Miron Costin

MIRON COSTIN

1633-1691

Și-a făcut studiile în Polonia,

Fiu al hatmanului Ion dobândind o cultură întinsă și
Costin (mare boier). sistematică, de profil umanist
Avea bogate cunoștințe
și clasicist.
de literatură și istorie
antică, de geografie,
S-a afirmat în tripla calitate de: logică, teologie și de
Cel mai învățat dintre -cronicar limbi străine.
cronicarii români. -istoriograf
-poet
 MIRON COSTIN

Vorbea cursiv: polona, rusa,

ucraineana, turca, maghiara,
scriind și în limba latină.

Averea și cultura i-au asigurat un

loc de frunte printre marii boieri,
îndeplinind funcții de prim rang în
stat (vornic și mare logofăt).
 MIRON COSTIN

În cei 38 de ani petrecuți în Opera sa este alcătuită din:

Moldova, cronicarul a fost martor -istoriografie (lucrări istorice)
direct la succedarea a 19 -literatură
domnitori, fapt ce dovedea -discursuri
instabilitatea politică a epocii. -corespondență

Preocupat de menținerea autorității boierești în fața

domnitorilor despotici, Miron Costin a intrat în conflict cu
domnitorul Constantin Cantemir, acesta descoperind un
complot boieresc împotriva sa la care bănuia că participase și
fratele cronicarului. A poruncit, în 1691, asasinarea fraților
Velicico și Miron Costin, lângă Roman. Ion Neculce va
deplânge moartea timpurie a predecesorului său, susținând
nevinovăția acestuia.
 OPERE

„Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace”

cuprinde istoria Moldovei pe o durată de 66 de ani.
Personajul central al cronicii este domnitorul Vasile
Lupu, prezentat într-o evoluție socială și psihologică: de
la condiția de boier, la cea de personaj ambițios și dornic
sa acceadă cu orice preț la putere; de la domnul
cumpătat și omenos, la conducătorul trufaș care va
pierde tronul Moldovei.
 OPERE

„De neamul moldovenilor” este o operă istorică în care

Miron Costin argumentează științific etnogeneza
românilor, continuându-l pe Grigore Ureche. Lucrarea are
un ton polemic determinat de combaterea
interpolatorilor (copiști, care intervin cu opinii proprii în
cuprinsul cronicilor) Letopisețului lui Grigore Ureche,
care, profitând de pierderea manuscrisului original, au
afirmat că moldovenii ar fi provenit din tâlharii stabiliți
cu forța în Dacia.
„Viiața lumii”
 „Viiața lumii”

Talentul poetic se reflectă în publicarea poemului filozofic „Viiața

lumii”, redactat între anii 1671 și 1672, în perioada când Miron Costin
îndeplinea funcția de vornic în Țara de Jos. Poemul este precedat de o
Predoslovie (introducere)- „Voroavă la cititor”, în care poetul explică
vechimea textelor lirice în literaturile lumii și apoi introduce definiția
versului, a rimei, explică elidarea sunetelor cerută de prozodie și
propune reguli de lectură.
Intenția lui este reflectată și de notația: „Să se vază că poate și în limba
noastră a fi acest feliu de scrisoare, ce se cheamă stihuri.”.
Poemul de meditație filozofică, primul de acest gen din literatură
română, se încheie cu un epilog.
 „Viiața lumii”

„Viiața lumii” este o meditație pe tema soartei schimbătoare (fortuna

labilis). Tema este construită pe o succesiune de motive literare:
curgerea inexorabilă a timpului, rolul norocului in viața omului,
nesiguranța existenței umane supusă permanent „primejdiilor și
primenelilor”, raporturile dintre Dumnezeu și om. Este primul scriitor
care dezvoltă ideea pesimistă a curgerii ireparabile a timpului, marcând
efemeritatea existenței umane. Pentru prima dată în literatura română,
un scriitor construiește viziunea unui dezechilibru cosmic și a unei
posibile stingeri universale, anticipându-l strălucit pe Mihai Eminescu
(Scrisoarea 1).
 „Viiața lumii”

Prin titlul poemului, vocea poetului se adresează „lumii”, dar, în același

timp, și altor personaje individuale.
Motto-ul pune poemul sub semnul credinței, fiind un extras din ecleziast
(una dintre cărțile Vechiului Testament, atribuită lui Solomon):
„Deșertarea deșertărilor și toate sunt deșarte”. Incipitul îndeplinește o
dublă funcție: anticipează structura elegiacă (tristă) a textului și
constituie indiciul unei deschideri confesive: „A lumii cântu cu jale
cumplită viiață”.
 „Viiața lumii”

„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,

Cu griji şi primejdii, cum ieste și aţa
Prea supţire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșălătoare.
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară.
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii și mai mult cumplite.
Şi ca apa in cursul său cum nu să oprește,
Așa cursul al lumii nu să contenește...”
 „Viiața lumii”

Cele mai cunoscute versuri sunt cele din prima parte a poemului.
Viața este comparată sugestiv cu o ață fragilă, subliniindu-se
efemeritatea condiției umane. Epitetele: „lume hicleană”, „lume
inșalătoare” evidențiază discrepanța dintre aspirațiile omului și
realitatea vieții.
Comparația „trec zilele, ca umbra de vară” sugerează trecerea timpului
care este resimțită dureros de om.
Psalmul
 Psalmul

Psalmul este o specie a liricii religioase. Originea și modelul

acestei poezii o constituie „Psalmii lui David” din Vechiul
Testament.
Psalmii sunt imnuri, plângeri, rugi sau mulțumiri aduse divinității.
Psalmul devine specie cultivată și în lirica modernă. Au scris
psalmi: Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Tudor Arghezi.
Alexandru Macedonski
 Alexandru Macedonski

S-a născut la București în 1854, fiind

contemporan cu Mihai Eminescu și întreaga
generație a scriitorilor clasici, de care însă
s-a deosebit: prin structura sa umană și prin
concepția literară în mod radical. Poezia sa
face trecerea de la romantism la
modernism. Este teoreticianul curentului
simbolist în literatura română, meritul lui
fiind acela de a fi sincronizat poezia română
cu noua mișcare europeană. În 1880, a scos
revista „Literatorul”, una dintre cele mai
influente publicații din epocă.
 Psalmul

Alexandru Macedonski numește unsprezece din poeziile sale

„Psalmi moderni”. Ele apărând în volumul din 1895, numit
„Excelsior”.

Caracteristica psalmilor este dată de nemulțumirea eului liric.

Revolta macedonskiană pleacă de la o nemulțumire strict
personală , de la o deziluzie, lucru care face ca ea să fie una de
tip filozofic.
 Psalmul

Primul psalm din ciclul „Psalmi moderni” este „Oh, Doamne!”.

Însuși titlul arată într-un mod sugestiv faptul că poemul este
construit sub forma unei adresări directe către divinitate. Eul
liric face apel la Dumnezeu pentru a-și plânge propria soartă.

„Încerc de-o viață lungă

Să stăm un ceas la sfat,
Și te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat.”

„Rămân ca marmura de rece

Să plâng, să sufăr am uitat.”
 Psalmul

Cu toate că Dumnezeu se face vinovat de soarta-i nefastă, („Oh,Doamne,

rău m-ai urgisit”) Macedonski nu folosește un ton de reproș. El își va
mărturisi starea, dar se va conforma la ceea ce i-a fost dat. Psalmistul
David, în unul din psalmii săi, recunoaște că soarta i-a fost dată de
divinitate: „M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri.
Mânia Ta mă apasă și mă năpădești cu toate valurile Tale.” (Psalmul 88). În
acest psalm se observă acea „urgisire” a divinului către uman, dar spre
deosebire de psalmul lui Macedonski, psalmul biblic conține și o cerere de
ajutor. Eul poetic macedonskian va uita „să plângă”, „să sufere”, punându-
se astfel accentul pe trăire și pe simțăminte, nu pe atitudinea în ceea ce
privește divinitatea, ori dorința de cunoaștere.
 Bibliografia

-www.wikipedia.com-
-www.scribd.com-
-Manual Clasa a XI-a-