentei infernului si a numarului de alesi si de osanditi.
- autori: iezuitul Petau, franciscanul Jean de Carthagene, episcopii Bertaud, Bougaud, cardinalii
Gousset, Deschamps, Perrone, preotii Faber, Martinet si multi altii.
Statutul infernurilor nu s-a schimbat radical, vorbim mai degraba de o accelerare a evolutiei
acestora; autorul aduce in discutie 3 constatari:
1. Inasprirea infernului ecleziastic
- biserica isi consolideaza bazele
- apropiere cat mai stransa de traditii
- deviza “nu noului”
- trasaturile infernului devin mult mai tragice

2. Fosilizarea infernului ecleziastic

- doctrinele elaborate de Biserica erau din ce in ce mai greu adaptate lumii moderne
- credinta populara in iad se afla intr-un regres continuu
- infernul pentru care Biserica milita a fost cel mai organizat si cel mai rafinat, dar si cel mai putin real
in ochii oamenilor

3. Importanta tot mai mare data infernului laic, terestru

- nu avea legatura cu morala crestina
- viata pamanteana in sine incepe sa fie vazuta ca un infern

Inca din vremea Restauratiei, discursul ecleziastic referitor la infern a devenit mult mai dur,
aspect care se vede si in pregatirea seminariala a preotilor. Omul terorizat devine cel mai bun agent al
panicii. Mesajul transmis de preoti era unul bazat pe teroare. Tablitele folosite in secololul al XIX-lea
pentru predici au ajutat la transmiterea acestui mesaj, prin frica. De exemplu, Clement Villecourt,
episcop al orasului la Rochelle din anul 1836, spunea, referindu-se la infern: “ar trebui sa muriti de
frica numai gandidu-va la el”.
Pedicile lui Jean-Marie Vianney, preotul din Ars (1786-1859), erau impregnate de spaime; era
convins ca marea majoritate a oamenilor era condamnata la chinurile iadului; a pus, ca multi altii,
accent pe pacatul primordial.
Preotul Jean Labouderie (1756-1845), canonic al orasului Saint-Flour (1819) considera, de
asemenea, ca toti meritam sa ajungem in iad. El vorbea si de judecata de apoi, in cadrul careia trebuia
sa dam socoteala pentru faptele pe care le-am comis pe pamant. Legat de aceasta judecata de apoi, s-a
observat cum, in primul sfert al secolului al XIX-lea, s-a trecut de la aceasta la o judecata particulara,
care nu avea nicio baza in Scriptura; ideea s-a bucurat de un mare succes, deoarece “totul se petrece
intre Dumnezeul caruia ma adresez acum si mine, un Dumnezeu care are timp sa imi cantareasca si sa
imi analizeze fiecare fapta, pe cand judecata de apoi va fi o imbulzeala inspaimantatoare”.
Principila grija a preotilor a devenit aceea de a dovedi existenta infernului, pe fondul unui
scepticism tot mai accentuat din partea enoriasilor. Claude Lacoudre (1755-1836) de exemplu, canonic
onorific al orasului Bayeux, a inserat in predicile sale motivul existentei infernului. La fel, Claude
Tailland (1798-1854), preot al bisericii Saint-Pierre din Macon, a lansat o serie de intrebari in predicile
sale: “Cine neaga existenta infernului? Toti pacatosii. Cine sustine existenta lui? Toti sfintii. Pe cine o
sa credeti?”.
Cei care negau existenta infernului erau considerati pacatosi. Infernului i se conferea statutul de
garant al ordinii sociale, mai ales in predicile de la sfarsitul secolului al XIX-lea, prin modelul trasat de
catre Jacques Monsanbre (1827-1907). Acesta era de parere ca preotilor nu ar trebui sa le fie frica sa ii
inspaimante pe credinciosi si nici sa le fie mila de pacatosi: cei care au pacatuit pe pamant trebuiau sa
plateasca prin suferinta. Autorul il reaminteste in aceasta discutie si pe parintele Ollivier, analizandu-i
discursul tostit la Notre-Dame din Paris, pe 8 mai 1897. Mult mai radical decat Monsabre, parintele
Ollivier vorbea despre un Dumnezeu razbunator, Dumnezeul-Moloh care cerea sacrificii prin varsare
de sange.
 Sa ne oprim putin si in randul credinciosilor, care considerau tot mai vehement ca notiunea de
infern ar trebui sa fie tratata altfel. Multi credinciosi, desi participau constant la slujbele religioase, nu
mai credeau in infern. Tocmai de aceea raspunsul bisericii a fost atat de ferm: “existenta iadului si
vesnicia pedepselor sunt o dogma a credintei catolice ferme. Oricine neaga aceasta dogma se abate de
la dreapta cale a credintei si, devenind categoric eretic, trebuie tratat ca atare”.
Fara doar si poate, infernul traditional a suferit o degradare in secolul al XIX-lea, fiind criticat
atat de crestini cat si de atei. Mai mult de atat, infernul a devenit motiv de inspiratie pentru creatia
folclorica, acesta fiind un alt semn al fosilizarii. Dupa cum spune si autorul, desi folclorul garanteaza
continuitatea si raspandirea credintelor pe care le vehiculeaza, acestea se devalorizeaza si isi pierd din
onoare. Fictiunea ocupa un loc tot mai pregnant in relatarile despre infern, povestile despre fel si fel de
demoni fiind cele mai cautate. Chiar daca infernul si-a pierdut din ce in ce mai mult credibilitatea,
pozitia bisericii a ramas la fel.
Remarcabila este aparitia noilor infernuri, tot mai multi poeti, scriitori, filosofi, oameni de
stiinta, militari si politicieni incep sa manifeste interes pe acest subiect. Infernul lui Dostoievski, de
exemplu, este pur individualist; rezida in fiecare om in parte. Din punctul lui de vedere, doar trecand
prin rau si suferinta putem alege binele. Infernul personal este, astfel, o etapa a drumului spre bine.
La inceputul secolului al XX-lea, vechiul infern, cel al predicatorilor, mai supravietuia doar in
cadrul seminariilor, in unele predici si in manualele de teologie dogmatica. Lumea moderna tintea
inspre eliberarea fata de vechile credinte. Autorul, citandu-l pe Nietzsche, conchide cu faptul ca
Dumnezeu a murit, lasand locul ideologiilor, noile zeite atotputernice.