NEUROPATOLOGIE

VETERINARĂ
Conf.univ.dr. Lucian IONIȚĂ
 Cauzele care pot determina bolile sistemului nervos sunt foarte numeroase;
-agenți care acţionează direct asupra ţesutului nervos (traumatisme, iritaţiile
peritoneale la cal, temperatura crescută a mediului);
-acțiune prin contiguitate (de la organele învecinate: sinusuri, cavităţi nazale)
-pe cale circulatorie (cunoscută fiind lipsa acută de oxigen),
-vehicularea pe cale hematogenă a infecţiilor supurative, a fragmentelor
tumorale, embolice, a toxinelor, paraziţilor, etc., de la alte organe aflate la distanţă.

Pentru celula nervoasă, foarte importante sunt tulburările carenţiale:

-avitaminoza A la femelele gestante poate determina hidrocefalie la noul-
născut,
-carenţa în vitamina E şi Seleniu produce encefalomalacia la pui,
-lipsa vitaminei B1 duce la necroza scoarţei cerebrale la oi şi viţei.
Cauzele (extrem de diferite) acţionează asemănător patogenetic şi dau un
răspuns simptomatic, iniţial iritativ, ulterior exprimat prin semne nervoase, uneori
ireversibile.
 Examenul clinic al sistemului nervos

Examinarea sistemului nervos la animale se face în bune condiţii folosind marile

metode semiologice; pentru aceasta este necesar să se facă un examen general al
animalului, urmărind cu mare atenţie modificările atitudinii şi comportamentului lor.
Examinarea sistemului nervos cuprinde:
1. Examenul fizic al craniului şi coloanei vertebrale:
-deformări ale cutiei craniene (hidrocefalie);
-arcuirea coloanei vertebrale în sus (cifoză) sau în jos (lordoză) sau arcuită într-
o parte (scolioză);
-starea de lumbago corespunde "înţepenirii" coloanei vertebrale (urmarea unor
boli renale, a muşchilor sau oaselor coloanei vertebrale;
-răsuciri ale capului pe gât (torticolis);
-întindera capului pe gât (ortotonus); capul dat pe spate (opistotonus);
-încapuşonare (emprostotonus).
Palapţia craniului şi a coloanei vertebrale: scăderea rezistenţei lor, întârzierea
sudării craniului la tineret (fontanele), deformări ale vertebrelor, crepitaţii în fracturi.
2. Examinarea lichidului cefalorahidian (LCR). LCR se găseşte între
arahnoidă şi piamater având rol trofic şi de amortizare între ţesutul nervos şi structura
osoasă craniană şi vertebrală.
3. Examenul radiologic al encefalului şi măduvei spinării şi
electrografii. Pe lângă roentgenencefalografie şi roentgenmielografie, se utilizează
electroencefalografia (EEG), când se obţin unde alfa, beta, delta, teta etc., prin
înregistrarea biocurenţilor cerebrali.
 4.Examenul funcţional al sistemului nervos central constă în examinarea
comportamentului, motilităţii, excitabilităţii şi sensibilităţii.
Comportamentul animalelor corespunde intr-o oarecare măsură cu psihicul
de la om. Comportamentul poate fi urmărit de la distanţă sau din apropierea altor
animale.
-expresia faciesului (strălucirea ochilor, vioiciunea mişcărilor),
-modul de deplasare
-aplomburile.
In cazul tulburărilor de comportament animalele:
-pot rămâne indiferente faţă de alimente,
-nu se pot orienta în spaţiu,
-pot lua poziţii nefireşti,
-nu se feresc de obstacole şi le lovesc,
-alteori încearcă să atace, să lovească, să muşte, (atenţie la turbare).
Stări de inhibiţie corticală: apatia (abaterea, indiferenţa, obnubilarea),
torpoarea (indolenţa, starea tifică), stupoarea, imobilitatea, somnolenţa (aţipirea),
comoţia cerebrală, sincopa, lipotimia (leşinul), apoplexia (ictus apoplecticus), coma,
accesul epileptiform, catalepsia.
Stări de excitaţie corticală: de la neliniştea animalului, până la agresiune.
Aceste stări sunt: halucinaţia, accesul rabiform, răutatea, retivitatea, fobia, isteria.
 Motilitatea (mişcarea sau mobilitatea) se apreciază prin verificarea:

-tonusului muscular (starea muşchilor), poate fi normoton, hiperton,

hipoton sau aton;

-contractilităţii neuromusculare, se întâlnesc:

hiperkinezii (creşterea peste normal a frecvenţei, duratei sau intensităţii contracţiei
musculare), cum ar fi:
-crampa (contracţie temporară),
-contractura (convulsie tonică),
-convulsiile clonice,
-mioclonia,
-coreea,
-tremurăturile,
-fibrilaţiile musculare;
hipokinezii (pareza adevărată, parezia):
-akinezia (pareze şi paralizii) care pot fi spastice sau flasce, parţiale sau difuze,
la un membru sau la mai multe, organice şi funcţionale, centrale şi periferice;

coordonarea mişcărilor se exprimă prin:

-mişcări pasive (inerte);
-mișcări active (forţate) ca de exemplu: ataxia (cerebrală, cerebeloasă,
labirintică, bulbară, medulară) şi astazia.
 Excitabilitatea neuromusculară se referă la funcţionarea arcului reflex prin
verificarea răspunsului neuromuscular la diverşi excitanţi. La animale se pot verifica
două categorii de reflexe:
-reflexe profunde: rotulien (patelar), achilian, supracarpian, supratarsian, al
anconaţilor, calcaneului, osului copitei;
-reflexe superficiale care sunt de trei categorii:
-cutanate, ca de exemplu: al grebănului (la cal), dorsal (bovine),
abdominal (cal), de scărpinare (la câine), gluteal, al cvadricepsului, codal, perineal, anal
şi vulvar, scrotal şi cremasterian, mamar, plantar;
-mucoase: palpebral, al strănutului, de deglutiţie, de masticaţie,
palatin, de vomitare;
-pupilare, ce constau în reflexul pupilei la lumină şi întuneric.

Sensibilitatea (receptivitatea) se examinează prin palpaţie, percuţie,

înţepături. Animalele sănătoase răspund acestor acţiuni prin contracţia muşchilor pielii,
încercarea de a se feri, de a muşca sau lovi.
Sensibilitatea poate fi:
-crescută (hiperestezie)
-hiperexcitabilitatea poate fi locală, proiectată, iradiată sau reflectată.
-Hipoestezia (anestezia)
-senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă şi gustativă),
-proprioceptivă (profundă, musculo-tendino-periostală)
-interoceptivă (viscerală).
 Etapele diagnosticului neurologic

Metodologia corectă de abordare diagnostică implică cercetarea graduală a

simptomatologiei (de la simplu la complex), începând cu latura simptomatică, apoi
topografică, patogenetică, evolutivă, şi în final precizarea laturii etiologice;

Nu întotdeauna se poate stabili diagnosticul etiologic, de aceea, este bine să

se urmeze această ordine firească de examinare.

Ccu cât ajungem mai sus pe această scară valorică de diagnostic, cu atât
cunoaştem mai bine boala respectivă.

Nu trebuie căzut nici în latura cealaltă, a formulării iniţiale a diagnosticului

etiologic (din păcate destul de frecvent practicată), deoarece şansele de eroare a
diagnosticului sunt foarte mari, neexistând alte alternative.
1. Diagnosticul simptomatic presupune:

-simptome comportamentale: prezenţa stărilor de excitaţie sau de inhibiţie

corticală,
-simptome de focar: leziuni precise, manifestate prin sindroame centrale sau
periferice,
-simptome de astazie şi ataxie, de tip cerebelos, vestibular, bulbar sau medular,
-semne locomotorii de tipul hiperkineziilor şi paraliziilor flasce sau spastice,
-semne senzitive (durere), de natură centrală sau periferică (nevrite)
-semne reflexe centrale sau periferice, superficiale sau profunde,
-semne viscerale, de tipul distoniilor sau nevrozelor vegetative.
2. Diagnosticul topografic.
După sectorul sistemului nervos pe care-l afectează, tulburările acestuia sunt
grupate în sindroame:
-sindroame cerebrale exprimate prin tulburări de comportament şi tulburări
datorate nervilor cranieni. Semnele de neuron motor redau evoluţia bolilor neurologice
astfel: cele de tip acut sunt progresive sau neprogresive, se întâlnesc la tineret şi la
adulte, au evoluţie focală sau difuză, iar cele de tip cronic sunt exclusiv progresive, se
întâlnesc şi la tineret şi la adulte şi au evoluţie focală sau difuză.
-sindroame cerebeloase, manifestate prin tulburări de echilibru, în staţiune şi în
mers (ataxie şi astazie).
-sindroame protuberanţiale, manifestate prin tulburări la cap, de aceeaşi parte
cu leziunea şi la jumătatea opusă a corpului.
-sindroame bulbare se exprimă prin tulburări grave ale respiraţiei şi funcţionării
inimii şi prin paralizia progresivă a limbii, buzelor şi faringelui.
-sindroame medulare se manifestă diferit după locul şi întinderea leziunilor,
putând evolua prin paralizia întregului teritoriu aflat înapoia leziunii, când acesta
distruge măduva, ca şi când ar fi tăiată la nivelul respectiv sau, alteori, numai prin
tulburări de motilitate sau de sensibilitate.
-sindroame radiculare, de tipul hiperesteziilor, mai rar anestezia sau paralizia.
-sindroame tronculare, caracterizate prin paralizii pe zona de distribuţie a
nervilor motori lezaţi.
-sindroame vegetative: viscerocutanat, horipilator, sudoral etc.
 3. Diagnosticul patogenetic se deduce in faza iniţială, iritativă când apar
doar tulburări funcţionale şi leziuni inflamatorii, şi în faza depresiei nervoase, care ţine
de modificări degenerative, adesea ireversibile.

4. In afara manifestărilor funcţionale şi topografice, diagnosticul neurologic se

bazează şi pe alte date care întregesc examenul clinic; astfel, se recurge la:
-unele examene speciale (radiologie, examen LCR, al sângelui şi urinei),
-o anchetă epidemiologică cât mai complexă,
-examenul altor organe, aparate sau sisteme ale căror boli se repercutează
asupra sistemului nervos.

De asemenea, de foarte mare importanţă pentru diagnosticul neurologic sunt:

-datele obţinute prin control necropsic şi, mai ales histopatologic (pentru
precizarea tipului leziunii),
-uneori diagnosticul histopatologic are importanţă semnificativă în diagnosti-
carea unor viroze majore (turbare, etc.).
 5. Diagnosticul etiologic este treapta supremă a cunoaşterii bolii respective.

Cauzele afecțiunilor nervoase se pot grupa astfel:

-infecţii virale şi ricketsiene: turbarea, scrapie, encefalomielitele infecţioase,
pesta porcină, jigodia, pseudopesta aviară etc.,
-infecţii şi toxiinfecţii bacteriene: listerioza, leptospiroza, micoplasmoza,
tetanosul, botulismul,
-paraziţi: toxoplasmoza, neosporoza, babesioza, dirofilarioza, larva migrans,
cenuroza etc.,
-agenţi fizici: traumatisme,electric, insolaţia, supraâncălzirea,
-agenţi toxici: plumb, sare, arsen, seleniu, mercur organic, organofosforice,
organoclorurate, stricnină, micotoxine, uree, etc.,
-boli carenţiale: carenţa în magneziu, febra vituleră, cetozele, hipovitaminoza
A, hipovitaminoza D, hipotiaminoza, hiposelenoza şi carenţa in vitamina E, hipocuproza,
-boli de organ şi sistem: gastroenterite, pancreatite, boala hepatoencefalică,
nefrite, şoc, sincopă,
-anomalii congenitale: ereditar.
 Encefalopatiile spongiforme subacute transmisibile (ESST) la
animale,

sunt produse de *proteine infecţioase=prioni* sau de *agenţi

transmisibili neconvenţinali* (ATNC);
-sunt afecţiuni cu evoluţie lentă, letale, manifestate prin sindrom
encefalic progresiv;
-dintre ele amintim scrapie (boala tremurătoare la oi şi capre),
encefalopatia spongiformă bovină (boala vacii nebune, cu primele cazuri
apărute in Anglia in anul 1985, ulterior extinsă şi pe continentul european prin
făina proteică, fiind o maladie in plină explozie), encefalopatia spongiformă
a pisicilor (descrisă in 1990, caracterizată histopatologic prin prezenţa
fibrilelor şi proteinei Pr P (proteină prionică); leziunile macroscopice sunt
absente; diagnosticul pus pe bază exclusiv a leziunilor histopatologice (aspect
amiloid-like), cu eventuală posibilitate de transmitere doar experimentală .
 Ticurile
Sunt mişcările convulsive localizate care se repetă întotdeauna în acelaşi fel, cu
ritm ordonat, stereotipic.
Cauzele sunt de natură predispozantă, cu referire la tipul de sistem
nervos al animalului, dar multe pot fi şi câştigate pe acest fond, (reprezentate
de animale cu temperamente nervoase, dezechilibrate). Acestea sunt
considerate tulburări minore, dependente de viaţa în comun a animalelor,
declanşarea lor fiind determinată de factori ocazionali, unele stări de boală şi, în
special, nevralgiile capului şi gâtului; de cele mai multe ori, stereotipiile apar ca
o expresie a *plictiselii* animalului în perioadele în care nu este utilizat sau
nu este preocupat permanent de consumul alimentelor. Din această cauză, la
unii cai, ele se denumesc obişnuinţe vicioase, aceştia fiind animale maniace;
mişcările convulsive apar tot automat în anumite condiţii şi se repetă la
nesfârşit.
 La cabaline se întâlnesc următoarele ticuri:

-ticul labial: apare când animalul este liniştit, chiar după consumul tainului, manifestându-se prin
lovirea buzei superioare de cea inferioară, producând un zgomot caracteristic.
-ticul de însămânţare: se manifestă prin mişcări ritmice de extensiune şi flexiune ale capului şi
gâtului.
-ticul ursului: când animalul execută mişcări de pendulare ale corpului şi gâtului, se leagănă dintr-
o parte în alta. Membrele sunt îndepărtate de corp, greutatea este lăsată alternativ, de pe un membru pe
celălalt; această stereotipie de mişcare apare mai ales la cabalinele ţinute în grajd.
-ticul limbii la cal: animalul îşi scoate în repetate rânduri limba, lingându-şi buzele şi nările;
alteori limba este scoasă între dinţi, atârnând un timp îndelungat afară, ca paralizată.
-ticul aerofagic: se traduce prin înghiţirea repetată a aerului, la fel ca a oricărui aliment. Când se
produce aerofagia, muşchii cervicali inferiori se contractă, faringele se umple cu aer şi se produce deglutiţia
sau expulzarea lui. Ticul aerofagic poate fi cu, sau fără sprijin
-lovirea cu membrele posterioare, este un alt tic pe care îl au caii plictisiţi sau insuficient solicitaţi, în grajd.
-rotirea în cerc se produce atunci când călăreţul încearcă să încalece calul.
-săritul pe loc este pentru împiedicarea călăreţului să urce în şa.
-ticul împletirii picioarelor: este descris încă din anul 1922 de I. Poenaru şi A.Vechiu, în care
animalul trece unul din membrele anterioare înaintea şi în faţa părţii externe a celuilalt (acest aspect se poate
corela cu evoluţia furburii).
-sprijinirea copitei unuia din membre pe cutia de corn a congenerului, fie la membrele anterioare,
fie la cele posterioare, putând determina (dacă animalul este potcovit) leziuni laterale, javart cartilaginos,
artrite sau chiar fractura falangei.
-La tineretul cabalin, în vârstă medie de 18 luni se observă tendinţa la semne de colic-like, la
manifestări de lins sau muşcat flancul sau zona pectorală, ridicări în două picioare, vocalizări, scărpinare şi
rostogoliri.
 La bovine apar diverse stereotipii de mişcare şi unele ticuri:
-ticul limbii serpentine: animalele rotesc limba printre incisivi, făcând cu capul
mişcări de acrobaţie, ca şi cum ar căuta să-şi prindă limba, fiind tot timpul preocupat de
acest act şi reducându-şi astfel perioadele de rumegare. Alte animale mişcă limba sub
formă ondulatorie, în serpentine. Acest comportament este foarte molipsitor, astfel că şi
alte animale încep să-l practice. Intre cauzele care produc acest tic se pot enumera
predispoziţia ereditară precum şi aportul insuficient de microelemente, îndeosebi cobalt
şi cupru. Jocul cu limba poate avea urmări negative asupra producţiei, prin aport furajer
insuficient şi eventual prin apariţia indigestiilor cronice.
-ticul lingerii: se întâlneşte mai frecvent la bovinele din rasa Jersey; animalele
scot limba dingură, lingându-şi buzele, nările obrajii sau o scot din gură şi o retrag
imediat.
-ticul sugerii la alţi viţei congeneri: viţeii se sug între ei, preferând fie ombilicul,
fie urechile, fie pungile scrotale.
- ticul sugerii altor vaci: se întâlneşte la vacile după prima sau a doua fătare.
-ticul autosugerii.
-ticul lingerii buzelor.
Combaterea acestor ticuri se face prin asigurarea mişcării animalului cât mai
liber, evitarea inactivităţii şi extragerea animalelor viciate din efectiv. In cazul ticului
limbii serpentine se pot administra doze injectabile de Haloperidol; în ticul sugerii şi al
autosugerii se aplică botniţa între tainuri, se administrază substanţe amare sau urât
mirositoare pe mameloane sau se excizează o porţiune din limba animalelor care sug,
etc.
 La ovine sunt prezente adesea stereotipii orale, lingerea congenerului, a peretelui boxei,
lanofagia, etc. Aceste manifestări se combat (rezultate slabe) prin corectarea raţiilor, asigurarea
mişcării şi eliminarea oilor cu tic, din efectiv.

La porc se întâlnesc unele stereotipii ce se exprimă în mediu monoton sau prin

agresiune din partea congenerilor; se consideră că, în manifestarea lor ar interveni sistemul
dopaminergic şi endorfinele.
La porcinele crescute în sistem intensiv se întâlnesc uneori tulburări funcţionale nervoase
fără substrat morfologic, încadrate în paranevroze şi parapsihoze. Paranevrozele cuprind tulburări
funcţionale minore ale comportamentului animal, neadaptat la noile condiţii de mediu.
Parapsihozele sunt tulburări funcţionale majore ale compor-tamentului. Frecvenţa mărită a acestor
tulburări de comportament este consecinţa condiţiilor de creştere în sistem intensiv, a supra-
aglomeraţiilor şi a altor factori legaţi de procesul tehnologic: selecţie, producţii mărite, deficienţe de
microclimat, carenţe alimentare, etc.
La porcine cele mai frecvente tulburări de comportament sunt canibalismul şi codofagia.
Aceste tulburări sunt descrise la toate categoriile de porcine, în diferite situaţii: schimbări bruşte în
atmosferă, adăposturi cu multă umiditate sau cu temperatură ridicată, densitate mare, zgomote,
alimentaţie dezechilibrată, schimbarea adăpostului, mişcări repetate, introducerea de porci noi în
loturile deja formate, etc. Frecvent, se constată tulburări de comportament ale scroafei faţă de
purcei în perioada neonatală (fetofagie).
Codofagia este frecvent întâlnită la porcii selecţionaţi, intens productivi, cu greutate de
peste 60 kg, iar pagubele pricinuite se materializează prin întârzieri în creştere, pierdere în greutate
şi consum mărit de furaje, îmbolnăviri şi mortalitate ridicată datorită infecţiilor produse în urma
muşcăturilor.
 La câine se manifestă o multitudine de stereotipii:
-Anxietatea este o stare reacţională cu probabilităţi crescute de reacţie
emoţională analoagă celor de frică. La câine se întâlneşte o anxietate paroxistică,
exprimată prin dermatita de lins, care are determinism genetic cert. Se întâlnesc şi
anxietăţi permanente de trei stadii: stadiul I, cu agitaţie, exprimat prin lins moderat în
perioade scurte pe zi; stadiul II, evoluează frecvent cu perturbări sociale şi scăderea
activităţii exploratorii; stadiul III, mult mai grav, exprimat prin comportament permanent
de lins, întrerupt doar de unii stimuli externi, foarte intenşi.
Stereotipiile sunt markeri a unei stări reale apropiate uneori cu anxietatea
permanentă, traduse prin mestecatul sau lingerea obiectelor, precum şi lingerea în gol.
Anxietatea permanentă se întâlneşte doar la unele rase (Labrador, canish pitic, şi mai
puţin la alte rase). Uneori aspectele de anxietate îmbracă caracter halucinator (alarmă şi
atac nemotivat), caracter de haită (reacţie colectivă), de tip ambulator (fuga),
vertiginos, convulsiv sau epileptiform.
La câine se mai înregistrează şi alte comportamente ciudate precum lătratul
excesiv, muşcare şi rupere, agresivitate exagerată, murdărirea casei, sărirea pe
automobile, săritura pe persoane, fuga departe de casă, neascultarea, timiditatea
excesivă, comportamentul distrugător, insomnii, agresiunea (ierarhică, de frică, prin
imitaţie, teritorială, maternală, etc.)
In combaterea acestor stări se recomandă intervenţia etiotropă şi medicaţia
simptomatică neurotropă ce constă în administrarea de anxiolitice, tranchilizante,
anticonvulsivante, etc. Anxietatea se poate trata şi prin administrarea de beta-blocante
(propanolol).
 La pisică se întâlnesc tulburări comportamentale diverse:
-comportamente centripete, legate de mâncare, toaletaj, repaus, adăpare şi
eliminare.
-comportamente mixte: de repaus şi social.
-comportamente centrifuge: de exploatare şi antagonistice.
-comportamente jenante.
-isteria felină: este întâlnită la pisicile siameze, mai ales în perioada căldurilor,
manifestate prin hiperexcitabilitate, agresivitate, stări convulsive sau epileptiforme.

La păsări se întâlnesc manifestări isteriforme, traduse prin imobilizarea în

poziţia de alarmă, cotcodăcit permanent, alergare dezordonată, retragere la colţuri, etc.