Literatura română, sec.

al XIX-lea
LUCRARE PRACTICĂ

„ Împărat și proletar ”
de Mihai Eminescu

În zilele noastre toate păturile sociale se pot bucura de disponibilitatea studiilor, însă cu 200
de ani în urmă acesta era un lux care puțini puteau să și-l permită. Din acest motiv o mare parte a
oamenilor erau limitați în cunoștințe. Lumea mereu a fost condusă de un grup mic al societății,
iar acest grup este reprezentat de intelectuali. Cu mult timp in urmă intelectualii puteau fi doar
aristocrații. Aceștia aveau la dispunere cunoștințe care erau determinate de avere. Lucrul dat era
util deoarece permitea nobilului să se țină la putere atât timp cât era competent să manipuleze cu
masele de oameni. Tema operei lui Eminescu nu este nouă. Cunoaștem că încă din antichitate
poporul lupta împotriva conducerii. În Roma Antică proletariatul reprezenta pătura socială de
oameni care erau liberi, săraci și lipsiți de pământuri. Păturile sociale sărace nu dispuneau de
favorurile celor bogați. Din această cauză erau multe neînțelegeri dintre patricieni și plebei.
Situația lor se înfierbânta, așa că plebeii au părăsit orașul și au lăsat întreaga Romă fără brațe de
muncă. Astfel încât patricienii au devenit vulnerabili din punct de vedere economic și au fost
nevoiți să îndeplinească cerințele proletarilor. Așa în senatul roman a apărut loc pentru această
clasă socială care avea dreptul de a striga ,,Veto! ” ca semn de deazacord atunci când nu erau
mulțumiți de unele lucruri.
În epoca modernă acest termen subînțelege ,,clasa muncitorilor salariați moderni care,
neposedând mijloace de producție proprii, sunt nevoiți să-și vândă forța lor de muncă pentru a
putea trăi. ”.
Poezia socială este destinată poporului ca o chemare la acțiune. Mihai Eminescu a contribuit
activ la dezvoltarea acestui tip de poezie, din cauza asta multe figuri politice ziceau: „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Aceștia vedeau un pericol în Eminescu, și nu în zadar. „ Scrisoarea
II” „ Un om de stat” „O, adevăr sublime” „Ai noștri tineri” și „Împărat și proletar” reprezintă
motivul calomniilor politicienilor.
Opera „Împărat și proletar” a fost creată în timpul studiilor lui M. Eminescu la Viena și
Berlin. Prima variantă scrisă la Viena purta denumirile „Proletarul” și „Ideile proletarului”. A
doua variantă scrisă la Berlin se numea „Umbre pe pânza vremii” aceasta trebuia să fie finalul
poemului „Memento mori”. Varianta finală a apărut la Iași în 1874 sub denumirea de „Împărat și
proletar”.
Titlul acestei opere reprezintă o antiteză dintre nobil și sărac. Poemul este compus din patru
părți, reprezentând tot atâtea tablouri aflate în raport antitetic. În primul și al treilea tablou este
descrisă succinct prăpastia socială dintre burghezi și proletari. În al doilea și al patrulea tema
principală este figura lui Cezar (care e singurul in viziunea poetului care ar putea propune o idee
de salvare), configureaza tema meditatiei filosofice dezvoltate de motivului literar al vieții ca vis
("Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi" este versul final al meditatiei Cezarului, dar și al
întregului poem).
Primul tablou (strofele 1-23) este un discurs în care poetul face o analiză a societății din
perspectiva ideilor marxiste atât de atrăgătoare din acel timp.
Într-o tavernă mohorâtă, un proletar cu o conștiință superioară decât a celorlalți, rostește un
discurs revoluționar care începe cu definirea proprietății ca un furt. Sunt denunțate pe rând
diferite aspecte ale putrezitei societăți burgheze în timp ce proletarii vor dreptate și lege.
În fața tuturor acestor nedreptăți, există o singură salvare- revoluția  ”Zdrobiți orânduirea cea
crudă și nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați. ”
Proletarul din poezia lui Eminescu cere ca să fie distrus frumosul, ca expresie a perversității
burgheziei: „Sfărâmați statuia goală a Venerei antice. Ba chiar îndeamnă la o distrugere totală a
monumentelor acestei civilizații corupte. Palatele, templele trebuie dărâmate, incendiate
transformate în uriașe necropole, mărturii ale măreției luptei înaintașilor. Numai după ce totul va
fi transformat în scrum, vor dispărea mizeria și bolile din lume, iar bunurile vor fi la îndemâna
tuturor”

În al doilea tablou (strofele 24-28), se afișează mult mai clar antagonismul social. Ideile nu
mai sunt emise de proletar, ci de poetul însuși care vorbește din prisma gânduilor lui Cezar . El
crede că răul deține toată puterea în lume, în persistența nedreptății și a minciunii.  El trebuie să
salute cea grupă zdrenţuită care îi face loc tăcut şi umilit pentru că „Mărirea-i e în taină legată de
aceştia, iar aceştia sunt forţa nebănuită” pe care, manipulând-o, împăraratul condamnează la
moarte pe cei care opun rezistență.
În acet tabou predomină ideile iluministe, spre exemplu conceptul de egalitate, fraternitate (Egala
flecare și să trăim ca frați) dezvoltă ideea că fiecare om are drepturi primordiale, indiferent din
ce rang provine.
Tabloul al treilea (strofele 29-32) evocă lupta comunarzilor pentru apărarea Comunei prin
descrierea luptei aprige a proletarilor parizieni. Ideea fundamentală din această parte este că
revoluţia este singurul lucru care poate să despartă cele două lumi, una care moare şi alta care se
naşte. Poporul este înfierbântat, instinctele sunt abolite, unicul lucru datorită căruia poporul încă
trăiește nu este pâinea, ci dorința nebunească de a schimba puterea de stat.
Acest tablou este plin de elemente cromatice. Autorul descrie revoluția cu multă culoare roșie,
lucru care face referire la sângele vărsat în acel timp. Aici, ca și în primul tablou, poetul folosește
tonuri antitetice, alternanța de alb-negru, liniile statuare, ca în imaginea femeilor ca „marmura
de albe, cu păr bogat și negru.”
Partea a treia este strâns legată în plan ideologic de prima parte cu deosebirea că tot ceea ce acolo
se desfăşura în plan teoretic, aici se concretizează în cel al acțiunilor.
Tabloul al patrulea (strofele 33-42) se leagă de cel de-al doilea și pezintă
meditația sceptică și pesimistică al lui Cezar. Pentru el, scopul vieții este „dorința de mărire a
omului”. Însă nu oricui îi este dat să își îndeplinească dorința. Unul devine sclav, iar altul
împărat. Ajuns ca moșneagul rege Lear, din tragedia lui Shakespeare, cu o cunună uscată de paie,
Cezarul, sprijinit de o salcie, pare că vede năluca unei flote scheletice, plutind fără scop pe mare.
Întreaga viziune a Cezarului se reduce la un adagiu  „Că vis al morții eterne e viața lumii-ntregi.”
În acest tablou putem îl putem întâlni pe Regele Lear unde este asemănat cu Napoleon al III-lea
care pierde in razboiul franco-prusac țara, așa cum regele Lear își pierde regatul în piesa
lui Shakespeare: „Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată / Cununa cea de paie îi atârna
uscată / Moșneagul rege Lear."
Mihai Eminescu a utilizat intertextualitatea atunci când l-a adăugat pe Regele Lear al lui William
Shakespeare în operă.

Opera conține un număr mare de figuri de stil:

Epitete:
„A statelor greoaie cară trebuie-mpinse”
„ Și flotele puternice ș-armatele făloase,”
„ Zidiți din dărmăture gigantici piramide”
„Atunci vă veți întoarce la vremile-aurite”
„ Ce mitele albastre ni le șoptesc ades,”
„ Plăcerile egale, egal vor fi-mpărțite”

Antiteze:
„Căci voi murind în sânge, ei pot sa fie mari.”,
„Ei tot și voi nimica, ei cerul, voi dureri”,
„Ei brațul tău înarmă ca sa lovești în tine”
„Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân”
„De ce boala si moartea sa fie partea voastra”
„ Când ei în bogăția cea splendidă si vastă”
Comparații:
„Ați mai purta osânda ca vita de la plug? ”
„Valurile sure ale mării se mișca unul pe altul, ca niște paturi de cristal prin lume prăvalite”
„Ridicându-se peste câmpiile azure, luna apare ca dintr-o tainică pădure.”
Aceste figuri de stil contribuie la întărirea aspectului stilistic al operei.
 Poemul dat conține un număr mare de influențe ideologice ale următoarelor personalități:
Arthur Schopenhauer din „Lumea ca voinici si reprezentare” și din „Aforisme” influențează
gandirea in formare a lui Eminescu. Schopenhauer consideră că toate problemele omenești sunt
din cauza egoismului, această idee o urmărim în versul dat: „Al lumii intregul sambur dorinta-i
si marirea".
Pierre-Joseph Proudhon. În 1840 acesta publică principala sa lucrare unde este pusă întrebarea
dată „Ce e proprietatea?”, la care răspunde: „Proprietatea e furt!" Această frază o întâlnim în
primul tablou unde proletarul cu altă gandire spune această frază. Exact în acest timp Franța
urma să devină primul stat socialist. Acest lucru a servit ca motiv pentru opera dată.
Ludwig Feuerbach în „Esența creștinismului” susține că: „Morți sunt cei muriți,/ Cu umbre care
nu sunt v-a-ntunecat vederea”. În secolul 19 oamenii nu se mai temeau că vor fi arși pe rug dacă
nu susțin bisericile. După iluminism mulți oameni au refuzat să creadă în Dumnezeu. Cauza
acestui lucru a servit controlul aspru al bisericii asupra societății. Biserica nu mai putea explica
tărâmurile descoperite de Columb și osemintele de dinozauri. După multe judecăți asupra
„ereticilor” oamenii au înțeles că biserica nu mai era de încredere. Interesele acesteia nu
corespundeau deloc cu interesele poporului.

Mihai Eminescu credea că poezia are un caracter profetic, el spera că ideile sale vor fi auzite.
În zilele noastre ideea de revoluție este primită cu frică. Toate răscoalele care s-au petrecut din
secolul 20 pană acum au fost abolite dur. Noi nu mai avem împărați, cei care stau deasupra
poporului au învățat cum să ne controleze mai eficient. Represiile, deznaționalizarea și abolirea
sentimentului național sunt lucrurile care ne-au stopat un timp. În „1984 George Orwell susține
că  „dacă exista vreo speranţă, ea stă, totuşi, în proli.”. Nimeni nu poate opune rezistență
mulțimii nemulțumite, multe evenimente istorice au dovedit veridicitatea acestui fapt. Iar
Revoluția Franceză s-a întipărit în veci ca un eveniment care a contribuit la dobândirea dreptății
celor care au stat sub jugul burghez secole întregi. Datorită Revoluției Franceze au început
Primăvara Popoarelor, în urma cărora țările europene au mers cu pași mici spre modernizare.