TIPURI DE MICROSCOAPE

1.Microscopul optic
Microscopul optic este un tip de microscop în care se utilizează spectrul vizibil al luminii și un
sistem de lentile optice pentru a genera imagini mărite ale unor obiecte de dimensiuni reduse. Este
cel mai vechi tip de microscop, iar cele mai timpurii forme ale acestuia au fost inventate în secolul al
XVII-lea. Microscoapele optice pot fi de la cele mai simple până la mai complexe, în care este mult
îmbunătățită rezoluția optică și contrastul probei.
Proba este plasată în axul optic al microscopului și este observată prin intermediul ocularelor.
Iluminarea preparatului se poate face în mai multe moduri; pentru obiectele transparente, lumina
poate avea sursa sub probă. Lumina polarizată poate fi utilizate pentru a determina orientarea
cristalelor în obiectele metalice.

Microscoapele optice moderne prezintă aceleași elemente structurale de bază, dintre care se numără:

 Ocularele (1)
 Revolverul (2)
 Obiectivele (3)
 Vizele pentru ajustarea focalizării
o Viza macrometrică - reglaj grosier (4)
o Viza micrometrică - reglaj fin (5)
 Măsuța sau platina (6)
 Sursa de lumină (7)
 Condensatorul (8)
 Partea mecanică și clemele pentru prinderea lamei cu preparat (9)

2.Microscopul electronic
Un microscop electronic este un tip de microscop care folosește electroni pentru a
ilumina specimenul și a transmite o imagine mărită a acestuia. Microscoapele electronice au
rezoluție superioară microscoapelor cu lumină, și pot transmite o imagine mărită de mult mai multe
ori . Unele microscoape electronice ajung să transmita o imagine mărită de 2 milioane de ori, pe
când cele mai bune microscoape cu lumină transmit o imagine mărită de 2 000 de ori.
 3.Microscopul ionic
Un efect de câmp al microscopului cu ioni (sau Microscop cu ioni de câmp, FIM engleză) a fost
dezvoltat de EW Müller în 1951 și se bazează pe emisia de electroni de câmp a unei „imagini” de
gaze la suprafața unei probe. Un câmp electric intens este creat de un efect de vârf la sfârșitul unui
material. Proba este preparată sub forma unui ac foarte fin, al cărui capăt are o rază nanometrică de
curbură (10-100 nm). Prin aplicarea unui potențial electric de câteva kilovolți la vârf, se generează la
suprafață un câmp de câteva miliarde de volți pe metru, suficient pentru a transforma atomii de gaz
așezați în incintă în ioni (ionizare prin efect de câmp). Acești ioni sunt proiectați către un ecran de
amplificare și formează o imagine mărită a suprafeței probei.
Această tehnică oferă o imagine a poziției atomilor pe suprafața sferică a vârfului. Acest lucru face
posibilă accesarea tuturor direcțiilor cristalografice (diferitele tipuri de stivuire a planurilor atomice)
pe o singură imagine în spațiul real. Prin creșterea ușoară a potențialului aplicat, putem eroda delicat
materialul și, prin urmare, explorăm puțin mai mult adâncimea. Acest lucru face posibilă scoaterea la
lumină a defectelor materialului (mai mulți sau mai puțini atomi, defecte de stivuire, luxații ...).