Toma Gabriel-Vasile

Arhivistică anul III

Georges Minois Istoria infernurilor

cap. Fosilizarea infernului ecleziastic în secolul al XIX-lea; predici și tratate

În acest capitol, Georges Minois pornește de la ideea că revoluțiile din secolul al XIX-lea au
avut un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi an oamenilor și asupra modului în care
societatea vede religia. Demonstrarea existenței iadului a fost un adevăr de credință care a fost
puternic contestată de Biserica Catolică în secolul al XIX-lea. Acest lucru a fost demonstrat
de teologi precum Jean de Carthagene, Deschamps și Perrone, printre alții.

În predicile și lucrările de referință ale teologilor din secolul XIX, imaginea infernului nu an
evoluat semnificativ față de modul în care a fost percepută în secolele anterioare. Cu toate
acestea, ceea ce putem observa este fosilizarea discuției despre acest adevăr de credință. Într-
un context în care un număr tot mai mare de oameni încetează să mai creadă în existența
iadului, membrii Bisericii vor susține un discurs agresiv. Scopul acestui discurs a fost de a
crea o frică nevrotică asupra celor care renegau această credință. Totuși, clericul Jacques
Mosambre a susținut că infernul este garantul ordinii sociale. Era de părere că preoții nu ar
trebui să se teamă să-i înspăimânte pe cei care nu cred, deoarece cei care păcătuiesc în această
viață efemeră merită să sufere suferință eternă pentru greșelile lor. Părintele Ollivier a fost un
alt membru al clerului care an abordat cu fermitate subiectul infernului. Georges Minois an
analizat predica lui Ollivier din 8 mai 1897 și a descoperit cu uimire că discursul lui Ollivier
era mult mai radical decât discursul lui Mosambre, deoarece Ollivier reprezenta credincioșilor
un Dumnezeu Răzbunător care cere sacrificii cu sânge. „Ar trebui să muriți de frică numai
gândindu-vă la el”, a spus Clement Villecourt, episcopul orașului Rochelle în anul 1836, în
aceeași scrisoare tristă.

Ateii și chiar creștinii înșiși au criticat puternic această imagine sinistră an iadului prezentată
de oamenii bisericii. În plus, infernul a servit drept sursă de inspirație pentru creațiile
folclorice, ceea ce arată cât de învechit este acest concept. Folclorul menține valorile pe care
le vehiculează în mod continuu, dar operele populare își reduc în mod natural valoarea.
Ficțiunea devine tot mai importantă în poveștile despre infern, povestile despre diferite tipuri
de demoni fiind cele mai căutate.

Georges Minois remarcă și faptul că iadul devine ușor desacralizat, deoarece mulți oameni de
cultură, cum ar fi filosofii sau scriitorii, abordează acest subiect în lucrările lor. De exemplu,
infernul lui Dostoievski susține că fiecare individ are nevoie de suferință pentru an alege în
cele din urmă binele, ceea ce îl face extrem de individualist.

În cele din urmă, Georges Minois dorește să transmită ideea că, în timp ce societatea
europeană începe să devină din ce în ce mai desacralizată în secolul al XIX-lea, Biserica
Catolică a încercat să justifice existența infernului în fața credincioșilor prin mijloace mai
mult sau mai puțin convingătoare și etice.