FELIX NICOLAU

Universitatea „Hyperion”, Forţa de a nu avea

Bucureşti

Abstract

There has already been underlined the Nietzschean inheritance in Emil Cioran’s work.
But the great French literary stylist went deeper than his predecessor in that he criticized even
the pedestal of the Western civilization. In their case, the philosopher was completed with
an essayist, a pamphleteer, a poet and a prophet. Confronted with the 20th  century greedy
activism and conformity to rules, Cioran defended the right to be idle. His idleness, however,
was a stronghold wherein contemplation and understanding as superior ways of being
active could survive. Thus, we distinguish a two-faced Cioran – the young and the old one.
The Westerner and the Easterner.
Keywords: Emil Cioran’s work idleness, clerk, Occident, doctorate, contemplation.

Cu cât trece timpul, cu atât opera lui Cioran devine mai anacronică. Adică în dezacord
cu lumea funcţionarizată şi prostită de hârţoage. Autorul Tratatului de descompunere
evocă laudativ sfârşitul marilor epoci, când decadenţa a scos spiritul întreprinzător din
priză. Grecii cu banchetele lor filosofice şi romanii corupţi, leneşi şi cultivaţi.
Încep să înţeleg că Cioran este cel mai profund filosof al spiritului aristocrat.
Spirit care s-a pierdut mai de tot în prezentul arivist, jenant de agitat, în care aşa-zişii
intelectuali scriu la comandă şi îşi aranjează postdoctorate. Precum Eminescu, Cioran
ştie că oamenii sunt „idolatri din instinct” [1, p. 7] şi că „istoria nu este decât o defilare
de false Absoluturi, o succesiune de temple înălţate unor pretexte, o înjosire a spiritului
în faţa Improbabilului” [1, p. 7]. Tratatul de descompunere anunţă postistoria înaintea
lui Francis Fukuyama, încă din 1949. Eminescu observa dezgustat: „oamenii din toate
cele fac icoană şi simbol”. Cioran îşi pierde orice iluzie privitor la umanitate după cel
de-al Doilea Război Mondial. Pentu el era evident că zonele de influenţă fuseseră straşnic
delimitate şi că urma o epocă a consumismului isteric, al entertainment-ului idiotizant şi
a administraţiilor publice. O epocă a afaceriştilor şi a avocaţilor. Un viitor castrat în care

Metaliteratură, anul X, nr. 3-4 (27), 2011 145

Dumnezeu, după decesul parafat de Nietzsche, începea să putrezească, iar sacerdoţii se
transformau în farisei îmbuibaţi şi mânuitori de limbaj lemnos.

Nostalgia balcanică
Era firesc ca după carnagiul războiului Cioran să urască „fondul bestial al
entuziasmului” [1, p. 7]. După cărţile de tinereţe, Pe culmile disperării, 1934, şi Schimbarea
la faţă a României, 1936, bântuite de complexul culturii mici şi de frustrări imperialiste,
eseistul este străfulgerat de înţelepciunea balcanică. Cioran a trebuit să se mute la Paris
şi să scrie în franceză ca să ajungă tânjitor după lumea lui Caragiale. După ce elucubrase
– cu talent, ce-i drept – în spiritul filosofiei popoarelor (Volksphilosophie) – la modă în
primele decenii ale secolului 20 – veneticul parizian îmbrăţişează hamletismul, exaltă
îndoiala şi lenea: „Megalomania prometeiană” [1, p. 8], idealismul utopic şi eroismul
fanatic îi repugnă. Oriunde s-ar întoarce, privirea lui dă peste „larve care predică (…)
o metafizică pentru maimuţe” [1, p. 9]. Toţi vor să schimbe lumea, să o civilizeze şi
inventarieze. Efectul a fost unul aberant: umanitatea a ajuns o turmă mânată de ciobanii de
la evidenţa populaţiei şi supravegheată de camere de luat vederi. Atât de generoase au fost
intenţiile reformatorilor postbelici, încât două treimi din umanitate sunt îngenuncheate de
sărăcie, libertatea medievală de a călători este condiţionată de vize sau de bani, iar omul
nu mai are altceva de făcut decât să completeze formulare şi să apese pe butoane cât e ziua
de lungă. Cum observa mai târziu Zygmunt Bauman, numai elitele evoluează în context
global, numai ele nu sunt legate de un loc şi de o muncă rutinieră. Dar ce mai înseamnă
elită în ziua de azi? În niciun caz ceva aristocrat şi cultural. Marile naraţiuni au fost nu
numai mincinoase, dar şi toxice. Lyotard era îndreptăţit să le condamne.
„Sătul de sublim şi de măcel, el visează la un plictis provincial la scară universală”
[1, p. 11]. O auto-descriere în care se subliniază din nou evitarea extremelor. Ceea ce
nu înseamnă mediocritate. Căci a fi mediocru înseamnă să mergi împreună cu turma.
Or, „fiecare îşi aşteaptă clipa pentru a propune ceva: orice” [1, p. 11]. Când mediocrităţile
urcă la tribună, înţelept este pentru geniu, dar mai ales pentru aristocrat, să tacă.

Sublimus birocraticus
Sublimul postistoric este unul birocratic. Trăim în epoca dezideratelor stupide.
Când geometria neeuclidiană şi fizica cuantică au avut revelaţia neputinţei lor în faţa
Divinităţii, când astronomii au întrevăzut expansiunea universului şi infinitatea galaxiilor,
când fizicienii şi-au dat seama că o cuantă se poate distra cu principiile elementare ale
ştiinţei, noi predicăm învăţarea continuă şi cucerirea cosmosului de către om. Când un biet
val anihilează infrastructura supertehnologizatei Japonii şi când suntem conştienţi că Terra
este doar un atom în masa universală, firesc ar fi să ne dedicăm contemplaţiei, încercând
reconectarea microcosmosului la macrocosmos. Plictisul de care vorbeşte Cioran este
direcţionat înspre activismul uman caraghios, iar nu înspre viaţă şi univers: „Cel care

146 Metaliteratură, anul XI, nr. 3-4 (27), 2011

nu cunoaşte plictisul se află încă în copilăria lumii”. Această formă a plictiselii coincide
cu „un lirism al negaţiei” [1, p. 22]. Religiozitatea lui Cioran transcende particularităţile
doctrinelor religioase. Eseistul este, în acelaşi timp, un creştin primordial, ca şi un budist:
„Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis” [1, p. 22], însă sufletul nostru este
nemuritor şi tânjeşte după libertate. Şi încă odată, scepticul de serviciu oferă leacul bolii
numită utilitarism: „Plictisul, această convalescenţă incurabilă” [1, p. 24].

Cultura funcţionarilor
Predicând superba inutilitate, Cioran dă un vot de blam până şi funcţionarilor
culturii, cei care fetişizează intelectul şi îşi fac Dumnezeu din artă. Plonjarea în teorii şi în
creaţia competiţională îi transformă pe intelectuali şi artişti în nişte angajaţi cu program
ceva mai lax şi în veşnică încleştare inter-breaslă. Arta este pângărită de ambiţii lumeşti iar
practicarea ei maniacală şi intolerantă îl transformă pe artist într-un inspirat inconştient,
adulator al succesului, aşa cum se întâmpla în Ion al lui Platon. Arta ca alienare: „Fiecare
din noi face chair imposibilul pentru a nu rămâne pradă sieşi” [1, p. 26]. În măsura în
care artistul se pretinde un purtător de cuvânt al maselor, el devine o simplă sculă în
atelierul lumii: „cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna un impostor” [1, p. 27].
Slăvim frumosul întrupat, materializat, şi suntem incapabili să mai admirăm frumuseţea
naturii sau, mult mai subtil, frumuseţea interioară şi invizibilă. Îndemnul la otium,
combaterea negoţului de orice tip (contrazicerea otium-ului, ne-gotium) şi la adâncirea
sinelui prin contemplaţie – adică deplasare pe verticală, iar nu pe orizontala stahanovistă
– se rotunjeşte printr-o mini-definiţie a culturii: „foc de artificii pe fundalul neantului”
[1, p. 32]. Şi îmi aduc aminte de interviul luat de Gabriel Liiceanu lui Cioran la Paris.
Profesorul de filosofie încerca disperat să-l aducă pe boem la concepte şi cultură
grea, în timp ce boemul îi povestea de groparul Crăcănel din Răşinari şi de voleiul
cu cranii din cimitir. Din păcate, filosoful cu pretenţii de sistem, serios ca un cuier,
nu a priceput nimic.
Lenea cioraniană, contrazisă, cum bine ştim, de cerbicia celui plecat să cucerească
ţâfnoasa Franţă, este o pledoarie pentru aristocraţie. Ceea ce înseamnă distincţie,
profunzime şi elasticitate: „Trândavii înţeleg mai multe lucruri şi sunt mai profunzi decât
cei ce se zbuciumă muncind: nici o muncă nu le limitează orizontul” [1, p. 35]. Este
ceva din atitudinea lui Oblomov aici. Oblomov se bucura că nu trebuie să vândă, nici să
cumpere, şi imagina o utopie patriarhală localizată în satul natal Oblomovka, bazată pe
somn şi mâncare. Cam la fel cum utopiza Gonzalo di Furtuna lui Shakespeare. Căci există
două feluri de utopii: cele aristocratice, întemeiate pe lene paradisiacă şi lipsă de reguli, şi
cele proletar-funcţionăreşti, unde cetăţeanul (de data aceasta) este supravegheat şi dirijat
continuu (Thomas Morus, Louis-Sébastien Mercier). Ceva în genul utopiei comuniste,
atât de regretată de cetăţenii acefali, bucuroşi de excesul de autoritate şi de siguranţa
submediocră a supravieţuirii.

Metaliteratură, anul X, nr. 3-4 (27), 2011 147

 Puterea de a nu avea
Dispreţuind în egală măsură comunismul şi capitalismul, precum şi orice formă de
viaţă instituţionalizată, Cioran încearcă să practice „exerciţiul unei zilnice nirvanizări”
care să-l înalţe „la perceperea irealităţii” [1, p. 36]. Şi da, însăşi cultura se poate anchiloza
instituţional. Şi da, însuşi omul de cultură se poate transforma într-un culturalnic care
se nutreşte din reverii ierarhice. La fel ca Eminescu, Cioran a călcat în picioare tentaţia
puterii prin cultură. De aceea nu l-au interesat doctoratele şi catedrele, ba chiar a avut forţa
să refuze şi consistente premii în bani. Ce are în comun filosoful de pe Sena cu actualii
intelectuali hulpavi de titluri honoris causa, preşedinţi de fundaţii şi comiţii? Nimic,
absolut nimic! Pentru că Cioran s-a autoconstruit ca un aristocrat detaşat şi îndrăgostit
de bicicletă, pe când ceştilalţi s-ar tăvăli în orice mocirlă pentru bani, faimă şi putere.
Nietzschean vorbind, avem un exemplu de supraom contrapus sclavului, omului slab, care
are nevoie de putere pentru a masca un complex de inferioritate.

Note:

1. Emil Cioran, Tratat de descompunere, traducere de Irin Mavrodin, Humanitas, 1996,

Bucureşti.

148 Metaliteratură, anul XI, nr. 3-4 (27), 2011