Modernismul

În sens larg, modernismul reprezintă o mișcare culturală amplă, manifestată în arta și

literatura de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului XX. Această
mișcare cuprinde ansamblul curentelor postromantice (simbolismul, expresionismul,
suprarealismul etc.), caracterizate prin impunerea unor noi principii de creație.

Matei Călinescu, în lucrarea sa „Cinci fețe ale modernității”, disociază modernitatea

istorică de cea estetică sau culturală, care se caracterizează prin respingerea tuturor sistemelor de
idei ale trecutului. Totodată, el consideră că textul definitoriu al modernității este articolul
„Pictorul vieții moderne”, publicate în 1863 de către Charles Baudelaire în ziarul „Le Figaro”,
care impune definitiv conceptul de modernitate în conștiința critică a vremii: „modernitatea este
tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei a cărui cealaltă jumătatee este eternul și
imuabilul.”

În ceea ce privește poezia modernă, Hugo Friedrich, în lucrarea „Structura liricii

moderne”, identifică unele trăsături definitorii ale acesteia: obscuritatea, dezumanizarea,
anormalitatea, urâtul (categorii negative), creștinismul în ruină, transcendența goală,
ambiguitatea semantică, definind-o drept „un romantism deromantizat.”

Modernismul românesc se constituie în jurul revistei și al cenaclului „Sburătorul”, apărut în

1919 la București, sub conducerea lui E. Lovinescu, teoreticianul acestui curent atât ca
manifestare culturală, politică și socială, cât și ca doctrină estetică. Obiectivele grupării sunt
promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe novatoare prin desprinderea literaturii
de trecut, pentru a se sincroniza cu literatura europeană. În acest sens, el consideră că sunt
necesare unele mutații tematice și estetice, precum: intelectualizarea lirismului și a emoției,
crearea unui nou limbaj poetic, ambiguitatea semantică, inovațiile formale (tehnica
ingambamentului), înnoirea metaforei, folosirea unui vocabular insolit și originalitatea viziunii
poetice.

Poezia românească va ajunge să se sincronizeze cu literatura europeană prin ermetismul

liricii lui Ion Barbu, expresionismul cultivat de Lucian Blaga și estetica urâtului, promovată de
Tudor Arghezi, aceștia fiind cosiderați de criticul Mircea Scarlat cei mai importanți reprezentanți
ai modernismului poetic românesc.

Creația poetică interbelică este expresia unei lărgiri fără precedeent a orizontului tematic și
de viziune, a unei sincronizări cu marea poezie europeană.
 Trăsăturile poeziei moderniste

1. Preocuparea pentru poezia de cunoaștere  dispariția speciilor lirice consacrate și

apariția unor formule poetice novatoare: psalmul modern; artele poetice;

OBS: Criticul Marin Mincu afirmă că ideea de ars poetica tradițională a fost radical
modernizată: „O artă poetică tradițională arată cum e poezia, în timp ce modernitatea pune
accentul pe relația poetului cu lumea și cu opera sa (...)”; „conceptul de act poetic nu mai e
înțeles ca ars (meșteșug), ci ca modalitate fundamentală de situare a eului în univers, ca
modalitate de a fi în și prin poezie.”

2. Noutatea viziunii artistice, care este condensată în artele poetice, se regăsește în

ansamblul operei (volumele de debut încep cu o artă poetică) ;
3. Intelectualizarea lirismului și a emoției;
4. Viziunea asupra lumii are drept reper un univers existențial modern, cu simboluri
filosofice sau științifice;
5. Fragmentarismul și asintaxismul discursului;
6. Noul limbaj poetic – înnoirea metaforei și a imaginarului poetic;
- folosirea unui vocabular poetic insolit;
- asocierea unor imagini inedite
- simboluri multivalente
- ambiguitatea limbajului
- ermetismul expresiei ( incifrarea sensului poetic)
- frecvența figurilor de construcție
7. Dispariția rigorilor prozodice  cultivarea versului liber, tehnica ingambamentului
8. Estetica urâtului  apariția unor noi categorii estetice: urâtul, trivialul, macabrul, răul,
abjectul, oribilul, grotescul etc. ;

OBS: Hugo Friedrich: „Noua «frumusețe», care poate coincide cu urâtul, își dobândește
neliniștea prin includerea banalului – odată cu deformarea în bizar – și prin «împletirea
oribilului cu bufonescul»”. („Structura liricii moderne”)