Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RABIA
2010
___________________________________________________________________
1
___________________________________________________________________________
C U P R I N S
CAPITOLUL I
I.1 Istoric.Răspândire.Importanță................2
I . 2 E ti o l o g i e . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
I.3.1Manifestăriclinice la om. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
I.3.2 Manifestări clinice la animale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
I.3.3 Leziuni. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1
I . 4 D i a g n o s ti c . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 3
I . 5 P r o fi l a x i e ș i c o m b a t e r e . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 4
CAPITOLUL II
BIBLIOGRAFIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2 4
___________________________________________________________________________
2
Turbarea, este o boală infecţioasă, întâlnită la toate speciile de animale homeoterme,
transmisibilă la om, caracterizată prin grave tulburări nervoase, exprimate prin
hiperexcitabilitate şi agresivitate urmate de paralizie şi moarte.
Virusul rabic este prezent în majoritatea regiunilor lumii; se poate replica la toate
animalele homeoterme, evitând mecanismele de apărare imunologică ale acestora; aproape
invariabil, boala produsă este fatală, și totuși virusul își asigură propria supraviețuire
determinând gazda afectata, în apropierea decesului să găsească o nouă victimă.
CAPITOLUL I
Istoric
Turbarea a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, existenta şi formele ei fiind
semnalate şi descrise în documente vechi, care s-au transmis până la noi, aparținând lui
Homer, Aristotel sau Democrit. Transmisibilitatea prin mușcătura a fost admisă în această
perioadă, însă acest lucru nu a fost demonstrat experimental, decât la începutul sec al XIX-
lea, când Zinke (1804), Magendie (1821) şi Hertwing (1829) au reuşit să transmită, cu
regularitate, turbarea prin saliva animalelor turbate. In 1881, Pasteur şi Roux au stabilit că
agentul turbării se găsește în sistemul nervos central la animalele bolnave şi moarte de turbare
şi că, prin inocularea creierului sau a măduvei spinării, boala se reproduce totdeauna la
animalele de laborator. Agentul patogen nu s-a putut vedea la microscop şi nu s-a putut
cultiva pe medii sintetice şi, de aceea, Pasteur l-a denumit ,,virus rabic”. Ulterior, în perioada
1881-1884, Pasteur a elaborat prima metoda științifică de imunizare antirabică, folosind o
tulpina de virus rabic (de vacă) a cărei patogenitate a fost modificata prin inoculări subdurale
3
la iepure. Dupa 60 de pasaje, a constatat că această tulpină a devenit apatogenă pentru câine,
pe cale subcutanată, dar şi-a păstrat proprietățile imunizante, iar pe cale intracerebrală,
determină constant turbarea paralitică, după o incubaţie de 7 zile. Acest tip de virus a fost
denumit de Pasteur ,,virus fix” pentru a-l deosebi de virusul nativ. Tratamentul antirabic a
fost aplicat pentru prima data de acesta, în 1883 la câini şi în 1885 la om.
Răspândire şi importanţă
Turbarea a fost înregistrată, cu o frecvenţă variabilă, în toate continentele. Unele ţări
favorizate şi de poziţia lor geografică, dar şi în urma unor măsuri drastice, au reuşit să devină
şi să se menţină indemne de boală (Australia, Islanda, Japonia, Noua Zeelandă, Insulele
Hawai, Anglia). Totuşi, se asistă la o recrudescenţă a bolii în diferite regiuni ale lumii, care
se considerau indemne, ca urmare a persistenţei virusului printre animalele sălbatice de
pădure (turbarea silvatică). Astfel, la ora actuală turbarea este răspândită pe continentul
american, în majoritatea ţărilor din Asia şi Africa, dar şi în multe ţări din Europa (Toma B şi
col, 1992; Aubert M., 1993).
În România, ca urmare a măsurilor de distrugere a focarului epizootogen şi de
vaccinare a câinilor, numărul cazurilor de turbare este în continuă scădere.
Turbarea este o boală cu o mare importanţă economică dar şi cu importanţă sanitară,
fiind una din cele mai grave (Acha şi col. 1989). Anual, pe glob, zeci de mii de persoane sunt
supuse tratamentului antirabic de necesitate şi sute de mii de animale supuse imunizărilor
antirabice preventive sau de necesitate. Aceasta înseamnă sute de mii de zile de muncă
pierdute pe lângă suferinţele, cheltuielile de deplasare şi întreţinere, posibilităţi de accidente
postvaccinale, uneori chiar mortale, etc.
I.2 Etiologie :
4
un canal central longitudinal în care se desfășoară nucleocapsida în formă de elice
(nucleoproteina).
ARN-ul genomului virusului rabic este alcătuit din 11.932 nucleotide. De la
extremitatea 3 la cea 5, ARN-ul genomic codifică o secvență ARN liber de aproximativ 50
nucleotide, urmată de genele care codifică nucleoproteina (N), fosfoproteina (M1), proteina
matricei (M2), glicoproteina (G) şi polimeraza (L).
Caractere epizootologice
În condiții naturale sunt receptive la infecția rabică, în măsura aproape egală, toate
speciile de mamifere domestice și sălbatice, inclusiv omul. Frecvența bolii variază însă de la
o specie la alta, după modul de viață și de posibilitățile de contaminare existente. Astfel,
dintre animalele domestice, turbarea se întâlnește frecvent la pisici și la câine (80-90 % din
cazuri), datorita modului de viață al indivizilor din aceasta specie, în libertate sau în
semilibertate, care oferă cele mai multe posibilități de contaminare.
5
Pe lângă mușcături, mai sunt și zgârieturile pisicilor care sunt multiple și profunde
când lezionează un număr mai mare de filete nervoase.
Patogeneză
6
Propagarea virusului în organism(4)
Apariția simptomatologiei marchează un stadiu evolutiv al bolii care de cele mai multe
ori este fatal. Virusul atacă și lezează sistemul nervos central care include atât encefalul cât si
măduva spinării. Pentru a preveni rabia, persoanele infectate trebuie tratate înainte de apariția
vreunui simptom. Primele simptome pot apărea într-un interval cuprins între câteva zile și
aproape un an, însă în majoritatea cazurilor simptomele se dezvoltă în 4-6 săptămâni de la
momentul infecției. Tratamentul afecțiunii este indicat și în cazul în care simptomatologia nu
debutează la scurt timp de la expunerea la virusul ce produce boala.
7
arsură, mâncărime, furnicături sau amorțeala la locul mușcăturii sau al expunerii
inițiale,durere abdominală, anxietate sau neliniște care se accentuează și poate evolua spre
agitație extremă. Simptomatologia ulterioară este mai specifică și poate include: perioade
alternante de comportament normal și comportament bizar sau neobișnuit (anxietate,
halucinații, delir), frica de apă(hidrofobie) sau frica de aer (aerofobie), spasme musculare la
nivelul mușchilor feței, gâtului sau diafragmului, urmate de convulsii, paralizia, care este
adesea singurul simptom, se dezvolta in cazul unei forme de rabie mai puțin obișnuită, rabia
paralitica, care apare după mușcătura liliecilor vampir ,fluctuații mari ale temperaturii
corporale, pulsului si presiunii sangvine,coma, insuficienta cardiaca si respiratorie. Rabia
trebuie suspectată atunci când simptomele neurologice apar consecutive muşcăturii unui
animal. Perioada de incubaţie este urmată de o perioadă prodromală de 2-10 zile, cu
simptome nespecifice, în timpul căreia pacientul poate prezenta o stare de rău general, cu
oboseală, astenie, pierderea apetitului, cefalee, febră şi alte acuze dureroase. Varietatea
simptomelor poate sugera afectarea trunchiului respirator, gastrointestinal sau a SNC. In
cursul acestui stadiu sunt frecvente paresteziile sau pruritul la sediul muşcăturii. Poate urma
apoi o perioada de disfuncţie acuta a sistemului nervos, care poate duce la rabie paralitică
sau, în aproximativ 80% din cazuri, la rabie furioasă . Această evoluție clinică, scurtă si este
caracterizată prin hidrofobie, aerofobie şi perioade de excitaţie extremă, intercalate cu
interval de luciditate, şi în final prin inconştientă şi paralizie completă. In absenţa terapiei
intensive coma poate dura ore sau zile, înainte de stopul respirator.
Turbarea la câine
Dintre toate animalele domestice şi sălbatice, câinele este animalul care face cel mai
frecvent infecţia rabică. Simptomele clinice sunt polimorfe şi diferă de la caz la caz. în
general, turbarea evoluează acut, sub două forme clinice principale: furioasă şi paralitică.
Perioada de incubaţie este, în medie de 10-60 zile, cu limite largi între 15-90 zile, chiar şi un
an (în cazuri extreme sub 5 zile şi peste 6 ani), fiind dependentă de patogenitatea tulpinii în
cauză, de sediul şi gravitatea muşcăturii sau zgârieturii, etc. În general, perioada de incubaţie
este mai scurtă la animalele tinere, la animalele muşcate în regiunile cefalice sau cu
muşcături multiple.
9
posibilă şi după câteva ore de agonie, se produce moartea prin asfixie. Această
fază durează 1-3 zile, rareori 5 zile.
Turbarea la pisică
Toate animalele cu sânge cald, inclusiv păsările, sunt mai mult sau mai puţin
receptive la infecţia rabică, dar nu toate au posibilitatea să transmită boala, şi deci nu toate
cazurile de turbare reprezintă sursă de infecţie. Pisicile sunt sensibile la infecţie şi prezintă un
rol important în transmiterea bolii. Ele constituie un deosebit pericol pentru om şi animale
datorită agresivităţii, a rănilor multiple şi profunde pe care le produc şi în consecinţă a
mortalităţii ridicate faţă de muşcăturile de câine ( Burtan Eugenia şi col,a 2001).
La pisică, simptomele apar după o perioadă de incubaţie de 10-15 zile cu limitei între
10 şi 260 zile.
Clinic, predomină forma furioasă la peste 90% din cazuri. Animalul devine agresiv,
nu recunoaşte stăpânii, miaună fără întrerupere, cu un mieunat îngroşat dar strident; încă din
faza prodromică; prezintă inegalitate pupilară, facies tipic, crispat şi puternic încordat.
În faza de excitaţie, pisicile turbate prezintă crize dramatice, cad se rostogolesc şi
miaună strident. în faza terminală, apar paralizii progresive, sufocare (pareză şi chiar
paralizia laringelui) şi moarte. întreaga evoluţie a bolii la pisică este de 3-6 zile.
Forma paralitică se manifestă prin apariţia paraliziei muşchilor maseteri. Pisica! ţine
gura deschisă, salivează abundent, dar este agresivă şi poate produce plăgi profunde şi
multiple. Durata evoluţiei este de 2-4 zile şi se termină prin moarte ca urmare a asfixiei şi
paraliziei centrilor respiratori.
10
Turbarea la solipede
Turbarea la bovine
Bovinele, ocupă ca frecvenţă a bolii, locul al doilea după câini, dar nu au posibilitatea
să transmită virusul şi deci nu reprezintă o sursă importantă de infecţie. Din această cauză,
turbarea la bovine, constituie fund de sac, fără importanţă epidemiologică.
Semnele clinice apar după o perioadă de incubaţie de 1-3 luni, cu limite până la 20-23
luni. La bivoli, forma paralitică este mai frecventă, pe când la taurine în unele regiuni se
întâlneşte aproape exclusiv forma furioasă, iar în altele numai forma paralitică.
Forma furioasă, se exprimă prin salivaţie abundentă, modificarea vocii, căscături
frecvente, excitaţie puternică şi alte modificări de comportare. După 1-2 zile apar accesele de
furie şi agresivitate. Animalul mugeşte aproape conţinu, se smulge din lanţ, distruge ieslea,
se izbeşte cu capul de obiecte putând să-şi fractureze coarnele. Evoluţia se termină prin
paralizie şi moarte, după 4-6 zile.
Forma paralitică, începe printr-o sensibilitate pronunţată a regiunii glosofaringiene,
care se poate confunda cu o faringită de altă natură. Animalul salivează abundent, muşcă
buzele aproape fără întrerupere, scoate mereu limba şi încearcă să înghită; rumegarea
încetează. Ulterior, boala trece în faza paralitică manifestată prin pareza trenului posterior şi
11
mers vaccilant animalul cade în decubit şi după o agonie de 2-3 zile, moare prin asfixie, în 3-
6 zile, de la apariţia primelor semne clinice.
Turbarea la suine
I.3.3 Leziuni
12
venoasă generală, sângele slab coagulat de culoare negricioasă, asfixie. (Paul, 1997).
Stomacul, lipisit de alimente, conţine adeseori (în 45-99% din cazuri) diferiţi corpi străini. Se
mai poate observa congestie şi edem al meningelor, creierului şi măduvei spinării.
Mult mai importante pentru diagnostic sunt modificările microscopice de la sistemul
nervos central. Ca leziuni nespecifice, mai importante sunt infiltraţiile limfocitare şi
monocitare din sistemul nervos central şi ganglionar, care pot fi difuze, pericelulare sau
perivasculare, sub forma de manşoane. Astfel, leziunile aparatului vasculo-conjunctiv, se
manifestă prin dilatarea mai ales a vaselor de calibru mic. În ţesutul glial, se observă
hiperplazia celulelor gliale şi satelite, mai ales în jurul celulelor fibrelor nervoase degenerate,
însoţită de neuronofagie totală sau parţială, urmată de înlocuirea celulei degenerate şi
fagocitate cu elemente neoformate. în acest fel apar focare de celule rotunde, cu aspect
nodular, descrise pentru prima dată de Babeş în turbare şi denumite " nodulii rabici ai lui
Babeş ", care se găsesc şi în alte boli de natură virală. Leziunile cele mai grave se găsesc în
nervii de la locul muşcăturii ceea ce explică pruritul şi senzaţia de durere ce se observă
uneori la animalele turbate.
Leziunile specifice sunt reprezentate prin incluziile oxifile din celulele nervoase,
socotite caracteristice în turbare şi cunoscute sub denumirea de corpusculii Babeş-Negri
ffig.nr.52). Incluziile se găsesc în citoplasma celulelor nervoase piramidale din cornul lui
Ammon, dar pot fi întâlnite şi în alte părţi ale sistemului nervos central şi periferic şi chiar în
unele organe sau glande. Ele au forma rotundă sau ovală şi sunt formate din substanţa bazală
oxifilă omogenă, în care se găsesc granulaţii bazofile. Numărul şi dimensiunile corpusculilor
Babeş-Negri, variază după durata evoluţiei, fiind mai mari şi mai numeroşi când boala a
evoluat mai lent.
13
I.4 Diagnostic
Diagnosticul diferenţial
Se impune faţă de bolile cu manifestări nervoase. Astfel, formele meningiene de
turbare cu evoluţie supraacută, foarte rar întâlnite, pot fi confundate cu meningoencefalita
din boala lui Carré. Datele anamnestice, catarul mucoaselor, prezenţa eventuală şi a altor
localizări ale infecţiei cu virusul bolii lui Carre permit diferenţierea ; paralizia maxilară
nespecifică se deosebeşte de cea rabică, prin faptul că, afară de paralizia maxilarului inferior,
animalele nu prezintă alte semne de boală; - luxaţia temporoA mandibulară se deosebeşte de
turbarea paralitică, prin aceea că tulburările se instalează; brusc, regiunea articulaţiei
14
respective este deformată şi foarte sensibilă, maxilarul inferior este imobilizat şi nu poate fi
apropiat de cel superior, animalele nu prezintă tulburări psihice; -oprirea de corpi străini în
cavitatea bucală şi faringiană, poate simula turbarea, însă examenul atent al animalelor
respective, instalarea bruscă a simptomelor, lipsa de tulburări psihice, etc., permit
diferenţierea.
15
Virusul rabic ,,fix”al lui Pasteur, a fost adaptat pe celule renale primare de hamster în
1958. După numeroase pasaje pe o linie de celule renale de pui de hamster (BHK), acest virus
(CVS-11) a fost utilizat ca virus modificat pentru vaccinarea câinilor.
Vaccinuri preparate prin inginerie genetică:
Adenovirusurile umane (HAV) au un număr de proprietăţi fizice şi biologice care le
fac ideale pentru utilizarea ca vectori pentru genele mai mici de 8kb. Natura ubicvitară a
HAV, capacitatea virusului de a produce infecţia pe calea mucoaselor şi natura relativă
benigna a infecţiei îl fac ideal pentru prepararea unui vaccin oral. A fost obţinut un vaccin
recombinant (AdRG1) în care gena glicoproteinei tulpinei ERA a fost inserată în locul
regiunii E3 a virusului HAV5; administrarea orala a dus la imunizarea vulpilor, sconcşilor şi
a ratonilor, pe când administrarea parenterală a dus la imunizarea câinilor si şoarecilor.
Vaccinuri de uz uman preparate pe culturi celulare:
HDCV, vaccin preparat pe celule diploid umane, a reprezentat un punct cheie în
imunoprofilaxia rabiei. Au fost administrate milioane de doze, iar efectele adverse au fost
excepţional de rare. In prezent noile vaccinuri includ: PCECV vaccin purificat preparat pe
celule de embrion de pui, şi PVRV vaccin Vero purificat.
16
Vaccinurile preparate pe culturi celulare trebuie administrate în același timp dar într-o
regiune diferită (deltoidiana), administrându-se câte o doză de vaccin în zilele: 0, 3, 7, 14 si
30. Vaccinurile preparate pe țesut nervos au încă o utilizare largă în regiunile tropicale
endemice.
Combatere:
În ţările fără granițe terestre, statusul de ţări fără rabie reprezintă o calitate care a fost
menţinută prin controlul importurilor, incluzând carantina. Scopul carantinei este de a preveni
răspândirea rabiei.
În Europa, primele intervenţii asupra epizootiilor de rabie, prin combaterea
populaţiilor speciilor gazdă (împuşcare, otrăvire, gazarea vizuinilor) au avut un succes
limitat. Au fost introduse pe scara largă aşa zisele ,,momeli”. Acestea erau alcătuite din
,,capuri de pui” cu vaccin ce era introdus în interiorul acestora; producerea lor realizându-se
pe scara largă. Incidenţa bolii a scăzut in toate țările ce au folosit momelile cu vaccin.
17
CAPITOLUL II
RABIA ÎN ASIA
În Federaţia Rusă, rabia la vulpea arctică (Alopex lagopus) şi vulpea roşie (Vulpes
vulpes) este predominantă, deşi în ultimele decenii ratonul (Nyctereutes procynoides) a
devenit vector şi victimă, consecutiv stabilirii sale în Europa de Est, ca urmare a transportului
spre vest din Siberia, pentru blană şi în scopuri de vânătoare. Rabia canină apare pe tot
continentul asiatic, de la Marea Japoniei la Marea Roşie. Linia de separaţie între rabia
vulpilor şi rabia canină urmează aproximativ linia dintre Belgrad şi Habarovsk, trecând prin
Baku, Taşkent şi Irkutsk.
În Asia, rabia este mult subraportată. De exemplu, în India, în 1991 au fost confirmate
în laborator numai două cazuri umane şi 156 animale, deşi alte 32 cazuri umane au fost
confirmate pe criterii clinice (OMS, 1993). Aceste cifre contrastează marcat cu cele din Sri
18
Lanka, o insulă din sud cu caracteristici geografice, ecologice, etnice şi culturale comune cu
India. în aceeaşi perioadă, aici s-au înregistrat 134 cazuri umane şi 819 animale. Câinii
reprezintă cea mai mare proporţie de cazuri animale, în timp de vulpile din estul mijlociu
formează un rezervor natural.
RABIA IN EUROPA
Marea Britanie a avut un lung istoric de rabie canină, în 10 ani, începând din 1889,
fiind înregistrate peste 160 cazuri umane. Cu toate acestea, cu excepţia a două epidemii la
cerbi, în 1856 şi 1886, boala a fost rareori raportată la speciile sălbatice şi rabia canină a fost
în final eradicată în 1922. Ultimul caz de rabie umană contractată în ţară s-a produs în Ţara
Galilor, în 1902, dar alte 21 decese umane au fost rezultatul infecţiei contractate în
străinătate.
Rabia canină (şi mai puţin rabia animalelor sălbatice) a fost larg recunoscută în
Europa Centrală la mijlocul anilor 1800, dar până la sfârșitul secolului era practic dispărută.
Cu toate acestea, de la un focar iniţial din apropierea graniţei ruso-poloneze, apărut la
începutul celui de-al doilea război mondial, rabia transmisă de vulpi s-a răspândit anual cu
25-60 km/an către vest şi sud-vest, până când a atins centrul Franţei şi Italia, la mijlocul
anilor 1980, unde epizootia a stagnat. S-a estimat că numai 10-20% din vulpile care mor în
urma bolii în sălbăticie sunt supuse investigaţiilor diagnostice. Impactul asupra altor specii
sălbatice este mai puţin bine documentat. Rabia la liliecii din Europa a fost recunoscută
pentru prima dată la începutul anilor 1950, dar până în 1985 au fost raportate numai 14
cazuri. între 1985 şi 1987 au fost raportate alte 278 cazuri, iar ulterior numărul de raportări a
scăzut rapid până la o medie de 19 în ultimii ani.
RABIA ÎN AFRICA
Rabia urbană a fost prezentă timp de secole în Africa de Nord, deşi istoricul său
înainte de 1900 este fragmentar şi în mare măsură anecdotic. Deşi este improbabil să fi
reprezentat primul caz de rabie în sudul Africii, primul diagnostic incontestabil a fost stabilit
în 1893, în timpul unei epizootii ce a afectat câinii, pisicile şi rumegătoarele domestice din
vecinătatea oraşului Port Elizabeth, pe coasta de sud-est a Africii de Sud. În afară de câinii şi
pisicile domestice, rabia a fost diagnosticată la reprezentanţii a cel puţin 30 specii diferite,
aparținând tuturor celor cinci familii de carnivore din sudul Africii
În multe ţări din Africa, informaţiile privind rabia sunt încă fragmentare, întrucât
absenţa comunicaţiilor în mediul rural produce dificultăţi în trimiterea probelor la laborator.
19
O caracteristică izbitoare este natura rabiei din sudul Africii. în termeni generali, ţările mai
nordice raportează aproape exclusiv rabia canină, în timp ce mai spre sud, rabia animalelor
sălbatice joacă rolul dominant. Un al doilea aspect izbitor şi inexplicabil este absenţa rabiei în
cadrul rezervaţiilor naţionale de vânat, deşi boala poate fi raportată în regiunile
înconjurătoare.
Canada
SUA
In Statele Unite, rabia a fost, de asemenea, prezentă de peste 200 ani. La mijlocul
anilor 1900, rabia canină era predominantă, din 1940 până în 1960 fiind raportate peste 100
000 cazuri. Animalele sălbatice reprezentau în medie 2,8% din cazuri între 1930-1950, dar
din 1960, şi în paralel cu reducerea cazurilor de rabie canină prin vaccinarea câinilor de
companie şi distrugerea câinilor fără stăpân, numărul de cazuri raportate la animalele
sălbatice a crescut constant. Din 1990 numărul de cazuri la animalele sălbatice s-a dublat
dramatic, speciile sălbatice fiind în prezent responsabile de peste 90% din toate cazurile
raportate .
Spre deosebire de Europa, unde există o singură specie vector (vulpea roşie), în
Statele Unite ale Americii există patru specii vector terestre (vulpea roşie; vulpea cenuşie;
sconcşii; ratonul), plus liliecii insectivori. Rabia ratonilor a devenit un pericol urban în
creştere. Deşi boala a fost identificată iniţial la ratonii din California, în 1936, raportările
ulterioare ale infecţiilor la această specie pe teritoriul Statelor Unite au fost sporadice până la
mijlocul anilor 1950, când boala a devenit o problemă majoră în Florida.
20
America de Sud şi Centrală
Hărțile de mai sus reprezintă situația în lume în anul 2005 în lunile ianuarie-iunie și
respectiv iulie-decembrie. Diferențele sunt mici de la un semestru la altul și se observă că în
majoritatea teritoriilor a fost constatată prezența semnelor clinice de rabie. Zonele care sunt
indemne sunt reprezentate de unele țări insulare în care s-a realizat controlul importului de
animale.
21
Situația epizootologică în anul 2007, reprezentată în aceste două hărți este similară
celei din anul 2006.
Pentru anul 2009 informațiile oferite de OIE sunt mai puține, limitându-se la Europa, o parte
din Asia, Africa, și o mică parte din America de Sud. Se observă că mai multe țări din Europa
nu prezintă focare de rabie în prima jumătate a anului.
22
OIE oferă de asemenea informații detaliate legate de incidența bolii în fiecare țară.
Vom face în continuare o analiză a informațiilor referitoare la incidența rabiei in România în
perioada 2005-2009.
700
600 numarul cazurilor
500
400
300
200
100
0
2005 2006 2007 2008 2009
23
Acest grafic reprezintă evoluția în România a numărului cazurilor de rabie în perioada
2005-2009. Se constată o creștere importantă în anul 2007 (385 cazuri) față de anul 2006
(233 cazuri) și o creștere și mai mare în anul 2008 (891 cazuri). Situația din anul 2009 nu e
foarte relevantă în acest grafic deoarece OIE oferă doar datele pentru primul semestru al
anului (275 cazuri). Totuși, presupunând o evoluție asemănătoare în cel de-al doilea
semestru, se poate spune că deși numărul cazurilor pare să scadă în anul 2009, acesta se
păstrează ridicat.
Județul 2009
Ianuarie Februari Martie Aprili Mai Iunie
e e
ALBA 0 0 2 2 0 1
ARAD 1 1 2 2 1 3
ARGES 4 0 2
BACAU 5 7 6 4 1 2
BIHOR 1 2 0 0 1
BISTRITA-NASAUD 3 14 3 0 1 1
BOTOSANI 1 0 0
BRAILA 0 0
BRASOV 0 0 2 0 0 4
BUZAU 1 1 2 2 1 1
CALARASI 1 0 0 0 1 0
CARAS-SEVERIN 0 1 0 0
CLUJ 6 3 3 0 3 1
CONSTANTA 1 0 0
COVASNA 0 3 2 0 0 1
DIMBOVITA 0 2 3 0 0 0
DOLJ 0 0 3 0 0 3
GALATI 1 0 1 0
GIURGIU 1 0 0 0
GORJ 2 5 8 0 0
HARGHITA 2 5 2 1 0 1
HUNEDOARA 1 1 3 7 0 2
IALOMITA 2 1 0 2 0 0
IASI 0
MARAMURES 0 2 3 3 1 0
MEHEDINTI 0 2 0 0
MURES 0 2 3 1 1 1
NEAMT 0 0 0 0
OLT 0 0 1 1 0 4
PRAHOVA 3 2 4 0 1 0
SALAJ 8 3 4 0 1 0
SATU MARE 1 0 1 0 1 2
SIBIU 0 5 6 0 0 1
SUCEAVA 0 7 2 3 0 2
TELEORMAN 1 0 0 0 1
TULCEA 4 0 2 0 2 0
VASLUI 1 0 3 0 0
VILCEA 3 0 1 3 0 0
VRANCEA 0
Total 45 68 75 37 16 34
24
Tabel ce reprezintă incidența rabiei în România în perioada ianuarie-iunie 2009
II.3 Concluzii
Rabia cauzează anual între 50 000 şi 70 000 de morţi şi 4 milioane de persoane din
peste 80 de ţări unde este prezentă maladia, recurg anual la un tratament după expunere.
Rabia se plasează astfel pe plan mondial, pe locul al zecelea din maladiile infecţioase
mortale. Toate animalele cu sânge cald riscă sa contracteze virusul rabic. Transmiterea
virusului se face aproape întotdeauna prin mușcătura de la un animal turbat. Există o
diversitate de simptome diferite și odată contactat acest virus nu există niciun remediu, iar
moartea este aproape întotdeauna episodul final. Boala poate fi prevenită foarte bine prin
vaccinare. În timp ce cazurile de infecție la oameni sunt destul de rare, riscul contactării
virusului și efectele bolii fac esențiale luarea unor măsuri de precauție în ceea ce privește
animalele sălbatice și vaccinarea în cazul animalelor domestice.
După aproape un deceniu de studii de teren la scară relativ redusă, în care au fost
amplasate, predominant manual, aproximativ 1,6 milioane momeli tip „cap de pui" cu
vaccin, atenţia s-a îndreptat către producerea pe scară largă a vaccinurilor incluse în momeli,
de exemplu, pe bază de polimeri din faină de peşte şi către distribuţia lor largă cu ajutorul
avioanelor şi elicopterelor. Din 1985-1986, numărul ţărilor participante la programele de
combatere a crescut la 14, plus Rusia, Estonia şi Belarus. Peste 70 milioane de momeli cu
vaccin, costând 83 milioane $ SUA, au fost distribuite pe o arie de 4,5 milioane km 2.
Incidenţa rabiei a scăzut marcat în toate ţările în care au fost distribuite momeli cu vaccin,
deşi până în prezent nici o ţară nu a reuşit să elimine boala şi să rămână liberă de rabie o
perioadă îndelungată. Cu toate acestea, în ultimii 5 ani, Franţa şi Germania, cele două ţări cu
25
cea mai mare incidenţă raportată a rabiei au făcut progrese remarcabile .Se manifestă un mare
optimism privind eradicarea rabiei din UE în următorii 2 sau 3 ani, succes care ar reprezenta
o realizare remarcabilă.
Bibliografie:
1. http://www.oie.int/;
2. http://www.who.int/en/;
3. ZOONOZE - S.R.Palmer, Lord Soulsby,D.I.H. Simpson, Ed. Stiintelor Medicale,
2005;
4. BOLI INFECTIOASE ALE ANIMALELOR,Viroze, Vol.II - Tudor Perianu, Ed.
Universitas XXI, 2005;
5. BOLI VIROTICE SI PRIONICE ALE ANIMALELOR - Radu Moga Mânzat ,
2005;
6. http://pathmicro.med.sc.edu/virol/rabies.htm
26