Literatura si putere

)literatura aservita ideologiei comuniste(

'Gatul' timpului se subtiaza, iar degetele omului sortit mortii s-ar zice ca alearga in
jurul acestui gat. Singur intre atatea cuvinte straine, scriitorul nu se mai regaseste in sine.
Lumea se stinge treptat in jurul sau, pentru a lasa sa transpara marile lampi interioare,
transfer neintrerupt de viata catre cuvant pana ce acesta devine egal cu viata. Astfel ca atunci
cand literatura 'intra efectiv in sensul propriu al termenului, in criza ca arta, ca institutie
sociala, ca tip special de limbaj' (Sanda Cordos- Literatura intre revolutie si reactiune),
autoritatea idealului ramane suspendata, iar omul cade prada unei aparente libertati care se
impune prin sloganuri perfide si manipulatoare, scriitorul nemaiputand fi salvatorul a carui
scut heraldic sa lumineze in intuneric.
Mica istorie a receptarii 'curentului' communism ne intareste ideea ca destinul sau
(intrarile si iesirile din canon) e dependent de starea psyche-ului, de felul cum percepe fiinta
nationala imprejurarile istorice in care se afla sau de felul cum e ajutata sa le perceapa fie de
personaje cu aura si cu virturi oraculare, fie chiar de propaganda oficiala a unui regim.
Literatura devine astfel utopie revolutionara si instrument in mainile partidului, promovandu-
se si in societatea romaneasca 'literatura de partid'. Malraux si Aragon vorbesc despre noile
teze jdanoviste din Rusia ca fiind de o remarcabila platitudine, incremenite in limba de lemn
a celui mai ortodox stalinism. Totodata, Mihai Zamfir consemneaza in studiul sau Discursul
anilor '90 ca modelul realist-socialist ce se impune in aceasta perioada a fost 'important tel
quel cu variatii nesemnificative' pretutindeni, diferentele ivindu-se mai tarziu: liberalism a la
polonaise, national-comunism a la roumaine. Instalarea regimului comunist in Romania a
insemnat interventia si controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vietii, cultura si
literatura jucand un rol definitoriu in arsenalul de dominatie, fiind politizate si subordonate
puterii. Atitudinea puterii vis-à-vis de scriitori, creatori in general (artisti) a fost una de
continuu control, organizandu-se servicii si subservicii de cenzura si de securitate. Acestora
li se adauga 'indrumarea' literaturii de catre partid si activistii sai culturali. Literatura si presa
erau supuse unei lecturi de verificare a continutului dupa alte criterii decat cele estetice sau
jurnalistice. Nicolae Manolescu, in Istoria critica a literaturii romane, evidentia faptul ca
accentul a fost pus pe traditia reprimarii libertatii de expresie, a opiniei, ceea ce a condus la
concluzia ca nu e nimic nou sub soare in cenzura comunista.
Astfel ca literatura aservita ideologiei comuniste, chiar daca termenul de 'literatura' a
fost golit de sensul sau de baza se caracterizeaza prin 'indrumarea' literaturii de catre partid,
utilizarea unor genuri si specii literare pentru slujirea ideologiei comuniste, impunerea unor
scriitori si critici fideli regimului, eliminarea celor care se abateau de la 'linia' trasata de
partid, creatorii impartindu-se in doua mari categorii (sustinatori si nesustinatori ai
comunismului). Literatura, considera Dobroliubov, 'devine un instrument al dezvoltarii
sociale: i se cere sa fie nu numai limba, dar si ochii si urechile organismului social'.
Momentul cheie al acestei perioade de tranzitie ar putea fi considerata polemica din
jurul ideii de criza a literaturii. E o mise-en-abime a intregii perioade precomuniste. Totul
incepe cu un articol al lui Virgil Ierunca din Romania libera in care ii acuza pe scriitorii
varstnici ca nu percep exigentele lumii noi, incapabili de adaptare si lamentandu-se pe tema
falsa a lipsei de libertate. Replica ii este data de Caraion care ii atrage atentia asupra
ingradirii libertatii ce provine din criza culturii. Dezbaterea se polarizeaza in mare parte dupa
aceleasi criterii (sustinatori si nesustinatori ai ideologiei comuniste); Caraion este sustinut de
Arghezi, Tonegaru, Cioculescu, Streinu, Teodorescu-Braniste, iar Ierunca de Paraschivescu,
G. Calinescu, Gala Galaction, Cezar Petrescu si altii. Realitatea insa este clara: partidul-stat
dirijeaza intreaga viata sociala, politica si economica. E. Negrici vorbea despre 'poezia unei
religii politice'; toata cultura din aceasta perioada reflecta o religie politica.
Peisajul literar din timpul comunismului poate fi prezentat in cateva etape considerate
lustru de tranzitie spre literatura ulterioara: etapa stalinista, etapa relativei liberalizari si etapa
comunismului nationalist. Specificul primei etape este determinat de regimul politic de tip
fundamentalist si sovietizare impuse de Stalin in Romania. Literatura are o singura
dimensiune: de propaganda si de agitatie fiind investita cu misiunea istorica de a exprima, de
a trasnmite si de a impune ideologia de partid. Pentru a denumi acest tip de literatura au fost
preluate doua formule din Uniunea Sovietica: proletcultismul (fondatorul sau este
Bogdanov) si realismul socialist.
Proletcultismul va fi la moda si in societatea romaneasca, termenul referindu-se la o
organizatie muncitoreasca cultural-educativa cu caracter de masa. La noi insa,
proletcultismul nu va fi niciodata o avangarda veritabila ca in Rusia, ci numai cliseul unei
arte fara traditie si extrem de conservatoare formal. 'Democrat inseamna astazi, intr-un sens,
aparator al libertatilor si, in altul, sugrumator al lor' (N. Carandino- Dreptatea).
Realismul socialist desemneaza conceptia de arta de tip doctrinar, oficial, impunandu-
se o alta relatie cu trecutul. Literatura intra sub o stare de cenzura totala, facandu-se din
recomandare obligatie, interzicand sau completand textele, pentru ca cenzura comunista a
fost o veritabila industrie de control, aservire si manipulare a ideilor oamenilor. De
asemenea, sa nu uitam ca realismul socialist a inlocuit in Uniunea Sovietica un concept
ideologic drag asociatiilor literare desfiintate, si anume 'metoda de creatie dialectico-
materialista'. 'Arta sa coboare in mijlocul vietii!', pretindea G. Calinescu, devenit promotor al
luptei contra 'turnului de fildes'. Realismul socialist impune artistului o reprezentare istorica
adevarata a realitatii concrete in dezvoltarea ei revolutionara, precum si educarea ideologica
a muncitorilor in spiritul socialismului, ceea ce inseamna arta in slujba revolutiei. Operele
erau marcate de un maniheism sui-generis (principiile estetice care tin de adoratio si
imprecatio). Eugen Negrici le asemana pe cele dintai cu un 'exercitiu zilnic de pietate', iar in
celelalte vede 'drogul invidiei si al urii', cultivat in blam, damnare, vituperare si anatemizare.
Stalin il definea pe scriitor ca 'inginer de suflete', iar critica se definea ca un jandarm al
partidului. Etapa stalinista inseamna pentru literatura romana aplicarea teoriei celor doua
culturi. Rasuna, astfel in epoca versuri si imnuri dedicate partidului si conducatorilor
comunisti: 'Unde-I el si fratii lui,/Flamura partidului,/Nadejdea poporului/Unde-i el
Gheorghiu-Dej,/Cu tovarasi-i viteji?'(Eugen Jebeleanu) sau 'Totusi in sufletele noastre-I
dimineata,/si primavara-si joaca blanda stralucire:/ Azi STALIN are saptezeci de ani de
viata! (…) Cu slove mari de flacara si lava:/Slava lui STALIN, dragoste si slava!'(Marcel
Breslasu).
Aceasta etapa a insemnat si aparitia catalogului Publicatii scoase din circulatie, scena
literara devenind o infruntare intre scriitori. S. Cioculescu il desfiinteaza pe Bratescu-
Volinesti ('batranul narod'). Demolarea lui Arghezi, Blaga, Barbu duce la fabricarea unor noi
poeti emblematici, A. Toma sau D. Th. Neculuta. Printre exclusi se numara si Maiorescu,
Lovinescu, Goga, Hortensia Papadat-Bengescu, Bacovia, Rebreanu. Geo Dumitrescu nu mai
proclama libertatea de a trage cu pusca in vechiturile literare, ci 'solidaritatea cu taranii si
muncitorii'. E. Jebeleanu le aminteste 'carturarilor' ca nu mai sunt 'niste personagii de lux sau
niste acrobati ai ideilor', ci niste 'muncitori intelectuali'. Exceptiile insa nu lipsesc, in aceasta
perioada aparand cateva dintre cele mai importante romane: Bietul Ioanide (G. Calinescu),
Morometii, vol I (Marin Preda), Cronica de familie (Petru Dumitriu), Groapa (Eugen Barbu).
 Etapa relativei liberalizari se caracterizeaza prin diminuarea controlului ideologic
asupra teritoriului liric, temele impuse sa nu mai fie unice si obligatorii. Altfel spus, unica
misiune a poeziei sa nu mai fie de a insufleti, prin mesajul ei, crezul inalt al partidului. Se
propune un nou gen literar printr-o metoda de a contracara cenzura. Necunoscut inainte,
acest organism amfibiu a reusit sa reconditioneze forme de expresie anterioare sau chiar sad
ea nastere unora noi, cum ar fi aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopica, parabola,
precum si noi moduri de lectura. Proteica si cameleonica, avand ca Ianus Bifrons doua fete,
aceasta literatura pune astazi o mare problema. Numai citita intr-un anumit cod de catre
lectorul contemporan, ea isi dezvaluia pe de-a-ntregul intelesul. Scriitorii autentici au gasit
mereu metode de a-si asigura un teritoriu propriu de creatie, de a face cat mai putine concesii
estetice si ideologice timpului in care au scris.
Proza, insa, in aceasta tentativa de liberalizare continua sa contribuie la sustinerea
politicii de partid abordand cu predilectie tema luptei dintre nou si vechi si istoria nationala,
prin reluarea cultului eroilor. Cele doua arii tematice ale prozei sunt continuate in etapa
comunismului nationalist cu intentia transparenta de a justifica politica ceausista si noul tip
de revolutionar-cel care legitimeaza regimul politic comunist. 'Proza cu activisti' prin care
acest personaj apare fie ca victima, fie ca fiinta profunda si proza de inspiratie istorica
asigura politizarea literarului. In Iluzia literaturii romane, Eugen Negrici vorbeste despre o
'mimare a continuitatii si normalitatii' pe care comunismul vrea sa o afiseze. Unii
comentatori au facut distinctie intre literatura aservita regimului si literatura tolerata de
regim (literatura propriu-zisa care se supune normei estetice) pentru a putea puncta
raporturile scrierilor din aceasta perioada cu politicul. Teleologia marxista (paradisul
comunist) are o esenta tot asa de inanalizabila ca si pariul crestin pe viata de apoi sau al
fundamantalistilor islamici pe sacrificiul individual suprem.
Intreaga perioada desemneaza o inchisoare a intregii arte, o inchidere in cosciug a
spiritului si gandului uman care nu mai are voie sa umble slobod prin colturile cele mai
misterioase ale universului. Sloganul „EXIST/ PRIN ŢARA ŞI PARTIDUL NOSTRU
COMUNIST” reprezintă crezul pe care trebuie să-l poarte în suflet fiecare cetăţean. Expresii
comuniste si ingraditoare de libertate precum acest slogan distrug orice şansă la
individualitate, unicitate şi originalitate.Nu oferă oamenilor decăt o singură posibilitate de
existenţă,şi anume,o existenţă doar prin ideile comuniste şi doar pentru 'binele' întregii
naţiuni,tara şi colectivitatea fiind puse mai presus de individ.A fost si va ramane in istoria
noastra un intuneric abisal din care am putut iesi la lumina adevarului numai prin lupta,
intrucat 'infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele
infrangeri, sunt renuntarile la vis' (Radu Gyr).

Neomodernismul
 Nichita Stanescu
Motto: 'Asa ma bantuie cu voluptate punand pe fruntea mea
stigmat si mir/ amanta fara patima, Ideea' (St. Aug. Doinas)

Ce este poezia? Un fior, un joc viu al gandului. Ce este versul? Structura geometrica
a gandului, o lentila care mareste intensitatea cuvantului. Ce este tehnica poetica? Nu
inseamna ca sunt poet daca inteleg si definesc; tocmai pentru ca mai exista cremenea si
amnarul, poti sa stii cum sa faci scanteie, dar trebuie sa ai si puterea harului. Ciocnirea
cuvintelor, partea hipnotica, magicul, impletirea care consolideaza 'cuvinte potrivite'(T.
Arghezi) pentru veacuri- iata cateva dintre elemente ale unei orchestratii simfonice
armonioase, vals si jazz-band de stari sufletesti.
In contextul in care marii poeti interbelici sunt marginalizati ori interzisi, Eminescu
insusi e cenzurat in virtutea noii ideologii, iar poezia proletcultista are un aspect rudimentar,
cu semnificatii paupere cu totul conventionale, lipsite de efect estetic si de interes in ordinea
cunoasterii artistice, isi face loc in diacronie si stagnare o 'restaurare goetheeana' un
modernism sui-generis, autentica resurectie a lirismului pur un curent novator numit
neomodernism. Dupa o perioada arida, in care dogmatismul lozincard impusese o poezie
didacticista, materializata in simple reportaje lipsite de fior afectiv are loc o revigorare a
liricii. Paradoxul noii poezii este 'de a fi un <remake> modernist, alimentat de acea parte a
liricii interbelice care prin Blaga, Barbu, Bacovia sau Arghezi se afla cel mai departe de
poezia referentiala' (Nicolae Manolesc), altfel spus, tot ceea ce era valabil in modernismul
interbelic mai putin avangarda. Autentica resurectie se produce odata cu aparitia generatiei
'60, anticipata de Nicolae Labis si odata cu N. Stanescu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Marin
Sorescu, Ana Blandiana etc, poezia reinnoada firul istoric, rupt de proletcultismul anilor '50
cu poezia modernista interbelica, pura, evazionista, elitista, dificila si ermetica.
Poezia acestei generatii 'aduce cu sine taria unei tinereti sufletesti, dornica de a se
afirma'(Marin Bucur) si este una axata pe problematica eului, o lirica antropocentrica in care
universul graviteaza in jurul fiintei creatoare dandu-i aceasteia iluzia situarii intr-un spatiu
privilegiat. Sub aerul de divagatie colocviala, de persiflaj si de desacralizare a miturilor se
ascunde o meditatie 'tragica asupra destinului vesnic periclitat al omului' (M. Martin),
lexemul incercand sa ghideze fiinta in competitia contra timpului, a fortelor ostile ale vietii,
competitie tradusa de Marin Sorescu in termenii unui joc de sah: 'Eu mut o zi alba/El muta o
zi neagra'. Printr-o fuzionare de tehnici si idei: expansiunea imaginatiei de la luciditate la
fantezie, sensibilitatea si ironia, confesiunea metaforica a omului contemporan intr-un
univers afectiv, trasaturi ale neomodernismului, se reface treptat puzzle-ul unei literaturi
veritabile.
'Buzduganul unei generatii'(Eugen Simion), acestei generatii,particularizand, Nicolae
Labis este poate primul poet care vrea sa redescopere sursele lirismului autentic, revigorand
expresia poetica si inducand prospetime si candoare intr-un peisaj literar de o ariditate
flagranta. Printr-un dinamism al viziunii si o naturalete creatoare, poezia sa incearca sa
sesizeze, din perspectiva intelegerii si empatiei contradictiile si paradoxurile realitatii intr-un
demers prin care treptele intelegerii umane sunt convertite in traire liminara de cea mai pura
esenta afectiva: 'cand amintirea-n fata ca pe-un covor astern/Vad c-am trecut odata si eu
acest infern!/Impleticit in alge de lene si de vin/Neinsotit de nimeni pe neguroasa cale/Am
descifrat misterul otravilor de crin'. Ascultand deopotriva de glasul epocii si de vocea sa
interioara, Labis construieste in poemele sale viziuni de o cuceritoare candoare, dar in Omul
comun, spre exemplu, configureaza o confruntare dramatica a fiintei umane cu demonii care-
i ameninta integritatea morala.
In vreme ce Nicolae Labis, poet insetat de real, dar si 'spirit al adancurilor', s-a impus
in poezia romaneasca prin timbrul adolescentin al versului, prin reflectia grava asupra lumii
si a conditiei umane, Nichita Stanescu, 'un vitalist cast si vibrant'(Marian Papahagi), creeaza
un spatiu concomitant al rupturii si al continuitatii. Astfel ca pe de o parte, poetul refuza
programatic, poezia didactica si epica ce 'canonizeaza realitatea' si pe de alta parte, preia, cu
firesti nuantari, experienta liricii interbelice pe care o integreaza in propriul sau sistem poetic
ca pe o acceptare si asumare a insasi esentei poeticitatii.
'…Nichita Stanescu nu este numai un versificator diabolic de abil, un poet inspirat si
original, este si un teoretician al poeziei', consemna Eugen Simion in prefata volumului
Opere. Acestei asertiuni, parca ii da replica Gh. Grigurcu, in Amurgul idolilor scriind ca
'Nichita Stanescu e cea mai mare iluzie a criticii noastre actuale'. Cert este ca receptarea
poetului si creatiei lui stau inscrise intre aceste doua extreme. Imaginarul realist-socialist este
la el, difuz, neconturat, alunecand in fundalul poeziilor precum expeditia lui Xenophon in
frazele poetice din Anabasisul lui Saint-John Perse, o particularitate a operei sale fiind aceea
ca exista o 'corporalitate' rezistenta in toate volumele sale, aripile, umerii, tamplele, gleznele,
fruntea etc, toate alcatuiesc o anatomie foarte personala, neputandu-se deosebi ce este
autentic si ce este doar rod al imaginatiei.
Nichita Stanescu a desavarsit libertatea lexicala, sfaramand toate barierele, desfacand
toate chingile, deznodand toate nodurile, cuvantul fiind alfa si omega creatiei sale. La o
cercetare sub lupa a scrisului sau remarcam ca 'necuvintele' lui nu sunt altceva decat
cuvintele in deplina libertate estetica si remarcabila, o 'comuniune intru sunet, interferenta
sui generis a undelor ce se propaga de la o entitate la alta, raspuns al eului ca ecou la apelul
universului si ecou al lumii externe la mesajele subiectului' (Ion Pop- Nichita Stanescu-
spatiul si mastile poeziei). Intr-o epoca de limitare a drepturilor, a exprimarii, chiar si a
gandirii, acest poet de avangarda post festum reuseste sa ofere libertate prin cuvant si un
sentiment eliberator care a facilitat receptarea unui sistem autoritar si nedrept.
Primele sale carti (Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor) sunt peremptoriu o
adevarata mitologie a identitatii. In aceasta lume a inceputurilor in care constiinta ia act, cu
exultanta participativa, de miracolul existentei, coincidenta intre traire si rostire e aproape
desavarsita. Este ca si cum silueta obiectelor s-ar rasfrange fara rest, instantaneu, in oglinda
gandului poetic, dupa cum cuvintele poetului ar dobandi substantialitate, materialitate si
savoarea obiectelor, in sensul in care N. Manolescu vorbea despre lirica nichitastanesciana
ca de o 'poezie care se face pe sine ca obiect, intr-un continuu schimb de materii cu lumea'.
Raportandu-se universului, poezia Varsta de aur a dragostei (din vol. O viziune a
sentimentelor) este un elogiu adus sentimentului erotic care invadeaza intreaga fiinta,
schimband fata lumii si ordinea lucrurilor: 'mainile mele sunt indragostite/ vai, gura mea
iubeste/ si iata, m-am trezit/ ca lucrurile sunt atat de aproape de mine/ incat abia pot merge
printre ele/ fara sa ma ranesc'. Poetul stie ca iubirea e 'un sărut furat, un zâmbet inocent, o
îmbrăţişare pătimaşă şi un suflet smuls din piept'(Octavian Paler). E un 'dans' printre
lucrurile lumii create de Nichita Stanescu, care vin tot mai aproape, sufocante, amplificand
dorul launtric, e o adevarata 'odisee sentimentala' catre un paradis imaginar. Aceste prime
poeme ne arata 'fata sa ludica, iradianta, miturile pasesc inca timid prin poem, versul,
muzical si imprevizibil, e infasurat intr-un imagism de esenta prerafaelita'(Eugen Simion-
Scriitori romani de azi, vol I). Sentimentele sale capata corp, se izbesc unele de altele, se
rotesc, se ranesc venind in contact cu lucrurile, altfel spus, par la fel de materiale ca materia
din care este alcatuita lumea: 'Alergand, alergand mi se-nteteau muschii, /Scheletul alb ce-l
tin in mine,/ ca marmora lui Michelangelo statuile'(Continuitate).
I. L. Caragiale definea omul ca fiind un suveran glorios de coroana lui care este
gândirea, şi tot atât de sceptrul lui care este expresia, insa numai iubirea ii confera avantul de
a-si depasi limitele. De la aceeasi intensitate pleaca si poetul Nichita cand scrie poezia
Leoaica tanara, iubirea. Sentimentul iubirii este tratat in penita gratioasa, cu delicatetea si
fragezimea desenului metaforic, iar intreaga natura capata irizari ale fantasticului, se
transfigureaza sub imperiul trairii erotice: 'Leoaica tanara, iubirea/mi-a sarit in fata/Ma
pandise-n incordare/mai demult. Coltii albi mi i-a infipt in fata/m-a muscat, leoaica, azi, de
fata'. Poetul are, cum observa si Mihail Petroveanu, capacitatea de a redimensiona
elementele, de a le conferi o lumina aparte: 'Ca si fiinta, universul se dilata. Pamantul si cerul
capata elasticitate, extinzandu-se si comprimandu-se dupa voie. Luna, stelele, soarele stau la
indemana beneficiarului'. Erosul, realizeaza prin actiunea sa de transcedere a datelor
senzoriale, o idealizare a fiintei indragostite, o sacralizare a sa: 'Mi-am dus mana la
spranceana,/la tampla si la barbie,/dar mana nu le mai stie//Si aluneca-n nestire/pe-un desert
in stralucire/peste care trece-alene/ o leoaica aramie/ cu miscarile viclene/inc-o vreme/si-nca-
o vreme'.
Intreaga sa creatie sta sub semnul revelatiei si al subiectivizarii, pentru ca Nichita
Stanescu 'se sufoca in propriul sau eu, si ceea ce il caracterizeaza in primul rand este
aversiunea sinelui fata de sine, greata de unicitate' (Valeriu Cristea- Interpretari critice).
Astfel ca sentimentul trezirii constiintei semnifica, in fond, revelatia cunoasterii ce poate fi
explicitata mai curand ca o renastere, o zamislire ce pune laolalta, intr-un intreg
indestructibil, subiectul si obiectul, eul si lumea: 'O dunga rosie-n zari se iscase/si plopii,
trezindu-se brusc, dinadins/cu umbrele lor melodioase/umerii inca dormind, mi i-au atins'
(Dimineata marina).
Volumul In dulcele stil clasic propunea o intoarcere a poetului spre clasicitatea
simtirii si a expresiei, dar si o anume inclinatie spre o retorica aparte a versului, fapt remarcat
si de Eugen Simion care scria ca acest volum 'arata un Nichita Stanescu mai tandru si
sentimental si, pana la un punct, mai retoric', poetul punand in versurile sale 'ah-ul si oh-ul
lui Ienachita Vacarescu', varsand 'cu prefacatorie lacrimi in niste jalalnice romante de o
simplitate rafinata'. Este desemnat nexul dintre eul liric si univers, prin elemente
emblematice si sugestive pentru complexitatea lumii: 'Dintr-un bolovan coboara/pasul tau de
domnisoara/ Dintr-o frunza verde, pala/pasul tau de domnisoara.//Dintr-o inserare-n
seara,/pasul tau de domnisoara./Dintr-o pasare amara/ pasul tau de domnisoara'(In dulcele
stil clasic).
Supunand cuvintele unui 'laser lingvistic', Nichita creeaza 'necuvintele' care sunt si
ele tot cuvinte, insa nu unele oarecare, ci cuvinte-epitete, cuvinte-metafore, cuvinte-imagini,
cuvinte-simboluri. Astfel ca acestea pun in scena, in poezia Necuvintele din volumul
omonin, o drama a alienarii. Lexemul, neputincios instrument al cunoasterii umane, nu poate
reda aspectele atat de subtile si de diverse ale existentei, in toata plenitudinea lor. Prin
necuvinte, comunicarea cu lumea devine mai degraba interferenta, corespondenta, dialog
direct: 'El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete/ Eu am intins spre el o mana ca o
frunza cu dinti./El a intins spre mine o ramura ca un brat./Eu am intins spre el bratul ca o
ramura./ El si-a inclinat spre mine trunchiul/ca un mar./Eu mi-am inclinat spre el umarul/ ca
un trunchi noduros'. Dupa momentul de comuniune si de identificare, starea de individuatie
revine, alteritatea se reinstaureaza, extaza se preface iarasi in staza, poezia culminand astfel:
'Eu am ramas un pom singur./ El/un om singur'.
 Parafrazandu-l pe Paul Valery, poezia e o artă a limbajului, anumite combinări de
cuvinte care pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică.
Poezia Testament ce ne aminteste de poezia cu acelasi nume a lui Tudor Arghezi, are toate
atributele unei 'ars poetica'. Pentru Nichita Stanescu, scrierea poemului este echivalenta cu
edificarea propriului destin. De altfel, 'scrierea cu sine' este o metafora frecvent valorificata
de autor. Verbul devine, in viziunea poetului, sinonim cu trairea, avand virturi terapeutice cu
care mantuie de raul ontologic: 'Ma carpesc cu vorbe, cu substantive,/imi cos rana cu un
verb,/Nobile paleative de serv.//Iti scriu cu trupul meu viata/si mersul stelelor ti-l
scriu/Vocala cea mai lunga este ata/cu care mortu-l cos, de viu'.
Daca primele sale volume pastrau imprimata caligrafia realist-socialista, aparitia
celor 11 elegii, marcheaza punctul in care se realizeaza o cotitura, o ruptura de creatiile
anterioare, acestea fiind considerate poezia pura a neomodernismului. Poetul roman, 'afectat
in tinerete ca a gasit toate locurile ocupate, a inventat un nou spatiu, numai al lui, care insa a
devenit imediat si al nostru, al tuturor', scria Alex. Stefanescu, iubitor de versuri
nichitastanesciene, in Introducere in opera lui Nichita Stanescu. Exempli gratia, A cincea
elegie, intitulata si Tentatia realului, descrie un tribunal al naturii care-l condamna pe om sa
redevina mar, frunza, pasare, instaurandu-se o stare de criza a subiectului in fata
multiplicitatii universului, in fata alteritatii lumii. Eul liric asista la un 'proces' intentat
omului de catre elementele cosmosului: 'N-am fost niciodata suparat pe mere/ca sunt mere,
pe frunze ca sunt frunze,/pe umbra ca e umbra, pasari ca sunt pasari/ Dar merele, frunzele,
umbrele, pasarile/s-au suparat deodata pe mine'. Stilistic, poezia se impune prin aceeasi
viziune specifica intregii sale creatii, in care fervoarea ideii este modelata in termenii unei
vitalitati extreme a vocabulei poetice, declarandu-se astfel un iubitor de abstractii.
Parafrazandu-l pe Alex. Stefanescu, cifre si litere, infinitive lungi, figuri geometrice, notiuni
din diferite stiinte intra in mod current ca niste fire transparente in tesatura poeziei sale.
Poetul cel mai usor de recunoscut si cel mai greu de confundat dintre toti a creat o
limba poetica la fel de libera ca pasarea cerului, fapt ce, datorita epocii sale, ii confera si mai
multa admiratie. Si-a trait viata cu intensitate nu doar prin poezie, ci si in realitate, impresie
ce ne-o lasa o afirmatie a sa: 'De aceea, pentru mine muntele - munte se zice. De aceea,
pentru mine iarba - iarbă se spune. De aceea, pentru mine izvorul izvorăşte. De aceea, pentru
mine viaţa se trăieşte'. Lirica sa circumscrie, in liniile sale definitorii, un spatiu de
complementaritate, in care identitatea si alteritatea sunt termenii unei ecuatii existentiale si
gnoseologice, a carei solutie ar putea fi data de poetica 'necuvintelor', total inovatoate in
literatura romana neomodernista. El anticipa inflacararea cu care toti tanjim maretia, iubirea,
cunoasterea si vrem sa traim intens, putandu-ne exprima fidel aceste dorinte recitand
versurile poeziei Cantec: 'Du-ma, fericire, în sus si izbeste-mi / Tâmpla de stele, pâna când /
Lumea mea prelunga si în nesfârsire / Se face coloana sau altceva / Mult mai înalt si mult
mai curând'.
.