LITERATURA IN PERIOADA COMUNISTA

Ideologia comunistă se bazează, printre altele, pe teoria determinismului

social. Aceasta susține că individualitatea unei persoane nu determină
comportamentul acesteia, ci clasa din care provine persoana în cauză. Astfel,
educarea oamenilor în spiritul noii societăți fără clase devine o necesitate
pentru comuniști. Literatura ca propagandă cultivă mitul patriei primejduite,
necesitatea luptei de clasă, internaționalismul proletar, precum și vigilența
față de „dușmanii poporului”.
Când ne referim la literatura concepută în perioada regimului comunist, este
important să cunoaștem două concepte de bază: realismul socialist și
proletcultismul. Cel din urmă este denumit după termenul Proletarskaia
kultura (rus.), care denumește organizația sovietică ce propunea crearea
culturii proletare ca reacție la cea „veche”, burghezo-moșierească. 
Realismul socialist presupunea, teoretic, zugrăvirea realității în dezvoltarea
ei revoluționară. Materializarea conceptului s-a realizat printr-o impunere
sistematică a controlului ideologic asupra scriitorilor. Aceasta
însemna că operele literare trebuiau să conțină anumite teme și
formulări legate de cultul personalității lui Stalin, precum și de
măreția construcției socialiste.
S-a spus despre perioada comunista ca poate fi impartita in trei mari perioade
in ceea ce priveste literatura: perioada proletcultismului (1948-1964),
perioada liberalizarii si a deschiderii (1964-1971) si o perioda de
degradare, cand Ceausescu incearca sa imprime o nota nationalista
comunismului. 
1.Perioada proletcultismului
Prima este perioada unui holocaust cultural, cand elitele au fost marginalizate,
o cultura complet acaparata de ideologia marxista, in varianta ei ruseasca.
Astfel, in literatura canonul realismului socialist a castigat tot mai mult teren.
Acesta trebuia sa redea realitatea cat mai direct, dupa cum partidul o
impunea, ceea ce creeaza o literatura aservita comunismului. Perioada s-a mai
numit si « proletcultista », dupa numele curentului cultural aparut in Uniunea
Sovietică după Revolutia din Octombrie ale cărui principii estetice se reduceau
la ideea formării unei culturi „pur proletare“ şi care respingea întreaga
moştenire culturală a trecutului. 
Dislocarea culturii incepe cu atacurile impotriva scriitorilor consacrati precum
Blaga, Arghezi, Calinescu, cu infiintarea cenzurii ce stabilea ce autor putea fi
tiparit sau nu, cu aruncarea in inchisoare a dizidentilor sau a celor ce erau
doar banuiti ca erau adversari ai regimului.
Chiar scriitori importanti au scris in ceea ce Eugen Negrici denumea «
literatura aservita in etapa destalinizarii formale ». Mai mult, criticul
considera ca toata literatura scrisa in perioada comunista e o forma de
patologie. Astfel, despre nuvela « Ana Rosculet » a lui Marin Preda spune ca a
fost scrisa pentru a atenua protestele criticilor de partid iritati de naturalismul
volumului de debut (Intalnirea din pamanturi). Cu toate acestea, « ea nu a
domolit energia demolatoare a inchizitiei literare, care avea nevoie de cazuri
exemplare propice exercitiului mistic al cantaririi devierilor de la norma. »
Mai mult, in opinia criticului, Preda a mai facut o a doua concesie prin
publicarea nuvelei « Desfasurarea », pe care a tiparit-o de asemenea sub
presiunea avertismentelor repetate venite din zona puterii numultumite de
rezistenta primelor carti la totala cliseizare.
2. Perioada liberalizarii si a deschiderii
In perioada urmatoare, mediul cultural dintre anii 1964-1974 renaste prin
valorificarea filoanelor nationale ale culturii, intelectualii reiau contactele cu
Occidentul iar arta reuseste sa obtina o autonomie fata de directivele politicii
oficiale. Deoarece cenzura se relaxeaza, scriitorii au curajul sa prezinte si o fata
mai putin vesela a comunismului, cu toate exagerarile lui.
In acest sens, Negrici foloseste termenul de literatura tolerata si ofera ca
exemplu romanul lui Toiu, « Galeria cu vita salbatica ». Criticul il elogiaza
pentru ca a reusit sa execute o descriere veridica a existentei cotidiene a
intelectualitatii anilor ’50, aflata permanent sub supraveghere. Destinul
personajului principal, Chiril Merisor, devine unul emblematic pentru
intelectualul roman sensibil si lucid, care nu poate trai sub teroarea si
suspiciunea impuse de regim, de aceea el devine intai suspicios, sfios,
incapabil sa se confeseze prietenilor, ajungand in final la sinucidere. Un erou
opus acestuia, la fel de veridic pentru perioada in care traieste, este Cavadia,
despre care criticul spune ca « isi pune tot timpul in miscare, in societatea de
care se foloseste, o doctrina a succesului intemeiata pe acceptatea raului si
manipularea lui. » Cea mai cutremuratoare afirmatie apartine personajului
Hary Brummer, ce nu ezita sa dea o definitie comunismului : « pacatul
originar devenit politica de stat ».