POSTMODERNISMUL

In universul literaturii apar acesti simandicosi si intoleranti care voiau a sugera ca se

simt bine fara nicio clasificare, inotand intr-o suava orbecaiala catre limanul destinului, dar
pe care ii numim postmoderni. Acesti 'scribi ironici si melancolici' (R.G.Teposu) creeaza si
consemneaza in condica fabuloasa a bibliotecii Babel o literatura ludica si ironica care se
'cantoneaza in nesfarsite discursuri'(Gianni Vattimo) asupra vidului, kitsch-ului si propriei
morti. Parafrazandu-l pe Andrei Plesu, postmodernismul este criza alergatorului care iese din
cursa pentru a se intreba daca alergarea are cu adevarat sens, daca este o valoare in sine.
Marile experiente ale secolului XX- razboaiele mondiale, miscarile de eliberare ale
populatiilor colonizate, revolutii sociale- au produs o schimbare profunda de atitudine fata de
proiectele progresului uman promise de modernitate. Filosoful Jean Francois Lyotard
analizeaza cauzele acestei rupturi in raport cu modernitatea in studiul La condition
postmoderne. Rapport sur le savoir trasand o linie clara intre modernism si postmodernism,
concluzionand ca daca primul se baza pe adevar, cunoastere, progres, al doilea pierde
increderea in ele si le pulverizeaza in 'mici naratiuni' partiale, limitate. Ca notiune definitorie
a culturii, artei si literaturii postmoderne, Ihab Hassan combina cuvintele 'indeterminacy' si
'immanence'(Alfa si Omega) ajungand la termenul ce il defineste cel mai bine, acela de
'indetermanence' pentru ca postmodernul nu creeaza, ci mimeaza.
Arnold Toynbee, in Studiul istoriei, ii plaseaza incipitul dupa prabusirea utopiei
iluministe si proliferarea culturii de masa. Pentru el, posmodernismul inseamna irationalitate,
nedeterminare si anarhie, tip de lectura preferat de majoritate, idée pe care o dezvolta si Paul
Valery in Varietati 2. Sositi prea tarziu la masa festinului, in ideea lui Jorge Luis Borges ca
'totul este scris', poetii si prozatorii postmoderni devoreaza cu lacomie formele concrete ale
realului din noile spatii in care s-au instalat. Conform observatiei lui Umberto Eco,
'trecutul,de vrem ce nu poate fi distrus, pentru ca distrugerea lui duce la tacere, trebuie sa fie
revizuit cu ironie, cu candoare'. Altfel spus, literatura duce la o 'transparentizare' a
lumii(Gianni Vattimo), la constientizarea lucida a mintii omenesti. Spre deosebire de
curentele literare si artistice anterioare, care s-au definit polemic fata de traditie,
postmodernismul adopta o atitudine diferita fata de ea, considerand-o resursa de creatie,
pasibila de a fi valorificata in cheie ironica sau ludica. Acest tip de atitudine este expresia
unei reactii fata de miscarile de avangarda, fundamentate de delegitimitarea traditiei. Astfel
ca, istoria devine moale aidoma ceasurilor lui S. Dali, torsionata, alterata, posmodernii
propunand un climat sinistru de 'strangere a surubului' in jurul realitatii.
In literatura romana, generatia care se instaleaza intr-adevar pe teritoriul
postmodernismului roman este asa-numita 'generatie '80' sau 'optzecistii', continuata chiar de
alti nou-sositi in campul literar. Acest grup de scriitori cultiva cu insistenta ideea de
generatie ('cea mai culta generatie postbelica', spune Gh. Craciun), de 'desant' in mijlocul
unui teritoriu strain, unul din volumele lor collective numindu-se chiar Desant. Sunt tineri
poeti si prozatori scoliti estetic in 'Cercul de critica' al lui Eugen Simion, 'Cenaclul de Luni',
condus de N. Manolescu, 'Cenaclul Junimea' al lui Ov. S. Crohmalniceanu, formati in jurul
unor reviste novatoare in plin regim comunist. Generatia '80 se afirma prin nonconformism,
consecinta in mare parte a conditiei istorice de generatie sacrificata si exclusa social si
politic, dar, in acelasi timp, conectata la cultura si literatura timpului ei, aflata in relatie cu
'biblioteca lumii', aceasta generatie fiind expresia postmodernismului romanesc.
Romanul postmodern se dezvolta in literatura romana prin reprezentantii acestei
generatii, din care fac parte in primul rand Mircea Nedelciu, Mircea Cartarescu, Ioan Grosan,
Al. Musina, George Cusnarencu, Daniel Vighi, Bedros Horasangian. In scrieri cu caracter
demonstrativ si polemic, epica devine autoreferentiala, importante fiind actul de a scrie,
relatiile naratorului cu textul, trecerea de la conditia de creator la cea de narator, pozitia fata
de text, relatiile din interiorul textului. Privitor la proza postbelica, Mircea Nedelciu
consemna ca acesti autori desfasoara 'o activitate textuanta prin care se poate interveni
constructiv in lume si nu produc o textualitate opusa lumii'. Citind grosso modo naratiunea
postmoderna si tinand cont si de parerea lui Nedelciu, remarcam ca accentual cade pe
mecanismul scrierii mai mult decat pe obiectul ei; semiologii spun ca tesatura literara in care
lumea concreta trebuie prinsa precum un paianjen, este un text, o 'practica semnificanta'
pentru ca lumea isi traieste convulsia fireasca tel quel, fara farduri si fara stilizari. Pe retina
prozatorului se formeaza imaginea reala, fizionomia naturala. Mircea Nedelciu insusi nu lasa
lumea sa iasa de sub chingile spiritului teoretic, universul sau avand carnatie (exempli gratia
Tratament fabulatoriu). Interesant prin sinceritatea, veridicitatea si palpabilitatea textuala,
este si romanul lui Tudor Danes, Pescuit de pastravi vinerea, in care spiritul analitic este
undita cu care agita apele amintirii, intamplarile fiind ca o 'madlena proustiana' in valurile
spumoase ale memoriei. Stilul prozatorilor postmoderni este bine definit. Exempli gratia,
prin prozele lui Bedros Horasangian circula acelasi sange precum in venele unor surori
siameze, desi privirea lor este indreptata mereu in directii opuse. Literatura este diversificata
in aceasta epoca si imbina poate cele mai diverse tipologii. Se defineste ca un Turn Babel in
care 'Faust poate sta la taclale cu Cracanel, iar Hamlet poate juca sficiu cu Tololoi, orice este
posibil'(Radu G. Teposu).
Mircea Cartarescu, a carui vorbire neobosita rasare dintr-o viziune lirica remarcabila,
in studiul Postmodernismul romanesc consemneaza aparitia acestei 'black hole' in viata
nationala, avand convingerea ca noul current are 'o istorie si o traditie proprie ajungand pana
la originile literaturii romane'. Aici el scrie formula unui poem standard optzecist si ii gaseste
caracteristicile esentiale: indeterminarea, fragmentarea(demitizare a valorilor), lipsa de sine
si de adancime, ironia, hibridizarea, carnavalizarea si constructionismul. Postmodernismul
nu e anarhic, 'pentru el, traditia este o povara purtata cu gratie asumata critic sau ironie'(N.
Manolescu). El insusi lasa o gama de versuri postmoderne definitorie. Exempli gratia,
Motocicleta parcata sub stele, metafora-simbol din volumul 'Totul' este o expresie a
tehnicismului odata triumfal, aflat in continua defensiva, masina, ca si omul, fiind
insignifianta in fata maretiei cosmice. Omul si motocicleta prefigureaza Apocalipsa Tehnica,
Armaghedonul Masinii, intrucat ambii se supun trecerii inexorabile a timpului. Totodata, O
seara la opera este un splendid poem programatic si polemic, neexistand un grad zero al
lexicului; cuvintele sunt asezate in libertate si spuse fara rigori.
In poezie, libertatea de creatie sfideaza orice regula sau norma. Depoetizarea textului,
pana la golirea lui de lirism si de semnificatii, pana la spatiul alb al tacerii. Intr-un derizoriu
al cotidianului, este cultivata de Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Traian T. Cosovei, Ion
Stratan, Al. Musina, Bogdan Lefter. Marja de originalitate si salvarea de cotidianul
acaparator, de banalul irepresiv se produc prin exercitiul ludic al tehnicii poetice, prin
impregnarea parodica a observatiei si a perspectivei, prin ironia infuzata de la un capat la
altul al textului.
Poezia posmodernista opereaza cu experiente incitante asupra lumii si a perspectivelor
temporale: in Levantul, de M. Cartarescu, propensiunea catre intertextualitate se face simtita
in momentul in care Manoil, protagonistul, scoate o carte in care se spune ca Manoil scoate o
carte, gestul acesta multiplicandu-se pana la infinit, ca imaginea intr-un labirint de oglinzi
paralele. Poetul foloseste ca punct de plecare cunoscutul Childe Harold's Pilgrimage al lui
George G. Byron, protagonistul ajungand cu piratii greci condusi de Iaurta Chioru, in
sufrageria poetului. In poezia Sa ne iubim, chera mu declaseaza o simpla invitatie la
dragoste, euforie a elementelor. Grecismele, frantuzismele sunt semne poetice pentru o lume
polimorfa, mixaj de orientalism lent, lenes, si nazuinta catre iesirea din carapacea istoriei, in
care sunt antrenati nu numai membrii cuplului, care declanseaza un erotism de proportii
cosmice:'sa ne iubim, chera mu, sa ne iubim tujur/ ca maine vom fi prada inundatiilor
surparilor de teren, betiilor crancene,/ ca maine un ieri cu labe de paianjen de fan/ iti va
umbla in carliontii de flori ai / coiffurii/ zapacindu-te, ambetandu-te...'.
Poemul cartarescian se reface ca o amoeba, pentru ca in fiecare fragment somnoleaza
fiinta sa tentaculara. Ochiul sau este avid, infrigurat care lasa impresia unei harababuri
ontologice, literatura sa postmoderna incadrandu-se in lirica adevarata a acestui deceniu,
frisonata de mari tensiuni si irigata de o sensibilitate convulsiva. In Faruri, vitrine, folografii,
corpul omenesc este descries ca un imens homunculus, prin care se pot vedea, sub carnea
transparenta, oasele, 'un creier universal', supernovele, quasarii si pulsarii, alaturi de
'paianjeni de fan' care locuiesc in labirinturile supraeului.
In Xilofonul si alte poeme, Simona Popescu descrie mecanica superflua a existentei
cotidiene, scenele fiind fotografiate in 'orasul cu strazi inguste', poemul numindu-se, in mod
sugestiv, 'plicty'. Poetii surprind in versuri drama omului modern care nu traieste echilibrat,
aceea fiind ca are case prea mari si suflete prea mici, autostrazi mai largi, dar minti mai
inguste, mai multe functii, dar mai putina minte, mai multi experti si totusi mai multe
probleme. De aici si drama poetului contemporan. Spiritul postmodern alearga in juru-i sa-si
atinga umbra si sa faca un pact cu Mefisto. Cum altfel sa scrie despre problemele zilei de
azi?
Mariana Marin descrie o lume dezesentializata in care utopiile prind viata, in Un
razboi de o suta de ani –utopii si alte poeme de dragoste. Astfel ca in Apel in sala de disectie
se prezinta imaginea unui carnagiu modern, realizat cu instrumentele stiintei medicale: 'te
trezesti cu toate organele alaturi'. Ioan Alexandru spunea ca scrie cu aceeasi grija cu care
saruta o sabie, altfel spus cauta ca literatura sa capete functii mult mai nobile decat a informa
in scop profesional: de a culturaliza, umaniza, delecta, spiritualiza, dar in postmodernism
nimic nu stinge, nimic nu alina, e atata nepace, un tumult continuu in exterior si in interiorul
fiintei. Ceea ce caracterizeaza viziunea poetului este teroarea de materialitate, obiectele
zbuciumandu-se intr-o continua facere, intr-o suferinta a nasterii nesfarsite, imaginata la
dimensiunile uriase ale universului: 'o femeie uriasa naste un copil urias./De cateva mii de
ani se chinuie/ in sudori cat planete/ si nu poate scapa' (Infern indiscutabil).
Poet monocron, ca si Al. Philippide, ale carui poeme sunt de asemenea legate cu un
nod gordian de realitate, declara ca vrea sa creeze, treaz fiind, ' un vis real; visul oniricilor nu
este subordonat dicteului automat, ci este o incercare de a ajunge la un nou clasicism'.
Capodopera lui este volumul 'Carte de vise', opera lucida si fantasmagorica deopotriva, un
'vanity fair' (balci al desertaciunilor) inepuizabil lexical si monoton din punct de vedere
stilistic, domestic si exotic, stapanit de un duh salbatic, poezia sa fiind una dintre cele mai vii
expresii ale barocului din literatura noastra. Totodata, Traian T. Cosovei scrie in Ninsoarea
electrica, o poezie ce anticipeaza realitatile industriale ale unui viitor indepartat, ca in filmul
Blade dunner al lui Ridley Scott, ecranizat dupa romanul lui Philip K. Dick.
Ca si alti congeneri (Bogdan Lefter, Andrei Bodiu), Al. Musina este eseist, poet si
propune pentru noua orientare literara termenul de 'nou antropocentrism'. Unul dintre
poemele sale, Budila-Express, este o metafora a trenului existential in care se imbina aspecte
ale vietii reale printr-un straniu procedeu al fluxului constiintei: 'Cei care m-au iubit au murit
inainte de vreme,/Cei care m-au inteles/ Au fost loviti pe la spate si inmormantati in graba,
cei/ Care mi-au tras la Xerox programul genetic au innebunit'. In poezia cu reminiscente
neoclasice, grecizante, Lykianos, se reconstituie imaginea unei societati demult disparute:
'Maruntului retor Neakides, numindu-l/Zeu al gandirii./Si cere/Fiecaruia obol: cat aur poate
sa dea, sau/pamant/Sau vite.' Pentru Al. Musina, 'strada castelului 104' devine toposul
desfasurarii actiunii, 'intamplarile' fiind inregistrate cu meticulozitatea unui arhivar universal,
un demiurg aflat intr-o continua stare contemplativa. O poezie, Intamplare XXI, ne
reaminteste de Luceafarul lui Mihai Eminescu, intrucat o fata isi asteapta iubitul in fata unei
catedrale gotice, unde a avut odata loc intalnirea dintre Catalina si Hyperion.
Drama celui care sta cu ochii dilatati de starea de veghe si cu inteligenta inflamata de
efortul intelegerii a ceea ce face, intr-un cuvant, a scriitorului postmodern, este aceea ca
literatura nu mai exista, cartea nu mai emotioneaza, ci exista ca obiect confectionat din hartie
si cerneala. Functioneaza o lege drastica in contemporaneitate: judecata de valoare este
implicit o valoare de existenta.
In textele postmoderne, lumea se vede mai coerenta, insa din coltul sau, un diavol
ascuns ii face semne ca dincolo de oglinda e neantul, iar lectorii stau pe o margine subtire a
lui. Acest tip de literatura este aidoma unui 'nor gros pe care vanturile il tot imping si il
destrama si care pluteste peste aproape toate stiintele' (Daniel Bougnoux), guvernand viata
prin influenta definitorie asupra comunicarii, deosebita si de o iucunditate speciala.
Parafrazandu-l pe U. Eco, atitudinea postmoderna este aidoma celui care iubeste o femeie,
foarte culta, dar careia nu ii poate spune 'te iubesc cu disperare'- ironie, joc metalingvistic,
enunt la patrat.
 Casa memoriala 'Ionel Perlea'

In prezent, intr-o societate cu veleitati de lotofag care da uitarii tot ceea ce nu

indrazneste sa infrunte, care isi reneaga originile, istoria, pe care verticalitatea o copleseste,
singura cale luminata este acel regressus ad eternum, iar muzeele, casele memoriale sunt
patrimoniu national; locurile natale patrimoniu individual, acesti stropi de suflet la vedere
singurul loc in care te simti intr-adevar 'acasa', simti echilibrul. Ana Blandiana in Orase de
silabe scria despre casele memoriale ca sunt templele unui popor, iar acest lucru l-am simtit
si eu atunci cand am vizitat casa memoriala a lui Ionel Perlea.
Ionel Perlea s-a nascut in 13 decembrie 1900 in localitatea Ograda din Ialomita. În
anul 1969, dirijorul si compozitorul Ionel Perlea, care locuia la New York, SUA, si-a vizitat
locurile copilãriei, în urma turneului pe care l-a întreprins în România. De-a lungul carierei
sale artistice, a aparut la pupitrul unor prestigioase orchestre, la Opera din Roma, Teatro alla
Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Connecticut Symphony Orchestra.
Timp de 12 ani a fost profesor de arta dirijorala la Manhattan School of Music din New York
Casa a fost construitã la sfârsitul secolului XIX de Victor Perlea, tatãl muzicianului
Ionel Perlea (1900-1970), azi devenind casã memorialã, în administratia Centrului Cultural
UNESCO 'Ionel Perlea' - Ialomita. Face parte dintr-un complex de cladiri ridicate incepand
cu mijlocul secolului al XIX-lea, de catre familia dirijorului si compozitorului Ionel Perlea.
Ab initio, era casă impunătoare pentru acele vremuri, spaţioasă, cu 10 camere şi care
beneficiază de o curte de peste 3.000 de metri pătraţi, insa acum a devenit o casa modesta
intr-o comuna modesta, dar de o insemnatatea definitorie, ca amintire a locului de unde a
pornit un compozitor si dirijor important.
Pe parcurs a fost restaurata. Sunt expuse documente referitoare la istoria muzicii:
mobilier, instrumente muzicale, scrisori, discuri, publicatii, partituri, fotografii (circa 800
piese). Se afla pe lista monumentelor istorice. La 29 iulie 1970 moare la New York, dupa 20
de ani de la instalarea sa ca dirijor la Connecticut Symphony Orchestra, departe, insa de
locul natal pe care cu certitudine nu l-a uitat niciodata. Toate personalitatile noastre au darul
de a fi niste patrioti desavarsiti, in pofida faptului ca circumstantele ii indeparteaza uneori de
casa si tara lor. Imi vin in minte niste versuri pe care le-am citit si ale caror autor nu il stiu:

Cu sfială păşesc pe pământul natal

Şi inima îmi bate mai tare…
Amintirile dragi curg val după val
Şi gândul se pierde în dulce visare.
 Muzeul National al Agriculturii 

La Muzeul Naţional al Agriculturii, tradiţia măcinicilor este dusă mai departe de cei

mai tineri locuitori ai municipiului Slobozia. Muzeul e Viata insasi este un 'muzeu in
labirint', intrebuintand o sintagma de-al lui Octavian Paler, iar oamenii piese de muzeu,
fiecare unica in felul ei, unele ciobite, altele false, fugind speriati de umbre, oameni de ceara
topindu-se; contopiti formeaza muzeul vietii. Intemeiat J. L. Borges spunea ca suntem
memoria noastră, suntem acel muzeu himeric de forme inconstante, acea grămadă de oglinzi
sparte.
Insa luand semnificatia de muzeu in sensul ei propriu, descoperim un izvor de
cunoastere raspandit in toata lumea si particularizat cu idei nationale. Exempli gratia,
Muzeul National al Agriculturii din judetul meu sustine identitatea culturala a existentei
omului roman si angajeaza vizitatorul intr-o incursiune in trecut, oferindu-ne pe tava o
bucata de istorie, iar cei care stiu sa aprecieze vor sesiza ca intr-o astfel de vizita, neuitarea
devine cel mai frumos cadou, pentru ca muzeul este arsenalul cel mai puternic cu care un
popor îşi apără originea, identitatea şi tot ce a moştenit de la străbuni.
A fost infiintat în 1990, deschis pentru public pe 25 martie 1996, concentrandu-se pe
partea de agricultură şi arheologie din aceasta zona a tarii ce include si Baraganul, un tinut
legendar. Amplasat la intrarea dinspre Urziceni a municipiului Slobozia, înconjurat de unul
dintre cele mai frumoase şi bine întreţinute parcuri din localitate, este singurul muzeu cu
acest profil din ţară, singurul muzeu care are în patrimoniu si o biserică de lemn – monument
istoric şi de arhitectură, sec. XVIII, atestată documentar in 1737 – aflată în cult, parohia
'Buna Vestire' (Răzvan Ciucă ipodiacon si directorul muzeului). Muzeul Naţional al
Agriculturii din România este afiliat la organisme internaţionale aparţinând
de UNESCO (Asociaţia Internaţională a Muzeelor de Agricultură, Asociaţia Internaţională
de Etnologie şi Folclor, Organizaţia Internaţională de Arte Populare). Diplomele, medaliile şi
trofeele primite în decursul anilor conturează personalitatea unei instituţii cultural-ştiinţifice
de anvergurã.
In muzeu se gasesc 8.400 de piese, printre care obiecte cu semnificatie etnografica:
unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc, piese de mobilier, ceramică, textile, piese de
port, piese de harnaşament din piele, obiecte de cult, recuzită obiceiuri, fotografii, maşini
agricole şi de arheologie industrială, mijloace de transport (căruţe, căroaie, trăsuri, sănii etc.),
obiecte istoric- documentare: obiecte, documente scrise şi iconografice ce au aparţinut unor
mari personalităţi ale agronomiei româneşti, medalii, decoraţii, brevete, precum si obiecte cu
semnificaţie artistică: lucrări de artă plastică, obiecte de cult.
Arhiva stiitifica si documentara a muzeului contine peste 100 000 documente:
diapozitive, fotografii, înregistrări audio şi video realizate pe teren, documente cartografice,
documente de presã. Exista si un fondul al unei mici biblioteci cu 6.200 de publicaţii (cărţi,
periodice şi pliante, 400 casete audio, casete video şi discuri. Complexul muzeal cuprinde si
un parc ce inconjoara muzeul, un loc linistit pentru vizitatori care completeaza o vizita
complet reusita si o relaxare totala.
Muzeografii au avut grija sa instituie ritualuri ale vieţii culturale urbane, de a face din
muzeu un loc unde ai mereu ceva nou de văzut. Interesant este ca obiecte foarte veche capata
noutate prin povestile pe care ni le spun; exponatele par insufletite devenind centrul unor
cercuri concentrice de semnificaţii. Fiecare artefact expus în muzeu este înţeles ca parte a
unui context istoric, economic, social, cultural, religios in care metaforicul, poeticul,
simbolicul se imbina perfect. Astfel ca  mediul iniţial neutru, rece, aseptic, al muzeului se
animă prin programe precum 'Casa painii' sau 'Noi-Voi' organizate in muzeu, scenografii
ingenioase care rivalizează cu locurile originare carora obiectele apartineau ab initio.
Fotografiile si diapozitivele care ne sunt puse la dispozitie se adauga procesului de încărcare
semantică a obiectelor.
Obiectul care m-a impresionat cel mai mult a fost lucrarea, cu o vechime de 100 de
ani, brodată în fir de aur şi argint ce reprezintă punerea în mormânt a lui Iisus. Acesta este un
epitaf foarte interesant, bucata de stofa dreptunghiulară reprezentând central o scenă
înfăţiţându-i pe  Sf. Ioan, Nicodim, Iisus Hristos, Iosif, Maria şi Marta, Maica Domnului şi
Maria Magdalena.În cele patru colţuri ale epitafului sunt cei patru evanghelişti: Marcu-Leul,
Ioan-Vulturul, Matei-Îngerul şi Luca-Taurul. Acesta a apartinut lui Aurel Preda, un cunoscut
în lumea colecţionarilor de artă drept 'Barba de la Calul Bălan', iar acesta l-a daruit
directorului muzeului in semn de prietenie, iar acesta l-a restaurat si expus in muzeu.
O parte din epitaful este lucrat in fir de aur si argint, iar restul tesaturii este bogat
ornamentat cu motive vegetale, dar şi cu motivul viţei de vie şi al spicului de grâu.
Remarcabil este, însă, faptul că toată broderia este realizată cu fir de aur şi argint, iar
chipurile personajelor sunt pictate în ulei, pe piele de taur. Este datat la începutul secolului
XX şi a fost realizat într-un atelier mănăstiresc, în tehnica broderiei bizantine târzii si este o
broderie liturgică românească, realizată, din câte se pare, de un artist-călugăr. 'Fiecare
artefact expus în muzeu trebuie înţeles ca parte a unui context istoric. Şi epitaful expus la noi
ne ajută să ne înţelegem mai bine, ca oameni cu frică de Dumnezeu', ne spunea directorul
muzeului mare iubitor de arta si de istorie. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub
Sfântul Epitaf nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi sterg ochii cu
marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Revista 'Muguri de vis'