T E M A S O C I A L - I S T O R I C Ă Î N O P E R A

L U I M I H A I E M I N E S C U

I A C O B V L A D Ș T E FA N
GHERGUȘ MIHAI CĂTĂLIN
PUȚARU MIHAI NICOLAE
E N A C H E E LV I N C L A U D I U
 SCRISOAREA III

Mihai Eminescu (1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc. Poeziile sale au la bază mai multe
teme şi motive de largă inspiraţie istorică, filosofică şi socială.

Marile teme ale creaţiei eminesciene au fost analizate de G. Călinescu.

Ele se clasifica în trei mari coordonate, care reprezintă în acelaşi timp şi sursele de inspiraţie ale creaţiei eminesciene: istoria,

natura şi folclorul. Pe lângă acestea mai întâlnim şi alte teme abordate de Eminescu în opera sa, precum cosmogonia, iubirea şi tema

geniului.

Tema istoriei presupune două mari motive: pe de o parte, marile civilizaţii, privind succesiunea generaţiilor, stingerea
strămoşilor glorioşi şi naşterea unor urmaşi corupţi, şi pe de altă parte istoria naţională care la o scară redusă tratează aceeaşi antiteză trecut-
prezent, strămoşi-urmaşi.
Aceste motive sunt întâlnite la Eminescu în următoarele creaţii: ,, Împărat şi proletar", ,,Memento mori", ,,Epigonii" , ,,
Scrisoarea III".Toate aceste creaţii se axează pe ideea incompatibilităţii totale dintre măreţia trecutului şi decăderea prezentului.
Scrisoarea III a apărut în ,,Convorbiri literare" în 1 mai 1881 .
Formula estetică adoptată de Mihai Eminescu este cea a satirei și a epistolei .
Geneza poeziei o reprezintă condițiile politice ale vremii și ,,Istoria Imperiului Otoman" a istoricului Hammer .
 Pentru a pune în evidență dragostea de patrie a vechilor voievozi, Eminescu apelează la antiteză (o particularitate

specifică viziunii sale poetice, procedeu de compoziție, dar și figura de stil), opunând prezentului decăzut - sugerat de viclenia și

impostura politicienilor contemporani poetului - trecutul istoric glorios, simbolizat de vremea lui Mircea cel Bătrân. Scrisoarea III este

un poem romantic, foarte amplu, totalizând 282 de versuri, construit arhitectonic: având un prolog - (în care este prezentată istoria

creșterii Imperiului Otoman), două tablouri care cuprind ciocnirea dintre Baiazid si Mircea la Rovine; urmează o descriere

spectaculoasă a societatii decăzute a timpului, totul încheindu-se cu un epilog, în care poetul invocă pe Vlad Țepeș, domn justițiar,

pentru a pedepsi pe "smintiții" și "mișeii" de care s-a umplut țara.

Poemul este structurat în două mari părți; trecutul glorios (I) este opus prezentului decăzut (II), Primul episod este cel

eroic, având 194 de versuri, și zugrăvește adevărata iubire de patrie, conturând imaginea conducătorului ideal, a omului politic, într-un

stil evocator, epopeic; al doilea episod, conținând 88 de versuri, prezintă falsul patriotism, prezentul invadat de impostori, de politicieni

abili și demagogi, puși pe îmbogățire rapidă, totul fiind arătat într-un stil satiric, pamfletar.
 Prima parte începe cu visul lui Baiazid de a deveni stăpânul lumii.Deșteptându-se,sultanul

interpretează visul că fiind trimis de profetul Mahomed.Este vorba despre un vis simbolic,sugerând dorința

de expansiune a Imperiului Otoman.

Această parte conține întreaga concepție a autorului despre eroismul strămoșilor și despre
justețea luptei lor contra celor care voiau să răpească libertatea și suveranitatea țării . Mircea cel Bătrân este

înfățișat ca un bătrân înțelept și simplu , comportându-se cu demnitate în fața orgoliosului Baiazid . El îl

primește pe sultan fără vorbe mari , modest și prietenos , așa cum poporul nostru și-a primit totdeauna

oaspeții . Dar refuză să i se închine și se declară gata să lupte , dacă sultanul a venit cu gândul de război .

În cuvintele lui Mircea cel Bătrân este o mare dârzenie . Baiazid însă e un cuceritor trufaș care nu admite

să fie împiedicat de nimeni în visul lui expansionist . El se laudă cu îngenuncherea unei mari părți din

Europa și îl amenință pe Mircea . Domnitorul român , fără a se lăsă intimidat , îi spune că el e purtătorul

de cuvânt al unui popor mândru și drept ce nu s-a lăsat niciodată umilit sau călcat în picioare . Îl previne

că victoria a fost totdeauna de partea celor care și-au apărat țara contra celor care au voit să le ocupe .
 Episodul următor înfățișeaza lupta dintre armata lui Mircea, mică , dar curajoasă și însuflețită de ideea
apărării pământului strămoșesc și marea oaste a sultanlui . Auzind parcă zgomotul câmpului de bătălie, vedem norul de
săgeți . La sfârșit , când dușmanul e aruncat peste Dunăre , în tabăra română se așterne liniștea victoriei . Lângă cortul
său , unul din fiii domnitorului scrie o scrisoarea „ dragei sale ” în versuri de factură populară .

Partea a doua , constituită în antiteză cu prima , este un pamflet politic , ținta sarcasmelor poetului fiind
partidul liberal , aflat în acel moment la putere .

În partea a II-a poetul redă falsul patriotism și demagogia contemporanilor în contrast cu faptele de vitejie ale
ostașilor din trecut. Eminescu critică pe falșii patrioți, pe falșii scriitori care adumbresc în mod voit gloria trecutului și a
oamenilor săi. Eminescu condamnă pe toți acei care profită de trecutul glorios, de faptele glorioase ale ostașilor români
din trecut, pentru a se acoperi ei înșiși de glorie.

Poetul construiește tabloul societății contemporane lui văzute ca un bâlci de saltimbanci comici . Capitala
țării , Bucureștiul a devenit o cetate a pierzaniei, în care celebritățile se nasc la ușa cafenelelor și se adună în parlament
ca într-un templu al spoielii la o reprezentație de iarmaroc .

Destinele țării sunt în mâinele unor conducători lacomi , egoiști și răi , străini de aspirațiile poporului pe
care-l conduc , față de care Eminescu este neîndurător . Poetul le contestă acestora calitatea de legiuitori ai țării , ei fiind
, de fapt , ctitori de așezăminte , de desfrâu și pacienți de balamuc . Pătura conducătoare este ,,un gunoi format din
plebea și iloții levantului” .

O critică necruțătoare aduce poetul și tineretului învățat la Paris , în localurile de perdiție ale faimoasei
capitale și întors în țară îmbătrânit înainte de vreme. Eminescu îi apostrofează pe tinerii cosmopoliți amatori de câștiguri
fără muncă .
 În poezie , critica socială devine invectivă .Reprezentanții clasei politice fiind numiți: pocitură , broască , smintit ,
stârpitură , fonf , flecar , gușat , bâlbâit , cocoșat și lacom , un izvor de șiretlicuri , o expresie lirică a indignării .

Poetul își exprimă disprețul față de politicienii vremii și arată că nu le poate spune nimeni, oameni.

În final, poetul îl invocă pe Vlad Țepeș, cunoscut în istorie prin măsurile sale radicale, cerându-i să vină să rezolve
dintr-o singură mișcare viciul, degradarea și nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducător.

BIBLIOGRAFIE : http://www.referatele.com
https://www.scrierile.com
T E M A S O C I A L - I S T O R I C Ă Î N O P E R A L U I
M I H A I E M I N E S C U

” Î M P Ă R AT Ș I P R O L E TA R ”
R E P E R E I S T O R I C E A L E P E R I O A D E I Î N C A R E A F O S T P U B L I C AT P O E M U L ” Î M P Ă R AT Ș I
P R O L E TA R ”

”Împărat și proletar” este o poezie reprezentativă pentru ideile sociale și politice promovate de Eminescu în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
perioadă marcată de următoarele evenimente majore:

- Reconfigurarea mediului geopolitic în urma Revoluției europene din 1848;

- Apariția și răspândirea ideilor socialiste ale lui Karl Marx;

- Impactul Comunei din Paris asupra mentalității clasei de mijloc a populației europene și a intelectualilor.

Poezia lui Eminescu conține elemente specifice ale curentelor social-politice și ideologice generate în urma evenimentelor menționate anterior,
sintetizând, într-o manieră progresistă, neajunsurile claselor defavorizate în comparație cu opulența clasei conducătoare, caracterul opresor al religiei ca instrument
de manipulare a păturilor sărace ale populației precum și îndemnul la revoltă/revoluție și unire a forțelor celor asupriți - ca unică soluție de eliberare și dobândire a
drepturilor și libertăților specific umane.
 CONTRASTUL DINTRE SĂRACI ȘI BOGAȚI

• Diferențele majore dintre situația clasei defavorizate (proletarul) și cea a clasei conducătoare (împăratul) constituie tema
centrală a poemului, fiind accentuată prin expunerea unor caracteristici:
1. Mizeria vieții proletarilor
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
2. Corupția claselor dominante
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
3. Stilul de viață opulent al clasei conducătoare
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
4. Imoralitatea clasei dominante
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
RELIGIE ȘI REVOLUȚIE

Eminescu evidențiază modalitatea în care religia a fost utilizată ca instrument politic destinat controlului și
manipulării marii mase proletare de către clasa conducătoare. Acest detaliu, care a generat multe critici, este specific ideologiei
marxiste, aflate într-o expansiune accelerată în acea epocă:

Religia - o frază de dânşii inventată Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Poemul conține și îndemnuri directe pentru declanșarea unei revoluții/revolte, acțiunea violentă fiind considerată
de Eminescu drept cel mai potrivit mijloc pentru stabilirea unei ordini sociale și politice echitabile și guvernate de principiile
justiției și egalității:

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
C O M U N A D I N PA R I S

Comuna din Paris a fost un guvern care a condus Parisul începând cu 28 martie și până la 28 mai 1871. El a
existat înaintea rupturii dintre anarhisti și marxiști, și ambele grupuri o consideră prima preluare a puterii de către clasa
muncitoare în timpul Revoluției Industriale. Discuțiile privind politicile și urmările Comunei au contribuit la ruptura dintre cele
două curente politice.
Evenimentul, deși, aparent, redus ca durată și intensitate, a marcat profund cea de a doua jumătate a secolului al
XIX-lea într-o Europă aflată în căutarea unor soluții pentru problemele majore sociale și politice cu care se confrunta. A fost prima
confirmare practică a teoriei marxiste și a deschis drumul unor transformări ideologice al caror apogeu a fost atins în secolul
următor.
Eminescu dedică patru strofe din ”Împărat și proletar” acestui eveniment, aspect din care putem deduce că poetul
nostru național a apreciat Comuna din Paris drept o mișcare politică pozitivă, probabil un exemplu demn de urmat și în plan intern.

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,

Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,

Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Eminescu ”Poezii”, editura pentru literatură, 1965;

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_din_Paris;

3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx.
 Tema social-istorica

 Poezia EPIGONII - reprezintă manifestul literar al poetului, în care Eminescu exprimă crezul său artistic. Acesta crede că prezentul poate și trebuie să
fie modelat, astfel că să atingă măcar o mică parte din ceea ce reușeau, la vremea lor, înaintașii. Autorul e convins că ideile mișcă lumea, iar printre
făuritorii ei ar fi și poeții - care dau glas năzuințelor unui neam.
 Mihai eminescu se încadrează pe sine în rândul epigonilor (”Epigon" = urmaș nedemn al unui înaintaș ilustru). Prin această asemuire, care ar trebui înțeleasă
retoric - adresată unei societăți tot mai dezaxate și rupte de valori, poetul se face distins printre contemporani. E și o modestie, dar înainte de toate o aleasă
morală.
Epigonii comentariu

 În prima strofă trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne transpune într-un tărâm edenic, într-o atmosferă de basm:
 Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e prezentă în întreaga creație eminesciană. Metaforele și epitetele primei
strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir susținea că în lirica
eminesciană exista patru motive centrale, "stele cardinale": gândirea, cântul, visul, plânsul. Gândirea și cântarea sunt dominante și în
aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima parte a poeziei închinată trecutului.
 Observăm predominarea interesului etic asupra celui estetic. Predecesorii sunt elogiați nu pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci
pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră cu care lucrau ei.
 Intr-o scrisoare trimisa lui Iacob Negruzzi , Eminescu mentioneaza “ ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si
naiva a predecesorilor nostrii si lucrarea noastra trezita , dar rece Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiei noi , si
- cred - cu drept “ . Se observa predominarea interesului etic asupra celui estetic . Predecesorii sunt elogiati nu pentru meritul intern
al lucrarilor lor ci , numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera neconstienta cu care lucrau ei “ .
 Epigonii sunt prezentaţi ca imitatori, lipsiţi de profunzime şi talent. În partea a doua, fraza sacadată, interogaţiile şi exclamaţiile retorice definesc
superficialitatea, artificialitatea şi scepticismul creaţiilor epigonilor.

 În accente satirice, ajungând până la accente pamfletare, poetul critică societatea lipsită de idealuri majore, în care i-a fost destinat să trăiască; oamenii aceştia
se caracterizează mai ales prin trăsături negative: sterilitatea sentimentală (,,simţiri reci”), lipsa inspiraţiei creatoare şi a talentului (,,harfe zdrobite”), micimea
caracterelor, amploarea viciilor, absenţa voinţei, scepticismul, anonimatul existenţelor, mediocritatea aspiraţiilor, cabotinismul (mimarea talentului),
îmbătrânirea prematură, urâţenia sufletească, deziluzia experienţelor eşuate, impostura intelectuală, veleitarismul (dorinţa de a-şi asuma responsabilităţi
nepotrivite pentru adevăratele lor posibilităţi).

 pentru aceştia religia este rezumată numai la o aparenţă (,,umbră”), patriotismul se reduce doar la frazeologia demagogică, iar cultura rămâne superficială şi
fără un adevărat fundament. Lipsiţi de orice del de convingeri intelectuale, morale, artistice ori sociale, ,,epigonii” cultivau un nihilism steril, negând finalitatea
oricărei acţiuni omeneşti. Dacă pentru generaţia de la 1848 cuvintele limbii române erau ,,sfinte” şi memorabile, pentru contemporanii lui Eminescu, ele
păreau să-şi fi pierdut înţelesurile şi expresivitatea poetică.
 Eminescu crede că atât reuşita în plan artistic a marilor scriitori, cât şi popularitatea temporară de care se bucurau unii lirici minori în epoca premergătoare
junimismului s-ar datora pasiunii acestor artişti de a cugeta şi credinţei lor nestrămutate în idealurile artei. Versurile predecesorilor exprimau atât capacitatea de a
resimţi ideile în concordanţă cu cele ale poporului, cât şi de a le transpune într-un limbaj simplu, pe înţelesul tuturor.

 Viaţa spirituală şi intensitatea sentimentelor trăite le-au păstrat înaintaşilor inimile ,,tinere”, chiar dacă unii dintre ei atinseseră bătrâneţea în epoca eminesciană.
Poetul creează chiar o imagine apocaliptică, în care timpurile reale şi-au modificat succeasiunea firească: astfel, viitorul pare să se fi consumat odată cu generaţia
valoroasă, ieşită deja de pe scena istoriei literare, în timp ce trecutul s-a metamorfozat într-un prezent caduc (trecătoe, lipsit de valoare): ,,S-a întors maşina lumii, cu
voi viitorul trece;/ Noi suntem iarăşi trecutul - fără inimi, trist şi rece...”.

 Pentru a dovedi integritatea morală a scriitorilor de altădată şi sinceritatea afectivităţii lor, Eminescu le compară sufletele cu un ,,înger”, iar inima cu ,,o liră”. Îi numeşte
,,scriitori vizionari”, capabili să scruteze cu inteligenţă, luciditate şi sensibilitate înţelesurile viitoare ale artei, precum şi destinul previzibil al societăţilor omeneşti.
Aceştia îşi dedicaseră operele nu numai contemporanilor, ci şi urmaşilor, pentru care îşi propuseseră să fie adevărate pilde morale. În ciuda vicisitudinilor existenţei lor,
scriitorii iluminişti, premoderni şi paşoptişti din toate cele trei ţări române şi-au dedicat puterea creatoare artei literare: ,,... Aţi visat zile de aur pe-astă lume de
amar...”.
 Eminescu îi consideră pe mulţi dintre autorii menţionaţi în prima parte a poemului veritabili apărători ai valorilor estetice ale neamului românesc.

 Eminescu s-a inclus între epigoni pentru a reliefa antiteza trecut-prezent, dar prin luciditatea actului critic el se disociază categoric de aceştia. Delimitarea iese şi mai
bine în evidenţă în penultima strofă, unde poezia este definită astfel: ,,Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”.

 În strofa finală, poetul adresează salutul său de adio generaţiei dinaintea lui, căreia îi recunoaşte un merit fundamental - acela de a fi realizat o lume imaginară, cea
a artei, opuse existenţei cotidiene, banale: ,,Ce clădeaţi o altă lume pe-astălume de noroi”. Eminescu regretă că adevăratele valori s-au amestecat cu impostura, că
lumea se măsoară după orgoliile indivizilor care o alcătuiesc şi că el a avut neşansa de a trăi într-o societate decadentă şi insignifiantă: ,,Toate-s praf... Lumea-i cum
este... şi ca dânsa suntem noi”. Punctele de suspensie reluate marchează cu semnul identităţii prin comparaţie - lipsa valorii morale, caracteristică atât