Modernismul

Definiţie
Modernismul este, în sens larg, o orientare estetică ce s-a conturat la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul
secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie.
- include curente artistice ca: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, avangarda (o formă extremă
a modernismului);
- se impune, în perioada interbelică, în opoziţie cu tradiţionalismul, se continuă cu neomodernismul
postbelic şi cu postmodernismul;
- în România este iniţiat şi teoretizat de Eugen Lovinescu 1919 ca doctrină estetică prin revista
Sburătorul (porneşte de la ideea că există un spirit al veacului -saeculum-, care determină o dezvoltare
simultană a civilizaţiilor;
- propune un proces de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană.
Principiul sincronismului – acceptarea elementelor care conferă noutate si modernitate fenomenului literar al
epocii; se completează cu principiul diferenţierii – criteriul valoric dat de originalitatea creaţiei.
 Etapa întâi: imitarea formelor noi;
 Etapa a doua: se stimulează crearea unui fond propriu.
Reprezentanţi: (proză) Camil Petrescu, Mircea Eliade; (poezie) Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu.

Trăsături
 intelectualizare prozei şi a poeziei;
 trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la tema citadină, favorabilă introducerii
unor noi tipologii, precum intelectualul inadaptat, capabil de trăirea unor drame de conştiinţă;
 evoluţia poeziei de la epic la liric;
 dezvoltarea prozei obiective;
 dezvoltarea romanului analitic, fluxul întâmplărilor din romanul tradiţional fiind înlocuit cu fluxul
conştiinţei în romanul de analiză psihologică;
 dezvoltarea jurnalului, a eseului romanesc, colajul de scrisori sau documente, accentul fiind pus pe
ideea de autenticitate, pe relatarea subiectivă la persoana I.

Trăsăturile poeziei moderniste

libertatea absolută a inspirației;
încălcarea convențiilor și a regulilor;
existența unor categorii negative (H. Friedrich) privind viziunea asupra lumii: estetica urâtului,
creștinismul în ruină, timpul crepuscular;
teme ale liricii: relația eului cu lumea, timpul, cunoașterea, creația sau divinitatea;
conceperea volumul de versuri ca un întreg, care se deschide cu o artă poetică, o poezie programatică
în care scriitorul își exprimă concepția despre creația poetică și menirea artistului;
caracteristicile limbajului poetic: ambiguitate, expresivitate, relfexivitate, metaforism;
spargerea tiparelor topice și sintactice, depredicativizarea (elipsa predicatului);
cultivarea versului liber, al cărui ritm interior redă fluxul ideilor și frenezia trăirii poetice; tehnica
ingambamentului, care marchează continuitatea ideilor poetice; strofa polimorfă; fragmentarismul
(poemul alcătuit din secvențe fără legături evidente între ele).
George Bacovia
poet modern interbelic;
reprezentant de seamă al simbolismului de substanță, autentic, numit și bacovianism;
prin sentimentul de neliniște continuă, al disperării, G. Bacovia depăsește simbolismul și atinge noi
orizonturi lirice precum expresionismul;
aderă, prin structura sa interioară, la decadentism, curent literar reprezentat de acei poeți damnați,
care își percep existența și și-o asumă drept un destin tragic;
Nicolae Manolescu: dintre poeții români Bacovia e singurul care coboară în Infern. Vedeniile aduse la
lumina zilei, stranii și tulburătoare ... Cântarea lui obsesivă, monotonă.

Tudor Arghezi
 Poet, prozator și publicist situat în perioada interbelică, considerat a fi cel de-al doilea mare poet de
după M. Eminescu;
 rolul fundamental pe care l-a avut în literatură este acela că a inovat limbajul poetic, realizând cea de-a
doua reformă sau revoluție lingvistică din literatura noastră (prima a fost realizată de M. Eminescu în
epoca marilor clasici, a doua îi aparține lui T. Arghezi în perioada interbelică – modernism, iar a treia lui
N. Stănescu, în perioada postbelică – neomodernism);
 această inovare prezintă drept element esențial estetica urâtului – tehnica artistică preluată de la
poetul francez Charles Baudelaire cu volumul Les flores du mal, însă T. Arghezi o trasează într-o
manieră originală, autohtonizând-o;
 Șerban Cioculescu îl consideră pe T. Arghezi un titan al verbului și amintește de valorile plastice pe care
poetul le scoate dintr-o împerechere de termeni (introducere în poezia lui T. Arghezi);
 a jucat un rol esențial în evoluția și formarea liricii românești, ilustrând ipostaza poetului artizan, făuran
sau meșteșugar, accentuând importanța trudei amigalei în actul de creație;
 idealul pe care l-a avut artistul a fost realizarea unei fabrici de jucării, însă, lipsindu-i mijloacele
necesare, s-a jucat cu ceea ce a avut la îndemână, cu materialul vagabond al cuvintelor date;
 a descoperit forța demiurgică a cuvântului, mai precis capacitatea acestuia de a declanșa emoții
diferite în asocieri inedite de termeni (insolite, surprinzătoare).
Arta poetică
Arta poetică este o specie lirică (inițial, ars poetica a fost în proză și i-a aparținut lui Aristotel – Poetica),
construită pe tema creației și a creatorului – o poezie despre poezie.
 autorul își exprimă în mod direct, folosind mijloace artistice originale, concepția sa despre rolul
poetului în societate și despre menirea poeziei;
 sunte prezente temele care vor fi ilustrate în celelalte creații lirice care fac parte din volumul ce
prezintă, de regulă, ca primă poezie, o artă poetică;
 autorul prezintă într-o manieră expresivă tehnici care vor fi utilizate de-a lungul creației sau viziunea sa
estetică, arta poetică având valoarea unui program artistic (poetul își exprimă crezul său artistic,
profesiunea de credință)
 relația poet-lume/realitate-cuvânt-poezie-cititor sau raportul formă (expresie poetică) – fond (conținut
de idei și sentimente).

 Retrospectivă – prezentarea trecutului personajului prin prisma naratorului omnișcient;

 Introspecție = autoanaliză, intracunoaștere (narator personaj);
 Retrospecție (narator personaj / intradiegetic) – își prezintă (propriul) trecutul și trăirile asociate
acestuia dintr-o dublă perspectivă: una asociată diegezei din trecut și una ulterioară (o dublă raportare
la referent).