CAIETELE AVANGARDEI

ANUL 6/NR. 11

REVISTA unu
(1928 – 1932)
Sumar

Ion Pop, Quelques pas vers le surréalisme / 5

Adriana Copaciu-Lazăr, Retour à unu: enjeux d’un adieu au surréalisme / 12
Ovidiu Morar, Un dârz pionier al suprarealismului autohton / 20
Michael Finkenthal, Saşa Pană şi corespondenţii săi / 27
Florin Balotescu, Unu(l) şi acelaşi: foi, transparenţe, revoluţii în revistele avangardei / 32
Emanuel Modoc, Un studiu de caz al boemei avangardiste româneşti: revista unu / 39
George Achim, Voronca la Revista unu / 47
Dan Gulea, Rolurile lui Roll / 56
Nicolae Tzone, De la Ţâţe la Jurnal de sex, via Voronca / 65
Paul Cernat, O dimensiune de recuperat: proza avangardistă a lui Geo Bogza / 72
Giovanni Rotiroti, Între Urmuz şi unu sau despre realul imposibil al juisării / 79
Pavel Şuşară, Revista unu, între imagine, imaginaţie şi imaginar / 88
Balázs Imre József, Suprarealism şi postsuprarealism în revista nord-americană Arkánum / 95

ARHIVA
Mădălina Lascu, Moldov – corespondenţă inedită / 99
Saşa Pană, Asasinarea unu-lui / 105
Bogza despre unu, în scrisori către Saşa Pană (Selecţie de Vladimir Pană) / 108
Nicolae Tzone, Două autografe ale lui Geo Bogza pentru Saşa Pană / 114

Note biobibliografice / 117


Emanuel Modoc
UN STUDIU DE CAZ AL BOEMEI AVANGARDISTE
ROMÂNEŞTI: REVISTA UNU
Asocierea boemei artistice cu iconoclasmul inge-
nuu a rămas aproape o constantă a receptării moder-
nismului timpuriu, care, în spaţiul românesc mai ales,
marchează începuturile constituirii literaturii în logica
şi după regulile „câmpului”1. În măsura în care litera-
tura română poate fi privită ca un sistem, cu propriile
reguli şi dinamici, boema românească poate fi consi-
derată unul dintre principalii vectori ai autonomizării
câmpului literar. O asemenea grilă nu doar că se po-
triveşte organic într-o discuţie despre avangarda ro-
mânească (atât prin „inventarea unei arte de a trăi”,
cât şi prin ilustrarea lui Bourdieu a coagulării boemei
prin „ruptura de burghez”, alimentată de aşa-numita
„oroare a figurii burghezului” şi afinităţile structurale
dintre avangardele literare şi avangardele politice),
dar poate fi deosebit de utilă şi pentru înţelegerea
întregului sistem literar românesc modern.
Începuturile boemei literare româneşti au fost
trasate de către Emil Manu, potrivit căruia cafeneaua
Capşa, deschisă pentru prima dată în 1891, e o veri-
tabilă „instituţie socială”2. Nu mi se pare deloc acci-
dental faptul că naşterea boemei autohtone coincide
cu începuturile simbolismului românesc. Avangarda
românească e, la începuturi, o emanaţie post-
simbolistă3, aşa cum a arătat-o şi exegeza (de la Mir-
1 Folosesc conceptul în accepţia sa sociologică aşa cum a pro-
blematizat-o Pierre Bourdieu în Regulile artei. Geneza şi structura
câmpului literar, Ediţia a II-a, ART, Bucureşti, 2012.
2 Emil Manu, Cafeneaua literară, Saeculum, Bucureşti, 1997, p. 172.
3 Acelaşi Emil Manu vede, şi el, o continuitate post-simbolistă a
boemei avangardiste: „[C]afeneaua literară e o emanaţie a sim-
REVISTA unu
cea Scarlat la Paul Cernat), iar influenţa pe care a
exercitat-o Ion Minulescu, inventatorul de facto al
boemei româneşti, asupra unui Tzara sau Vinea este
cu atât grăitoare în acest sens. Însă diferenţa specifică
pe care o aduce avangarda românească în această
discuţie stă în raporturile vizibile (şi deseori antago-
nice) dintre câmpurile literaturii şi câmpurile puterii,
precum şi în dinamicile ei interne (date, în mare par-
te, de caracterul volatil al curentelor avangardiste). În
cele ce urmează, voi ilustra aspectele de mai sus ana-
lizând, pe de-o parte, relaţiile interne ale avangardişti-
lor grupaţi în jurul revistei unu şi, de cealaltă parte,
raporturile dintre principalii membri ai acestei grupări
şi formulele aşa-zicând instituţionalizate ale câmpului
literar autohton, în speţă cenaclul „Sburătorul”, con-
dus de Eugen Lovinescu. Mă interesează, mai ales,
măsura în care scrisul unist a fost influenţat de factori
interni (e vorba atât despre disensiunile din interiorul
grupării, cât şi despre afinităţile ideologice care le
augmentau coerenţa de grup). Voi ţine seama, de
asemenea, şi de mecanismele prin care se constituia
gruparea avangardistă, animată de principii comune,
atât din perspectiva scrisului colectiv (unde voi face o
bolismului, în calitate de curent estetic. Asta nu înseamnă că şi
înainte de simbolişti, scriitorii lumii n-au frecventat cafeneaua,
ca spaţiu istoric conjunctural, sau chiar ca spaţiu cotidian de
comunicare cu publicul. […] Dar simboliştii au reformat acest
miraj spaţial (artistic, desigur), creându-i o doctrină. […] Avangardiştii
au preluat din doctrina simbolistă revolta acestei arte cataliza-
toare, care îi ajuta să facă cât mai posibilă noutatea şi permanenta
revoltă în expresia artistică şi un conţinut ideatic bine precizat”
(subl. în text), Ibidem, pp. 7-8.
CAIETELE AVANGARDEI
scurtă trecere în revistă a principalelor manifeste de
avangardă apărute în perioada activităţii revistei unu),
cât şi a relaţiilor extra-literare din interiorul grupului.
Dacă cenaclul de la „Sburătorul” era cea mai „in-
stituţionalizată” formă de boemă literară, gruparea
din jurul revistei unu – care funcţiona, la nivel ideatic,
pe principiul troţkist al „libertăţii totale de autode-
terminare în domeniul artei”4 – rămâne, în istoriogra-
fia literară autohtonă, cea mai coagulată comunitate
de factură avangardistă. Reprezentând, ambele, sfere
disjuncte din punctul de vedere al formelor de com-
uniune, aceste două comunităţi ne oferă două per-
spective de sociabilitate ce ar putea completa un ta-
blou aproximativ al vieţii literare şi al câmpului literar
interbelice. Sigur că diferenţele dintre cele două co-
munităţi sunt evidente. În cazul cenaclului „sburăto-
rist”, comuniunea dintre membri era asigurată de un
principiu unic care îi lega5, pe când comunitatea din
jurul revistei unu era una bazată pe valorile, deseori
fluctuante, ale unei mişcări artistice care îşi propunea
dinamitarea artei ca instituţie şi includerea demersului
artistic într-un praxis cotidian6. În acelaşi timp, trebuie
menţionat şi paradoxul „boemei instituţionalizate” a
„Sburătorului”. În măsura în care boema reprezintă,
după Bourdieu, un factor de dezagregare a artei ca
instituţie7, acest fenomen nu poate fi aplicat cenaclu-
lui „Sburătorul” fără evidenţierea unei contradicţii de
ordin sistemic, căci în „Sburătorul” avem o versiune
cât se poate de burgheză a boemei artistice. Ralierea
sub emblema autonomiei esteticului a boemei „sbu-
rătoriste” reprezintă un caz particular al câmpului
literar autohton, pe când boema avangardistă poate fi
văzută drept un studiu de caz, aproape de manual, al
acestui model sociologic. Asupra polarizării estetic-
4 Apud Sanda Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune, Editura
Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999, p. 63.
5 „Activitatea mişcării noastre se desfăşoară, în genere, într-un
singur plan, pe care l-am putea numi al esteticului, pentru a-l
deosebi de tendinţele etice şi sociale încă destul de curente, şi al
modernismului pentru a-l deosebi de unele procedee ostentati-
ve” (subl. în text), Felix Aderca, De vorbă cu d. E Lovinescu, în
Mărturia unei generaţii, Editura Sim Art, Craiova, 2007, p. 173
6 Folosesc sintagma aşa cum a omologat-o Peter Bürger în
Theory of the Avant-Garde, Manchester University Press, Minnea-
polis, 1984.
7 „Stilul de viaţă boem, care a adus, desigur, o contribuţie im-
portantă la inventarea stilului de viaţă «artist» – cu fantezia,
calambururile, glumele, cântecele, băutura şi amorul în toate
formele lui – s-a elaborat atât împotriva existenţei aşezate a
pictorilor şi a sculptorilor oficiali, cât şi împotriva rutinei vieţii
burgheze”, Pierre Bourdieu, op. cit., p. 85.
ideologic n-are sens să insist, însă voi reveni mai jos
la interferenţele extra-estetice ale celor două sub-
câmpuri.
Avangardiştii de la unu. Etape de formare
Odată cu trecerea revistei Contimporanul într-o
etapă „moderată”, „eclectică”, tot mai îndepărtată de
spiritul radical care caracteriza avangarda8, începe şi
atacul unist. În 1930 (anul publicării celebrului articol
de sciziune Coliva lui Moş Vinea), apar conflictele care
vor duce la o adevărată schismă între Contimporanul şi
unu. Paul Cernat explică parcursul acestei rupturi în
termenii unui „conflict între două generaţii şi între
două atitudini: pe de o parte – moderaţia ecumenică
şi oarecum elitistă a lui Ion Vinea, Marcel Iancu, Jac-
ques G. Costin, de cealaltă – insurgenţa dogmatică a
mai tinerilor avangardişti de la revista unu”9. Membrii
celui de-al doilea val avangardist, cu precădere cei
formaţi în jurul revistelor unu, Urmuz, iar mai târziu
Alge, se îndepărtează treptat de la programul Contim-
poranului. Chiar şi în afara unor factori externi care le-
ar ameninţa disoluţia, avangarda românească reuşeşte
să genereze conflict în viziuni doar vag divergente
între grupurile acesteia.
Un episod reprezentativ pentru analiza acestui
conflict intern este cunoscutul articol de frondă Coli-
va lui Moş Vinea, semnat de membrii grupării. „Am
asistat, începe articolul, cu o tristeţe abia şoptită la
progresiva împotmolire a Contimporanului, la penibila
decrepitudine a colecţiei sale din ultimii cinci ani”10.
Are loc, aici, momentul ultim al sciziunii dintre eclec-
tismul „cuminte” al Contimporanului şi radicalismul
uniştilor. Renunţarea la patronajul constructivismului
moderat este anunţată, în acelaşi articol, de ridicarea
stindardului insurecţionist de către cei de la unu: „Să
se ştie o dată pentru totdeauna: CONTIMPORANUL nu
are nimic comun cu entuziasmul şi tinereţea noastră,
cu arta şi spiritul pe care singuri le reprezentăm aici la
această oră”11 (subl. în text). Fenomenul nu este cu
nimic diferit faţă de ceea ce se întâmpla în secolul
al XIX-lea în Occident odată cu autonomizarea
8 Paul Cernat vorbeşte despre un veritabil declin al revistei Con-
timporanul, începând din anul 1928, când revista îşi încetează
apariţia, revenind în 1929 şi menţinându-şi activitatea până în
1931, vezi Paul Cernat, Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă,
Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, pp. 53-66.
9 Ibidem, p. 67.
10 Coliva lui Moş Vinea, în unu, anul III, nr. 29, septembrie 1930.
11 Ibidem.

câmpului artistic. La scară mai mică, în interiorul
avangardei româneşti apare un fenomen similar
de dezagregare ulterioară acumulării de capital sim-
bolic12.
În perioada manifestării celui de-al doilea val
avangardist îşi face apariţia, în sânul revistei unu, şi
Geo Bogza, unul dintre cei mai teribilişti poeţi avan-
gardişti, dar şi unul dintre cele mai fascinante perso-
naje ale interbelicului românesc. Datorită Jurnalului
său de copilărie şi adolescenţă (cu toate prelucrările şi
falsificările mai mult sau mai puţin inofensive), dar şi
Epistolarului avangardist (apărut în 2012), ce adună o
bogată colecţie de scrisori primite de la membri fon-
datori ai revistei unu, putem construi o panoramă a
atmosferei unei comunităţi literare a cărei importanţă
nu vine din stabilitatea ei în prezentul istoric al acelor
vremi, ci din atitudinea contestatară, dinamitardă, pe
care membrii unişti o manifestau. Apariţia lui Geo
Bogza coincide cu perioada de apogeu a revistei unu.
Intrarea în grupare a fost făcută cu sacrificiul propriei
sale reviste, scoasă la Câmpina în doar cinci numere,
Urmuz. O sursă alternativă (şi nu fără anumite date
care contrazic memoriile lui Bogza) este jurnalul lui
Saşa Pană. În Născut în ’02, acesta evocă:
Într-o zi a apărut la lăptărie, nesfârşit de înalt,
în pantaloni scurţi şi bufanţi, Bogza. Ceilalţi îl
mai văzuseră, eu însă nu. […] Am discutat
atunci mult despre ce trebuie să devină unu. El,
Bogza, nu va mai scoate Urmuz. Toate forţele
12 Pierre Bourdieu ilustrează pe larg acest fenomen: „În timp ce
ocupanţii poziţiilor dominante, mai ales economic, precum
teatrul burghez, sunt foarte omogeni, poziţiile de avangardă,
care sunt definite mai ales negativ, opunându-se poziţiilor do-
minante, primesc pentru un timp, în faza de acumulare iniţială a
capitalului simbolic, scriitori şi artişti foarte diferiţi prin originile
şi dispoziţiile lor, ale căror interese, un moment apropiate, vor
ajunge ulterior să se despartă. Mici secte izolate, a căror coeziu-
ne negativă e dublată de o intensă solidaritate afectivă, concen-
trată adesea în ataşamentul faţă de un lider, aceste grupuri do-
minate tind să intre în criză, printr-un aparent paradox, în mo-
mentul în care acced la recunoaştere, fază în care profiturile
simbolice revin adesea câtorva, dacă nu chiar unuia singur, fapt
care diminuează forţele negative de coeziune: diferenţele de
poziţie în sânul grupului şi, mai ales, diferenţele sociale şi şcola-
re – care, graţie unităţii opoziţionale a începuturilor, puteau fi
depăşite şi sublimate – se retraduc într-o participare inegală la
profiturile capitalului simbolic acumulat. Experienţă cu atât mai
dureroasă pentru primii fondatori uitaţi, cu cât consacrarea şi
succesul atrag o a doua generaţie de adepţi, foarte diferiţi de
primii în dispoziţiile lor, care se bucură, uneori într-o măsură
mai mare decât primii acţionari, de dividende”, în Pierre Bour-
dieu, op. cit., pp. 341-342.
REVISTA unu
moderniste, toţi cei care resping compromisul,
trebuie să se strângă în jurul lui unu.13
Lectura textelor epistolare a membrilor avangar-
dei istorice către Geo Bogza relevă nu doar închega-
rea unei prietenii literare între oameni cu aceleaşi
crezuri artistice, ci şi o atitudine programatică. Ace-
laşi Saşa Pană: „În ziua de 14 octombrie 1928 am
primit din Buştenari prima scrisoare de la Geo Bog-
za. A fost începutul unei întinse corespondenţe cu
grafica luminoasă, clară, aerată”14. Una dintre scriso-
rile către liderul unist celebrează, în chip entuziast,
gruparea de la unu:
Iubite Saşa.. Ţi-am primit c. p. din 10 c. Am
trimis pentru nrl. viitor din unu versuri lui
Moldov la Dorohoi încă de vreo două săptă-
mâni./ Voi avea grijă ca să vă dau pentru fie-
care număr – tinereţea sălbatecă a lui unu mă
antrenează şi mă prinde în jocul lui de lumini
cu becuri multicolore şi intense.15
Aceeaşi primire călduroasă în rândul grupului
unist o primeşte şi de la ceilalţi membri ai revistei.
Prima scrisoare a lui Stephan Roll către Bogza, bună-
oară, începe astfel: „Prietenul Marius m-a întâlnit ieri
cu o surpriză: cunoaşterea Dvoastră. Iată, la câţiva
klm. un domn, un poet, un erou care doreşte să pu-
blice o revistă de avantgardă”16. Până şi apropierea lui
Roll faţă de Bogza este marcată în scrisori de apelati-
vele „iubite Geo”, „frate Geo” etc., pe când scrisorile
în care Roll îşi exprimă reticenţa sau chiar ostilitatea
în faţa câtorva dintre ideile lui Bogza încep pe un ton
formal („Stimate dle Bogza”). Viziunea comună care
i-a animat pe tinerii de la unu era, după cuvintele lui
Bogza, „o răzvrătire grozavă împotriva lumii în care
ne pomenisem”17. În dialogurile sale cu Diana Tur-
coni, Geo Bogza evocă atmosfera de la lăptăria lui
Enache: „[eram, n. n.] în primul rând răzvrătiţi. Îm-
potriva societăţii pe care o vedeam putredă în mes-
chinăria ei, dar şi împotriva şabloanelor din artă. Ne
13 Saşa Pană, Născut în ’02: Memorii, file de jurnal, evocări, Minerva,
Bucureşti, 1973, p. 230.
14Ibidem, pp. 244-245.
15 Apud Saşa Pană, op. cit., p. 244.
16 Mădălina Lascu (ed.), Epistolar avangardist, ediţie întocmită şi
postfaţă de Mădălina Lascu, Editura Tracus Arte, Bucureşti,
2012., p. 27.
17 Diana Turconi, Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana
Turconi, Editura DU Style, Bucureşti, 1996, p. 49.
CAIETELE AVANGARDEI

bântuia o nevoie teribilă de spaţiu şi de profunzime;

de neîngrădire: erau anii marii zbenguieli”18. Atitudinea
programatic contestatară era nucleul în jurul căruia
s-a coagulat gruparea unistă:

Contestam literatura secolului XIX şi pe cea

de dinaintea Primului Război Mondial. În jur
de 1920-1922, apăruseră scriitori extraordi-
nari: Blaga, Ion Barbu, Al. Philippide, Ion Pil-
lat, George Bacovia. Cu excepţia lui Arghezi –
cât îl iubeam pe Arghezi! – îi contestam pe
toţi, ca fiind tradiţionalişti.19

Avem, aşadar, o imagine cât se poate de perti-

nentă asupra atmosferei în care teribiliştii de la revista
unu s-au manifestat în spaţiul literar. Într-o comunita-
te animată de prietenii instabile şi de relaţii competi-
tive, disoluţia era aproape inevitabilă, dar în acelaşi
timp, o coordonată esenţială ce asigura acea margina-
litate ce se ferea „de a aduce contribuţii”.

Scrisul colectiv avangardist

Majoritatea abordărilor exegetice aplecate asupra

manifestelor avangardiste ale perioadei 1928-1934 se
opresc asupra criteriului de literaritate ce poate fi
conferit acestora. Critici precum Adrian Marino şi,
mai târziu, pe urmele acestuia, Ion Pop, au constatat
valoarea de literatură a discursului programatic avan-
gardist, precum şi felul în care manifestele avangardei
româneşti depăşesc limitele discursului de intenţiona-
litate programatică şi alunecă în spaţiul literarităţii.
Această volatilitate a discursului programatic avan-
gardist constituie, pentru un Ion Pop, de pildă20, mai
degrabă un impediment în legitimarea estetică a lite-
raturii avangardiste. Istoriografia manifestului poate
releva, însă, o cu totul altă accepţie, întrucât însăşi
diferenţa specifică a avangardei constă în felul în care
îşi gestionează propria retorică programatică21.
18Ibidem, p. 201.
19Ibidem, pp. 201-202.
20 Vezi Ion Pop, Avangarda în literatura română, Minerva, Bucu-
reşti, 1990.
21 O altă abordare, de dată recentă, leagă manifestul avangardist
de Manifestul comunist al lui Marx şi Engels şi de caracterul for-
mator al istoriografiei sale în constituirea unei convenţii literare
pe deplin conştiente de mecanismele discursive ale textului
programatic. Vezi Martin Puchner, Poetry of the Revolution. Marx,
Manifestos, and the Avang-Garde, Princeton University Press, Prin-
ceton & Oxford, 2006.
Nu puţine sunt textele programatice ale avan-
gardiştilor de la unu care au fost semnate colectiv.
Modelul fondator cel mai reprezentativ este găsit în
Exasperarea creatoare, semnat de Geo Bogza în unu, dar
al cărui mesaj sintetizează întregul crez avangardist.
„Scriu, fiindcă viaţa mă exasperează”, declară autorul,
iar această „schemă a exasperării creatoare” vine nu
ca un program propus, ci ca unul realizat, „pe un
plan deja experimentat până la o identificare cu fiinţa
noastră”22. Forţa grupării vine din
[P]uternicele diferenţieri organice, din situarea
noastră prin temperament, dintr-o dată în
câmpul magnetic al polului patronând activi-
tăţi în perpetuă răzvrătire împotriva oricărei
aşezări în confortabil, împotriva însăşi a între-
gii literaturi al cărui mobil este tocmai o râvni-
re a confortabilului.23
Antiliteratura omologată în acest text se conver-
teşte ea însăşi în poezie, se legitimează estetic:
22 Geo Bogza, Exasperarea creatoare, în unu, anul IV, nr. 33,
februarie 1931.
23 Ibidem.

Viaţa noastră e arsă de conflicte. Dinamul
nostru, o luciditate corosivă (sic!) intentând
un drastic şi permanent proces lumii de dina-
fară şi împotriva a tot ce există, o exasperare
împotriva a tot ce nu există. O exasperare îm-
potriva noastră. O exasperare împotriva exas-
perării. […] Totul cu o intensitate, cu un tu-
mult făcând ravagii.24
Negarea conceptului tradiţional de literatură, a
calmului şi al confortabilului instalat în spaţiul aceste-
ia, reclamă instalarea unui iconoclasm teribil, născut
din durerile „acumulate de fiinţă în atâtea miliarde de
ani”, care să deturneze literatura de pe „un plan de
dulce şi scăzută înţelegere”25. Exasperarea creatoare este
vehiculul unei noi literaturi, „o stare de spirit com-
plexă, aliaj de revoltă socială şi literară, desigur, dar şi
rezultat al unui mai general conflict cu aventura terestră”26
(subl. în text).
Într-o Profesie de credinţă pentru grupul Alge, autorul
Invectivelor se opune în faţa unei literaturi ce a devenit,
sub condeiele unor scriitori consacraţi de către dis-
cursul critic al vremii, şablonardă: „Pentru spiritul
nostru agitat, literatura de confort care se face în
România nu poate fi decât o ultragiere şi o insultă”27,
punându-şi propriul scris sub semnul fatalităţii (sub-
linierea îmi aparţine): „Scriem nu pentru că vrem să
ajungem scriitori, ci pentru că suntem condamnaţi să
scriem, aşa cum am fi condamnaţi la nebunie, la sin-
ucidere”28. O certă notă de dramatism se poate simţi
în aceste rânduri; de altfel, în notele de subsol ce
însoţesc acest articol, Geo Bogza îşi autentifică scrii-
tura la un „tribunal al tragediei”, căci „toate acestea
nu-s literatură, ci un tribut veridic pe care îl plătim
dezastrului din noi”29. Finalitatea textului rezidă nu
din desăvârşirea unui scop, ci din evenimenţialul
creaţiei. „Feriţi-vă de a aduce contribuţii”, încheie,
într-o altă notă, Bogza.
Aceeaşi condamnare a „râvnirii confortabilului”,
întâlnită în Exasperarea creatoare o găsim şi în articolul
semnat de autorii Geo Bogza, Paul Păun, Gherasim
Luca şi S. Perahim, Poezia pe care vrem să o facem, în
24 Ibidem.
25 Ibidem.
26 Ion Pop, Introducere în avangarda literară românească, Editura
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 148.
27 Geo Bogza, Profesie de credinţă pentru grupul Alge, în unu, anul
IV, nr. 35, mai 1931.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
REVISTA unu
exemplarul unic din Viaţa imediată, înfiinţat de Bogza
într-un ultim gest sfidător de salvare a frondei avan-
gardiste într-un moment în care „avangarda istorică”
îşi încheiase deja proverbialul cântec de lebădă. Re-
vista unu a fost „asasinată” de către colaboratori în
1932, Contimporanul şi-a încetat, în acelaşi an, activita-
tea, iar grupările conexe, precum Meridian sau Alge,
împreună cu suplimentele sale cu nume provocatoa-
re, au rămas în minorat, lăsând loc doar grupărilor
suprarealiste, la care vor adera tinerii colaboratori
(Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost) ai epuizatei
avangarde istorice, să se manifeste, la fel de efemer,
la începutul anilor ’40, iar apoi, în 1944-1947, sub
forma ultimului val suprarealist.
Aşadar, împotriva „virtuozităţii” poetice a aşa-
numitului „modernism hermetic”, semnatarii acestui
articol-program propun aceeaşi poezie conformă cu
vechile orientări avangardiste, aflată sub aceleaşi
semne ale vitezei, negaţiei, revoltei, o poezie scăpată
de domnia istoricităţii şi a tradiţiei şi diametral opusă
„astralei poezii de cabinet”30. Nelipsit de aceleaşi
mărci seducătoare, ce exală efervescenţa tinerească
atât de caracteristică insurgenţilor de la unu, articolul
punctează, în acelaşi tipar dramatic caracteristic, tră-
săturile poeziei de frondă pe care Geo Bogza va ur-
ma să o publice în volum (Poemul invectivă):
Noi vrem să captăm în stare sălbatică şi vie ce-
ea ce face caracteristica tragică a acestui timp,
emoţia care ne sugrumă când ne ştim contem-
porani cu milioane de oameni exasperaţi de
mizerie şi nedreptate. […] Vrem să facem o
poezie a timpului nostru, care nu mai e timpul
nevrozei colective, ci al setei de viaţă”31
Îi găsim, aici, pe adevăraţii „oameni de avangar-
dă”, despre care va vorbi Eugen Ionescu mai târziu.32
Gruparea unistă şi cenaclul „Sburătorul”
Ilarie Voronca a fost singurul autor avangardist
care a şi debutat în poezie în atmosfera cenaclului
30 Poezia pe care vrem să o facem, în Viaţa imediată, anul I, nr. I, 1933.
31 Ibidem.
32 „Omul de avangardă e ca un duşman în chiar interiorul
cetăţii, pe care se îndârjeşte s-o disloce, contra căreia se răzvră-
teşte, […] este opozantul faţă de un sistem actual. El este un
critic a ceea ce este, criticul prezentului, nu apologetul lui”,
Eugen Ionescu, Discurs despre avangardă, reluat în Idem, Note şi
contranote, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 67.
CAIETELE AVANGARDEI
„Sburătorul”. A avut o prodigioasă activitate în interi-
orul cenaclului, din anul 1923 şi până la plecarea sa
definitivă în Franţa, în 1938. Eugen Lovinescu îi mar-
ca prezenţa în mod constant în Agendele sale literare.
Foarte interesantă, chiar simptomatică, este receptarea
poeziilor lui Voronca de către Lovinescu în interiorul
Agendelor… Astfel, la 7 septembrie 1923, notează:
Tânărul Ilarie Voronca îmi citeşte un ciclu de
poezii făcute pe vară; n-a ieşit din sine şi
dintr-o manieră obsedantă; acelaşi material
sufletesc, deşi cu imagini împrospătate. Ce
moş pare tânărul acesta care se lamentează în-
continuu, şi la douăzeci de ani trăieşte numai
din amintiri!33
În ochii mentorului de la „Sburătorul”, obsesia
tehnică a lui Voronca era aceea de a scrie în manieră
„dadaistă”. De altfel, toţi avangardiştii care au trecut
pe la cenaclul „Sburătorul” păreau să scrie „dadaist”
sau „antipoetic”: „Citim poezii dadaiste de Voronca;
acest tânăr e admiratorul lui Tristan Tzara etc… şi
pentru prima oară are curaj şi spune”34; „Voronca –
obositor, citeşte lung fragment din Brăţara nopţilor =
înseilare antipoetică”35 etc. Alteori, lecturile lui Vo-
ronca îl epuizau: „Ilarie Voronca îmi citeşte 4 poezii
cu miriade de imagini şi cu încercări cubiste: numai
talentul lipseşte”36. În preajma debutului său poetic,
Lovinescu menţionează: „Ilarie Voronca reapare, plin
de false floricele şi cu L’esprit nouveau în buzunar”37.
Nu mai puţin semnificativ este portretul pe care
Lovinescu i-l face lui Voronca în Memoriile sale:
Substanţa adevărată a psihologiei poetului se
poate descifra în Restrişti: un suflet timid, nos-
talgic, sentimental, răvăşit, descompus, suflet
legat de ţară, de pământ, inactual, inutil, cu
voinţi dizolvate în veleităţi, cu entuziasmuri
puerile, gingaşe şi preţios, concepând de altfel
şi meschinăria, dar inapt în a o realiza sau
dându-i, fără să vrea, o candoare ce o face
inocuă, […] comod, ierarhic, tremurând la
deschiderea uşii, şi cu aspiraţia ascunsă de a fi
înscris la bătrâneţe în cartea de aur a pensio-
33 Eugen Lovinescu, Sburătorul: Agende literare, vol. I, Editura
Minerva: Coresi, Bucureşti, 1993, p. 5.
34 Ibidem, p. 48.
35 Idem, Sburătorul: Agende literare, vol. II, ed. cit., p. 211.
36 Idem, Sburătorul: Agende literare, vol. I, ed. cit., p. 30.
37 Ibidem, p. 57.
narilor români… Latura paradoxală a acestei
psihologii e că, prin intervenţia rasei, sau prin
cine ştie ce fatalităţi ale destinului, acest iepu-
re vrea să necheze şi să muşte, vrea să mugă şi
să sfâşie ca leii, acest contemplativ visător
vrea să fie revoluţionar.38
Portretul continuă, apoi, într-o notă ironică:
Poet, de altfel, autentic şi prin stare sufleteas-
că, şi prin forţa de creaţie a expresiei figurate,
necunoscând decât unica pasiune a artei sale,
a meseriei sale, Voronca are patima cărţii im-
primate şi, nemulţumit numai cu publicarea
unor manifeste revoluţionare, scoate anual fel
de fel de volume luxoase, editate la Paris sau
la Bucureşti, mari cât o foaie de ziar sau mici
cât Visul Maicii Domnului, pe hârtie poroasă,
cu desenuri de iluştri pictori exotici, în care
capul său apare fixat pe trunchiul Turnului
Eiffel sau în care Brâncuşi trage linii cu vârful
degetului unui copil. Nimic nu-l pasionează
decât această expresie tangibilă a artei sale, şi
poet, reducând toate valorile sociale la hârtia
tipărită, la valoarea misterioasă a unui vers, nu
trăieşte decât prin ea…39
Ilarie Voronca rămâne, totuşi, singurul unist
simpatizat de Lovinescu. Dovadă şi spaţiul dedicat
acestuia în Istoria literaturii române… 40 Un alt coleg de
grupare care activa o vreme pe la cenaclul „Sburăto-
rul” era Ştefan Roll. În privinţa acestuia, intervenţia
lui Alexandru George e mai mult decât grăitoare pen-
tru experienţa autorului Poemelor în aer liber în cenaclul
lovinescian:
38 Idem, Memorii, Minerva, Bucureşti, 1976, p. 314.
39 Ibidem, p. 315.
40 În acelaşi timp, Eugen Lovinescu va rămâne, peste ani, o
personalitate marcantă pentru Ilarie Voronca, aşa cum se poate
vedea în articolul elogiator din anul 1935: „E. Lovinescu va
însemna desigur unul din aceste înalte momente ale unei culturi.
De pe soclul celor şaizeci de volume, E. Lovinescu a ştiut tot-
deauna să se ferească a deveni statuie. Fără să-şi piardă cumpă-
tul dinaintea vastelor proporţii ale operelor sale, el a rămas
necontenit om, cu o inimă generoasă şi caldă. De la stilul frazei
sale, despre care s-au scris atâtea elogii, până la ospitalitatea
proverbială a salonului literar – unicul salon literar românesc –
E. Lovinescu e cel mai desăvârşit simbol al civilizaţiei, adică al
comprehensiunii şi al îngăduinţei, al toleranţei” (subl. în text),
Ilarie Voronca, „E. Lovinescu”, în Adevărul, anul 49, nr. 15641,
9 ianuarie 1935.

Stephan Roll (Gh. Dinu, 1904-1974) a fost
una din figurile marcante ale avangardismului
românesc, atât prin puţinele sale scrieri cât şi
ca animator al revistei unu. Trecerea lui pe la
Sburătorul, notată de amfitrion cu accente des-
tul de neplăcute, nu a lăsat urme în memoria-
listica acestuia. În anii ’30, Stephan Roll a în-
treţinut o adevărată campanie de discreditare
prin pamflete şi notiţe răutăcioase la adresa
cercului, negând chiar numelor de primă mă-
rime orice valoare artistică.41
Geo Bogza este un alt membru unist cu prezenţe
sporadice la cenaclul „Sburătorul”. Deşi invitat de
către Voronca, la 3 iulie 1931, la cenaclu42, nu există
nicio menţiune a sa în Agendele literare din acei ani.
Singura notaţie, chiar dacă telegrafică, în legătură cu
41 Idem, Sburătorul: Agende literare, vol. I, Ed. cit., p. 278.
42 „Am fost acum câteva zile la Lovinescu. Acolo era un tânăr
(vreo 28-30 ani), voinic şi frumos, mai mult îndesat, la al cărui
nume, la prezentare, am tresărit: îl chema Bogza. L-am întrebat
îndată dacă vă înrudiţi, mi-a spus că sunteţi din aceeaşi familie.
E profesor. Pe vremea cât studia la Facultate, era mereu întrebat
daca e poetul Geo Bogza – ceea ce dovedeşte că eşti în adevăr
cunoscut. M-am folosit de prilejul acesta să-i vorbesc lui Lovi-
nescu, cât eşti de formidabil, ce geniu zvâcneşte în tine”, în
Mădălina Lascu, op. cit., p. 196.
REVISTA unu
el, stârneşte însă o oarecare curiozitate, căci în data
de 5 mai 1934, Lovinescu notează: „Geo Bogza, cu-
rieux homme”43. E de notat şi precizarea pe care o face
Alexandru George la finalul volumului patru al Agen-
delor:
Geo (Gheorghe) Bogza, n. 1908, era în acel
moment [1934 – n. n.] un scriitor deja afirmat
prin Jurnal de sex (1929), dar şi printr-o oareca-
re activitate publicistică înscrisă aproape ex-
clusiv în revistele de avangardă. Era un tânăr
anarhist-bolşevizant, în situaţie simetrică cu
Emil Cioran, adică reprezenta un tip de per-
sonalitate care era privită de E. Lovinescu cu
ironie şi rezervă. Noul său volum Poemul invec-
tivă nu putea decât să-i întărească impresia. Cu
toate acestea, criticul nu l-a mai trecut cu ve-
derea, deşi venirea sa pe la cercul Sburătorului
va fi cu totul sporadică. Ceva mai târziu, Bog-
za va fi implicat într-un proces de ultraj la
adresa bunelor moravuri şi arestat […] sub
acuzaţia de „pornografie” în cadrul acţiunii
declanşate de N. Iorga pentru „purificarea li-
teraturii”. E. Lovinescu va lua deschis apăra-
rea celor doi, care vor fi foarte curând puşi în
libertate, dar toate acestea nu par să fi produs
o mai mare apropiere între Bogza şi criticul
de la Sburătorul.44
Într-adevăr, la vremea celei de-a treia arestări a
poetului avangardist, din 1937, a izbucnit o surprin-
zătoare campanie de solidaritate, cu toate că solidari-
tatea lovinesciană venea şi pe fondul includerii
propriului său roman în topul „pornografic” realizat
în 1937 de ziarul Neamul românesc, condus de
N. Iorga.45
43 Eugen Lovinescu, Sburătorul: Agende literare, vol. IV, Ed. cit.,
p. 119.
44 Ibidem, p. 322.
45 Reiau, pentru culoare, topul din ziarul Neamul românesc: „1.
«Bagaj» de H. Bonciu; 2. «Poemul invectivă» de Geo Bogza; 3.
«Nea Nae» şi «Pentru un petec de negreaţă» de N. D. Cocea; 4.
«Nopţile Domnişoarei Mili» de I. Pelţ; «Pe străzile Capitalei» şi
«Camere mobilate» de Damian Stănoiu; «Femeia sângelui meu»
de Mihail Celarianu; 7. «Jurnalul unui om inutil» de Sergiu Vla-
dimir; 8. F. Aderca: opera întreagă; 9. «Cimitirul Buna Vestire»,
«Ţara de Kuty», «Poarta Neagră» şi «Flori de mucigai» de T.
Arghezi; «Apărarea are cuvântul» de Petre Bellu; 11. «Bălăuca»
de E. Lovinescu; 12. «Domnişoara Cristina» de Mircea Eliade;
13. «Cartea Nunţii» de G. Călinescu”, în Neamul românesc, anul
XXXII, nr. 91, 23 aprilie 1937, p. 1.
CAIETELE AVANGARDEI
Acestea sunt principalele momente (izolate, e
drept) în care putem identifica zonele de interferenţă
ale celor două grupări. Rămâne relevant faptul că, în
plan estetic, avangarda a fost receptată de către Lovi-
nescu drept aripa „extremistă” a modernismului.
Această situare la antipod pare să fie, totuşi, motivată
mai degrabă ideologic decât estetic, întrucât e de înţe-
les cum stângismul „anarhist-bolşevizant” al avan-
gardiştilor putea tulbura palatul liberal-conserva-
torului Lovinescu (cel puţin în relaţie cu avangarda).
La fel de relevantă mi se pare simpla prezenţă a
uniştilor la întâlnirile cenaclului lovinescian, cu atât
BIBLIOGRAFIE:
Aderca, Felix, Mărturia unei generaţii, Editura Sim Art,
Craiova, 2007.
Bourdieu, Pierre, Regulile artei: geneza şi structura câmpului
literar, Editura Art, Bucureşti, 2012.
Cernat, Paul, Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă,
Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
Cordoş, Sanda, Literatura între revoluţie şi reacţiune, Editura
Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999.
Ionescu, Eugen, Note şi contranote, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
Lascu, Mădălina (ed.), Epistolar avangardist, Ediţie întoc-
mită şi postfaţă de Mădălina Lascu, Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2012.
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane
1900-1937, Editura Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1938.
SYNOPSIS:1
This article attempts to explain the rather paradoxical
mechanisms by which the Romanian avant-garde current
that belonged to the unu magazine tried to accumulate cultu-
ral capital by discarding their cultural opponents (the avant-
garde artists of Contimporanul magazine) and moving towards
establishing a closer relationship to more institutionalised
461 Vezi Bourdieu, op. cit., p. 326.
mai mult cu cât datele acestor prezenţe corespund
chiar cu momentele de vârf ale grupării uniste. Para-
doxul e evident: deşi „ruptura” de Contimporanul s-a
produs pe fondul unor „puternice diferenţieri orga-
nice”, momentele sporadice ale asocierii cu „Sburăto-
rul” ar putea trece drept o încercare de acumulare de
capital în sânul unei zone instituţionalizate a literatu-
rii române. Odată ce „uzura efectului de ruptură”46
s-a produs, în anul 1930, gruparea unistă încearcă să
îşi stabilească un veritabil pole position avangardist prin
apropierea faţă de gruparea „sburătoristă”.
Lovinescu, Eugen, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti,
1976.
Lovinescu, Eugen, Sburătorul: Agende literare, vol. I-IV,
Editura Minerva, Bucureşti, 1993-2002.
Manu, Emil, Cafeneaua literară, Editura Saeculum, Bucu-
reşti, 1997.
Pană, Saşa, Născut în ’02: Memorii, file de jurnal, evocări,
Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Editura Minerva,
Bucureşti, 1990.
Pop, Ion, Introducere în avangarda literară românească, Edi-
tura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
Puchner, Martin, Poetry of the Revolution. Marx, Manifestos,
and the Avang-Garde, Princeton University Press, Princeton &
Oxford, 2006.
Turconi, Diana, Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana
Turconi, Editura DU Style, Bucureşti, 1996.
literary models (best represented by the literary circle of
Sburătorul, governed by Eugen Lovinescu). The main pre-
suppositions of this study are approached by analysing both
the programmatic texts of the avant-garde poets of unu ma-
gazine and the sporadic episodes in which avant-garde wri-
ters such as Ilarie Voronca, Stephan Roll, and Geo Bogza
come into contact with the literary circle of Sburătorul.