Eugen Lovinescu.

MODERNISMUL

Criticul literar interbelic Eugen Lovinescu (1881-1943) a contribuit substanţial la modernizarea culturii
şi a literaturii noastre. Primul număr al revistei sale, „Sburătorul”, a apărut la 19 aprilie 1919, la câteva luni
după terminarea războiului. În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu, directorul publicaţiei şi fondatorul
cenaclului cu acelaşi nume, anunţă intenţia de a se ocupa numai de literatură şi de a descoperi noile talente,
pregătind astfel o nouă generaţie literară.
Activitatea sa propriu-zis literară nu prezintă un interes deosebit, nuvelele ( din vol. „Nuvele florentine”,
cu titlul alternativ, „Crinul”) și romanele („Aripa morții”, „Viața dublă” ori cele inspirate din viața poetului M.
Eminescu: „Mite” și „Bălăuca”) nu se ridică la nivelul așteptărilor estetice. Contribuția esențială însă, de
neignorat, este cea teoertică, deoarece spiritul său critic se oglindește clar în cel puțin două lucrări ample,
rămase reper în cultura noastră, anume: „Istoria civilizației române moderne” (volum definitivat în anul 1925)
și „Istoria literaturii române moderne”, operă încheiată patru ani mai târziu și compusă din șase volume. Dacă
aceste două scrieri rămân capitale, extrem de utile pentru familiarizarea cu tabloul unui stadiu de dezvoltare a
civilizației și culturii naționale de până atunci, scrierile ulterioare cuprind studiile critice publicate anterior în
revistele vremii, dar și omagiul pe care autorul îi aduce, peste decenii, lui Titu Maiorescu, primul critic literar
de anvergură, pe care îl ia ca model de gândire, în primul rând pentru autonomia esteticului în raport cu alte
interese, etnic, politic, moral-didacticist, de care literatura în general trebuie să se delimiteze total. Cu diferite
titluri, E. Lovinescu publică în acest scop de recunoștință, dar și de informare a contemporanilor, nu mai puțin
de trei volume: „Titu Maiorescu”, Titu Maiorescu și contemporanii lui”, respectiv, Titu Maiorescu și
posteritatea”.
Astfel, sunt clare intențiile autorului de a analiza literatura noastră în contextul civilizației moderne,
teoriile sale originale își au sursa în operele de teorie și istorie literară menționate anterior, fiind vorba,
primordial, despre: necesitatea sincronizării cu modernitatea apuseană prin imitarea unor forme, varibilitatea
valorilor artistice în funcție de etapa dezvoltării unei civilizații. Pe aceste le consideră condiții vitale de
modernizare, direcție pe care o promovează cu toate resursele ce îi stau la îndemnă: revistă, cenaclu literar,
studii critice, încurajare a unor scriitori ce îi împărtășeau viziunea.
Concret, teoria sincronismului şi teoria mutaţiei valorilor estetice sunt legate, deci, de numele său şi
au stârnit discuţii şi chiar tensiuni în epocă, rămânând însă, în linii generale, valabile până astăzi.
Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu
literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. El pleacă de la ideea că,
aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă (cum afirma T.
Maiorescu în perioda junimistă, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea), s-ar putea ca evoluţia așteptată să nu
se producă niciodată. De aceea, preluând unele idei ale sociologului francez Gabriel Tarde, E. Lovinescu
dezvoltă și teoria imitaţiei, susţinând că uneori este necesar ca o literatură „mică” (care a evoluat mai puţin) să
împrumute modéle din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un progres.
Principiul sincronismului în literatură însemna acceptarea schimbului de valori, a elementelor care
conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar universal și românesc, în particular. E. Lovinescu nu se
referă la o imitaţie servilă, la un împrumut fără discernământ din orice există în culura occcidentală, ci la o
integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu dezvoltarea artei europene. În esenţă,
modernismul lovinescian porneşte de la convingerea că există un „spirit al veacului” (lat. saecullum), explicat
prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm
de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă
influenţa „binefăcătoare” a celor mai devoltate. Influenţa se realizează în doi timpi care presupun similar și
stimulare: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după preluare, se stimulează
crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Eugen Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”, și nu
neapărat opoziţia faţă de tradiţie, față de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul conduce la
sublinierea necesităţii de înnoire în toate ascpectele existenței: material și spiritual.
În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului” (lat. saecullum), deci chiar cu ritmul
de dezvoltare a propriei societăţi, sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii
(numite „estetice”) constau în: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de
inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a
poeziei; dezvoltarea romanului analitic. Romanul românesc modern apare în perioada interbelică, înnoirea
formulelor narative fiind o consecinţă a activităţii cenaclului „Sburătorul” şi a scriitorilor interesaţi de adaptarea
literaturii la celelalte forme ale ştiinţei şi ale culturii. Romanul modern deplasează accentul de la eveniment, la
psihologie, de la relatare, la explorarea conştiinţei personajului.
Soluțiile practice generate de toate aceste teorii lovinesciene sunt diferite în funcție de genul literar
abordat de scriitori, câteva dintre ele fiind:
-în lirică, propune adâncirea subiectivităţii şi opțiunea pentru o poezie epurată (eliberată, curățată) de ceea
ce nu e propriu lirismului: epicul, anecdoticul, tezismul etic, didactic, politic etc., discursivitatea (demersul
rațional); tot în poeziile moderniste se percepe elanul vitalist, expresionist, în căutarea esenţelor universului
și cultivarea misterului lumii, renunţarea la demersul exclusiv rațional în cunoașterea și deslușirea lumii,
- limbajul poetic este deseori caracterizat prin ambiguitate, fiind abstract, neologic, chiar ermetic, deci
solicită intens gândirea cititorului, care devine astfel partener în creaţia artistică
-folosirea metaforelor revelatorii, potenţarea misterelor este preocuparea creatorului, intuiţia, iubirea fiind
căile de cunoaştere integrală a lumii, așa cum subliniază, în chop original și neașteptat, scriitorul L. Blaga
-înglobarea „esteticii urâtului”- termen preluat de la scriitorul francez Chares Baudelaire, în volumul
acestuia numit , în traducere, „Florile răului”( o replică a acestei opere va scrie Tudor Arghezi, mai ales în
volumul „Flori de mucigai”, apărut în 1931 și va fi anticipată chiar în volum de debut, din 1927, prin arta sa
poetică, „Testament”, inserând aici versuri ilustrative în acest sens: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.”;
„Din bube, mucegaiuri şi noroi,/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”); această înnoire sau reformă lexicală
va considera poetice registre lingvistice respinse până atunci în lirică (cum e registrul argotic) și
presupune inspirația din medii dure, dar tot atât de realiste (deci cu drept de existență artistică), cum
ar fi lumea închisorii sau a promiscuității de ordin moral.
- în epică, își declară preferința pentru romanul cu tematică citadină, cu personaj intelectual, dar aceasta nu
înseamnă că el refuză ori minimalizează romanul pe teme tradiţionale (satul, ţăranul, istoria). Deşi atenția
lui se îndreaptă către romanul descris anterior, criticul apreciază fără prejudecăţi „moderniste” creaţia epică
a lui L. Rebreanu pe teme „ţărăneşti” (în Ion, Răscoala), deoarece acestea îndeplinsc condiţiile epicii
obiective și oferă imaginea unui țăran și a unui mediu rural realist, cu zbuciumul și excesele/exagerările lui,
neidealizat ca până atunci, adică lumea satului românesc. Criticul însuşi, în ipostaza de prozator, se va
„exersa”, nu cu prea mult succes, în romanul de analiză ( de ex., în Mite și, respectiv, romanul Bălăuca);
- romanul obiectiv va fi așadar, debarasat de scopul etic, etnic, politic, didactic etc. şi de lirism (să ne
amintim aprecierea lui E. Lovinescu la apariția, în 1920, a romanului „Ion”, când îl declară imediat „primul
roman românesc modern”)
- eliberarea de subiectivitatea naratorului şi de adoptarea impersonalităţii în artă îl va determina să o
sfătuiască pe scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu să părăsească metoda prozei subiective şi să treacă la
romanul obiectiv, ceea ce se şi întâmplă în ciclul de volume intitulat Hallipa).
- cea mai importantă poziție afirmată de acest critic se situează în prelungirea concepției maioresciene și
este disocierea valorilor şi autonomia valorii estetice. Astfel, E. Lovinescu rămâne cel mai consecvent
apărător al esteticului. El practică o critică atentă şi la determinările literaturii, istorice, culturale sau care ţin
de „spiritul veacului” (saecullum). Mai trebuie adăugat că el înţelege magistratura (vocația) critică drept un
act intelectual săvârşit cu onestitate şi în deplină independenţă – cu riscul ca, la un moment dat, să înfrunte
adversari, polemici și să se afle în opoziție cu toată lumea literară și cu gusturile ei.
-este convins că literatura română s-a dezvoltat „revoluționar”, nu organic, adică „arzând etapele” (forma e
urmată de fond, și nu invers, spune el)
-valorificarea în opere a conceptelor filosofice, ştiinţifice, chiar în poezie, conform „spiritului veacului”
(desemnând totalitatea condiţiilor morale şi materiale ale vieţii popoarelor într-o epocă dată)
-aprecierea versului liber, a ingambamentului, a inovaţiilor de tehnică artistică, a valorii pur estetice (nu
doar etnice sau etice!)
În concluzie, unanim acceptat este faptul că Eugen Lovinescu se integrează în cultura și literatura
română ca un model de onestitate şi independenţă a actului critic, de caracter, prin „seninătatea sa
imperturbabilă”, așa cum a fost descris de Camil Petrescu în volumul, „Eugen Lovinescu sub zodia
seninătății imperturbabile”.