Ministerul educației, culturii și cercetării al Republicii Moldova

Lucrare practică
Disciplina: Literatura sec. IX

Tema: „Împărat și proletar”

Mihai Eminescu

Student: Iachimovschi Vasile

Doctor în filologie: Cazacu Adriana

Chișinău 2020
GENEZA 
Publicat la 1 decembrie 1874 în Convorbiri literare, prima parte a poemului fusese conceput cu
patru ani înainte, în perioada studiilor sale de la Viena și Berlin, într-o epocă de mari frământări.
Sub influența lecturilor din Marx și Engels, Eminescu scrie în 1870 poezia Proletarul sau Ideile
unui proletar urmată Umbre pe pânza vremii, scrisă în 1971, sub influența mișcării revoluționare
a proletariatului francez.
Prima varianta - scrisa la Viena - se intitula 'Proletarul' sau 'Ideile proletarului', si se limita numai
la discursul proletarului agitator.
Versiunea a doua a fost scrisa in timpul studiilor berlineze si se intitula 'Umbre pe pânza vremii'.
Trebuia sa constituie finalul poemului 'Memento mori ( Panorama deșertăciunilor)' si cuprindea -
pe lângă discursul proletarului - tabloul plimbării Cezarului pe malul Senei si pe cel al înfrângerii
prin lupta a Comunei din Paris.
Versiunea definitiva vede lumina tiparului la întoarcerea poetului in tara. Apare la Iași in
'Convorbiri literare' la 1 decembrie 1874 sub titlul 'Împărat si proletar'.

Tema: Poezia este un adevărat poem de idei, in care poetul abordează o tematica bogata:
- relația antagonica dintre exploatați si exploatatori,
- revolta împotriva nedreptății si inegalității sociale,
- tema predestinării,
- tema nestatorniciei sortii,
- devenirea istorica a omenirii

Compoziția poemului justifică antiteza din titlu. Poetul opune ireconciliabil meditația filozofica a

Cezarului - din ultima parte - rechizitoriului denunțător al proletarului la adresa claselor
exploatatoare și îndemnurilor lui anarhice la revoluție.

Poemul are patru tablouri inegale ca întindere, grupate doua câte două. Primul tablou corespunde
cu al treilea, iar al doilea - cu al patrulea.
Dar, pe lângă aceasta relație de complementaritate, compoziția poemului se bazează și pe una de
opoziție intre părțile I si III - pe de o parte - și între partea a II-a si a IV-a - pe de alta.
Procedeul artistic prin care se exprimă această opoziție este antiteza.

Primul tablou (strofele 1-23) este un discurs prin care sub înrâurirea lecturilor marxiste poetul
face o analiză a pozițiilor diametral opuse dintre proletari și societatea burgheze.

Într-o tavernă mohorâtă, un proletar cu o conștiință mult superioară decât a celorlalți, rostește un
discurs revoluționar care începe cu definirea proprietății ca un furt.
Sunt denunțate pe rând diferite aspecte și instituții  ale societății burgheze, puternicul lor caracter
de clasă: dreptatea și legea.
Pentru ce bogați, legea nu este nimic altceva decât o modalitate de a se apăra: Ei îngrădiți de
lege, plăcerilor se lasă, iar morala  Virtutea pentru dânșii nu există. Însă /V-o predică, căci
trebuie să fie brațe tari,  religia o frază de dânșii inventată.
În fața tuturor acestor nedreptăți, există o singură scăpare- revolta Zdrobiți orânduirea cea crudă
și nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați.
Proletarul din poezia lui Eminescu cere ca să fie distrus frumosul, ca expresie a perversității
burgheziei: Sfărâmați statuia goală a Venerei antice. Ba chiar îndeamnă la o distrugere totală a
monumentelor acestei civilizații corupte. Palatele, templele trebuie dărâmate, incendiate
transformate în uriașe necropole, mărturii ale măreției luptei înaintașilor. Numai după ce totul va
fi transformat în scrum, vor dispărea mizeria și bolile din lume, iar bunurile vor fi la îndemâna
tuturor.
Aducând pentru prima dată în literatura noastră figura proletarului, Eminescu atrage atenția, într-
o poezie de un mare patos revoluționar, asupra nemiloasei exploatări a omului, lansând
totodată idei anarhiste și utopice proprii vremii.

În al doilea tablou - (strofele 24-28), se configurează mult mai clar antagonismul social. Ideile
nu mai sunt emise de proletar, ci de poetul însuși care face din reflecțiile Cezarului vârful
mândru al celor ce apasă ce trece palid în gânduri adâncit. El crede în fatalitatea răului în lume ,
în persistența nedreptății și a minciunii și în asuprire: Istoria umană în veci se
desfășoară/Povestea ciocanului ce cade pe ilău.
El trebuie să salute cea grupă zdrențuită care îi face loc tăcut și umilit pentru că Mărirea-i e în
taină legată de aceștia, iar aceștia sunt forța nebănuită pe care, manevrând-o, împăratul silește la
jug pe cei ce se revoltă.

Tabloul al treilea - (strofele 29-32) evocă lupta comunarzilor pentru apărarea Comunei. Prin
elogierea luptei eroice a proletarilor parizieni, Eminescu se face apărătorul ideilor din discursul
proletarului. Ideea fundamentală din această parte este că revoluția este singura capabilă să
delimiteze cele două lumi, una care moare și alta care se naște să transforme o societate în care
exploatarea a condus la degradarea ființei.
Tabloul este zugrăvit în culori vii, cu predominarea roșului, simbol al sângelui. Aici, ca și în
primul tablou, autorul folosește tonuri contrastante, alternanța de alb-negru, liniile statuare, ca în
imaginea femeilor ca marmura de albe, cu păr bogat și negru.
Partea a treia este strâns legată în plan ideatic de prima parte cu deosebirea că tot ceea ce acolo
se desfășura în plan declarativ, aici se concretizează în cel al revoluției.
Tabloul al patrulea - (strofele 33-42) se leagă de cel de-al doilea și prezintă
meditația sceptică și pesimistă a Cezarului detronat asupra destinului umanității. Pentru el,
motorul vieții este dorința de mărire a omului. În nu oricui îi este dat să își îndeplinească dorința.
Unul devine sclav, iar altul împărat. Ajuns ca moșneagul rege Lear, din tragedia lui Shakespeare,
cu o cunună uscată de paie, Cezarul, sprijinit de o salcie, pare că vede năluca unei flote
scheletice, plutind fără țel pe mare. Un determinism orb guvernează lumea și orice sforțare de a
te sustrage acestei forțe obscure este menită eșecului. Întreaga filozofie a Cezarului se reduce la
un aforism Că vis al morții eterne e viața lumii-ntregi.

În meditația Cezarului, apar idei și concepte filozofice schopenhaueriene:

1. voința oarbă de a trăi
2. identitatea omenirii cu individul și a acestuia cu omenirea
3. incognoscibilitatea formelor lumii și vieții
4. negarea totală a acțiunii

EXPRESIA ARTISTICĂ Poetul creează un cadru adecvat în care cei doi – proletarul și

Cezarul – își rostesc discursul, respectiv meditația. Pentru primul, locul este o tavernă mohorâtă,
unde epitetul ornant (murdare, posomorâte, -ntunecoase, pribegită, săraci sceptici) creează o
atmosferă apăsătoare.
Meditația Cezarului are loc într-un spațiu amplu (marea lină, tainica pădure), de dimensiuni
cosmice în care conținutul sceptic al meditației reiese din cele trei simboluri:
1. al perisabilității lumii (scheletele de lemn ale corăbiilor)
2. al melancoliei si tristeții apăsătoare (Cezarul veghează trunchiul cel plecat/ Al salciei
pletoase)
3. al gloriei prăbușite  (Cununa cea de paie îi atârna uscată)
În discursul său, proletarul recurge la exclamații și interogații, comparații, definiții poetice. 
Caracterul de clasă al legilor burgheze este sugerat printr-o metaforă cerul lor de
legi sau îngrădiți de lege.
Structura societății burgheze cu birocrația ei și instituțiile complicate cu rolul de a oprima este
prezentată tot printr-o metaforă, cu sugestii alegorice A statelor greoaie cară trebuie-
mpinse. Tot printr-o metaforă este redată opera de artă decadentă corpuri de ninsori cu sensul de
nuduri.
Nu lipsesc alegoria Religia – o frază de dânșii inventată/Ca cu a ei putere să vă aplece-n
jug; metonimia Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori

Arta compoziției
 anafora  zdrobiți…//Sfărâmați//  (strofele 15, 16, 17, și 18)
 enumerația Apare în construcțiile anaforice de mai sus și se întinde pe mai multe strofe sau
pe un singur vers.
 antiteza – ia naștere din opoziția dintre cele două categorii sociale.