Fronda in literatura interbelica

Ne surprindem neincetat aruncand priviri furise peste umar, in urma. Ne intrebam:

cum era atunci?, cum au facut ei?, noi putem mai bine? Construirea unei culturi solide se
face prin verificarea sedimentelor asa cum in arhitectura, inainte de a adauga un etaj se
asigura fundatia. Astfel ca dupa intamplarea din Gradina Edenului (momentul in care un
simplu cuvant, 'nu', ar fi schimbat complet viitorul) viata a devenit rezultanta a doua forte-
benefica si malefica- de unde apare si spiritul de fronda in arta echivaland cu vocatia de
innoire. Arta vieţii? Parafrazandu-l pe Titu Maiorescu este rezervă, discreţie, cumpătare, în
general negare şi în rezumat dăruire.
Fiecare in domeniul sau de creatie modifica, uneori radical, tematica si mijloacele de
expresie, viziunea si limbajele artistice, tipul de sensibilitate si speciile literare predilecte.
Fronda a fost o miscare social-politica de la mijlocul secolului al XIX-lea, din Franta
îndreptata împotriva absolutismului monarhic. Prin extindere de sens a ajuns sa însemne
razvratire, uneori batjocorire, la adresa conventiilor, formelor prestabilite dintr-un anumit
domeniu. Monopolul innoirii in primele decenii ale secolului al XX-lea l-a detinut avangarda
ca miscare radicala, extremista si deliberat novatoare. Literatura de avangardă îl obligă pe
citiror la reacţie şi la reconsiderarea concepţiei sale, prin bucuria jocului, cosmopolitism,
evidentiind regenerarea prin negaţie, şi mai ales, importanţa libertăţii în toate sensurile
acesteia. Lewis B. Namier consemna ca 'niciodata pana atunci lumea civilizata nu fusese
miscata de pasiuni mai nobile, niciodata un impuls mai universal de suflete si inimi nu
strabatuse Europa de la un capat la altul'.
Fronda, în mod obligator, ia calea manifestului, a prozelitismului estetic, forme tipice
de avangardism literar, absolut curente de la romantism înainte. Avangardiştii au fost primii
care au invitat la controversă şi la respingere, nu numai prin atitudinea iconoclastă
transformată în mod de viaţă, ci şi prin 'autodesfiinţare'. Ei refuzau ideea de a avea imitatori,
de a se transforma in 'şcoală', de a crea convenţii.
Respingerea formelor artistice se face pe diferite cai: publicarea unor texte literare si
expunerea unor opera de arta, recursul la manifeste, programe, apeluri, gesture publice de
notorietate si manifestari uneori scandaloase. Avangardismul si implicit fronda (avangardism
avant la letter) a eliberat expresia de ultimele chingi, nu doar prozodice, lexicale, ci si
stilistice, pulverizand discursul si cultivand hazardul. A politizat reforma literara printr-o
serie de reviste ultramoderniste: 'Contimporanul'(1922), 'Integral'(martie, 1922), 'Punct', '75
H.P.', 'Alge', Urmuz'. Miscarea avangardista extremista sta sub semnul manifestului aparut in
primul numar al revistei 'Unu'(aprilie 1928), programul fiind anuntat prin 'strigat in timpane:
Huooo! Stridenta, violenta, scandal', intrucat 'cuvantul nostru va fi cifra cu care jonglezi.
Cine nu-i acrobat nu scrie'.
'Legea' fundamentală a artei literaturii este revenirea permanentă, periodică,
instinctivă, la esenţă la puritatea originară care este, cu o formulă-sinteză, 'poezia'. Exempli
gratia, Carlo Suares declara 'Noi proclamăm sinuciderea permanentă a Artei şi renaşterea
permanentă a Poeziei'. Supusă presiunii strivitoare a culturii , formelor şi tradiţiilor literare,
poezia tinde din instinct să se apere, să se regenereze, să revină la starea sa primordială,
nealterată, intrucat poetul se vrea in 'punctul zero' al creatiei-pamantul virgin, haosul
primordial, poate acel 'Ou dogmatic' al lui Barbu perfect reprezentat intr-un tablou
suprarealist al lui Marx Ernst, 'Imperial modernity'. Parafrazandu-l pe Ilarie Voronca, artistul
adevarat creeaza direct, fara simbol, in pamant, lemn sau verb.
 In literatura romana, isi merita locul pe piedestalul literaturii avangardiste un stramos
veritabil, Urmuz, precursor energic si polimorf care inalta cu o mana firava buzduganul
neverosimil de mare, dovedind ca puterea mintii si a sufletului e intotdeauna mai vasta. Se
defineste ca un Fat-Frumos care contrazice orice regula a basmului, cantand literatura ca un
actus purus. 'Titlul de precursor ii apartine ca o mentala medalie', spunea Pompiliu
Constantinescu. Opera urmuziana patrunde in constiinta publicului la mijlocul perioadei
interbelice dand dovada de inventivitate ludica in Algazy si Grummer si realizand un
'apocalips al burlescului' in Ismael si Turnavitu, Palnie si Stamate. Proza sa este un
experiment estetic care vizeaza conditia literaturii devenite antiliteratura, personajele sale
fiind fapturi artificiale, uneori generice sau reduse la esente care nu au trecut sau viitor,
traiesc intr-un perpetuu prezent. Hotarate, agresive, induiosatoare prin stangacia lor, ele sunt
personaje artefact(marionete, manechine) care nu comunica intre ele, desi alcatuiesc perechi
(sau cupluri) si au mereu nostalgia altei lumi.
Una din formulele definitorii pentru fronda interbelica este actul gratuit, motiv literar
care apare frecvent mai ales in romanele de tinerete ale lui Andre Gide. Semnificatia actului
gratuit este de actiune savarsita din curiozitate, sete de risc si traire ludica. N. Steinhardt, in
Incertitudini literare face o analiza amanuntita a signalecticii acestui aspect al frondei si il
caracterizeaza prin doua trasaturi: 'disponibilism' si 'activism patetic'.
Actele gratuite genereaza situatii epice avand rol de 'motor textual' pentru romancierii
modernisti (Andre Gide, James Joyce). In plan romanesc, personajele lui M. Eliade dezbat
moral actele gratuite, ceea ce conduce la pierderea puritatii epice. In romanul Intoarcerea din
rai este ilustrata personalitatea proteica si deseori contradictorie a scriitorului. Sfasiati intre
ispita actiunii si a detasarii, tinerii sai eroi isi problematizeaza mereu viata, cu gravitate sau
sarcasm, in deplina singuratate sau in intalniri bahice. Totusi, putine lucruri li se intampla lui
Pavel, lui Dav sau lui Eleazar, dar toti isi sorb cu voluptate experientele, de-a dreptul prin
pori parca, toti isi privesc viata cu ochii larg deschisi, intr-o febrila cautare de sine si de
celalalt. Totodata, un personaj de-al lui Ibsen, in Rata salbatica replica in contradictia omul
aparent sincer: ' Luati-i unui om obisnuit minciuna vitala si-i veti lua astfel fericirea'. La
randul sau, Camil Petrescu foloseste, fara sa teoretizeze actul gratuit, in ceea ce priveste
sinuciderea enigmatica a personajului Fred Vasilescu din romanul Patul lui Procust.
Denuntarea vechilor modele in termeni vehementi sau intr-o maniera comica, apelul la
deplina libertate de creatie, autenticitate si regenerare, atitudinea de contestare, demolare,
respingere sunt apanajul spiritelor novatoare, atat la inceputul secolului al XX-lea, cat si in
perioada interbelica ce a insemnat pentru literatura româna o înnoire fundamentala ,în primul
rând prin refuzul modelelor traditionale si, în al doilea rând, prin multiplicarea tendintelor
estetice, fiind epoca în care s-au manifestat numeroase curente: simbolismul, futurismul
suprarealismul, constructivismul. Controversata este insa negatia dadaista bazata strict pe
protest, impins pana la consecintele extreme, negarea absoluta a ratiunii. Tristan Tzara este
initiatorul acestei miscari care largeste enorm conceptiile despre literatura pana atinge
punctual critic in care aceasta se dizolva,'dacă viaţa arde bine, poezia este cenuşa'(Leonard
Cohen). El considera ca 'omul trebuie sa-si afirme superioritatea asupra natiunilor saracite de
substanta umana, asupra lucrurilor moarte si bunurilor prost castigate' continuand prin a
afirma: 'apa diavolului ploua pe ratiunea mea'. Replica, in Germania, o are Huelsenbeck care
spune ca 'arta depinde in executia si orientarea ei de timpul in care traieste, iar artistii sunt
creatorii epocii lor'. Dadaismul este peremptoriu curentul strabatut cel mai adanc de catre un
acut spirit de fronda. Ca 'absoluta disponibilitate' (Angelo Guglielmi) se revendica un alt
current literar care lucreaza in continuitatea unei realitati puternice ca dintii de piranha-
suprarealismul. Lui Belinski, aceasta descoperire a realitatii ii da aproape un sentiment de
betie: 'privesc realitatea pe care o dispretuiam inainte si tremor'. Toate aceste curente s-au
nascut dintr-o fronda fata de tiparele consacrate si din nevoia afirmari libertatii de creatie.
Dincolo de aspectul haotic, 'avangardele' contureaza drama existentiala a omului modern
care nu mai poate sa impace limitele: absolutul si relativul, puritatea si abjectia, actiunea si
pasiunea, libertatea si necesitatea. Creand imagini peste imagini, aglomerandu-se in ritmul
constructivist al aparatelor Morse sau desfacandu-se in jerbe multicolore, poetii avangardisti
distrug si refac simbolic universuri. 'Oricare le-ar fi vitalitatea, ele trebuiesc privite ca
fenomene naturale, ca semne ale vremii' (Eugen Lovinescu-Istoria literaturii romîne
contemporane, vol III, Evoluţia poeziei lirice).
Un studiu interesant si polemic nu doar prin el insusi, ci si prin controversele si
argumentele contra pe care le-a determinat chiar si in contemporaneitatea noastra, este,
inebranlabil Schimbarea la fata a Romaniei, de Emil Cioran. Carte mesianica si incendiara,
poate fi considerata o forma de manifestare a frondei, specifica 'generatiei pierdute', semn al
unei crize de identitate nationala. Silviu Man scria recenzia cartii incepand prin a spune ca
'probele de viruşi luate de la pacientul România sunt identificate cu o acuitate izbitoare' de
catre Emil Cioran. Acesta numeste poporul român drept “popor de răzmeriţe”, solutionand
dintr-o singură propoziţie una din obsesiile noastre naţionale: 'Fatalismul este un amoralism
al devenirii' si considera ca 'in România tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este
chiulangiul sistematic'. Seria de fraze dure continua si cand constata un talent admirabil in a
tine capul plecat: 'in genere, românii au prea multă umilinţă şi prea puţină pietate faţă de
lucruri'. Ca orice scriitor cu spirit de fronda, trebuie sa aiba combatanti cu argumente pro.
Astfel ca Noica, filozof al culturii, simte nevoia să scrie în luminoasele Pagini despre sufletul
românesc, despre norocul pe care l-am avut că nu am ieşit mai devreme în istorie: 'in infinitul
tristeţii, România este un punct pe care încearcă să-l salveze deznădejdea mea'. In
continuitatea acestuia, părintele Arsenie Papacioc afirma: 'te-am umilit, popor român, ca să
am de unde să te înalţ'.
Totodata, apar si opinii contra miscarii extremiste pe care Constantin Emilian, in
Anarhismul poetic, o considera brutala asociatie de termini vehementi si abrupta juxtapunere
de imagini siluite 'departe de a reliefa stratul inconştient al sufletului omenesc, au doverdit
doar inconştienţa autorilor'. Insa marele paradox al avangardei constă în sensul pozitiv al
acestei porniri nihiliste. Ea se dezlănţuie în numele literaturii, în vederea 'recuperării' ei, în
forma sa cea mai profundă şi autentică. Spiritul de fronda reprezinta momentul resurecţiei
violente nu doar a poeziei, prozei, ci si a altor arte: pictura, sculptura. In Avangarda artistica
a secolului al XX, Mario De Michelli scrie despre artistul 'care tinde din ce in ce mai mult sa
devina un signum contradictionis'. Tot el caracterizeaza o mare parte a picturii sec. al XX-lea
ca fiind strabatuta de un puternic spirit al negarii si al revolutionarii artei. 'Arta este omul
adaugat naturii' (Van Gogh). Pentru pictori culorile sunt 'cartuse de dinamita' (Derain) creand
o lume de flori veninoase, de mucegaiuri livide, de manechine de ceara, spectre sulfuroase,
amanti palizi si ambigui: 'urechea e muta, gura e surda, dar ochiul aude si vorbeste'(Goethe).
Fovismul favorizeaza eliberarea totala a temperamentului si instinctului, iar impresionismul
aspira spre sinteza, realizand o arta 'a coup d'oeil'. Cei patru cai albastri (der blaue reiter) al
expresionismului –Kandinsky , Paul Klee, Hawlensky, Feininger– erau suflete suferinde,
nelinistite, chinuite, cu o rana provocata de izbirea spiritului cu materialul, ce pretindeau ca
picteaza adevaratul suflet. Spiritul de fronda se manifesta si in panzele celor ce prin pictura
protesteaza impotriva realitatii. Exempli gratia, Otto Dix, picteaza 'Cele sapte pacate capitale'
si scrie in autobiografia sa, Un mic da si un mare nu, dand frau liber sarcasmului impotriva
nazismului si al conducatorului republicii de la Weimar.
Desi viitorul va numi avangardistii generatia cea mai absurda, eu vad in ei focul
purificator, sacrificiul care salveaza printr-o distrugere totala – o Umwalzung aler Werte
nietzscheiana. Contrar versului din poezia Tagaduiri, de Lucian Blaga, 'pretutindeni e o
tristeţe. E o negare. E un sfârşit', fronda in literatura interbelica a creat electrosocuri de
constiinda creand o supradoza de libertate, o trezire dintr-un somn adanc al ratiunii si al
spiritului, dand curaj artistilor, pe plan mondial, de a crea o arta plina de inovatie, care geme
de aur, cand exprimat, cand ascuns in cutele frazei. Ceea ce ma face sa ma gandesc la viitor,
deci la destin, aidoma lui M. Eliade in Isabel sau apele diavolului:'Destinul cine îl face? Ca
un ou, aşa e, îl azvârli, îl prinzi, dacă nu, se sparge; destinul e în ou, sau în mâna care îl
prinde?'.