Concepţii ale fantasticului

     Fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce este ireal, aparent iluzoriu,
sau lumea fantasmelor. Iniţial, fantasticul a fost definit ca obiect fundamental al unor
manifestări artistice cu caracter filozofic sau ca o premisă a reprezentărilor artistice
religioase, cât şi a celor folclorice. În creaţia populară, fantasticul apare ca măsura a forţelor
nestăpânite a naturii, în timp ce în creaţia cultă tinde să devină unul din semnele distinctive
ale acestei creaţii.
     Ceea ce frapează pe cititorul de text fantastic este prezenţa unor evenimente care se
situeză dincolo de limitele posibilului natural, punând sub semnul întrebării certitudinile
cititorului, anumite componente ale imaginaţiei sale despre lume.
     Niciun cititor de lectură fantastică nu poate rămâne indiferent, pentru că faptele însolite
contrazic mereu normalitatea perceptelor sale din lumea înconjuratoare, obligându-l să
reacţioneze. Seducţia, teama, uimirea sunt principalele forme de manifestare a implicării
cititorului.
     Lectura unui text fantastic nu presupune relexare spirituală, ci parcurgerea tensionată a
textului până la forma unei dispute mentale între narator şi cititor în privinţa acceptării finale
sau a negării producerii unui fapt iraţional. Lectura fantastică nu se oferă niciodată de la sine,
lumea fantastică trebuie cucerită de lector.
     Ca oameni comuni, admitem fantasticul în măsură în care suntem în stare să-l desprindem
de ceea ce ni se pare normal. Noţiunii de fantastic i s-a dat o infinitate de explicaţii, concluzia
fiind că fantasticul este apariţia anormalităţii în normalitate.
      Teoreticienii moderni (Evanghelos Moutsopoulos, Louis Vax, Marcel Brion, Marcel
Schneider, Roger Caillois, Claude Roy, Ion Biberi, Adrian Marino) abordează fantasticul ca
şi categorie estetică investită cu multiple conotaţii, cea mai percutantă dintre acestea
inducând ideea de ruptură intervenită în ordinea semnificaţiei.
      Fantasticul se sprijină, astfel, pe conflictul dintre o ordine raţional-explicabilă a lumii şi o
altă ordine, inexplicabilă, inadmisibilă, incompatibilă cu prima, declanşând o atitudine
mentală problematic-interogativă.
     Fantasticul poate fi o intruziune brutală a misterului în viaţa reală. Aceasta depinde de
stările morbide ale cunoştinţei care proiectează în afară imaginile angoaselor sale, în timpul
coşmarului sau delirului. (P.G.Castex)
     Dacă începuturile gândirii fantastice se înfrăţesc cu negurile nepătrunse ale protoistoriei şi
preistoriei, literatura fantastică se conturează mult mai recent ca fenomen de arta distinct.
Veacurile şi mileniile precedente ne-au lăsat moştenire un număr uriaş de creaţii literale în
care miracolul ocupă un loc preponderent.
     Fantasticul cultivă, prin urmare, un tip special de „senzaţional" şi, sub acest aspect, nu este
de mirare că a fost comparat cu genul romanului poliţist. Frontierele literaturii fantastice
reprezintă tocmai de aceea o problemă de ordinul asimilării: a surselor sale de aprovizionare
tradiţionale, (folclorice, para-folclorice sau ezoterico-oculte), dar mai ales a modalităţilor de
expresie ale unor genuri învecinate.
     Într-o natură adversă, teama de necunoscut poate fi o sursă a fantasticului. Nu e vorba de
teroare fizică, ci de o teroare cosmică indusă de lectorului, înspăimântat sau tulburat
(H.P.Lovecraf).
      Pentru Roger Caillois - Eseul despre imaginaţie- fantasticul înseamnă o întrerupere a
ordinii recunoscute, o năvală a inadmisibilului în cotidian; ruptă, instalarea unei
discontinuităţi într-un spaţiu continuu.
      Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică consideră că fantasticul reprezintă
o ezitare încercată în faţa unui eveniment supranatural, iar condiţiile apariţiei fantasticului ar
fi: ezitarea lectorului sau a personajului. Astfel, fantasticul ar dura atâta timp cât ar dura şi
ezitarea, el ocupând intervalul de incertitudini. Dacă lectorul optează pentru o cauză de natură
raţională, a evenimentelor neobişnuite, textul reiese din limitele fantasticului şi se orientează
spre straniu. Dacă cititorul apelează la o explicaţie prin cauze supranaturale textul devine
fabulos. Concluzia lui Todolov este că fantasticul reprezintă limita de demarcaţie între
straniu şi fabulos.
      Adrian Marino face distincţia între fantastic şi feeric (miraculos, fabulos). Astfel, în timp
ce în miraculos eroii şi cititori se complac în ficţiune, nu au conştiinţa ruperii dintre ficţiune
şi realitate, nimic nu-i tulbură, nu le provoacă spaima pe care o văd o ordine răsturnată, dar o
acceptă, fantasticul aduce o ordine răsturnată, dar generatoare de nelinişte, spaimă, teroare.
      Literatura ştiinţifico-fantastică plăsmuieşte „lumi posibile", dar aceste universuri sunt,
totuşi, altele decât ale noastre: ele sunt prea hiperbolice, prea „poleite" spre a ne aparţine. Se
desprinde astfel mai limpede şi esenţa incompatibilităţii dintre science-fiction şi fantastic; pe
câtă vreme primul tărâm ne poartă spre nişte realităţi superlative, în care savantul şi maşina
lui sunt aprioric admişi ca făpturi şi lucruri năzdravane,totul aflându-se aici la discreţia
irezistibilului, iar cel de-al doilea îşi propune, din contra să introducă în aceasta lume adierea
tulburatoare a altor „lumi posibile".
      Fantasticul reprezintă conflictul dintre două tipuri de fapte: pe de o parte apar în
evenimentele explicabile prin experienţa comună a oamenilor, prin legile stiinţei, prin
cunoştiinţe empirice pe care le avem despre existenţă, într-un cuvânt evenimente "normale",
general admise; iar pe de altă parte apar evenimente ce apaţin unei ordini iraţionale,
mistrioase, inexplicabile, ciudate şi adesea ostile faţă de om. Ezitarea receptorului/cititorului
între o explicaţie raţională şi admiterea unei iruperi a inexplicabilului, a iraţionalului în
ordinea familiară a existenţei oferă temeiul fantasticului literar.
      „Povestirea fantastică ne prezintă nouă, locuitori ai lumii reale, oamenii ca şi noi aflaţi pe
nesteptate în prezenţa inexplicabilului." (Louis Vax)
      O condiţie esenţială a realizării fantasticului este prezenţa lumii reale, ca factor de
referinţă şi de opoziţie.
      „Fără realism nu există fantastic". (Jean Fabre)
     Condiţia fantasticului literar presupune o „clauză", o înţelegere între autor şi cititor (intre
narator şi cititor în povestire): faptele povestite trebuie să fie plauzibile. Când aceasta
convenţie este abolită, când se admite suspendarea explicaţiei raţionale, a logicii, când ne
aflăm pe tărâmul oricărei posibilităţi, atunci când fantasticul devine miraculos. Când
evenimentele aparent inexplicabile primesc până la urma o motivaţie cauzală, fantasticul
devine straniu, ciudat.