1 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

IDENTIFICAREA OVINELOR ȘI CAPRINELOR

Scopul lucrării este însușirea tehnicilor de marcare și a particularităților morfologice destinate

identificării ovinelor și caprinelor.

Multiplele producţii ce se obţin ca urmare a creşterii şi a exploatării ovinelor, precum şi calitatea

deosebită şi valoarea biologică ridicată a acestora, dar şi economicitatea obţinerii lor au făcut ca încă din cele
mai străvechi timpuri speciile de ovine şi de caprine să fie extrem de apreciate, bucurându-se totodată şi de o
atenţie deosebită din partea crescătorilor.
Cu toate că de-a lungul timpului obiectivele creşterii ovinelor au suferit modificări sub influenţa
diferitelor etape ale istoriei, crescătorul a căutat mereu să selecţioneze, să amelioreze şi să perfecţioneze pentru
creştere în interesul său, doar acele animale care corespundeau scopului urmărit. Procedându-se în acest fel s-
au creat şi perfecţionat grupe de rase specializate pentru diferite producţii (carne, lapte, lână, pielicele, blănuri).

MARCAREA OVINELOR ȘI CAPRINELOR

Marcarea reprezintă principalul criteriu de identificare a animalelor și poate fi de grup sau individuală,
în acest ultim caz numindu-se individualizare.
Conform Comisiei Europene, identificarea ovinelor și caprinelor este bazata pe principiul trasabilității
și include următoarele elemente:
- O metodă de idenficare electronică: bolus ruminal sau crotalie electronică,
- O metodă vizibilă de identificare: crotalie auriculară convențională, tatuaj sau marcarea chișiței;
- Păstrarea unui registru la nivelul fiecarei exploatații;
- Realizarea documentelor de mișcare pentru fiecare eveniment ce implică acest aspect;
- Păstrarea unui registru central sau a unei baze de date la nivel național, pentru fiecare exploatație
și mișcare a animalelor.
În vederea punerii în aplicare a sistemului de identificare electronică, Comisia a adoptat Decizia
2006/968/CE de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 21/2004 al Consiliului cu privire la orientările şi
procedurile pentru sistemul de identificare a animalelor din speciile ovină şi caprină . Aceste orientări reprezintă
baza tehnică pentru interoperabilitatea dispozitivelor provenite de la fabricanţi diferiţi, precum şi pentru
autorizarea dispozitivelor electronice de identificare.
Regulamentul (CE) nr. 21/2004 prevede următoarele derogări:
–Statele membre al căror număr total de ovine şi caprine este mai mic de 600 000 de capete pot considera
facultativă această identificare electronică pentru animalele care nu fac obiectul comerţului intracomunitar.
–Statele membre pot autoriza un sistem de identificare a lotului simplificat pentru animalele destinate
sacrificării înainte de vârsta de douăsprezece luni şi care nu fac obiectul comerţului intracomunitar sau
exportului către ţări terţe. Această derogare se aplică în prezent în zece state membre.
În România, pentru toate efectivele incluse în diferite ferme de selecție, dar și pentru indivizii pentru
care se solicită măsuri de sprijin, individualizarea este obligatorie.
La nivel național există un sistem de identificare şi înregistrare a animalelor, denumit codificat SNIIA
care gestionează totalitatea aplicaţiilor, dispozitivelor, documentelor şi procedurilor utilizate pentru
identificarea şi înregistrarea animalelor.
Individualizarea este importantă deoarece constituie o lucrare tehnică care are ca principal scop
atribuirea unui însemn individual și permite, pe baza datelor oferite, aplicarea selecţiei. La ovine
2 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

individualizarea constă în acordarea unui număr matricol (număr de identificare) ce serveşte la înregistrarea
individului în toate evidenţele de producţie şi selecţie. Acest cod este unic și rămâne valabil pe toată durata
vieții individului respectiv.
Realizarea unei marcări sau individualizări corecte şi durabile presupune îndeplinirea unor cerinţe
obligatorii şi anume:
- să persiste pe toată durata de exploatare a animalului;
- numărul sau însemnul acordat să poată fi citit uşor şi corect;
- să nu provoace deprecierea lânii sau a pielii animalului;
- să poată fi aplicat uşor și fără cheltuieli mari;
- numărul acordat să nu poată fi modificat sau înlocuit.

Marcarea temporară

Este utilizată imediat după fătare şi constă în legarea la gâtul mielului a unui medalion, sau a unei
plăcuţe, pe care au fost în prealabil înscrise pe o faţă numărul matricol al mamei, iar pe cealaltă numărul de
ordine al mielului din registrul de monte şi fătări din compania respectiva (Fig. 4.1).

Fig. 4.1 – Marcare prin montare de medalion și vopsire

Marcarea definitivă

Toți indivizii din turmele cuprinse în controlul oficial trebuie să fie individualizați și înregistrați
oficial, iar numărul matricol atribuit va fi unic pentru fiecare animal și niciodată reutilizat.
Activitatea de marcare se execută în primele zile de la naşterea individului. Operaţiunea de marcare
se face într-un loc luminos şi mai retras.
În practica curentă se utilizează mai multe procedee de marcare definitivă şi anume:
- prin aplicare crotaliilor (crotaliere);
- prin tatuaj;
- prin preducit.
Crotalierea reprezintă o formă oficială de marcare a ovinelor și caprinelor.
O crotalie e formata din 2 parți din care o parte "mamă" și o parte "tată". Trebuie să fie ușor de aplicat,
flexibile și durabile, fără a prezenta substanțe nocive și să asigure o vindecare auriculară rapidă.
Acest tip de identificare se execută cu ajutorul crotaliilor ce pot fi confecţionate din diferite materiale,
însă după normele europene toate tipurile de crotalii sunt din material plastic și pot fi: auriculare simple și
auriculare electronice.
Crotalia auriculară simplă este de culoare galbenă pentru specia ovine şi roşie pentru duplicatul
acestora (Fig. 4.2) și reprezintă mijlocul oficial de identificare a animalelor.

Fig. 4.2 – Crotalii auriculare simple

3 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Sunt confecţionat din material plastic și poartă înregistrat prin imprimare numărul unic de identificare
a animalului. La specia caprină culoarea crotaliei auriculare simple este albă și roșie pentru duplicat (Fig. 4.2).

Marcarea electronică

Crotalia auriculară electronică - poate fi aplicată atunci când animalul este foarte tânăr (în special la
mieii nou-născuţi). Pentru plasarea corectă a acestui dispozitiv de identificare nu este nevoie decât de cunoştinţe
tehnice limitate. Inflamarea urechii nu poate fi însă exclusă; de fapt, conform anumitor rapoarte, tipul crotaliei,
vârsta, specia, rasa animalului marcat, precum şi anotimpul în care are loc marcarea, par să aibă un efect asupra
incidenţei inflamaţiilor/infecţiilor. Rata de pierdere a crotaliilor (electronice sau convenţionale) este în general
mai ridicată decât în cazul transponderelor tip bolus. În condiţii normale rata de pierdere este de aproximativ
5%, rată ce poate ajunge până la 14% în condiţii extreme de păşunat din zonele cu lăstăriş. Prezenţa crotaliei
poate fi verificată vizual şi, în caz de dificultăţi la citire, un cititor portativ poate fi plasat aproape de dispozitivul
de identificare. Manipulările frauduloase (înlocuirea neautorizată) a crotaliilor nu poate fi exclusă. Recuperarea
acestora la sacrificare nu reprezintă nicio problemă.
Crotialia electronică este de culoare galbenă pentru specia ovine şi roşie pentru duplicatul acestora,
este confecţionată din material plastic și are înregistrat, prin imprimare, numărul unic de identificare a
animalului (fig. 4.3). Aceste crotalii mai au încorporat prin procesul de fabricaţie un transponder. Pentru caprine
crotalia este de culoare albă şi roşie în cazul duplicatului acestora (fig. 4.3).

Partea mamă Partea tată

Fig. 4.3 – Crotalii auriculare electronice

Și la ovine dar și la caprine crotalia se aplică pe marginea posterioară a urechii, cam la 1/3 de la inserţia
acesteia (Fig. 4.4). Perforarea pavilionului urechii se realizează cu ajutorul unui cleşte special, zona aleasă va
fi între venele auriculare. Pentru aceasta, înainte de perforare se fixează locul şi se ţine urechea cu mâna stângă
iar cu cea dreaptă se strânge cleştele până ce se produce perforarea.

Fig. 4.4 – Locul de elecție pentru montarea crotaliilor auriculare și citirea

4 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Transponderul tip bolus (Fig. 4.5) - este depozitat în reţea, care se dezvoltă după naştere ca parte a
prestomacului. Prin urmare, există anumite limite în ce priveşte vârsta minimă la care poate fi introdus un
transponder tip bolus. Mini-dispozitive tip bolus sunt disponibile pe piaţă, a căror rată de pierdere pare să fie
scăzută atunci când acestea sunt aplicate la animale începând cu vârsta de trei săptămâni. Publicaţii recente şi
experienţa din statele membre au arătat că pot fi obţinute rate de pierdere sub 0,1% atunci când se aplică
dispozitivul tip bolus corect (mărime, greutate), în funcţie de vârsta şi greutatea animalului. Dispozitivul tip
bolus prezintă avantaje evidente mai ales în condiţii de păşunat unde se înregistrează o rată mai mare de pierdere
(de exemplu în zone cu lăstăriş). Aplicarea dispozitivelor tip bolus necesită o formare adecvată. Prezenţa
dispozitivului tip bolus nu poate fi verificată din exterior fără un cititor RFID. În cazul în care dispozitivul nu
poate fi citit la un animal care a fost identificat în prealabil cu un dispozitiv tip bolus, nu se va şti dacă
dispozitivul s-a pierdut sau dacă a încetat să funcţioneze. Manipulările frauduloase ale identităţii animalului
sunt aproape imposibile şi, în orice caz, acestea nu îşi au rostul dacă se iau în considerare valoarea animalului
şi costul unei asemenea intervenţii. Recuperarea manuală este o practică ce poate fi aplicată cu uşurinţă în
abatoare, cu condiţia unei formări adecvate a personalului aferent. Soluţii tehnice pentru recuperarea automată
la sacrificare sunt în curs de dezvoltare.

Fig. 4.5 – Bolus ruminal ovine și caprine

Transponder injectabil (Fig. 4.6)- chiar dacă transponderul injectabil are avantajul de a putea fi
aplicat la animale foarte tinere, încă există incertitudini cu privire la poziţia optimă a acestuia (de exemplu în
abdomen, pliul caudal, despicătura copitei, zona metacarpiană). Injectarea este un proces mai complex care
necesită o formare specifică şi care influenţează, de asemenea, retenţia transponderelor. Substanţe complexe
din învelişul anumitor transpondere asigură o încapsulare rapidă şi previn migrarea transponderelor.
Transponderul injectabil nu este vizibil din exterior. În cazul în care un animal cu transponder injectabil nu
poate fi citit, nu se va şti dacă transponderul sa pierdut sau dacă acesta a încetat să funcţioneze. Înlăturarea unui
transponder injectabil de la un animal viu nu îşi are rostul, având în vedere valoarea animalului şi costul
intervenţiei. Rata de recuperare a transponderelor injectabile la sacrificare este mică în comparaţie cu alte
dispozitive de identificare, iar metode automate nu au fost încă dezvoltate. De aceea, în funcţie de locul
injectării, riscul introducerii transponderelor injectabile în lanţul alimentar (uman sau animal) este mai ridicat
decât la alte dispozitive de identificare. Transponderele injectabile se utilizează pe scară largă la animale de
companie şi la cai.

Fig. 4.6 – Transponder injectabil ovine și caprine

5 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Marcă electronică pe chişiţă (Fig. 4.7) - un transponder inserat într-o marcă pe chişiţă (denumit şi
„inel”) reprezintă un sistem electronic de identificare alternativ, aflat în faza de dezvoltare. Experienţa practică
cu acest tip de dispozitiv de identificare este foarte limitată. În principiu, dispozitivul de identificare poate fi
aplicat numai la animalele adulte, la care chişiţa a atins diametrul maxim. Din acest motiv, posibilitatea
identificării timpurie a mieilor sub şase luni, conform articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr.
21/2004, este limitată. Dispozitivul se aplică cu uşurinţă şi nu au fost semnalate probleme de sănătate animală.
Marca externă este vizibilă în mod clar însă, pe de altă parte, mai susceptibilă manipulărilor frauduloase şi
condiţiilor vitrege de mediu. Acest tip de dispozitiv de identificare prezintă avantaje de gestionare specifice în
cazul exploataţiilor unde codurile individuale ale animalelor trebuie înregistrate în sala de muls.

Fig. 4.7 – Transponder la nivelul chișiței

Citirea statică

Citirea statică este efectuată pe un singur animal imobilizat (static) (de exemplu întrun grilaj de hrănire
sau coridor) cu ajutorul unui cititor portabil (denumit şi cititor „mobil”), eliminând astfel posibilitatea unor
erori de transcripţie. Modelele actuale de cititoare portabile sunt compatibile cu echipamentele din exploataţiile
agricole (cum ar fi cântarele pentru animale) pentru a permite un control regulat al performanţelor animalelor.
Eficacitatea citirii este influenţată de caracteristicile fizice (cum ar fi dimensiunea şi forma) ale antenei şi de
nivelul de încărcare a bateriei (la anumite cititoare distanţa de citire scade atunci când nivelul de încărcare a
bateriei este scăzut). Cu toate acestea, o calitate minimă a dispozitivelor puse pe piaţă poate fi garantată de către
procedura de autorizare stabilită prin Decizia nr. 2006/968/CE. Animalele sunt citite unul câte unul, ceea ce
limitează în mod evident viteza de citire. De aceea, cititoarele portabile sunt folosite mai ales pentru grupuri
mici de animale. Pe de altă parte, animalele care nu pot fi citite sunt depistate cu uşurinţă şi pot fi manipulate
individual. Cititoarele portabile sunt în general uşor de utilizat şi nu necesită competenţe tehnice deosebite.
Cititoarele portabile sunt mai ieftine decât cititoarele fixe. Totuşi, funcţii mai sofisticate sunt disponibile numai
la modelele mai scumpe.

Cititoare dinamice

În cazul sistemelor de citire dinamice, animalele aflate în mişcare trec printr-un coridor în care a fost
plasată antena unui sistem de citire fix (static). Viteza şi distanţa de citire sunt considerabil mai mari (în practică
un animal/secundă) decât în cazul cititoarelor portabile. Cititoarele fixe sunt de obicei asociate cu automatizarea
sistemului informatic de gestionare. Detectarea şi separarea animalelor care nu pot fi citite, pot necesita
instalaţii speciale de infrastructură (de exemplu bariere automate). Sistemele de citire dinamică necesită timp
pentru instalare. Antena cititoarelor fixe trebuie reglată pentru a obţine o citire optimă a dispozitivelor de
identificare; totuşi, modele recente de cititoare oferă opţiunea reglării automate. În cazul generaţiilor noi de
aparate, condiţiile de citire mixtă (diferite tipuri de dispozitive de identificare) nu influenţează eficacitatea
citirii. Există deja soluţii tehnice care permit transportul şi instalarea cititoarelor fixe în diferite locuri fără a
necesita un efort considerabil.
6 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Cititoarele fixe pot fi conectate cu uşurinţă la dispozitivele de cântărire sau la instalaţiile (barierele)
care separă animalele citite de cele care nu au fost citite. Acestea oferă o soluţie practică în cazul gestionării
unui număr mare de animale întro perioadă scurtă de timp. Datorită complexităţii tehnice, a diferitelor funcţii
pe care acestea le pot oferi şi a performanţelor superioare, cititoarele fixe sunt mai scumpe decât cele portabile.
Piaţa identificării prin radiofrecvenţă oferă în prezent cititoare statice care, în ciuda complexităţii, sunt uşor de
utilizat („plug and play”/conectare şi folosire).

Marcarea prin tatuare reprezintă procedeul cel mai indicat şi mai sigur de marcare al ovinelor însă
prezintă dezavantajul că poate fi aplicat numai la rasele cu pielea depigmentată (Fig. 4.8).
În conformitate cu legislația naținală, respectiv Ordinului nr. 1045/2018 al Ministrului Agriculturii și
Dezvoltării Rurale pentru modificarea și completarea Normelor de apreciere a ovinelor și caprinelor de
reproductie, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale nr. 22/2006,
începând cu data de 07.06.2018, s-a delanșat acțiunea de marcare prin tatuare, ca metodă suplimentară de
identificare a ovinelor/caprinelor cuprinse în controlul oficial.
Agenția Națională pentru Zootehnie a emis procedura pentru Monitorizarea activității privind
marcarea prin tatuare la speciile ovină/caprină, ca metodă suplimentară de identificare care se realizează astfel:
– până la vârsta de 5 luni, produșii obținuți din ovinele/caprinele supuse controlului performanțelor de
producție, obținuți din însămânțare artificială, montă naturală autorizată și transfer de embrioni, se marchează
prin tatuare ca metodă suplimentară de identificare; – toate ovinele/caprinele, masculi și femele, animale de
reproducție de rasă pură, care urmează să se înscrie într-un registru genealogic, se marchează prin tatuare ca
metodă suplimentară de identificare.
Această lucrare se face cu cleştele de tatuat prevăzut cu lăcaşe în care se fixează cifrele formate din
ace de oţel foarte fine şi ascuţite la vârf. Perforarea se practică pe partea internă a urechii între venele auriculare,
evitându-se apariţia hemoragiilor, după care se masează foarte bine locul respectiv cu o pastă neagră, asfel încât
aceasta să pătrundă cât mai adânc în ţesutul lezat. În cazul în care totuşi apar hemoragii, se aşteaptă oprirea
acestora pentru a nu antrena pasta, lăsând astfel porţiuni din cifre neimprimate.
Acţiunea ca atare este executată de către persoanal autorizat, iar ordinea succesivă a operaţiunilor este
următoarea:
- cu o cârpă se curăţă pavilionul urechii;
- porţiunea respectivă se curăţată și se degresează cu alcool sanitar sau cu o altă substanţă dezinfectantă;
- se formează numărul matricol şi se verifică corectitudinea lui printr-o prealabilă imprimare pe un
carton;
- porţiunea urechii curăţate se prinde între fălcile cleştelui cu cifrele către partea internă a pavilionului,
se fixează locul de imprimare, apoi se strânge de braţele cleştelui.
- după scoaterea cleştelui se freacă bine cu pasta deja pregătită, astfel încât aceasta să pătrundă adânc în
ţesutul lezat.
Pentru verificarea aplicării acestei forme de individualizare se organizează anual controale în ferme și
exploatații. Cu ocazia controlului se verifică dacă animalele sunt individualizate după sistemul oficial și marcate
prin tatuare, se mai verifică datele privind organizarea împerecherilor, evidența fătărilor, filiația
maternă/paternă, precum și durata medie a gestației.

Fig. 4.8 – Tatuarea ovinelor

7 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Preducitul reprezintă un procedeu mai rar folosit la ovine şi constă în crestarea urechii pe margine.
Fiecărei crestături, în funcţie de zona urechii în care este practicată îi corespunde un anumit număr. La ovine
acest procedeu de marcare este foarte puţin utilizat, totuşi când este folosit are ca principal scop marcarea de
clasă sau de generaţie, utilizându-se în acest scop o cheie de preducit cu ajutorul căreia se poate forma şi
numărul sal însemnul dorit.

Referitor la marcare, pe durata de exploatare a ovinelor trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
- individul care a pierdut marca primeşte o alta cu acelaşi număr matricol; în cazul în care nu se
poate stabili cu exactitate însemnul acordat la naştere, individului respectiv i se aplică numărul următor
acordat în anul când acesta s-a născut;
- dacă anul naşterii nu poate fi stabilit cu exactitate se va acorda un nou număr matricol, însă
acesta va fi însoţit de un semn distinct şi nu trebuie să mai existe în unitatea respectivă.

PARTICULARITĂȚI DE EXTERIOR

Oaia domestică (Ovis aries) este o specie de mamifere rumegătoare, copitate, crescute pentru
lână, pielicele, carne și lapte, având cea mai largă distribuție în lume dintre animalele domestice și putând
fi găsită în aproape toate țările lumii.
Oile domestice au fost selecționate astfel încât să aibă o producție crescută de lână și o
constituție mai robustă comparativ cu rasele sălbatice (primitive) sunt adaptate prin aspect la mediul
montan.
Dimorfismul sexual la aceasta specie (Fig. 4.9), este evident fiind reprezentat prin existența
unor coarne foarte bine dezvoltate la masculi (berbeci), comparativ cu femelele (oile). Atât rasele
specializate cât si cele primitive prezintă coarne, însă cele din urmă tind să aibă spirale mai dezvoltate.

Fig. 4.9 – Dimorfismul sexual la ovine

Aceste animale sunt mai scunde comparativ cu alte ungulate. Majoritatea ovinelor au
aproximativ 1,2 – 1,5 m și o înălțime de aproximativ 0,6 – 1,2 m. Greutatea berbecilor poate ajunge până
la 159 kg, iar a oilor tind să se oprească la aproximativ 100 kg.
În ceea ce privește domesticirea, primele modificări care au avut loc în evoluţia ovinelor au
vizat conformaţia corporală. Aceasta s-a modificat spre direcţia de producţie în care a fost orientată
creşterea oilor, existând astăzi rase specializate pentru anumite producţii şi cu o conformaţie corporală
caracteristică. În schimb, ca urmare a domesticirii, talia oilor s-a modificat în mică măsură. Modificări
esenţiale au apărut însă la nivelul cozii, fiind întâlnite astăzi atât oi cu coada scurtă (sub 13 vertebre
coccigiene) cât şi oi cu coada lungă (peste 13 vertebre coccigiene). Sunt de asemenea şi rase de oi cu
coada groasă, caracter ce lipseşte la formele sălbatice. Astfel, oile Kurdiuk au trei vertebre coccigiene,
iar la Ţigaie, Ţurcană şi Merinos numărul acestora este cuprins între 14 – 22 (Novacov citat de A. Pop
şi colab., 1983). Lungimea şi conformaţia cozii reprezintă criterii principale în clasificarea raselor de
ovine. Pielea, la formele domestice, este mai moale şi mai elastică, formând la unele rase pe diferite
regiuni ale corpului numeroase cute (Merinos). La alte rase, formate în condiţiile aride specifice stepei,
sub piele s-au dezvoltat ţesuturi adipoase cu rol de rezervă biologică (Kurdiuk şi Karakul). Modificări
esenţiale au apărut şi la nivelul ,,îmbrăcăminţii piloase”. Astfel, în timp ce la formele sălbatice corpul
este acoperit cu păr, la oile domestice îmbrăcămintea piloasă este reprezentată de lână. Altă însuşire
8 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

morfologică supusă modificărilor apărute în urma domesticirii este şi culoarea. La început formele
sălbatice aveau o culoare mai uniformă (brun roşcată), apoi în urma intervenţiei omului aceasta a căpătat
o mare variabilitate, întâlnindu-se astăzi rase pigmentate diferit. Această variabilitate a pigmentaţiei
robei la ovine a fost posibilă, ca şi la celelalte specii, prin apariţia leucismului şi melanismului, în timp
ce culoarea caracteristică formelor sălbatice este tot mai rar întâlnită la actualele oi domestice.

DIFERENȚELE DINTRE OVINE ȘI CAPRINE

Caprele își țin întotdeauna coada în sus, în timp ce coada oilor atârnă înspre sol, chiar dacă este
scurtată. Buza superioara a oilor este despicată, pentru a-i permite să apuce firele de iarbă, iar cea a
caprelor este continuă.
Cele mai multe rase de capre au barbă, în timp ce unele rase de oi prezintă guler sau coamă.
Coarnele caprelor sunt mai puțin răsucite și mai înguste față de cele ale oilor. Caprele își poartă
coarnele în sus, deasupra creștetului, în timp ce coarnele berbecilor, cu precădere, formează multe spirale
în partea laterală a capului. La ambele specii, există rase unde coarnele lipsesc cu desăvârșire, atât la
femele cât și la masculi.
În genere, caprele sunt mai atletice și mai zvelte, în timp ce oile sunt mai robuste și mai îndesate.
Majoritatea raselor de capre au corpul acoperit cu păr, iar cele mai multe rase de oi sunt
îmbrăcate în lână, care necesită tuns periodic (de regulă anual). Există câteva rase de oi din zona
Caraibelor care au păr în loc de lână.
Pentru că au par, caprele fac față mai greu intemperiilor (frigului și umezelii). De asemenea,
ele agreează mai puțin terenurile noroioase sau inundate. Dar, în esență, ambele specii dezaprobă să stea
pe un substrat umed.

CULORILE OVINELOR
Culorile lânurilor reprezintă un mijloc eficient de identificare a ovinelor, deoarece culoarea
constituie caracter de rasă. Prin urmare, examinarea coloritului lânii contribuie la recunoașterea raselor
și varietăților, iar pe baza particularităților de culoare, pot fi diferențiate exemplarele dintr-un grup de
animale. Totodată, culoarea prezintă importanță în procesul de ameliorare, constituind criteriu de selecție
a ovinelor.
Culorile ovinelor sunt clasificate în:
- culori simple - lâna de pe corp și jarul (firele de păr lipsite de proprietăţi textile de pe cap și
membre) prezintă același pigment;
- culori compuse - lâna de pe corp prezintă un pigment, iar jarul alt pigment sau, apar doi
pigmenți diferiți atât la nivelul lânii, cât și la nivelul jarului.

CULORILE SIMPLE ALE OVINELOR

Din această categorie fac parte culorile albă, neagră și cafenie.

Culoarea albă – este cea mai răspândită și apreciată culoare. În industria textilă sunt preferate
lânurile albe, deoarece pot fi vopsite în orice culoare și nuanță. Atât lâna prezentă pe corp, cât și jarul de
pe cap și membre, prezintă pigmentul alb ((figura 4.10).
Culoarea albă apare la rasele Merinos, Țurcană, Țigaie, Spancă, Lincoln, Leicester, Border-
Licester, Texel, Cheviot, Corriedale, Karakul etc.
Pot să apară particularități de culoare la nivelul jarului, care constau în pete de culoare închisă
de diferite mărimi și forme în jurul buzelor (ovine ˮbuzateˮ), în jurul ochilor (ovine ˮoacheșeˮ), pe urechi
(ovine ˮurecheateˮ) sau petele apar pe jarul de pe cap și membre (oi ˮstropiteˮ). Aceste particularități ale
culorii albe, apar mai frecvent la rasele Țurcană și Țigaie varietatea albă ((figura 4.10).
Culoarea neagră – este o culoare simplă, deoarece atât lâna cât și jarul prezintă pigmentul
negru. Această culoarea apare la rasele Țurcană, Țigaie, Karakul, Carabaşa Românească etc.
9 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Culoarea neagră uniformă este prezentă la miei. Odată cu înaintarea în vârstă, fibrele de lână se
depigmentează progresiv începând de la vârf, apare culoarea roșcată-cenuşie (oaie ˮseinăˮ), avansează
depigmentarea până când cuprinde fibra în totalitate și apare culoarea cenușie-deschisă sau alb-murdar
(oaie ˮlaieˮ). Indiferent de vârsta animalului, jarul se menține permanent negru ((figura 4.10).
Culoarea cafenie – este mai puțin răspândită și poate să prezinte diferite nuanțe (castanie,
ciocolatie, arămie, aurie etc.). Apare la rasele Karakul, Awassy, Tunis etc.
Culoarea cafenie uniformă este prezentă la miel imediat după naştere, apoi, treptat se produce
depigmentarea începând de la vârful fibrelor de lână, apare culoarea plumburie la nivelul lânii, dar jarul
își păstrează permanent culoarea cafenie (figura 4.10).

a b c d

e f g

Figura 4.10 - Culorile simple ale oilor: a - albă; b - oaie ˮoacheşăˮ, ˮurecheatăˮ, ˮbuzatăˮ; c - neagră la
miel;d, e - neagră-seină; f - neagră-laie; g – cafenie

CULORILE COMPUSE ALE OVINELOR

Din această categorie fac parte culorile brumărie, albă neuniformă și bălțate.

Culoarea brumărie – este dată de amestecul pigmenților alb și negru la nivelul lânii și jarului (figura
4.11). În funcție de ponderea de participare a celor doi pigmenți, apar trei nuanțe: brumăriu-normal (circa 50%
alb și 50% negru), brumăriu-deschis (predomină albul), brumăriu-închis (predomină negrul). Odată cu
înaintarea în vârstă, fibrele negre se depigmentează, lâna capătă culoarea alb-murdar, dar jarul se menține
permanent brumăriu.
Dintre rasele răspândite în România, culoarea brumărie apare la Karakul și Țurcană.

Culoarea albă neuniformă – este caracterizată prin prezența pigmentului alb la nivelul fibrelor de
lână și a pigmentului închis în firele de păr (jar). Pot să apară două situații și anume: lâna este albă, iar jarul
este ruginiu (oaie ruginie), de exemplu, la rasa Țigaie varietatea ruginie, sau jarul este castaniu până la brun
închis (oaie bucălaie), de exemplu, la Țigaie varietatea bucălaie şi la rasa Suffolk.
În primele 2-3 luni de viață, mieii au lâna fumurie (în cazul culorii bucălaie), respectiv ruginie (în cazul culorii
ruginii), culoare care dispare treptat datorită depigmentării, astfel că, la circa 4 luni, lâna devine albă. Jarul își
păstrează permanent culoarea iniţială castanie, respectiv ruginie.
10 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Culorile bălțate (alb cu negru, alb cu cenuşiu, alb cu maro) – apar rar la rasele pure (de exemplu,
la Yakob) și frecvent, la metișii rezultați din încrucișarea raselor albe cu cele care au culori închise. Bălţăturile
nu sunt apreciate, deoarece limitează posibilitățile de vopsire a lânurilor în culorile şi nuanţele dorite.

a b c
Figura 4.11 - Culoarea brumărie: a - la miel; b, c - la ovinele adulte

CULORILE CAPRINELOR

La aceasta specie se intalnesc culorile: alb, negru, roscat si baltata.

Culoarea alba este cea mai raspandita intalnindu-se la rasele: Carpatina, Alba de Banat, Saanen,
Angora si Casmir. In general in zonele declive poate avea nuante deschise la indivizii a caror par de acoperire
este alb-murdar sau alb-galbui (Fig. 4.12).

Culoarea neagra este considerata caracter de rasa pentru Pridon si se mai poate intalni la rasele
Carpatina, Malteza, etc. (Fig. 4.12)

Culoarea roscata este considerata caracter de rasa pentru capra Hasli din Elvetia (Fig. 4.12).

Dupa culoarea alba baltaturile sunt cele mai frecvente si se intalnesc la rasele Carpatina, Mont d,Or,
capra Malteza, etc.

Figura 4.12 – Culorile caprinelor

11 LP 4 – Creșterea animalelor – 2020-2021

Nume, Prenume:
Grupa:
FIȘĂ DE LUCRU – LP. 4

1. Identificati culorile (și particularitățile), specia și sexul, pentru următoarele animale:

a)__________________________________________

b)__________________________________________

c)__________________________________________

2. Care credeți că este cea mai indicată metodă de marcare pentru ovine și caprine? De ce?