IV.

Literatura (Scriitori)

Cu siguranță, literatura română din comunism a fost profund și în totalitate influențată de

epoca în care a fost scrisă. Un prim nivel al acestei influențe este hotărât de faptul că
pentru a o publica autorul trebuia să accepte noua definiție a actului literar, a actului artistic
în general, de "inginerie a sufletelor", al cărui rol era acela de a contribui prin mijloace
specifice la formarea omului nou, la educarea acestuia în spiritul noilor realități, altfel spus
de a fi o prelungire a serviciului de propagandă. Realismul socialist, care însemna să scrii
nu ce vezi în realitate, ci ce ar trebui să fie realitatea, devine doctrina unică după 1948 și
nu puteai publica dacă nu te supuneai ei. Dacă scriitorul opta să nu i se supună, tot o lua ca
un fel de reper polemic și de aici s-a născut literatura disidentă, influențată și ea de regim,
prin chiar această necesitate de a dialoga polemic. Cea de a treia posibilitate de a se raporta
la doctrina era eludarea ei, printr-o literatură evazionistă, de cele mai multe ori minoră,
prin tematică si abordare. O varietate a scrisului aluziv, parabolic, era desigur influențată
de doctrină prin grija de a ocoli ceea ce nu trebuia spus direct.

Oricare dintre aceste posibilități uita să ia în seamă condiția esențială a actului artistic,
care este deplina lui autonomie în alegerea și tratarea temelor. Pe parcursul celor aproape
50 de ani de comunism, noțiunea aproape că se refugiase in străfundurile subconștientului
individual și colectiv și ea se regăsește cu greu și azi. Tentația de a scrie ce se vinde este un
reflex al acelei uitări a autonomiei, adică al căutării temei în străfundurile propriului eu
artistic.

Despre relația dintre literatură si comunism teoreticianul care a scris cel mai bine,
complet și lucid este fără nici o îndoială Eugen Negrici. O simplă parcurgere a titlurilor
sale fundamentale, Literatura romana sub comunism-Poezia, Literatura romana sub
comunism-Proza, Poezia unei religii politice, și Iluziile literaturii române, sunt cărți care
vor lămuri pe oricine asupra acestui subiect extrem de complex și nuanțat.

La întrebarea dacă a putut scăpa vreo manifestare literară de influența ideologiei oficiale
se poate răspunde printr-o altă întrebare: Scapă de efectele unei îndelungate ploi
radioactive vreo vietate care s-a aflat pe teritoriul afectat? Scapă desigur, dar purtând
mărcile respectivului fenomen meteorologic.
 Cenaclurile literare erau și ele pepiniere de "activiști pe terenul culturii" și numai în
măsura în care îndeplineau, fie și de formă, acest rol, și-l mai puteau îndeplini și pe acela
de atelier de creație literară autentică. Când beneficiau de îndrumarea unui mentor care
dăduse cândva solide garanții de fidelitate față de regim, micile eșantioane de literatură
liberă, cu voie de la poliție, vedeau lumina tiparului. Acea literatură dovedea mari abilități
stilistice în contrast cu sărăcia adevărurilor profunde exprimate. Și acest aspect e bine tratat
în cărțile lui Negrici.

Literatura perioadei comuniste a stat toată sub semnul realismului socialist, o doctrină al
cărei obiectiv era glorificarea socialismului și celor care participă la construirea lui. Dacă
asta era premiza, înseamnă că arta produsă sub acest comandament putea ignora realitatea.
Teoria fusese elaborată în URSS în anii treizeci. Cum în România regimul politic s-a
schimbat un deceniu mai târziu, scriitorii, artiștii plastici, aveau de acum opere-model după
care să se ghideze. Este exact ceea ce s-a petrecut. Pentru a deschide drumul unei
asemenea literaturi, era în prealabil necesară eliminarea martorilor care puteau depune o
mărturie contrară. Așa se explică scoaterea din circulație, prin arestare, demitere din
funcție, a scriitorilor prestigioși ai vremii, artiști care rafinaseră temele și se conectaseră la
direcțiile culturale ale Europei. În cataclismul care se produce, dispar T. Arghezi, L. Blaga,
V. Voiculescu, I. Vinea, Radu Gyr, I. Teodoreanu, mulți alții și își fac apariția A. Toma, V.
Em. Galan, M. Davidoglu, Eugen Frunză, Haralamb Zincă.

Valeriu Emil Galan (vezi anexa IV-1)

Valeriu Emil Galan, cunoscut și ca V. Em. Galan a fost un prozator român care a scris
romane inspirate de transformarea socialistă a agriculturii, proză de atmosferă, comedii și
reportaje.

Valeriu Emil Galan s-a născut la data de 15 februarie 1921 în comuna Săveni din județul
Dorohoi (azi oraș în județul Botoșani), într-o familie de intelectuali. S-a afirmat în
domeniul literaturii în primii ani de după evenimentele istorice din 23 august 1944. A
lucrat ca ziarist, colaborând în mod susținut la diferite cotidiane, mai ales la Scânteia, cu
reportaje despre viața nouă de după preluarea puterii de către comuniști, despre oameni și
fapte ale socialismului.

A început să scrie apoi schițe preluând teme din actualitatea socială și politică
(întovărășirile agricole, lupta revoluționară a comuniștilor în ilegalitate etc.), scrieri care s-
au făcut remarcate prin umorul lor sănătos. În anul 1950 a scris schița Calul lui Moș
Eftimie, care tratează episodul constituirii primelor gospodării agricole colective și care a
cunoscut o largă răspândire la vremea respectivă. Schița Memoriile agentului Teică Pasăre
(1951) este construită sub forma amintirilor unui agent electoral din perioada interbelică.
Este descrisă cu umor și cu o virulență satirică farsa alegerilor din timpul regimului
capitalist.

Primul roman al lui Galan, Zorii robilor (2 vol., 1950), este închinat unui moment
semnificativ din trecut - solidarizarea muncitorilor ceferiști din Pașcani cu țăranii răsculați
pentru pământ în anul 1907. Pentru acest roman, a primit în anul 1952 Premiul de Stat al
RPR.

Opera principală a lui V.Em. Galan este romanul Bărăgan (apărut în două volume în 1954
și 1959), care prezintă aspecte ale luptei de clasă de la sate pentru formarea gospodăriilor
agricole colective și de stat, precum și pentru eradicarea proprietății private asupra
pământului și mijloacelor de producție. Romanul a avut un mare ecou în epocă, fiind
introdus în manualele școlare ca lectură obligatorie și temă posibilă de examen.

V.Em. Galan a încetat din viață la data de 2 ianuarie 1995.

Romanul Bărăgan, operă principală a scriitorului Valeriu Emil Galan, a apărut în două
volume. Primul volum al romanului cuprinde un larg tablou al unui mediu social complex,
studiat în adâncime, cu o problematică foarte diversă și cu conflicte deosebit de ascuțite.
Personajul principal este muncitorul comunist Anton Filip, fost o vreme activist de partid și
devenit apoi lucrător în aparatul de stat. În toamna anului 1948 el este numit ca director al
fermei agricole „Lespezi”, situată pe malul brațului Borcea, în bălțile Dunării. Sarcina sa
trasată de partid este clară: punerea pe picioare a fermei pe care o conduce.

Anton Filip crede inițial că se va lupta doar cu fostul administrator al fermei, Răghină și
cu oamenii acestuia, care lăsaseră în paragină ogoarele fermei, precum și cu chiaburii, dar
pe măsură ce timpul trece apar și alte piedici realizării dezideratului comuniștilor:

 inundațiile - care determină luarea grabnică de măsuri de asanare și îndiguire a

bălților Dunării
 un director de fermă muncitor, Vițcu, care monopolizează mașinile și uneltele
agricole din regiune pentru a le avea mereu la îndemână, dar le lasă
neîntrebuințate, în timp ce unitățile agricole vecine au nevoie de ele
 funcționari ai administrației fermelor de stat din Călărași, birocrați cufundați în
rutină și încă neînțelegători ai „prefacerilor socialiste” din agricultură
  un moșier care vrea să-și scape ferma de la expropriere, declarând-o „fermă-
model”

Pe lângă aceste personaje, mai întâlnim și figura activistului de partid Prund, precum și
salariați cinstiți și muncitori ca mecanicul Prodan și vizitiul Mitu Cîrstei.

Dacă primul volum pune accentul pe problemele oamenilor de la ferme de stat, cel de-al
doilea volum are în centru viața oamenilor din satul Lespezi. Sunt urmărite evenimentele
dintr-o singură noapte, urmărite pe o multitudine de planuri și din diverse perspective.

Două acțiuni domină cel de-al doilea volum: mutarea inventarului fermei peste Borcea, în
fața unei primejdii de inundație și descoperirea unor manifeste subversive răspândite de
către dușmanii orânduirii socialiste care vor să creeze diversiuni chiar în momentul când
apare hotărârea partidului privind transformarea socialistă a agriculturii. Ambele acțiuni se
întretaie și se împletesc, creând o atmosferă de tensiune extremă, în care evoluează oameni
foarte diferiți, fiecare însă cu caracterul lui.

Mihail Davidoglu (vezi anexa IV-2)

Mihail Davidoglu a fost un dramaturg român, reprezentant al realismului socialist. Mihail

Davidoglu s-a născut la 11 noiembrie 1910, Hârlău, județul Iași. Este fiul Clarei (născută
Kochen) și al lui Mihail Davidoglu, muncitor. După clasele primare, familia se mută la
Galați, unde Davidoglu va absolvi Liceul Comunității israelite (1929), urmând apoi
cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București (1929-1931). Funcționează o vreme
ca învățător și profesor de limbi clasice, apoi ca funcționar în Ministerul Artelor (1945-
1948).

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în
opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea
Partidului Comunist Român”.

Posedând un meșteșug al spectacolului teatral, Davidoglu surprinde și reprezintă de la

început cerințele noii drame realist-socialiste - personaje bine conturate „pozitive” - mineri
conștienți de necesitatea făuririi noii societăți, și „negative”, burghezi „foști” care se opun,
sabotează. Conflicte puternice care se rezolvă optimist prin triumful noului, abila și
simplista retorică propagandistă, replici scurte și dure însă memorabile, limbaj accesibil
însă pigmentat cu regionalisme, versuri populare, terminologie specifică profesiilor
prezentate. Prin conceptul naiv dihotomic al conflictului și personajelor, Davidoglu a fost
un reprezentant tipic al „noului teatru”.
 Omul din Ceatal (tipărită în 1948) aducea pe scenă o lume necunoscută până atunci
teatrului, exotică nu numai prin localizare (Delta Dunării), ci și prin viața frustă, naturală,
dură, prin conflicte puternice și deznodăminte crunte între oameni simpli și tari, instinctuali
și hotărâți. Programul tânărului dramaturg era desigur „tezist”, chiar dacă bine disimulat
prin jocul excelent al actorilor. Acțiunea amestecă indistinct oameni de etnii diferite –
români, lipoveni, ruși, greci -, evoluând simultan spre conștiința de clasă și spre
solidaritate; dramele personale se estompează astfel în marea „familie” comunitară.

Cu piesa în trei acte Minerii (1949), autorul adâncește „tezele” momentului istoric,
aducând un elogiu muncii eroice până la sacrificiu a minerilor stahanoviști, care îl urmează
pe maistrul Andrei Nastai în întrecerea de a da țării cât mai mult cărbune și în
„demascarea” elementelor „dușmănoase” sau oscilante, ce se manifestă „nociv” în procesul
evolutiv al „ascuțirii luptei de clasă”.

În fine, Cetatea de foc (1950) va deveni un fel de model al dramaturgiei realist-socialist,

fiind mult jucată și intrând chiar în manualele școlare. Aici ideea de familie muncitorească
a devenit ideea de generație, continuitatea solidară a proprietății colective, a experienței și
inovației s-a transformat în profesionalism plin de abnegație („Uzina mai presus de
orice!”). Și cum acțiunea e plasată la Reșița, se exploatează conform politicii din epocă
ideea că în Munții Semenicului există o „bandă” de „dușmani ai poporului”, sabotori,
reacționari care vor să oprească mersul înainte al societății și economiei, depășirea
producției de oțel etc., ceea ce amintește de niște întâmplări de pe aceleași locuri, cu
aceiași „bandiți”, din Lazăr de la Rusca (1949) a lui Dan Deșliu.

În contextul anilor ’60, dramaturgul încearcă să se metamorfozeze, fie întorcându-se spre

istorie, ca în Horia (1956), fie restrângând acțiunea la „dezbaterea de idei”, cum
procedează în Platforma magică (1973). Dar predominanța „problemelor de producție”,
chiar dacă trecute acum în seama inginerilor, tehnicienilor, intelectualilor, și mai ales
concepția naiv-dihotomică a conflictului și personajelor datează piesele scrise, uneori
foarte ambițioase, asimilându-le tot primului deceniu al dramaturgiei „noi”, pentru care
Davidoglu a fost un reprezentant tipic.

Mihail Davidoglu a introdus în repertoriul dramatic românesc postbelic mediul industrial-

muncitoresc, unde a surprins nu numai asprimea întâmplărilor, ci și latura pur omenească.
Se numără printre primii dramaturgi români contemporani care au adus pe scenă chipuri de
muncitori: pescari, mineri, oțelari.
 Nu lipsesc nici faimoasele motive ibseniene ale „podețului" si „bulboanei", ce anunță si
de-săvârșesc sinuciderile. E prezentă până si o parafrază străvezie după celebra definiție
hegeliană a eroului tragic. Efectul bizar vine, iarăși, din suprapunerea peste subiectul
pasional a aceluia configurat de procesele tehnologice de producție minieră. Justificarea,
cu aproximative trimiteri psihanalitice, constă în faptul că „subteranului din noi" i-ar
corespunde „subteranul" minei. Cea mai interesantă piesa a lui Mihail Davidoglu, pe care
am menționat-o mai sus, cu subiect luat dintr-un alt mediu decât acela industrial, e Omul
din Ceatal (1948), al cărei nucleu îl formează drama provocată de „arșița cărnii" in
ambianța vieții arhaice din Delta Dunării. „Omul din afară", aducătorul civilizației si al
viciilor ei, tulbura definitiv aceasta lume închisă care, până la urmă, îl respinge cu repulsie.
Mai pregnante sunt scenele privitoare la morala naturală în care cred pescarii, convinși că
stihia e aceea ce absolvă ori condamnă omul, acesta primind verdictul acolo „unde-se aleg
apele, unde se aleg morții, unde se alege viața". Sugestiv este, din când în când, ca și in alte
piese, lirismul unor replici, deși nici acesta n-are, de obicei, reala funcționalitate teatrală
(„Scrumbia-i ca pescarul. Cînd i se face de drum, nu caută la vreme" sau: „Din atîta belșug
de peste, toți corbii din Cossa și-au albit pana").

Mihail Davidoglu moare la 17 august 1987, București.

Alexandru Toma (vezi anexa IV-3)

Alexandru Toma, născut la 11 februarie 1875 a fost un scriitor, poet, jurnalist și

traducător român de origine evreiască. Numele său la naștere fiind Solomon Moscovici.
Pseudonimul literar de Alexandru Toma a fost ales de Ion Luca Caragiale, în 1896, cu
prilejul publicării unui poem în revista Epoca literară. La începutul carierei literare și
publicistice a folosit și alte pseudonime, precum Falstaff, Hâncu, Crayon, Tomșa și
Endymion. În 1919, Alexandru Toma a fost ales membru al Societății Scriitorilor Români.
Licențiat al Facultății de Litere din București, a fost o vreme profesor de istorie și filosofie
la licee din București și redactor la ziarul socialist Lumea nouă.

După al Doilea Război Mondial a fost director la Editura de Stat pentru Literatură și Artă
(ESPLA). Cunoscut pentru vederile sale comuniste și pentru introducerea realismului
socialist și a stalinismului în literatura română, în 1948 A. Toma a fost ales membru titular
al Academiei Române. După aceea, pictorul Jean Steriadi l-a imortalizat pe pânză într-un
tablou numit „Academicianul A. Toma”.
 Unele poezii „realiste" ale lui A. Toma, porneau de la o știre publicată în ziarul Scânteia,
din care închega iute, indiferent la inadvertențe, un scurt poem în care faptele sunt conduse
și reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă ignorare a veridicului.

În poezia „La inaugurarea librăriei Cartea Rusă”, publicată în revista Veac nou din 10
ianuarie 1945, A. Toma celebra înființarea Editurii și Librăriei ARLUS-Cartea Rusă drept
un act civilizator major.

Vladimir Tismăneanu relatează o întâmplare la care a fost martoră jurnalista Tita Chiper:
la o vizită a lui A. Toma la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, prin
1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste” pe care
le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La întrebarea unui tânăr poet
despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt:
„Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe de Urodonal”.

La o săptămână după dispariția lui Iosif Vissarionovici Stalin, în pagina a doua a ediției
din 13 martie 1953 a ziarului Scânteia, Alexandru Toma (devenit celebru cu versurile
“imperialist american/căde-ți-ar bomba-n ocean!”) a publicat o altă „capodoperă” literară:
„Viață dați stalinistului gând!” care se încheia cu versurile:

Fii ai muncii, noi azi, sub cernitul drapel

Al partidului nostru, — înălțăm jurământ

Să dăm iureș prin crâncene stăvili spre țel —

Cu acelaș avânt stalinist neînfrânt!

Toma, ca poet de cabinet, va porni, ca atâția alții in epoca, de la o știre publicată in

Scînteia pentru a închega iute, indiferent la inadvertente, un scurt poem in care faptele sunt
conduse și reordonate după nevoia artistica a poetului într-o flagranta ignorare a
veridicului.

Este tatăl lui Sorin Toma care a publicat în ziarul Scînteia un faimos articol ce avea drept
scop delegitimarea scriitorului Tudor Arghezi. A existat suspiciunea că ar fi scris acest
articol pentru a-l da jos de pe piedestal pe Tudor Arghezi și a-l pune în locul acestuia pe
tatăl său, poetul A. Toma.
 Alexandru Toma este autorul poemului "Silvester Andrei salvează abatajul". Alături de
"Lazăr de la Rusca" a lui Dan Deșliu, este una din cele mai reprezentative poezii "de tip
nou", așa cum era dorita a fi poezia in "noul regim". In afara de povestea versificata a
minerului Silvester Andrei, A. Toma s-a mai remarcat printr-o adaptare după calapodul
vremurilor a unor poezii scrise la timpul lor de Mihai Eminescu, precum "Glossa" ori
"Dintre sute de catarge". A mai scris versuri pentru copii, reunite in volumele "Suna
ghiocel, suna clopoțel" si "Piuici si frații lui mai mici".

Minerul Boganici Neculai si vagonetarul Silvester Andrei, "fruntași in întrecerea

socialista" si buni fârtați, nu apucă să se bucure de roada bogata/frontul bogat de cărbune a
noului abataj, ca sunt surprinși de o surpare a bolții. Trupul lui Boganici este prins sub
bolovani: "Deodată, o ploaie de năruitura / Porni din înalt, si cura cu ură, / Tot mai larg
căsca moartea lacoma-i gura, / Tot mai crunt își scrâșnește deasupra-le colții, / Cu trosnet
prăvale și un stâlp, propta bolții -/ Trup tânăr, minere, sub greu-i tu pici / - Tu n-o sa mai
bocăni pe-aici Boganici." Primul gând al lui Silvester e sa fuga, "dar un geamat-cuţit crunt
in piept l-a muscat: / "Geme-un om, un tovarăș, lași sa piară-un fartat?". Conștiința de clasă
învinge și, o dată decizia luată, in șapte versuri expeditive se va consuma ceac-pac, într-o
frenezie a verbelor acțiunii, o celebra pagina de eroism socialist, comparabila, prin viteza a
consumării deznodământului, cu cele ale lui Bolintineanu: "Înșfacă trei scânduri, înșfacă
securea - / Lucrează in friguri, lunatic, aiurea - / Sub grindina morții din acoperiș, / Iute,
doua cruciș, stâlp a treia proptiș, / Și peste o clipă, inima-i țipă: / Salvat, abatajul! -
grindina stete! / Ai luptat, ai învins, ai fost om, mai băiete."

Într-o luptă acerbă cu marele poet Tudor Arghezi, fiul său, Sorin Toma, care i-a continuat
„opera” a scris celebrul articol „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” în care-l cobora
pe Arghezi în infern și-și ura tatăl spre înaltele culmi ale poeziei.

„Sorin Toma a invocat nu doar faptul că l-a scris la comandă politică, ci și lacunele sale
de cultură literară. [...] Ceea ce nega categoric era opinia generalizată că voise să-l dărâme
pe Arghezi, pentru a-l impune ca poet național pe tatăl său, A. Toma.”

Alexandru Toma a murit la data de 15 august 1954 în București.

Haralamb Zincă (vezi anexa IV-4)

Haralamb Zincă, pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman a fost un autor de romane
polițiste și cărți-document. Din mărturisirile scriitorului, aflăm că "la nici 22 de ani, a fost
unul dintre acei evrei din România care au luptat în cel de-al doilea război mondial..."
 A fost bibliotecar la ARLUS (1945-1946). A absolvit Școala de Literatură și Critică
Literară "Mihai Eminescu" (1950-1951). A lucrat ca redactor-șef adjunct la revistele
'Tânărul scriitor' și Luceafărul, redactor la Viața românească, secretar responsabil de
redacție la Gazeta literară (1962-1966) și director al Casei Uniunii Scriitorilor, din 1967.

Este autorul a peste 50 de cărți polițiste și de spionaj, fiind laureat cu Premiul Asociației
Scriitorilor din București (1971) - pentru cartea „Și a fost ora H” (Editura Militară,
București, 1971) - și cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1976).

Fiul său, Andrei (Abraham) Zincă, locuiește în SUA și e un cunoscut regizor de

telenovele latino americane.

Înainte de a se dedica literaturii detectiviste, Haralamb Zinca își orientează proza in jurul
a doua teme: Primăvara (1950), Amintire (1956) si Popasuri (1959) înfățișează, pe un ton
entuziast si într-o logica maniheistă, marile prefaceri sociale, instituirea unei morale noi,
bazate pe munca onesta si asidua. Jurnal de front (1954), Ultima toamna (1958), Un civil in
tranșee (1959), Dintre sute de catarge (1961), Palma lui Hercules (1962), Ordinul
„Stejarul" in acțiune (1965), Si a fost ora „II" (1971), Ultima noapte de război (1972) si
Dragoste moartă (1975) sunt romane si povestiri din războiul antifascist, urmărind stări
sufletești, conștiințe traumatizate, frustrări sentimentale si nostalgii reprimate, cu alte
cuvinte războiul văzut ca efect psihologic.

In proza polițistă si de spionaj, ceea ce atrage atenția cu insistenta nu e atât aventura, deci
substanța epică propriu-zisă, cât tema creatorului si a creației, reversibilitatea raportului
dintre autor si personaj, intruziunea realului in ficțiune. În O invitație după miezul nopții
(1967), Dispărui fără urmă (1973), Mapa cenușie G.R. (1977), Toamna cu frunze negre
(1978), pe un fond epic detectivistic, dezlegarea aventurii stă alături de scrierea ei, autorul
fiind detectiv ori chiar personaj.

Opera ca ficțiune interferează cu aventura ca geneză a operei, logica acțiunii si tensiunea

epică fiind surclasate de schimbarea planurilor si de permanenta confruntare dintre
pretextul real si efectul epic. Dintre prozele de aventuri, cel mai realizat pare serialul
peripețiilor lui „B-39“, deschis cu Mapa cenușie G.R. si continuat cu Toamna cu frunze
negre. Apelând la procedee si tehnici romanești modeme (romanul in roman, romanul-
reportaj) autorul creează o situație dilematica autentica prin personajul Radu Doinaș, spion
si contraspion, silit la o permanenta dedublare, la un joc deghizat periculos. Novatoare in
intenție, proza lui Haralamb Zinca nu fructifica însă eficient sugestiile, dând mereu
impresia unui amalgam epic, a unui colaj, produs inevitabil al aglomerării de fapte si al
unei abilitați romanești precare. Avatarurile constituirii cărții se confunda cel mai adesea
cu cele detectiviste într-o aventura greoaie si nebuloasa.

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de
raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni
speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume
de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc și astăzi în
bibliotecile părinților, și în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din
picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, și se ascunde de nevastă să fumeze cu
gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a
rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil
pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers
superior de spionaj când își termina romanele.

A decedat la 24 decembrie 2008 la București, după ce mulți ani a suferit de boala

Alzheimer și a fost aproape uitat. Scriitorul a fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc de
lângă stația de metrou Eroii Revoluției.