Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Esenţială pentru avangardişti este şi depoetizarea poeziei (poezia antipoetică), prin negarea
ideii de literatură. Insolitul (atât de caracteristic mişcării) intervine prin permanenta obsesie
(D. Micu, Istoria literaturii române) pe care o constituie literatura. Încercarea (imposibil de
îndeplinit) de a aduce poezia în afara poeticului determină perpetua raportare la actul literar:
Alfa şi Omega, literatura li se înfăţişează ca un adevărat suflet al luminii, pervers, şi ar fi
suficient, după ei, să fie răpusă, precum, în basme, sufletul zmeoaicei, ascuns într-o scroafă,
pentru ca tot răul din univers să dispară. Eliberată din captivitatea literatului, poezia ar
deveni o forţă miraculoasă în stare să schimbe întreaga existenţă (ibidem). Această idee e
ilustrată de mărturisirea avangardistului Gellu Naum: Am cu mine tristeţea profundă a
poeţilor care, toată viaţa, dar toată viaţa, s-au căznit să nu facă literatură, şi pană la
sfârşit… au descoperit că n-au făcut decât literatură. Un alt exemplu în acest sens se referă la
curentele subsumate de această mişcare (printre care futurism, dadaism, suprarealism,
expresionism): Dadaismul suprimă poezia. Suprarealismul vrea poezie în afara poemului.
Constructivismul, integralismul, sintetismul duc la pictopoezie, care nu e nici poezie, nici
pictură.
I. Precursori
Precursori ai acestei mişcări au fost Lautreamont (Cântecele lui Maldoror) şi
Alfred Jarry (cu tetralogia Ubu rege, Ubu încornorat, Ubu înlănţuit, Ubu pe colină). Acelaşi
rol l-a avut, în spaţiul românesc, generaţia postsimbolistă (Arghezi, Adrian Maniu, Vinea,
Fundoianu, Voronca), care a iniţializat o revitalizare a lirismului. Astfel, avangardismul, la
noi, se instituie ca o radicalizare a acestui prim moment al modernismului românesc, ce
determină conto- pirea, până la un punct, a modernismului cu avangardismul (un exemplu
fiind şi activitatea literară a lui Vinea, în revista Contimporanul), după cum observă Gabriela
Duda. Diferenţa fundamentală este, însă, promovarea de către modernism a ideii purificării
artei, a reducerii sale la esenţial (A. Compagnon), în timp ce avangardismul investeşte
vitalitate în creaţie, în mişcarea ei tulbure, impură, contradictorie, sustrasă convenţiei. Un alt
precursor este Urmuz, scriind texte la marginea suprarealismului. Îmbinarea grotescului,
insolitului, tragicului, comicului, printr-o tehnică narativă specifică influenţează scriitori
precum Stephan Roll (Parabola paratrăsnetului risipitor) sau Gellu Naum (Vasco de Gama).
II. Atitudini negative şi atitudini pozitive
Fenomenul avangardist presupune, după cum observă Ion Pop, în Avangarda în literatura
română, pe de o parte, ruptura, negarea totală a tradiţiei cultural-literare (ceea ce Adrian
Marino desemna ca atitudini negative), iar, pe de altă parte, aspiraţia către o absolută înnoire a
limbajului (atitudini pozitive). În aceeaşi manieră, se caracteriza prin activism şi antagonism.
Acesta este motivul pentru care avangardismul este considerat o mişcare de şoc, de ruptură şi
deschidere în acelaşi timp (Renato Poggioli) sau un fel de pre-stil, conştientizarea şi dirijarea
unei schimbări care trebuia să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuie într-
adevăr să schimbe totul (…). Prefer să definesc avangarda în termeni de opoziţie şi de
ruptură. În timp ce majoritatea scriitorilor, a artiştilor,a gânditorilor îşi închipuiau că sunt
ai vremii lor, autorul rebel e conştient că este împotriva timpului său.( Eugen Ionesco,
Discurs despre avangardă).
Expresionism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism -toate acestea au în comun
câteva principii specifice avangardei: opoziţia de principiu în raport cu trecutul cultural
(cereau chiar distrugerea muzeelor şi a bibliotecilor), refuzul convenţiilor, codurilor de
maniere sociale şi estetice, respingerea conceptelor de literatură şi de artă, a gramaticii şi
logicii constrângătoare (evidentă prin cuvintele în libertate futuriste, hazardul dadaist, noua
chimie a cuvintelor constructivistă, suprarealistul dicteu automat), mefienţa faţă de
recunoaşterea oficială a propriei valori, funcţia prospectivă ( Ad. Marino),
deschizătoare de drumuri, promovarea noului ca expresie a spontaneităţii creatoare şi a
absolutei libertăţi a spiritului. Ceea ce individualizează mişcarea este extremismul şi
radicalismul (A fi distrugător, terorist, nihilist tinde, aşadar, să se confunde cu esenţa înseşi a
avangardei, Ad. Marino). Alte aprecieri în acest sens sunt cele ale lui Matei Călinescu –
vocaţia ei este prin excelenţă distructivă, ireductibil iconoclastă- şi Ion Pop –Proslăvirea
noului traduce o tendinţă spre extremism, spre paroxism şi radicalism, simetrică cu
atitudinile negative; neofilii sunt tot atât de fanatici ca şi neofobii.
Inerţiei spiritului clasic avangardiştii îi opun dinamismul absolut al spiritului creator, aceasta
însemnând o stare de totală disponibilitate (şi din prisma receptării): a ieşi din formulă şi din
convenţie, însă nu pentru a intra într-o altă formulă, într-o altă convenţie, ar fi visul –utopic-
al avangardei (Ion Pop). Între negare (ce implică un stil de viaţă şocant, nonconformist şi
spirit ludic) şi inovaţie, se deschide o zonă de continuă tranziţie, un spaţiu şi timp al
efervescenţei apocaliptico-genezice (id.) , ce reprezintă durata avangardei, (caracterizată prin
cvasiabsenţa frapantă a interesului pentru rezultatul acestui proces, pentru operă, pentru că
aceasta este semnul timpului mort, implicând convenţii estetice, imitaţia şi principiile
clasiciste, contribuind la îmbogăţirea depozitului, contribuind la îmbogăţirea depozitului
tradiţional) şi perpetuarea disponibilităţii pentru creaţie.
Una dintre obsesiile avangardei este aceea a mişcării, a vitalismului, a accelerării timpului
istoric (Octavio Paz), după cum reiese şi din manifestele futuriste ale lui Marinetti,din
respingerea formulei (a te voi în afara convenţiei însemnând a năzui la un prezent perpetuu,
mereu dinamic, spontan), din proiectarea expresionistă a dinamicii eului asupra peisajului
exterior, din haotizarea dadaistă a limbajului şi din suprarealistele preferinţe pentru
automatismul psihic pur şi pentru frumuseţea convulsivă . În felul acesta, se realizează
deplasarea radicală din planul estetic, artistic şi literar spre cel al trăirii. De aceea, toate
orientările avangardiste se autodefinesc ca stări de spirit şi nu şcoli literare. Teama de
convenţie era atât de pregnantă (evidentă prin refuzul capodoperei şi exaltarea insuccesului),
încât a determinat caracterul efemer al multora dintre manifestări. Pentru a evita înscrierea
într-o ordine tradiţională, multe dintre mişcările de avangardă au fost considerate depăşite de
ritmul vremii ( un exemplu fiind dezicerea lui Voronca de constructivism).
Privită dintr-o perspectivă neutră, avangarda este, însă, încă un moment din ceea ce
Apollinaire numea lunga ceartă dintre tradiţie şi inovaţie, dintre Ordine şi Aventură.
III. Curente moderniste de avangardă
Versurile din Chemarea şi din Noua revistă română, din 1915 se distanţează de primele,
înlocuind vocea minlescializantului Samyro (pseudonim al poetului) cu cea refractarului
Tristan Tzara, dovadă fiind metaforele deconcertante (amintire cu miros de farmacie curată),
efectele disonante (Şi Infanta sau Ducesa de Braganza iar adoarme sau îşi pierde
importanţa), prozaisme menite a sili fluxul liric să ia brusc calea automatismelor verbale
(Verişoară fată de pension, îmbrăcată-n negru, guler alb/Te iubesc pentru că eşti simplă şi
visezi/ Şi eşti bună, plângi şi rupi scrisori ce nu au înţeles/ Şi-ţi pare rău că eşti departe de ai
tăi şi că înveţi/ La călugăriţe, unde noaptea nu e cald), tonul neutru, subtextual ironic, la
adresa tuturor formelor de scriitură poetică, modul de dezorganizare radicală a retoricii
literare: tehnica simultaneistă permite imaginilor să dobândească independenţă, iar versurilor
le conferă o existenţă autonomă (Să fim săraci la întoarcere/Şi să batem la uşa străinului/ Cu
ciocul păsărilor în coaja de primăveri/ Sau să nu mai mergem nicăieri/ Doliu alb la fecioara
vecinului., Vacanţă în provincie). De asemenea, Crohmălniceanu observă caracterul unor
poezii de a fi predadaiste. Astfel de exemple sunt Înserază şi Vino cu mine la ţară.
Gustul frondei este identificabil aici în declaraţiile destinate să indigneze simţul moral
burghez (precum în versurile subliniate) şi în intervenţiile urmuziene (versurile marcate cu
font roşu). Poezia care se apropie cel mai mult de dadaism este Glas, unde versul de factură
populară, măsurile metrice regulate şi rimele fac mai provocator absurdul prezentat cu naivă
încântare:
Glas
Zid dărăpănat
Eu m-am întrebat
Astăzi că de ce
Nu s-a spânzurat
Şi ar fi lătrat
Câinii de pe stradă
S-ar fi adunat
Lumea să o vadă
Şi ar fi strigat
„ Vezi ca să nu cadă”.
Aş fi încuiat
Lacătul la poartă
Aş fi pus o scară
Şi aş fi luat-o jos
Ca o pară coaptă
Ca o fata moartă
Şi aş fi culcat-o într-un pat frumos.
Constructivismul
Prima noastră revistă de avangardă este Contimporanul, revistă politică, socială şi literară de
stânga, fondată de Ion Vinea şi Marcel Iancu (participant direct la declanşarea dadaismului,
dar s-a convertit la constructivism şi s-a întors în ţară spre a-l promova, considerând, deja în
1921, dada o atitudine sfârşită) . Aceasta va deveni principala publicaţie avangardistă
românească. Funcţionează între anii 1922 şi 1932, moment socio-cultural postbelic al
deschiderilor constructive, al reevaluărilor achiziţiilor trecutului literar şi artistic.
Jos arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de întors glanda lacrimală a fetelor
de orice vârstă!
Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţie în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea ciclilor şi asasinilor;
Luna, o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din
furgoanele artei.
VREM
minunea cuvântului nou şi plin de sine: expresia plastică strictă şi rapidă a aparatului
Morse.
DECI
moarte romanului-epopee şi romanului psihologic
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul
reporterilor iscusiţi
(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză).
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă,
dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură si anecdotă, expresie a formulelor
şi a culorilor pure în raport cu ele însele. (Un aparat de fotografiat perfecţionat înlocuieşte
pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti).
Vrem stăpânirea naturalismului ca scop pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor
epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) şi simplificarea proceselor până la
economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesuturile româneşti).
Un nou univers este creat prin verb (VREM), o lume independentă de orice exteriorizare,
trăind în şi pentru sine. În articolul Promisiuni , prin referire la arta musulmană împinsă la
abstractizare, Voronca oferă argumente pentru întreprinderea constructivistă: Alături de
natura dată ar fi creat natura nouă, vis lucid, elan constructiv al minţii omului, care
descompune şi realcătuieşte, după legi înnăscute, natura, adăugând că nu există natură, nici
realitate. Totul e în noi. Din acest punct de vedere, drepturile creatoare ale artistului par şi
mai nelimitate. Această perspectivă este împărtăşită de Kandinsky şi Piet Mondrian.
Pictura cubistă, iniţiată de Pablo Picasso, prin Domnişoarele de Avignon, răspunde acestui
ideal constructivist. În acest sens, M. Iancu afirmă: Linia, volumul, culoarea sunt elemente
plastice şi nu se găsesc decât sub înfăţişare dezorganizată în natură (…). A culege şi a
organiza elementele plastice constituie problema artelor plastice (…). Pornind de la viziune,
arta creează realităţi plastice neatârnate de iluzionare (viziunea naturală).
Pablo Picasso - Les Demoiselles d'Avignon
pentru mrejele şi legile naturei, dar precizează, în sens constructivist, că lecţia sculptorului
constă în a prelungi munca naturii, a lucra în sensul ei, urmând indicaţiile materialului.
Pasărea în spaţiu- Brâncuşi
În paralel cu mişcarea constructivistă, se desfăşoară, la noi, cea integralistă (revista Integral),
promovată de Ion Călugăru. Se propuneau sincronismul, entuziasmul futurist faţă de evul
maşinist, dinamismul absolut al spiritului, primatul intelectului, preferinţa pentru jurnalism.
Ensor- Măştile
Suprarealismul
Această mişcare literară şi artistică s-a afirmat în Franţa, în jurul aului 1930. Promotorul său
a fost Andre Breton. Suprarealismul contesta raţionalismul, pragmatismul, spiritul mic
burghez, realismul, legile şi convenţiile. Activitatea artistică era văzută ca un mijloc de a
recuceri o libertate pierdută, de a ajunge la zonele obscure ale conştiinţei, la esenţa umană
ascunsă în inconştient. La baza mişcării stau teoriile lui Freud, pe care Breton le considera ca
fiind redescoperirea întâmplătoare a puterii imaginaţiei. Erau promovate hipnoza, dedublarea,
nevroza, asocierea liberă de imagini, automatismul psihic pur, tehnica dicteului automat –
toate în vederea creării unei suprarealităţi (asemănătoare cu realitatea visului). Printre adepţi
se numără Max Ernst, Georgio de Chirico, Dali, Rene Magritte.
Cuvintele-
picturi, Rene Magritte
strigăt de timpan
avion
t.f.f.-radio
televiziune
75 h.p
marinetti
breton
vinea
tzara
ribemont-dessaignes
arghezi
brâncuşi
theo van doesburg
uraaaa uraaaaaa uraaaaaaaa
Combină verb
abcdefghijklmnopqrstuvwxyz
= arta ritm viteză neprevăzut granit
guttenberg reînvii
La revistă au colaborat Geo Bogza, Voronca, Fundoianu, Călugăru, V.Brauner, S.Perahim ş.a.
Victor
Brauner, Suprarealistul, 1947