Immanuel Kant

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724,[1][2][3][4] Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804,[1][2][5]

[4]
 Königsberg, Prusia) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii
apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării
filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele
filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost
influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi
înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),[6] el a încercat să explice relația
dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de
eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și
speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor
precum David Hume.

Familie și mediu[modificare | modificare sursă]

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci
copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două
surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.[9] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în
"Immanuel"[10] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și s-a axat
pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.[11] Kant a menținut idealurile creștine de
ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.[12] În lucrarea sa Întemeierea
metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării
omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.[13][14] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu
privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a
susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu
sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.[15][16][17][18][19][20]
Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor
cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării
cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant
va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar.
Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de
Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine
baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar
în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele
două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui
într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,[21] născută Reuter, originară din
Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert
Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună
cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist;
regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit,
lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească
la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de
matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza
învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său,
Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

Tinerețe[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de
Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin
Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton. Kant se orientează
spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore
săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz.
De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios.
Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi
imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea
înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii
nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul
Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch.
În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un
post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează
educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de
Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg,
scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a
cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem
ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului
sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui
Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru
regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.

Profesorat[modificare | modificare sursă]
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen
(echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo
cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată
"Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină.
Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12
iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un
expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi
deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae
nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar
Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în
momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne
acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde
postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează
astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și
statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni
profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost
plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul
candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și
metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este
prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică,
metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de
mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va
înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant
se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la
Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Idei și consacrare[modificare | modificare sursă]

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai
ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în
reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în
rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate
cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul
fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că
experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără
concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un
fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi
temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție
datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar
adevărata sa operă abia începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o
valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în
1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au
fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica
rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează
desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din
Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic
II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu
antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși
urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794,
guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru
pe care Kant îl acceptă.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor
săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va
constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele
cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit
niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua
fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează
până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată
singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior
numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă,
pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte
îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o
centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant).
Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera
sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă
plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească
curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare
rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet
absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant
lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere
studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și
intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul
apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale
pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care
purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate
într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său,
ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă
inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și
o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de
ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".