Boala lui Carre

În România, Corneliu Cure a fost primul care a studiat boala şi a preparat vaccinul
antijigodios. Maladia a avut, în trecut, o incidenţă crescută doar în mediul urban; în
prezent, datorită circulaţiei intense între oraş şi sat, boala este răspândită în toată
ţara.Surse de infecţie.
În jigodie sunt multiple. În primul rând, animalele bolnave şi cele trecute prin
boală, care elimină virusul timp de cinci-şase luni după remitere. Omul, care poate face o
boală inaparentă clinic, devine eliminator de virus şi responsabil de dispersarea acestuia
în mediul înconjurător. Unii autori, precum Gh. Dabija şi colaboratorii, în 1983 arătau că
incidenţa bolii este în creştere, cu toate campaniile de vaccinări făcute, afecţiunea putând
evolua totuşi mai drastic la rasele de câini perfecţionate, mai rezistenţi la această viroză
fiind terrierii şi boxerii.Semnele bolii.
Perioada de incubaţie este de trei-şapte zile (cu variaţii între 3 şi 14 zile).
Simptomele sunt în funcţie de: virulenţa tulpinii de virus, receptivitatea individuală la
infecţie, natura, localizarea şi gravitatea complicaţiilor. Primăvara şi toamna boala
evoluează mai grav. În mod obişnuit proprietarul observă următoarele manifestări la
câinele bolnav: stare generală proastă (este „abătut”), inapetenţa (lipsa poftei de
mâncare), frisoane, tuse, congestia mucoaselor, uscăciunea trufei şi, dacă se măsoară
temperatura rectal, se constată că are febră (39,5°-41°C).
Sub raport evolutiv se distinge o formă supraacută şi una acută, iar clinic există forme de
boală respiratorie, digestivă (gastroenterică), nervoasă şi cutanată.•Forma respiratorie. La
două zile febra dispare, starea generală seîmbunătăţeşte, animalul prezintă o poftă de
mâncare crescută şi revine la o stare, aparentă, de sănătate. Faza durează una-cinci zile,
după care câinele are din nou febră (40-41°C), marcând faza a doua, când viroza iniţială
se complică cu infecţia secundară, cu diferiţi germeni.
În această a doua fază, curba termică este neregulată, cu scăderi bruşte de temperatură.
Câinele bolnav prezintă: prurit (mâncărime) nazal şi al extremităţilor, scurgeri seroase-
purulente din orificiile nazale, uneori chiar sangvinolente. Rasele de câini cu botul scurt
respiră aproape numai pe gură şi sunt dispneice (respiraţie greoaie). Poate apărea şi un
catar al mucoasei laringiene sau bronşice, tusea devenind dureroasă şi greoaie.
Câinele bolnav prezintă semne de conjunctivită şi cheratită, îndeosebi fotofobie, apoi
blefarită (inflamaţia pleoapelor). Dimineaţa „bolnavul” se scoală cu ochii „cârpiţi”. Din
cauza acestor infecţii secundare apar deseori ulceraţii corneene bilaterale, pe baza cărora
se poate pune diagnosticul de jigodie.
•Forma digestivă. Începe cu o amigdalită, cu o faringită sangvinolentă şi stomatită
(inflamaţia mucoasei bucale), toate cu diferite grade de intensitate
Dacă viroza nu provoacă o atingere gastro-intestinală marcată, simptomele se opresc aici.
Dacă nu, în faza digestivă propriu-zisă apar următoarele semne: enterită cu diaree lichidă,
fetidă, sangvinolentă şi cu dureri abdominale. Câinele are vome repetate şi, în urma
acestora şi a diareei grave, se deshidratează, prezentând totodată o sete exagerată.
Atingerea renală (ce poate fi accentuată în urma unei medicaţii neadecvate) se manifestă
clinic prin instalarea albuminuriei, prezenţa în urină a cilindrilor hialini şi a celulelor
normale, creşterea azotemiei.
•Forma nervoasă. Manifestările nervoase implică un prognostic grav, se instalează
treptat, începând obişnuit cu mioclonii localizate la diferite grupe musculare, sau chiar la
muşchii membrelor posterioare, adeseori la un singur picior, imprimând aşa-zisa paralizie
ritmică, dansul Saint-Guy, ori coreea jigodioasă. De ştiut că această formă nervoasă a
jigodiei, care are o evoluţie lentă, progresivă, poate să dureze uneori luni de zile şi se
termină cu moartea. Atingerile meningo-encefalice pot determina simptome nervoase
extrem de variate, ca hiperestezie, crize epileptiforme grave, opistotonus, torticolis,
mişcări în manej, rostogoliri, exagerarea sau abolirea auzului. Unele manifestări
encefalice pot deveni din ce în ce mai frecvente şi mai violente, epuizând animalul
bolnav. Incidenţa formelor nervoase (este de dorit ca, prin tratament bine condus, să nu se
ajungă la aceste forme) este variabilă; de regulă, cu cât boala durează mai mult, cu atât
câinele bolnav are toate şansele să facă o formă nervoasă incurabilă. Există însă şi
sezoane sau ani de zile, când formele nervoase ale jigodiei lipsesc cu desăvârşire, după
care pot urma perioade când apar, întotdeauna, şi ele. Gh. Dabija şi colaboratorii în
lucrarea din anul 1983 arată că o atare formă se întâlneşte la circa 10% din totalul
cazurilor de jigodie la câinii din ţara noastră, în timp ce, în alte ţări, proporţia este mult
mai mare, de aproximativ 50-75%.
 •Forma cutanată. Este semnalată destul de rar şi se manifestă prin apariţia unui
exantem pustulos, mai mult sau mai puţin extins pe suprafaţa corporală. Acest eritem este
discret, interesând numai pielea din anumite regiuni (auriculară, peribucală, perinazală,
faţa internă a coapselor), dar se pot întâlni câini bolnavi cu forma cutanată generalizată.
Pustulele au, în general, dimensiuni reduse, de aproximativ 2-3 mm diametru, dar pot fi şi
confluente.
La câteva zile apar cruste, care se vor usca şi apoi se exfoliază, fără a lăsa urme de durată.
Pot apărea, prin complicaţii bacteriene, micotice, diferite eczeme, dermatite, abcese etc.
O localizare specială a formei cutanate constă în hipercheratoza care afectează, în special,
cuzineţii plantari. Tegumentul, la nivelul acestora, se îngroaşă şi crapă (crăpăturile sunt
profunde şi sângeroase), câinele bolnav fiind şchiop.
Această localizare este cunoscută şi sub denumirea de boală a călcâiului
tare.Diagnosticul. Cu cât este stabilit mai precoce, cu atât este mai bine pentru stoparea
evoluţiei boli. Precizarea diagnosticului, aşa cum o descriau şi C. Ştirbu şi colaboratorii,
prin metoda de imunofluorescenţă directă (IFD), este sigură şi rapidă. După cum se vede,
simptomatologia bolii este poliformă şi comună cu a altor boli. De reţinut că a eticheta
orice hipertermie, la câine, drept jigodie, este o greşeală.
Noi credem că metoda propusă de C. Ştirbu şi colaboratorii pentru diagnosticul
rapid prin IFD, poate fi aplicată în orice clinică veterinară pentru animale mici.
Referindu-ne strict la Clinica veterinară din str. Ilioara 16, sector 3, Bucureşti, aici există
o activitate de profil în ceea ce priveşte bolile infecţioase încă din 1972 şi, în cadrul ei,
elaborează aceste norme de efectuare a IFD. Lucrurile au rămas însă în stadiul de început,
neexistând practic o popularizare şi o utilizare largă a IFD, acuzându-se lipsa condiţiilor
materiale etc.
Dată fiind importanţa diagnosticului precoce în această boală, trebuie ca, măcar în
viitor, metoda să fie impusă şi practicată pe scara întinsă. E un lucru ce trebuie făcut atât
pentru apărarea prietenilor noştri adevăraţi — câinii —, cât şi în vederea creşterii
prestigiului medicinei veterinare româneşti.Prognosticul este rezervat spre grav şi el
depinde, în primul rând, de faza în care se pune diagnosticul. Deci depinde de următorii
factori: momentul când a fost pus, de către medic, un diagnostic; rasa câinelui bolnav
(ciobăneştii germani şi teckelii fac forme cu evoluţie gravă, pe când terrierii şi boxerii
sunt mai rezistenţi la ea); modul în care este îngrijit şi tratat câinele bolnav.
Eficacitatea tratamentului prescris este diferită de la un caz la altul, de la o rasă de
câini la alta. De aceea americanii vorbesc, în prezent, în medicina canină, de specializări
pe rase de câini.Tratamentul. Este mai mult simptomatic decât etiologic. În orice formă ar
fi jigodia, desigur că o gammaglobulină specifică acestei boli ar fi medicaţia ideală.
Revenind însă la tratamentul simptomatic, pe care-l prescrie şi-l conduce medicul, se vor
avea în vedere: medicamentele de susţinere a marilor funcţiuni ale organismului,
vitamina C, gluconat de calciu (i.v.) , glucoză 33% (i.v.), cofeină n.b., oleum camphorat,
vitaminele din grupa B (vitamina Bi, B(h Bn si B2), vitamina A, vitamina F, Fosfobion
(ATP) etc.
În formă cutanată se vor face pudrări cu talc, oxid de zinc, anesteziind (amestec
de pudră în părţi egale), Jecozine, Mibazon, Asocilin etc. În formele oculare: instilaţii în
ochi un colir de Sulfacetamidă, soluţie de Petargol 2%, unguent cu Kanamicină sulfat,
unguent oftalmic cu Polimixină şi Neomicină etc. În formele respiratorii: Biseptol (Co-
Trimoxazole), Ampicilină, Oxacilină, Polidin, Cantastim etc. În forme nervoase:
Fenobarbital (Primidon), Siagloban SHL etc. Prevenirea bolii se face prin vaccinare, de
obicei cu un vaccin ce are mai multe valenţe (jigodie, hepatită, leptospiroză, parvoviroză
etc.): Candur; Distemper etc. Prima vaccinare se va face după deparazitarea internă
obligatorie, la vârsta de două luni şi jumătate, cu rapel la trei luni şi jumătate şi se va
repeta în fiecare an.