DIAGNOSTICUL ÎN BOLILE INFECŢIOASE

BOALĂ INFECŢIOASĂ = perturbarea necontrolată a uneia sau mai multor funcţii ale unui organism (cu
sau fără exprimare clinico-lezională) ca urmare a pătrunderii unei entităţi străine capabile să se
multiplice şi să dea naştere unor entităţi identice.

Scop principal:

STABILIREA DIAGNOSTICULUI ÎN BOLILE INFECŢIOASE

INSTITUIREA MĂSURILOR DE COMBATERE ŞI DE PROFILAXIE

• Infecţia = pătrunderea şi multiplicarea microorganismelor patogene în organism şi reacţia pe care

aceştia o provoacă.
• Infecţia sau procesul infecţios = rezultatul interacţiunii dintre microorganismul agresor şi organismul
agresat

Boala infecţioasă = etapa finală a procesului infecţios, care începe atunci când sub acţiunea agentului
patogen sau a toxinelor sale, apar tulburări funcţionale şi modificări morfologice vizibile caracteristice
bolii infecţioase.

• Fiecare boală este produsă întotdeauna de aceeaşi specie microbiană,

• Principala caracteristică a bolilor infecţioase = se transmite de la an. bolnave la cele sănătoase.
• Când această transmitere se realizează uşor, şi afectează un număr mare de animale, aceste boli
sunt denumite boli infecto-contagioase sau contagioase.

Toate bolile infecţioase se răspândesc prin contaminare care poate fi:

 directă,
 indirectă – vector + obiecte contaminate
 mixtă

1
Clasificarea bolilor infecţioase

1. Criteriul etiologic este cel mai frecvent utilizat şi permite clasificarea bolilor infecţioase după agentul
patogen microbian în:
• - Bacterioze - boli produse de bacterii Ex : antrax, tuberculoză, salmoneloză, rujet, etc.
• - Viroze – boli produse de virusuri: turbare, pestă porcină clasică, leucoză, parvoviroză,etc.
• - Rickettsioze – boli produse de rickettsii - Coxiella burneti - se transmite respirator şi digestiv,
fără intermediul vectorilor Determină febra Q, boală caracterizată prin febră, pneumonii
interstiţiale, deseori cu afectări hepatice, miocardice, endocardice.
• - Chlamidyoze – boli produse de chlamydii– Chlamydia psittaci - determină îmbolnăviri
respiratorii, de la traheobronşite la pneumonii interstiţiale sau mixte, cunoscute ca ornitoze la
porumbei, psitacoze la papagali ,sau avortul chlamydian al oilor
• - Mycoplasmoze – boli produse de mycoplasme (microorganisme caracterizate prin absenţa
peretelui celular, dependente de mediul celular al gazdei)
• - Boli prionice – boli produse de prioni ( particule infecţioase de natură proteică, lipsite de acizi
nucleici, capabile să înfecteze anumite celule, să se reproducă intracelular, să producă boala şi să
se transmită la alte gazde): screpia- specifică oilor, encefalopatia spongiformă bovină.
2. Criteriul epidemiologic:
• - boli infecţioase sporadice –simptome la un număr mic de animale, cu evoluţie scurtă şi
difuzibilitate redusă.
• - boli infecţioase enzootice –difuzare lentă în focar, fără tendinţă de difuzare în afara lui
• - boli infecţioase epizootice –apariţia bruscă şi neaşteptată, adesea explozivă la un număr mare
de animale receptive, morbiditate mare în focar şi tendinţă evidentă de a difuza în afara lui,
afectând mai multe localităţi.
• - boli infecţioase panzootice – putere excepţională de răspândire, cuprinzând ţări şi continente.
3. Criteriul clinic – permite aprecierea bolilor infecţioase după simptome şi durata exprimării
acestora:
• - după durata evoluţiei în:
• cu evoluţie supraacută – câteva ore - 1-2 zile, fără simptomatologie caracteristică;
• cu evoluţie acută – 2-10 zile, simptome caracteristice, bine exprimate;
• cu evoluţie subacută – 10-30 de zile, simptome prezente dar necaracteristice;
• cu evoluţie cronică – mai multe luni, asimptomatic.
• - după tabloul clinic:
• generale care afectează întreg organismul, exprimate prin sindrom febril;
• locale, localizate la diferite regiuni corporale, fără modificarea evidentă a stării generale;
• inaparente, oculte sau asimptomatice.

DIAGNOSTICUL bolilor infecţioase → 2 ETAPE

2
1. DIAGNOSTICUL DE SUSPICIUNE SAU DE PREZUMTIE - 3 grupe mari de investigaţii:
 Examenul epidemiologic
 Examenul clinic
 Examenul anatomopatologic
2. DIAGNOSTICUL DE CONFIRMARE - efectuarea unui număr suficient de examene de laborator
(uneori fiind suficient un singur examen) ↔ în final: un rezultat cert pozitiv sau negativ al bolii
respective

SCHEMA DIAGNOSTICULUI ÎN BOLILE INFECŢIOASE

I. DIAGNOSTIC DE PREZUMŢIE
a)ANCHETA EPIDEMIOLOGICĂ
- receptivitate: – specie, sex, rasă, stare fiziol.,vârstă
- surse de infecţie – primare ( animale bolnave)
- secundare(obiecte contaminate)
- dinamică epidemiologică (gradul de răspândire ) în timp şi spaţiu
Sporadică-Enzootică-Epizootică-Panzootică
- căi de infecţie: dig., resp., transcut., transplacent., mamară
- căi de transmitere :
- contact direct: orizontal,vertical-(embrion)
- contact indirect: prod.orig.anim, aer, apă, vehic,anim. Nerecept.,
om,artropode hematofage
b)EXAMENUL CLINIC
– perioada de incubaţie
- evoluţia bolii – boală supraac, acută, subacută, cronica.
- aspectul clinic – boală locală, regională, generală.
c)EXAMENUL ANATOMOPATOLOGIC

II. DIAGNOSTICUL DE CONFIRMARE

- EXAMEN BACTERIOLOGIC - însămânţări
- EXAMEN BACTERIOSCOPIC - frotiuri
- EXAMEN VIRUSOLOGIC – izolarea agentului etiologic pe medii vii: culturi celulare, ouă
embrionate, organisme receptive.
- EXAMENE SEROLOGICE
- EXAMEN HISTOPATOLOGIC
- BIOPROBA
- EXAMEN ALERGIC

DIAGNOSTIC DE PREZUMŢIE

3
EPIDEMIOLOGIA (epi-demos-logos = peste-populaţie-ştiinţă) studiază originea, evoluţia şi stingerea
proceselor morbide în masă.
Instrumentul de lucru al epidemiologiei ↔ ANCHETA EPIDEMIOLOGICĂ → se efectuează obligatoriu la
apariţia unei suspiciuni de boală infecţioasă.

ANCHETA EPIDEMIOLOGICĂ = investigaţii complexe:

 Stabilirea CONDIŢIILOR în care a apărut o boală transmisibilă
 SURSA agentului patogen
 CĂILE DE TRANSMITERE
 FACTORII care au favorizat apariţia îmbolnăvirilor
 EXTINDEREA
 Alte date necesare în instituirea programului de combatere şi prevenire a extinderii bolii

Ancheta epidemiologică - METODELE DE LUCRU:

- culegerea datelor anamnestice;
- cercetarea evidenţelor sanitare-veterinare;
- examinarea focarului.
LA FINALUL ANCHETEI EPIDEMIOLOGICE trebuie stabilit:
 data apariţiei bolii şi dacă a fost anunţată la primele suspiciuni;
 aspectele clinice şi anatomopatologice care au creat suspiciunea de boală precum şi
investigaţiile ulterioare solicitate pentru confirmarea bolii;
 gradul de extindere in spaţiu, speciile şi categoriile afectate, precum şi numărul indivizilor
bolnavi sau suspecţi de a se fi contaminat;
 originea şi căile de introducere a bolii – endogenă sau exogenă;
 stabilirea zonelor suspecte de contaminare de către focarul de boală studiat (prin intermediul
vehiculelor, personalului, obiectelor de inventar sau al animalelor;
 identificarea factorilor favorizanţi în apariţia şi evoluţia bolii;
 alte aspecte specifice locale legate de apariţia bolii.

1. SURSELE DE INFECŢIE
Surse primare - permit multiplicarea agentului patogen:
- Organismele vii receptive
- Cadavrele acestora
- Produsele de origine animală
Surse secundare - reprezinta suport pentru agenţii patogeni:
Mediul exterior:
- Suporturi fixe: sol, păşuni, drumuri, clădiri, obiectele de inventar (mobilier, iesle,
adăpători, instrumentar)
- Suporturi mobile: apa, aerul (aerosolii), vehicule, oamenii, animalele domestice şi
sălbatice nereceptive.
ORGANISMELE VII RECEPTIVE

4
ORGANISMELE SENSIBILE
 sunt organismele care exprimă clinic semnele bolii, putându-se afla în diferite faze de evoluţie:
- faza de incubaţie
- faza clinic exprimată
- faza de animal vindecat clinic.
ORGANISMELE FĂRĂ SENSIBILITATE
 permit dezvoltarea agentului patogen în organismul lor până la un anumit nivel;
 NU exprimă simptomatologia;
ORGANISMELE CU SENSIBILITATEA REDUSĂ VACCINAL
 vaccinarea protejează animalele şi nu permite dezvoltarea agentului patogen t;
 vaccinarea protejează animalele de exprimarea clinică a respectivei bolii, dar NU la o infecţie cu
o tulpină sălbatică (vaccinarea suprimă sensibilitatea, dar NU receptivitatea);
 un efectiv vaccinat poate fi infectat de o manieră silenţioasă.
CADAVRELE
 frecvent o sursă de infecţie,
 distrugerea acestora este una din cele mai importante mijloace de luptă în eradicarea bolilor.
PRODUSELE DE ORIGINE ANIMALĂ
 provin de la animale clinic sănătoase
 produsele provenite de la animalele bolnave se elimină de la consum sau sunt date în consum
condiţionat
Riscul cel mai mare este dat de portaj (numarul de bacterii care colonizeaza o anumita regiune)
Cantitativ aceşti germeni de portaj sunt reduşi numeric, iar prin respectarea tehnologiilor de prelucrare a
produselor de origine animală nu se permite multiplicarea acestora; dacă în cursul preparării alimentelor
agentul patogen se multiplică, aceste alimente iniţial slab contaminate pot determina toxiinfecţii
alimentare colective

2. RECEPTIVITATEA ORGANISMELOR
FACTORII DETERMINANŢI
- Intrinseci – sunt dependenţi de organism şi nu pot fi modificaţi:
- specia,
- rasa,
- vârsta,
- sexul,
- individul.
 Extrinseci – sunt cei exteriori organismului şi la acest nivel se poate acţiona pentru a întrerupe lanţul
epidemiologic: microbism → adăpost → alimentaţie → sistemul de exploataţie → îngrijitorul.
FACTORII FAVORIZANŢI
 acele elemente care „ajută” factorii majori ai receptivităţii în exprimarea bolii;
 nu pot declanşa singuri procesul morbid.
3. CĂILE DE TRANSMITERE

5
 DIRECTE – prin contact direct cu organismul care elimină agentul patogen:
- Orizontal – transcutanat şi pe calea mucoaselor (digestiv, respirator, conjunctival, genital);
- Vertical – de la mamă la făt (embrion găină).
INDIRECTE – prin contact indirect – alimente contaminate, apă, aer, vehicule, om şi animale
nereceptive.

4. DINAMICA EPIDEMIOLOGICĂ
Sporadică – boală care evoluează cu cazuri izolate într-un efectiv, într-un interval de timp
nedeterminat, de obicei în anumite areale şi în anumite condiţii de mediu.
Aceste cazuri par a nu avea legătură unul cu celălalt.
Enzootică – boală cu evoluţie lentă în efectiv, cuprinzând un număr redus de animale, fără tendinţă
de difuzare în afara focarului şi cu caracter trenant în efectiv.
Epizootică – boală ce cuprinde un număr mare de animale într-un timp relativ scurt cu tendinţă de
difuzare în afara efectivului, cuprinzând mai multe ferme vecine într-o perioadă scurtă de timp, pe
suprafeţe geografice de ordinul judeţelor sau provinciilor.
Panzootică – boală cu evoluţie foarte rapidă, cuprinzând intr-un timp relativ scurt un număr mare de
animale pe suprafeţe foarte întinse de ordinul ţărilor sau continentelor.
Anazootia – este un caz particular de evoluţie enzootică la care în baza anchetei epidemiologice se
constată o evoluţie la un număr ridicat de animale din cadrul unei ferme într-un timp relativ scurt dar
care recunoaşte o singură sursă de infecţie (ex.:intoxicaţia cu toxină botulinică).

DIAGNOSTICUL DE SUSPICIUNE - EXAMENUL CLINIC si ANATOMOPATOLOGIC

EXAMENUL CLINIC = depistarea şi interpretarea tuturor fenomenelor clinice ce evoluează pe un animal

bolnav, pentru a le putea încadra în tabloul clinic ce caracterizează orice boală.
o Febra = expresie a sindromului inflamator, rar apare în boli de alte etiologii.
Febra confirmă o stare de boală actuală, dar fără a putea preciza originea sa.
Examenul clinic prezintă 2 etape:
- Aprecierea evoluţiei în timp a simptomelor unei infecţii (forma evolutivă clinică)
- Interpretarea simptomelor cu care evoluează ( aspectul clinic)

 formă evolutivă = timpul scurs de la apariţia primelor simptome de boală până la vindecarea sau
moartea animalului.
În evoluţia lor, bolile infecţioase trec prin mai multe perioade:
 Perioada de incubaţie –din momentul pătrunderii germenilor infecţioşi  primele simptome.
 Perioada prodromală = perioada de invazie – primele simptome  instalarea tabloului
simptomatologic al bolii.
 Perioada de stare –fază de intensificare a simptomelor clinice
- fază de apogeu
- fază de declin.

6
După viteza cu care se succed aceste perioade şi după intensificarea lor evolutivă, bolile infecţioase
se împart în:
 - supraacute – boli cu evoluţie scurtă, uneori fulgerătoare, manifestate prin simptome violente
( antrax la oaie, holera aviară)
 - acute – boli cu evoluţie mai lungă ( antrax cabaline, pseudopesta aviară)
 - subacută – boli cu evoluţie mai lungă, cu manifestări clinice şterse ( rujet urticariform)
 - cronice – boli cu evoluţie lentă, cu manifestări clinice şterse sau chiar absente (tbc)
!!! Între cele 4 forme evolutive nu există limite precise .
 În timpul unei epizootii se pot observa treceri de la o formă la alta pe acelaşi individ.
 Durata formelor evolutive în timp variză, fiind specifică pentru fiecare boală.

Măsuri premergătoare examinării clinice

 Asigurarea măsurilor de protecţie a muncii – echipament de protecţie (cizme, halat, mănuşi);
 Spălarea şi dezinfecţia mâinilor;
 Instruirea personalului ajutător;
 Examinarea se face în prezenţa proprietarului sau a îngrijitorului;
 Examinatorul va stabili planul de abordare şi contenţie precum şi planul de examinare.

METODELE GENERALE (PRINCIPALE) DE EXAMINARE: t0, I, P, P, A

- aprecierea temperaturi corporale,
- inspecţie,
- palpaţie,
- percuţie,
- ascultaţie.
METODELE SPECIALE (COMPLEMENTARE)
- fizice: măsurători, unele examene de laborator (VSH),
- endoscopii, radiografii, raclaj, sondaj;
- biochimice: calitative şi cantitative;
- biologice

FOAIA DE OBSERVAŢIE CLINICĂ

foaia semnaletică (Specia, Rasa, Sexul, Vârsta, Numărul matricol, Semne particulare (daca e
cazul), Culoarea părului şi a pielii, Numele şi adresa proprietarului)
foaia clinică

EXAMENUL PE APARATE ŞI SISTEME

Fazele examenului clinic sunt:
 Anamneza - Anamneza nu se dă, ci se ia ( când, unde, în ce condiţii de îngrijire, alimentaţie,
tratamente?).
 Examinarea animalului de la distanţă prin inspecţie în - staţionare
- locomoţie

7
 - abordarea şi contenţia animalului: conformaţie, constituţie, stare de întreţinere
- tonus muscular, facies, atitudine,
- examenul pielii, fanerelor şi al ţesutului conjunctiv subcutan
- examenul mucoaselor aparente şi a limfonodulilor subcutani
 Termometria
 Examenul amănunţit pe aparate şi sisteme.
 Examene de laborator clinic.
Examenul clinic furnizează elemente pentru aprecierea aparatului/sistemului afectat şi pentru
aprecierea formei evolutive
 EXAMENUL OBIECTIV
 EXAMENUL PE APARATE ŞI SISTEME
 EXAMENUL ANATOMOPATOLOGIC

EXAMENUL ANATOMOPATOLOGIC
o importanţă deosebită
o completează datele epidemiologice şi clinice,
o permit un diagnostic de prezumţie, sau chiar unul de certitudine.
În urma examenului anatomopatologic se obţin date comune care pot fi:
 leziuni nespecifice (orientează doar spre principalele tipuri de boli)
 leziuni caracteristice pentru un organ (orientează spre un grup de boli)
 leziuni patognomonice (ex: corpusculii Babeş-Negri).
La baza examenului anatomopatologic stă necropsia. !!! trebuie sa se execute imediat după moarte
sau sacrificare
TEHNICA NECROPSICĂ:
 ETAPA INFORMATIVĂ
 ETAPA DESCRIPTIVĂ
- examinarea externă
- examinarea internă a cadavrului
EXAMENUL EXTERIOR AL CADAVRULUI:
 aprecierea stării de întreţinere
 aspectul exterior
- modificările cadaverice
- pielea, mucoasele
- orificiile naturale
- coarnele, copitele, părul
Examenul necropsic = investigaţia obligatorie a programelor de supraveghere epidemiologică.
Înainte de examinarea internă se vor efectua poziţionarea şi jupuirea.
POZITIONAREA
Animalele mari:
 - poziţie suspendată de trenul posterior,
 - poziţie dorso-laterală stângă sau dreaptă cu bipedul opus suspendat.

8
 Animalele mijlocii şi mici de obicei se poziţionează dorsal, legându-se membrele la masa sau tava de
necropsie dacă este posibil.
Jupuirea nu se face la animalele suspecte de antrax, turbare sau morvă şi este mai dificilă la suine
datorită ţesutului adipos.
JUPUIREA → mai multe linii de incizie:
- o linie ce uneşte pubisul cu extremitatea anterioară a mandibulei trecând de-a lungul liniei albe,
- două linii perpendiculare pe aceasta care unesc regiunile metacarpiene şi respectiv
metacarpiene ale membrelor pe faţa internă a acestora.
EVISCERAREA
Ordinea de deschidere a cavităţilor:
1. cavitatea pelvo-abdominală
2. cavitatea toracică
3. cavitatea pericardică
4. cavitatea craniană
Se face o butonieră la nivelul liniei albe, se examinează prin butonieră dacă există colecţii la acest nivel
(se recoltează, se examinează pentru a se stabilii natura ei), se continuă incizia până la apendicele
xifoidian si apoi de o parte şi de alta a hipocondrului.
DESCHIDEREA CAVITĂŢII TORACICE:
 la animalele mari suspendate de trenul posterior - prin decuparea diafragmului;
 la animalele mari în decubit dorso-lateral - prin decuparea hemitoracelui opus, se lasă în poziţia
anatomică doar prima şi ultima coastă;
 la animalele mici în decubit dorsal prin ridicarea sternului (secţionarea articulaţiilor sterno-
costale) sau prin ridicarea plastronului sternal (secţionarea coastelor cât mai aproape de coloana
vertebrală).
Eviscerarea la animalele mici → în bloc (se scot toate organele într-o singură piesă).
Eviscerarea la animalele mari → pe piese anatomice:
 piesa buco-cervico-toracală (limba+laringe+faringe+esofag+trahee+plămâni+ cord)
 stomacul+splina (înainte de a se scoate se face proba permeabilităţii canalului coledoc)
 marele mezenter+duoden+jejun+ileon
 micul mezenter+intestinul gros în ansamblu
 ficatul
Rămân ataşate la cavitatea abdominală rinichii + ureterele (acestea se scot doar dacă se văd
modificări, pentru a se face examene suplimentare, inclusiv proba decapsulării).
PĂSĂRI
 se face o butonieră înapoia apendicelui xifoidian, continuându-se cu o linie de incizie;
 se secţionează coastele, procesele coracoide şi ramura claviculară, inclusiv structura musculară;
 se înlătură plastronul sternal prin răsfrângere spre înainte;
 se face o primă inspecţie a organelor din cavitatea pericardică.
- cordul+ficatul
- esofagul+proventriculul+ventriculul+duodenul+pancreasul
- splina

9
- masa intestinală+mezourile+cloaca+orificiul anal+oviductul
În cavitatea toraco-abdominală rămân:
 pulmonii,
 ovarul sau testiculele
 rinichii (se extrag dacă sunt modificate).

RECOLTAREA, AMBALAREA ŞI EXPEDIEREA MATERIALULUI PATOLOGIC

RECOLTAREA - reguli generale:
 probele recoltate = reprezentative pentru procesul patologic respectiv (reprezentativitate);
 se recoltează o cantitate suficientă de material patologic (suficienţă);
 evitarea contaminării probelor (instrumentar steril, respectarea normelor de asepsie);
 recoltarea se face doar de la cadavrele proaspete;
 probele pentru examenul bacteriologic ↔ de la animale care nu au fost tratate cu antibiotice,
(sau se va specifica în nota de însoţire ce antibiotice s-au folosit, ce alte tratamente s-au efectuat
şi la ce dată).
Probele până la expediere se păstrează la frigider.

Probele recoltate pentru examene bacteriologice şi virusologice:

 animale bolnave în viaţă
 cadavre de păsări şi animale mici în întregime, în saci îmbibaţi cu acid tanic 3% sau sublimat 1%
 organe întregi sau porţiuni de organe, os lung cu măduvă nedeschis
 lichide patologice: secreţii, excreţii, puroi
 frotiuri din sânge sau organe
Pentru examenul serologic, se expediază sânge recoltat în eprubete sterile 5 -10 ml., de la mamifere şi 2-
3 ml.,de la păsări. Eprubetele se ţin 2 -3 ore la temperatură de 20 -30 0C, după care se introduc la
frigider. Se expediază la laborator în 24 ore.
Pentru ex. virusologic porţiunile de organe se trimit în ser fiz. glicerinat 50%.
Pentru examenul histopatologic, se expediază porţiuni sub formă de felii groase de 5 -10 mm., din
organele cu leziuni,în borcane ce conţin formol 10%.

CONDIŢIILE DE TRANSPORT
 cadavrele: ambalare în saci de plastic care se pun în cutii de lemn cu rumeguş;
 organele întregi şi porţiunile de organe dacă sunt bogate în lichide → ambalare în pungi de
plastic care se introduc ulterior în recipiente de plastic sau sticlă etanşe; dacă sunt sărace în
lichide se vor împacheta în hârtie pergamentată;
 frotiurile se împachetează două câte două cu faţa folosită pentru efectuarea frotiului la exterior,
împachetarea se face în hârtie.
EXPEDIEREA
Expedierea se face prin curier, cu adresă oficială şi notă de însoţire completată şi semnată de medicul
veterinar.

10
DIAGNOSTICUL DE CONFIRMARE
11
Metodele de confirmare abordabile în patologia infecţioasă sunt reprezentate de:
1. izolarea şi identificarea agentului cauzal,
2. evidenţierea restructurărilor imunologice,
3. evidenţierea leziunilor histopatologice specifice,
4. bioproba.
1. IZOLAREA ŞI IDENTIFICAREA AGENTULUI CAUZAL
1. EXAMENUL BACTERIOLOGIC
- examen bacterioscopic direct- frotiuri din material patologic
2. EXAMENUL BACTERIOLOGIC PROPRIU - ZIS
- presupune însămânţări pe medii de cultură.
INOCULĂRI PE OUĂ EMBRIONATE
IZOLAREA VIRUSURILOR PE ANIMALE DE LABORATOR
 Iepurele - este folosit pentru izolarea virusului bolii Aujesky, Mixomatozei
 Cobaiul - Febra aftoasă
 Hamsterii aurii - stomatita veziculoasă, exantemul veziculos
 Soarecele - turbare, influenţa porcină
 Şobolanul - stomatita veziculoasă
 Câinele - parvoviroză, boala Carre, hepatita Rubarth, pesta ecvină
 Pisica - panleucopenia felină
 Puii de găină - variola aviară, bronşita infecţioasă aviară
 Bobocii de raţă – v. hepatitei
 Purceii - variola porcina
 Porumbelul - variola aviară
 Maimuţa - picornavirusuri, v. poliomielitei
Căile de inoculare : s.c., i.m., i.p., o.v., i.c.

2. DIAGNOSTICUL DE CONFIRMARE PRIN EVIDENŢIEREA RESTRUCTURĂRILOR IMUNOLOGICE

SISTEMUL IMUN: acel sistem care recunoaşte ce este propriu organismului, contribuind la păstrarea
integrităţii lui imunologice.
Componentele sistemului celular al imunităţii:
- sistemul granulocitar (mieloblast, promielocit, mielocit, metamielocit, neutrofil, bazofil,
eozinofil), şi sistemul megacariocito-trombocitar, limfoplasmocitar şi monocitomacrofagic.
Efectorii imunologici recunosc:
- un răspuns celular de care este responsabil limfocitul T (aceşti efectori sunt mult mai prompţi
intervenind în 24 – 48 de ore
- un răspuns imunologic umoral ce-şi manifestă activitatea după 7 – 14 zile post-agresiune,
reprezentat fiind de imunoglobuline şi complement.

Toate metodele de diagnostic şi de identificare, se bazează pe stricta specificitate dintre antigen şi

anticorp, precum şi de capacitatea lor de a forma complexe stabile.

12
• Sistemul imunitar, reprezintă un ansamblu de ţesuturi, cellule şi molecule specializate, care
recunosc substanţele străine şi reacţionează prin producerea de anticorpi şi celule antigen – reactive
capabile să le anihileze.
• Antigene ( ag ) = orice substanţă non-self ( străină ) care pătrunsă în organism, este capăbilă să
producă producţia de anticorpi ( ac ) şi să reacţioneze specific cu aceştia ( răspuns imun mediat de
anticorpi sau umoral ) şi/sau proliferarea de cellule antigen-reactive ( răspuns imun mediat cellular ).
• Anticorpii ( imunoglobuline –ig. Specifice) sunt glicoproteine produse de organism după contactul cu
un antigen, capăbile să se combine cu acesta. Ei sunt efectorii moleculari ai răspunsului imun umoral.
Sunt sintetizaţi de limfocitele B activate de antigen ( plasmocit secretor ) prin cooperare clelulară
mediată de factori nespecifici

METODE DE IMUNODIAGNOSTIC
REACTII SEROLOGICE
Aceste metode sunt utilizate în practică pe de o parte ca metode de diagnostic (de confirmare sau de
supraveghere) iar pe de altă parte ca metode de identificare a structurii antigenice a unui agent patogen.
Aceste reacţii au la bază înalta specificate a cuplului antigen-anticorp (pentru fiecare antigen din natură
organismele superioare pot sintetiza un anticorp specific).
Antigenul poate fi:
- corpuscular: bacterii, virusuri, paraziţi (denumiţi şi aglutinogeni)
- molecular: secreţii, toxine, flageli (denumiţi şi precipitinogeni)
Anticorpii se pot găsi în diferite lichide ale organismului, secreţii şi excreţii ale acestuia cum sunt:
- serul sanguin,
- sângele,
- laptele, secreţiile vaginale,
- secreţiile lacrimale
În funcţie de antigenul complementar se denumesc aglutinine sau precipitine.

O reacţie serologică pentru a putea fi utilizată cu valoare de diagnostic trebuie să îndeplinească 2

caracteristici:
 specificitate = capacitatea unei reacţii serologice de a furniza un răspuns pozitiv la un individ
infectat;
 sensibilitate = capacitatea unei reacţii serologice de a furniza un răspuns negativ la un individ
indemn.

Reacţiile dintre antigen şi anticorp stau la baza multor metode/ tehnici, cunoscute ca serologice. Ele se
desfăşoară “in vitro” şi permit identificarea fie a antigenului, fie a anticorpului, celălalt partener de
reacţie fiind cunoscut.
 Sursa de anticorpi pentru aceste reacţii o reprezintă serul sanguin,de unde şi denumirea de
REACŢII SEROLOGICE.
În funcţie de natura agentului utilizat, de aspectul macroscopic al complexului antigen – anticorp format,
sau de proprietăţile care se evidenţiază, reacţiile serologice pot fi grupate în :

13
R DE SERO-AGLUTINARE CALITATIVE Reacţia de Aglutinare Rapidă pe BRUCELOZA
Lamă antigen brucelic
colorat cu roz
Bengal
Reacţia de aglutinare rapidă în tub Brucella,
(testul Ring) sau reacţia inelară cu Mycoplasma,
lapte Salmonella
Reacţia de seroaglutinare rapidă pe tifopuloroze
lamă cu sânge integral
CANTITATIVE Reacţia de Aglutinare Lentă salmoneloză,
bruceloză,
tuberculoză,
micoplasmoză,
morvă,
colibaciloză etc)
Reacţia de microaglutinare-liză leptospiră
R DE SEROPRECIPITARE R. ASCOLI Bacillus anthracis
Testul de precipitare
inelară

R DE PRECIPITARE ÎN IMUNODIFUZIA LEB, AIE.

GEL ID
(gel de agar)
IMUNELECTROFOREZA

R DE NEUTRALIZARE R DE INHIBARE A virusuri

-R de neutralizare a HEMAGLUTINĂRII
toxinelor bacteriene
-R de neutralizare a
virusurilor TESTUL DE virusuri
-R de neutralizare a SERONEUTRALIZARE
enzimelor microbiene

R MEDIATE DE R DE FIXARE A În RFC participă 5 componente de virusuri (febra

COMPLEMENT COMPLEMENTULUI bază: aftoasă, leucoze
RFC -Anticorpii ( sursa de anticorpi fiind aviare), bacterii
serurile supuse examinării) (leptospiroze,
-Antigenul (din biopreparate sau bruceloze,
materialul patologic de investigat) clamidioze),
-Complementul sau alexina (din protozoare;

14
 serul de cobai)
-Globulele roşii de berbec
-Serul hemolitic anti-oaie
IMUNELECTRONOMICRO TEHNICA IEM- virusuri
SCOPIE TRAPPING
IEM
R antigen-anticorp IMUNOFLUORESCEN TESTUL DE IMUNOFLUORESCENŢĂ
evidenţiate cu ajutorul ŢA DIRECTĂ (IFD)
reagenţilor marcaţi
TESTUL DE IMUNOFLUORESCENŢĂ
INDIRECTĂ (IFI)

TESTUL DE NEUTRALIZARE ŞI
IMUNOFLUORESCENŢĂ

R ELISA - de competiţie virusul pestei

IMUNOENZIMATICE porcine clasice
ELISA
Enzyme Linked
Immunosorbant
Assay

R DE AMPLIFICARE
ENZIMATICĂ A
GENELOR ÎN VITRO
PCR
(POLYMERASE
CHAIN REACTION)

PROFILAXIA ŞI COMBATEREA BOLILOR INFECŢIOASE LA ANIMALE

Măsuri de profilaxie si combatere:
- generale (nespecifice), valabile pentru toate bolile infecţioase
- specifice, caracteristice fiecărei entităţi morbide în parte.

Măsurile GENERALE pot fi:

15
 - masuri cu caracter permanent pe întregul teritoriu al ţării (control, supraveghere, igiena)
- masuri specifice - se aplică numai în cazul apariţiei sau pericolului de apariţie a unei boli infecţioase
(vaccinari, seruri specifice).

Măsurile cu caracter permanent se referă la:

• controlul şi supravegherea sanitară veterinară a tuturor efectivelor de animale
• controlul sanitar veterinar al circulaţiei animalelor în interiorul ţării şi a animalelor importate,
exportate şi tranzitate,
• controlul sanitar veterinar al producţiei, prelucrării, depozitării, transportul şi valorificarea
produselor şi subproduselor de origine animală,
• controlul aplicării măsurilor de profilaxie şi combatere în conformitate cu actele normative în
vigoare.
• este de asemenea necesară respectarea celor mai severe măsuri de igienă în
- contactul cu animalele,
- pregătirea alimentelor prin spălare (fructe, legume, zarzavaturi)
- prelucrare termică (carne, lapte, peşte, ouă,etc.).
• se impune curăţenia corporală a animalelor cât şi a omului, dezinfecţia periodică a adăposturilor
şi a locuinţelor

Măsurile specifice (de imunoprofilaxie) sunt caracteristice fiecărei boli şi au la bază crearea unei
imunităţi specifice:
- pasive (prin seruri specifice)
- active (prin vaccinări).

În cazul apariţiei unor boli infecţioase, este obligatorie declararea lor şi instituirea CARANTINEI.
CARANTINA = un complex de măsuri restrictive în circulaţia animalelor, oamenilor, produselor de origine
animală şi vegetală, furajelor, ustensilelor, mijloacelor de transport, dejecţiilor animale, cu scopul de a
opri difuzarea bolilor transmisibile la om şi animale.
Măsurile de carantină sunt de 3 feluri:
• carantina de gradul I se aplică în cazul bolilor cu difuzibilitate mare, ex: febra aftoasă, gripa
aviară.
• carantina de gradul II se aplică în cazul bolilor cu difuzibilitate medie, ex: pesta porcină clasică
• carantina de gradul III se aplică în cazul bolilor ce se transmit în principal prin contactul direct
între animale receptive ex: turbare, tuberculoză.
• Zona epizootică reprezintă teritoriul din jurul focarului de boală în care se impune o
supraveghere strictă a animalelor sănătoase, precum şi unele restricţii de circulaţie.
• Combaterea zoonozelor este o problemă foarte importantă de sănătate publică, implicând în
rezolvarea ei atât reţeaua sanitară umană cât şi pe cea sanitar-veterinară

Măsurile de combatere care se aplică constau în:

• acţiuni de profilaxie generală:

16
 - supravegherea sanitară veterinară a abatorizării animalelor,
- supravegherea importurilor de animale, sacrificări şi despăgubiri pentru animalele bolnave,
- decontaminări, dezinsecţii, deratizări.
• acţiuni de profilaxie specifică:
- executarea de vaccinări contra unor boli Ex: rabie, antrax, rujet.
• supravegherea permanentă a animalelor, pajiştilor, furajelor şi furajării animalelor, aplicarea
condiţiilor de igienă (DDD)
• declararea oficială a zoonozelor numai pe baza diagnosticului etiologic
• carantinarea animalelor în carantina de gradul I,II, III, în funcţie de gravitatea bolii.
• consumarea cărnii şi a produselor animale numai după testarea prealabilă a acestora;
• fierberea şi pasteurizarea laptelui;
• consultarea obligatorie a medicului veterinar la adoptarea unui animal de companie.

OBIECTIVE:
 Prevenirea apariţiei unei boli în efective indemne;
 Aplicarea măsurilor necesare pentru limitarea extinderii şi eradicarea unei boli;
 Protecţia sănătăţii omului prin asigurarea salubrităţii produselor de origine animală

ELEMENTE STRATEGICE MAJORE:

Situaţia sanitară a efectivelor:
a) efective indemne Þ profilaxie
b) efective contaminate Þ combatere
Modul de acţiune asupra agentului etiologic:
a) nespecific (ex.: D.D.D.)
b) specific (ex.: imunizarea)
Ţinta vizată:
a) animalele Þ depistaj, tratamente, imunizări
b) mediul Þ microclimat, dezinfecţii
STRATEGII DE PREVENIRE ŞI COMBATERE:
 primare – aplicate anterior apariţiei unui proces patologic
 secundare – aplicate ulterior decelării primelor restructurări imunologice
 terţiare – aplicate ulterior exprimării morfo-clinice a bolii

STRATEGII NESPECIFICE:
Profilaxia generală (nespecifică)
- supravegherea permanentă a stării de sănătate a efectivelor de animale precum şi a oamenilor
ce vin în contact cu acestea;
- supravegherea permanentă a factorilor de mediu: microclimat, alimentaţie, factori de stres;
- controlul circulaţiei animalelor şi al produselor de origine animală;
- controlul calităţii furajelor (inclusiv mirobiologic);
- carantina profilactică ;
17
 - dezinfecţii, dezinsecţii şi deratizări periodice (D.D.D.);
- realizarea de linii de animale rezistente genetic la unele boli.
Măsuri nespecifice de combatere:
- semnalarea apariţiei bolilor supuse regimului de declarare obligatorie;
- carantina – de gradul I , II sau III ;
- asanarea – prin extracţie sau totală (prin lichidarea întregului efectiv de animale) ;
- distrugerea cadavrelor, produselor şi subproduselor provenite de la animale bolnave ;
- dezinfecţii, dezinsecţii şi deratizări în focar.

STRATEGII SPECIFICE:
Se adresează în mod direct unei singure entităţi morbide, la una sau mai multe specii de animale, în
funcţie de particularităţile epidemiologice vizate.
Măsuri de profilaxie specifică:
- imunizarea:
- activă Þ vaccinare preventivă (se introduc Ag si organismul fabrica Ac)
- pasivă Þ serumizare preventivă (se introduc Ac preparaţi de alt organism animal)

IMUNIZAREA
- pasivă - naturală (prin anticorpi maternali)
- indusă prin administrare de seruri - imune
- hiperimune

- activă – naturală (prin contactul nemijlocit cu antigenul sălbatic)

- indusă prin administrare de vaccinuri - vii (atenuate)
- inactivate (moarte)
- subunitare (de sinteză)

VACCIN = produs biologic obţinut din antigene microbiene care, consecutiv administrarii unui organism,
declanseaza mecanismele imunitatii active, specifice faţă de boala respectiva (anticorpi si celule
stimulate specific).

Condiţii îndeplinite de un vaccin eficient:

 grad înalt de protecţie;
 nocivitate mică (safety, inocuitate);
 reacţii adverse post-vaccinale reduse;
 reducerea/blocarea morbidităţii în loturile vaccinate.
Utilizare vaccinuri:
 în scop profilactic;
 în scop terapeutic (vaccinare antistafilococică);

18
  scop profilactic şi terapeutic (vaccinarea antitetanică)

ADMINISTRAREA VACCINURILOR
Calea de administrare:
- prin scarificare (ex.: variolă )
- subcutanat (majoritatea vaccinurilor)
- intramuscular (vacc. cu adjuvanţi uleioşi)
- conjunctival (ex.: vacc.I-a antipseudopestoasă la pui)
- aerosoli (ex.: antipseudopestoasă la găini în baterii)
- oral – în furaje sau apa de băut (ex. antirabic la vulpi)

Scheme de administrare
® în funcţie de particularităţile epidemiologice ale bolii
- vaccinări obligatorii (P.P.C – pesta porcina clasica., P.P.A-pesta porcina africana, rabia.)
- vaccinări de necesitate (antibursitic, antisalmonelic)
AVANTAJE
- protecţia animalelor expuse riscului;
- limitarea circulaţiei bolii;
- posibilitatea eradicării în timp a unei boli;
- reducerea pierderilor economice prin înbolnăvire.
DEZAVANTAJE
- accidente postvaccinale;
- antagonismul cu anumite tehnici de depistare a bolilor la animale.

19