DISCIPLINA:TEHNOLOGII GENERALE ANIMALE

INDIVIDUALIZAREA ŞI METODELE DE MARCARE A ANIMALELOR

CULORILE LA ANIMALELE DOMESTICE

Pentru deosebirea şi identificarea animalelor de aceeaşi specie, rasă, culoare, sex şi vârstă,
particularităţile individuale ale unui animal nu sunt suficiente pentru identificarea lui, motiv pentru care
acesta trebuie individualizat sau marcat.
Individualizarea reprezintă atribuirea unor semne distinctive (cod de litere sau numeric)
aplicate pe corpul animalului şi înregistrate în evidenţe, astfel ca oricând şi oriunde animalul să
poată fi identificat faţă de alte animale din aceeaşi specie, rasă, linie sau categorie de producţie.
Individualizarea animalelor este o lucrare, care se face în scopul stabilirii identităţii fiecărui
individ, aşa încât, în orice împrejurare, în tot cursul vieţii acestuia, să poată fi recunoscut. Este o
operaţie indispensabilă în lucrările de ameliorare, în planificarea şi urmărirea reproducţiei, în
creştere şi exploatare, precum şi în alte acţiuni (vânzări-cumpărări, expoziţii etc.) şi sanitar-
veterinare. Individualizarea, oricum ar fi realizată, este o condiţie absolut obligatorie pentru
includerea animalului în controlul oficial al producţiei.
Totalitatea semnelor prevăzute în prezent a fi atribuite şi aplicate pe corpul animalelor
constituie marca individuală. Metodele de marcare diferă în raport cu specia, unele metode fiind
tradiţionale (tatuajul, preducirea, înfierarea etc.), altele fiind actualizate şi impuse de reglementările
Uniunii Europene cu privire la circulaţia animalelor (marca auriculară tip crotalie, microciparea,
etc.).
În funcţie de scopul urmărit, marcarea se poate face pe grupe de animale şi individual.
Marcarea pe grupe de animale se face atunci când nu este nevoie să deosebim fiecare animal din
cuprinsul grupei, în care caz, toate animalele din grupa respectivă primesc acelaşi semn sau acelaşi număr.
Marcarea individuală este absolut necesară, când se practică o selecţie individuală, caz în care
fiecare animal primeşte un anumit număr sau semn distinct. Această metodă tinde în prezent să fie
genaralizată la toate animalele.
Procedeele folosite pentru marcarea animalelor sunt numeroase, diferite şi variază în funcţie de specie,
vârstă, culoare precum şi după scopul urmărit.
Indiferent de procedeul folosit pentru marcare, aceasta trebuie să respecte anumite condiţii:
- să nu producă dureri animalului;
- să permită dezvoltarea normală a ţesutului auricular;
- semnul sau marca să poată fi uşor citită;
- să fie durabilă;
- să nu poată fi înlocuită.
În funcţie de durata ei, marcarea poate fi temporară şi permanentă.
Marcarea temporară se foloseşte când marca trebuie să persiste puţin timp, putându-se efectua prin
mai multe procedee: legarea de gât, de părul din moţ, sau de coada animalului a unei plăcuţe, tunderea părului
din anumite regiuni corporale, aplicarea de substanţe colorate pe păr sau lână, etc.
Marcarea permanentă se foloseşte în scopul obţinerii unei individualizări, care să persiste un timp
cât mai lung (de dorit întreaga viaţă a animalului).
Ca procedee de marcare de lungă durată se pot enumera: înfierarea, criomarcarea, preducirea,
tatuarea şi aplicarea mărcilor de diferite tipuri.
A) Marcarea prin înfierare se realizează prin arderea (cauterizarea) pielii, copitelor sau coarnelor cu
ajutorul unui fier înroşit, numit fier danga, care reprezintă un semn convenţional (cifră sau literă). Este o metodă
utilizată din vechime pentru individualizarea cabalinelor (pe piele sau pe copită) şi a taurinelor (pe piele sau pe
corn).
În prezent, dangalizarea se utilizează în mod special numai pentru marcarea cabalinelor de rasă, din
herghelii. Pe piele, la cabaline dangaua se poate aplica, după caz, pe laturile gâtului, în zona şeii sau pe
coapsă.
B) Tatuarea este o metoda de marcare ce se bazează pe înţeparea pielii animalului cu cifrele
numărului matricol, litere de cod, sub formă de vârfuri de ace fixate pe plăcuţe introduse în
locaşurile cleştelui de tatuat şi tamponarea locului înţepat cu tuş special negru (la animalele cu
1
pielea nepigmentată) sau roşu (la cele pigmentate). Metoda este economică, rapidă şi asigură
individualizare de lungă durată.
În funcţie de specie tatuajul, se poate aplica astfel:
- la ureche, fie pe faţa internă (la taurine), fie pe ambele feţe (la suine, ovine şi iepuri), de regulă
la mijlocul pavilionului urechii, într-un loc mai puţin vascularizat;
- pe faţa internă a pliului iei (la câine şi ovine);
- pe faţa internă a buzei inferioare (la cabaline);
- pe suprafaţa corpului (la suinele din rase depigmentate);
- pe membrana interdigitală a membrelor posterioare la nutrie;
- pe faţa internă a membranei brahiale la păsări
C) Individualizarea animalelor prin aplicarea diferitelor tipuri de mărci este o metodă larg
utilizată în prezent.
Mărcile folosite pentru inividualizarea anumalelor pot fi de mai multe tipuri:
-a) mărci de tip crotalie, aplicabile la taurine, ovine, caprine şi suine, sunt din material
plastic.
Spre exemplu, în cadrul sistemului unitar codificat pentru identificarea taurinelor se
foloseşte marca auriculară (ataşată la ureche) tip crotalia, din material plastic, de culoare galbenă,
alcătuită din partea din faţă cu cui de fixare şi partea din spate cu orificiu pentru fixarea vârfului
cuiului. Acest nou sistem oficial de individualizare a taurinelor, adaptat la prevederile şi
reglementările Uniunii Europene în domeniu, este reglementat de Legislaţia Naţională în vigoare.
Autoritatea veterinară centrală (ANSVSA) a României este responsabilă pentru elaborarea şi
punerea în aplicare a sistemului naţional de identificare şi înregistrare a bovinelor.

Nume producător

Data fabricaţiei

Duplicat crotalie

Cod de bare
Codul
judeţului

Fig. 1. Crotalie auriculară pentru bovine Numărul de ordine

Check al animalului

Codul de pe crotalia auriculară pentru bovine trebuie să conţină următoarele: numele

producătorului, inscripţionat în partea de sus a crotaliei, unde este prevăzut sistemul de prindere al
celor două părţi; dedesubt, codul de ţară, reprezentat de două litere majuscule cu înălţimea de 0,8
cm care semnifică codul ISO al ţării, respectiv RO; sub codul de ţară se inscripţionează acronimul
autorităţii sanitar veterinare centrale a României, cu litere majuscule cu înălţimea de 0,8 cm,
respectiv ANSV; în stânga acronimului se va inscripţiona de către producător logoul acestuia şi data
fabricaţiei crotaliei, iar în dreapta, cu cifre romane, numărul duplicatului crotaliei, dacă este cazul –
prima crotalie va purta cifra I; codul de bare este dispus sub acronim pe un singur rând şi este
constituit din maximum 12 poziţii de grosimi diferite, cu înălţimea de 0,8 cm, corespunzător cifrelor
2
ce se înscriu dedesubt; sub codul de bare se înscriu pe un şir 8 cifre cu înălţimea de 0,5 cm, care
reprezintă: primele două, codul judeţului, următoarea cifră este un chneck-digit folosit pentru
control, iar restul de 5 cifre reprezintă primele cifre din numărul de ordine al animalului; ultimul
rând de caractere este format din 4 cifre cu înălţimea de 2 cm, care reprezintă ultimele 4 dintre cele
9 cifre ale numărului de ordine al animalului.
Codul de identificare al bovinei este format din 14 caractere ce vor fi menţionate în bazele
de date (două litere urmate de codul numeric format din 12 cifre), caracterele având următoarea
semnificaţie:
- primele două sunt litere şi reprezintă codul ţării, respectiv RO;- următoarele două sunt cifre
şi reprezintă codul judeţului, respectiv de la 01 la 42;- următorul caracter este o cifră şi reprezintă
check-digit pentru control;- următoarele 9 caractere sunt cifre şi reprezintă numărul de ordine al
animalului.
Pentru ovine, caprine şi suine, crotaliile din material plastic, cu numărul matricol ştanţat, se
aplică tot cu ajutorul cleştelui, dar în treimea mijlocie, pe marginea posterioară a urechii.
La iepuri, crotalia se fixează prin perforare pe marginea anterioară a pavilionului urechii
drepte la mascul, respectiv a urechii stângi la femele.
Pentru păsări se folosesc crotalii metalice sau din material plastic aplicate prin perforarea
membranei brahiale a aripii întinse.
- b) mărci de tip buton formate din două discuri, unul dintre ele fiind prevăzut cu o
proeminenţă centrală (axul butonului) iar celălalt disc, cu un orificiu în care intră axul. Pe faţa internă a discului
cu ax se înscrie numărul matricol. Unii butoni se pot aplica manual, iar alţii cu ajutorul unui cleşte special.
Butonii se aplică în mijlocul pavilionului urechii şi se pot folosi la marcarea taurinelor, porcinelor,
ovinelor şi caprinelor. La iepuri se aplică pe marginea anterioară, mai groasă, a pavilionului urechii
drepte la mascul şi a urechii stângi la femele. La peştii de mare valoare genetică, din crescătoriile
ciprinicole, salmonicole, se fixează pe marginea operculului crotalii, butoni metalici sau din
material plastic sau o plăcuţă cu număr matricol ataşată pe înotătoarea dorsală.
- c) mărci metalice de tip inel folosite pentru marcarea păsărilor (găini, curci, gâşte, raţe şi porumbei).
Marca se prezintă sub forma unei lame înguste, confecţionate din material inoxidabil, uşor maleabil, care se
îndoaie în formă de inel si se aplică la piciorul păsării, în jurul fluierului

CULORILE LA ANIMALELE DOMESTICE

Importanţa practică a cunoaşterii culorilor la animalele domestice constă în recunoaşterea raselor şi

varietăţilor, în cazul speciilor la care culoarea constituie un caracter de rasă (taurine, porcine, ovine, iepuri,
unele specii de păsări), dă indicaţii asupra purităţii de rasă, asupra gradului de metisare şi serveşte la
identificarea animalelor.
Culorile animalelor se datoresc pigmenţilor care se găsesc în straturile pielii şi ale părului. După
compoziţia pigmentară şi după felul combinaţiei între perii de culori diferite, sau penele de culori diferite, se
deosebesc culori simple şi culori compuse.
Culorile simple se caracterizează prin faptul, că întreg corpul animalului este acoperit cu peri de o
singură culoare, adică părul de acoperire (de pe corp) şi părul de protecţie (din coamă, coadă şi extremităţile
membrelor) au aceeaşi bază pigmentară.
Culorile compuse sau combinate sunt alcătuite din fire (pene) pigmentate diferit. După repartiţia
pigmentară pe suprafaţa corpului, culorile compuse pot fi:
- zonale (regionale), când părul de acoperire este de o culoare, iar cel de protecţie de altă culoare;
- azonale (amestecate), când firele de păr de culori deosebite sunt amestecate în proporţii diferite.
- bălţate (pestriţe), când pe corp există zone întinse sau pete mici de o culoare repartizate pe un fond de
altă culoare.
Toate abaterile de la culorile de bază amintite anterior constituie particularităţi de culoare, care constau
din pete, puncte sau semne albe dispuse pe un fond pigmentat sau invers. În general, acestea sunt localizate mai
frecvent la nivelul capului şi membrelor.
La taurine, culorile simple sunt: albă, neagră, brună, roşie şi galbenă. Pielea, coamele,
genele, botul şi unghiile sunt, de regulă, nepigmentate la rasele albe şi galbene şi sunt pigmentate la
rasele negre, brune şi roşii uniforme.

3
 Culorile compuse ale taurinelor sunt, în majoritate, culorile combinate şi mai puţin culorile
amestecate.
Culorile combinate sunt de regulă bălţate: alb cu negru (Bălţată cu negru românească), alb
cu galben sau galben cu alb (Bălţată românească) şi roşu cu alb (rasa Pinzgau de Transilvania). La
unele rase bălţăturile au un desen caracteristic (Pinzgau de Transilvania), la altele desenul este
variat (Bălţată românească).
Tot combinată este şi culoare floreană (înflorată), caracterizată prin pete albe, mai mici sau
mai mari, răspândite pe un fond negru, roşu, brun sau galben ori invers, pete roşii, negre, etc.
răspândite pe un fond alb. Când fondul este alb şi petele de altă culoare, negre sau roşii, sunt relativ
mici şi rare, culoarea se numeşte pestriţă sau herminată.
Culorile compuse amestecate sunt acelea, în care perii de culori diferite sunt amestecaţi
între ei, în proporţii diferite, dar formează un desen aproape uniform pe tot corpul, aşa cum sunt:
piersicie (alb şi roşu), vânătă (alb cu negru), mai rar dereşă (alb, negru şi roşu).
La Sură de stepă se întâlneşte tot o culoarea vânătă - agutti - caracterizată prin aceea că,
fiecare fir de păr este bi sau tricolor, având la bază are o culoare, iar la vârf altă culoare, mijlocul
având uneori o culoare intermediară între bază şi vârf.
Ca particularităţile de culoare, la taurine apar frecvent: brezături, pintenogeli, ochelari (zonă
colorată în jurul ochilor la animalele cu capul alb), inel în jurul botului (rasa Brună) dungă pe
spinare (rasa Brună), tigruri întinse pe corp, etc.
La ovine, culoarea este un caracter de rasă. Culoarea variată a oilor este redată de caracterul
diferit al pigmentaţiei linii (intensitate, nuanţă, răspîndire) şi al jarului.
La oi se întâlnesc culorile simple, compuse şi bălţate. La tineret, la unele rase de ovine se
întâlnesc şi culori tranzitorii.
Culorile simple întâlnite la ovine sunt: albă, neagră şi cafenie.
Culoarea albă uniformă (simplă), în termeni populari, se numeşte belă. Oile albe pot
prezenta pete pigmentate la nivelul jarului, cu nuanţe, întindere şi localizarea diferite:- urechiate,
când urechile sunt pigmentate ;- oacheşe (cu ochelari), când pigmentaţia este dispusă circular în
jurul ochilor ;- buzate, cu petele pigmentate dispuse în jurul botului;- stropite, când jarul de pe cap
şi/sau membre este presărat cu pete pigmentate de formă, mărime şi număr variabil (pigmentaţie în
mozaic).
Culoarea neagră, mai puţin frecventă decât culoarea albă, se întâlneşte la rasele Ţurcană şi
Karakul şi mai rar la Ţigaie.
Culoarea cafenie (comor) se întâlneşte la varietatea cafenie a rasei Karakul. Culoarea
cafenie poate avea nuanţe mai închise sau mai deschise : castanie deschisă, arămie, şocolatie, a
cafelei cu lapte, aurie deschisă, etc.
Culorile compuse întâlnite la ovine sunt: albă neuniformă, brumărie, sur-antic sau aguti şi
roză.
Culoarea albă neuniformă se caracterizează prin aceea că, jarul de pe extremităţi este
pigmentat uniform, în timp ce lâna de pe trunchi este albă.
Culoarea brumărie (şiraz) se întâlneşte la rasele Ţurcană şi Karakul şi este formată din
amestecul fibrelor albe şi negre, în proporţii diferite (brumărie deschisă, brumărie normală şi
brumărie închisă) şi răspândite mai mult sau mai puţin uniform pe tot corpul animalului.
Culoarea sur-antic, numită şi aguti, este produsă de fire colorate diferit în lungimea lor (la
bază, mijloc şi vârf), fiecare fibră de lână sau jar fiind bi sau tricoloră. Culoarea fibrei este mai
închisă la bază şi mai deschisă la vârf.
Culoarea guligaz este produsă din amestecul de fibrelor albe cu fibre cafenii.
Culoarea roză, piersicie, provine sau din amestecul fibrelor albe cu fibre pigmentate în roşu
deschis până la roz, sau cu fibre brune şi cafenii mai deschise sau mai închise.
Culorile bălţate se întâlnesc mai mult în turmele de metişi rezultaţi din încrucişarea raselor
de culori diferite. Bălţăturile sunt, în general, nedorite.
La suine există culori simple şi compuse şi particularităţi de culoare. Culoarea pielii şi a
părului constituie un caracter de rasă, servind drept criteriu în clasificarea raselor de porci.
Culorile simple sunt: albe, negre, roşii şi galbene.
4
 Culorile compuse (combinate), din două sau din trei culori, sunt frecvente la multe rase de
porci. Unele rase de culoare neagră prezintă un brâu alb, care înconjoară trunchiul în dreptul
spetelor (Hampshire, Bazna, etc.).
Alte rase au o culoare combinată din alb şi galben (porcul Bavarez - alb în jumătatea
anterioară şi galben sau roşu în jumătatea posterioară).
Combinaţia de trei culori se întâlneşte la anumite rase bălţate sau pătate (Mirgorod, Polland
China).
La cabaline culoarea nu este un caracter de rasă, excepţie făcând rasa Ghidran, la care se întâlneşte
numai culoarea roibă.
Culorile simple întâlnite la cabaline sunt:
- neagră, - albă (bălană), care are mai multe nuanţe: alb porţelaniu, argintiu, lucios, mat, murdar;-
roibă, determinată de prezenţa pigmentului brun roşcat, mai închis sau mai deschis; - izabelă, determinată de
prezenţa pigmentului galben
Culorile compuse zonale sunt de obicei binare. În ordinea frecvenţei se întâlnesc:
- murgă, la care părul de acoperire este brun roşcat, iar părul de protecţie este negru. - şargă, la care
părul de acoperire este galben, iar cel de protecţie este negru;- şoricie, la care părul de acoperire este cenuşiu
(negru diluat), iar părul de protecţie negru;
Culorile compuse azonale sau amestecate întâlnite la cai sunt:
- vânătă, care rezultă dintr-un amestec de pieri albi şi negri repartizaţi uniform sau mai puţin uniform
pe suprafaţa corpului. Poate avea mai multe nuanţe: deschis (predomină perii albi); închis (predomina perii
negri), vânăt obişnuit şi vânăt rotat; - piersicie, determinată de un amestec de fire albe şi roşii sau brune, cu
nuanţe mai închise sau deschise, în funcţie de proporţia firelor roşii sau albe;- dereşă (mucedă), care este o
culoare rezultată din amestecul de fire albe, roşii şi negre în diferite proporţii.
Culorile bălţate sunt întâlnite mai rar la cabaline
La cabaline se întâlnesc frecvent şi numeroase particularităţile de culoare. Astfel, la nivelul capului,
după întinderea şi locul lor, distingem mai multe particularităţi de culoare şi anume: - înspicat în frunte, când
fruntea este presărată cu câteva fire albe;- ţintă, când în frunte există un punct alb cu diametrul mai mic de 1
cm;- steluţă, când pata de pe frunte are un diametru de 1-2 cm;- stea, când pata albă de pe frunte este mai
mare de 2 cm; - brezătură (linie), când în regiunea nasului există o dungă albă începând de la frunte şi până la
nări, (poate fi îngustă, obişnuită şi largă);- felinar (lanterna), când brezătura largă coboară şi pe obraji şi
cuprinde şi regiunea nărilor.
La nivelul membrelor, după localizarea şi întinderea lor, începând de la copită către regiunile
superioare ale membrelor deosebim următoarele particularităţi de culoare:
- copite albe;- coronat, când regiunea coroanei este albă;- pintenog, când zona albă se întinde în sus
pe regiunea chişiţei, pe bulet şi pe fluier;- încălţat, când zona albă se întinde peste jumătatea fluierului,
ajungând chiar până la genunchi sau jaret - înciorăpat, când zona albă cuprinde şi regiunea genunchiului
(jaretului) sau chiar trece peste el, ajungând pe regiunea antebraţului (gambei).
La păsări, culorile sunt foarte variate, în funcţie de specie, rasă, varietate şi se datorează
prezenţei unor pigmenţi şi anumitor fenomene optice.
Desenul penelor, determinat de repartiţia culorilor pe una şi aceeaşi pană, poate fi:
- marginat, când există o dungă ce urmăreşte conturul penei;- barat, când penele prezintă o
alternanţă de benzi transversale deschise şi închise la culoare;- stropit (pătat), când penele de
culoare neagră au la vârf o pată de culoare albă;- paietat, la care vârful penei este acoperit de o pată
neagră (de obicei cu luciu metalic) sau de culoare mai închisă decât culoarea de bază;- perlat,
specific bibilicilor;
Culoarea şi desenul penelor componente determină culoarea generală a penajului la păsări, din
acest punct de vedere distingându-se culorile simple (asocierea penelor de aceeaşi culoare şi fără
desen) şi culorile compuse (asocierea penelor de culori diferite şi a celor cu desen).
Găinile prezintă o multitudine de culori simple (albă, neagră, galbenă, roşie) şi compuse
(potârnichie, herminată, barată, argintie, cenuşie, pestriţă, porţelanie, „mii de flori”, etc.).
La curci se întâlnesc atât culori simple cât şi compuse. Cele mai răspândite culori simple la
curci sunt: albă şi neagră şi, mai rar, cea roşie.
Dintre culorile compuse predomină culoarea bronzată.
5
 La gâşte, dintre culorile simple, culoarea albă este caracteristică majorităţii raselor
cunoscute, iar dintre culorile compuse, frecvent se întâlnesc culorile: brună şi cenuşie.
La raţe, culorile simple sunt: albă, care este şi cea mai răspândită, neagră, galbenă etc., iar
cele compuse: cenuşie, kaki şi bălţată.
Culoarea cenuşie (sălbatică) se prezintă diferit, în funcţie de sex.

Cerinţe:
- cunoaşterea principalelor metode de individualizare la animalele domestice:
- cunoaşterea principalelor culori întâlnite la animale de interes zootehnic.

Victor Hugo: “Omul care merge ignorând sufletul este asemeni unui orb care rătăceşte prin
întuneric purtând o torţă stinsă.”