Particularităţi morfofuncţionale

ale tubului digestiv la câine

 Tubul digestiv este relativ scurt, dintre segmentele sale stomacul având
capacitatea cea mai mare.

 Comparativ cu lungimea corpului, tubul digestiv este de 6x mai lung.

 Segmentele tubului digestiv sunt: cavitatea orală, faringe, esofag,

stomac, intestin subţire şi intestin gros.

 În hrana carnivorelor, necesarul de celuloză variază între 0 şi 5%.

 Câinii sunt mamifere difiodonte (prezintă două dentiţii succesive, una de
lapte și una definitivă).

 La naştere, căţeii nu au dinţi, erupţia dinţilor deciduali (de lapte) începe

după vârsta de două săptămâni şi se încheie la 6-8 săptămâni. La dinţii
permanenţi, erupţia începe la 4-5 luni şi se încheie la 6-7 luni.

 Formula dentară:
Dinţi deciduali: I3/3, C1/1, M3/2 (nu are premolari)
Dinţi permanenţi: I3/3, C1/1, PM 4/4, M2/3

 Există diferenţe între rase: la câinii de talie mică, erupţia dinţilor este
precoce comparativ cu cei de talie mare, a căror erupţie este mai tardivă.
 Tubul digestiv al carnivorelor este adaptat la natura, compoziţia şi volumul
hranei.

 Lungimea totală a tubului digestiv variază între 2 şi 5,7 metri.

 Stomacul câinelui este monocavitar simplu; se goleşte între mese.

 Secreţia gastrică este bogată în mucus, pepsină şi HCl. Proteinele sunt

degradate în polipeptide, în intestinul subţire se produc cele mai importante
transformări enzimatice.

 Fracţiunile digerate şi cele nedigerate, dar neabsorbite în intestinul subţire

ajung în instestinul gros, unde sunt degradate de enzimele bacteriilor care
populează acest segment.
 Conduita alimentației la câini și pisici

 Atât câinii cât și pisicile sunt animale carnivore, dar putem vorbi doar
despre pisici ca fiind carnivore adevărate, câinii putem sa-i considerăm din
punct de vedere al regimului alimentar, omnivore. Diferentele dintre cele două
specii sunt atât de natură anatomică si metabolică, cât si din modul diferit al
celor două specii de a obține și ingera hrana.

 O diferență majoră între cainele și pisica domestică și strămoșii

acestora este faptul că felinele si canidele sălbatice consumau cantitâți mari
de energie cu localizarea și capturarea pradei, neavând surse nutritive sigure.
În schimb, animalelor noastre de companie le este asigurată o hrană
echilibrată și palatabilă, fără a fi nevoite să consume energie pentru
procurarea acesteia.

 Cu toate aceste diferențe , câinele și pisica domestică încă manifestă

comportamentul ancestral de hrănire și de vânătoare, care afectează în mod
sigur momentele optime de hrănire și relația cu proprietarul.
  Câinii domestici, asemeni strămoșilor lor, au tendința de a mânca
repede. Deși se spune că mâncatul rapid este o trăsătură caracteristică la
unele rase, există doar o mică evidență empirică pentru aceasta. Se pare
că acest aspect este individual, putând să apară diferențe chiar și în cadrul
aceleiași rase.
 Tendința de a mânca rapid poate fi o problemă la unii câini datorită
faptului că predispune la aerofagie și la inecare. Daca ierarhia socială în
cadrul grupului este cauza mâncatului rapid , hrănirea separată de ceilalți
câini prin eliminarea competiției la ora mesei, de cele mai multe ori
normalizează rata ingestei. În alte cazuri, schimbarea dietei cu una mai
puțin palatabilă sau cu una mai dificil de consumat repede rezolvă aceste
probleme. De exemplu, unii câini înfulecă rapid hrana semilichidă sau de la
conservă , dar se reîntorc la o rată normală a consumului atunci când sunt
hrăniți cu hrană uscată. Mărimea granulelor poate, de asemenea influența
rata consumului , granulele mai mari reducând rata consumului.
 Metode folosite pentru scăderea ratei consumului:
- hrănirea cu hrană puțin palatabilă;
- administrare de hrană uscată cu granule mari pentru a încuraja
mestecarea;
- adăugarea apei la hrana uscată înainte de administrare;
- utilizarea unui bol de hrănire cu un design care să ducă la scăderea
ratei de consum a hranei
 - câinii adulți sa fie astfel dresați încât să mănânce doar din bolul lor;
- hrănirea cățeilor în mai multe castronașe și în zone diferite.

Alimentația femelelor și a masculilor inainte de montă

Înainte de montă, atât masculii cât și femelele, trebuie să fie într-o

stare fizică excelentă, , bine antrenați și fără a fi supraponderali sau
subponderali. Este foarte important ca femela să aibă o greutate optimă și
într-o condiție fizică perfectă. Daca femelea este subponderală, ea nu va fi
capabilă să consume hrană suficientă în timpul gestației atăt pentru nevoile
proprii organismului cât și pentru dezvoltarea fetușilor. O alimentație
necorespunzătoare a femelei poate duce la o scădere a greutații acesteia la
fătare și de asemenea o creștere a mortalității neonatale. Dimpotrivă,
supraponderabilitatea femelei poate duce la o dezvoltare excesivă a
fetușilor și la distocii.
Cu cel puțin două săptămâni înainte de montă,alimentația cățelelor și
a pisicilor trebuie schimbată, asigurându-se o hrană înalt digestibilă,
adecvată gestației și lactației. Această trecere timpurie la o dietă pentru
femelele de reproducție permite o adaptare a acestora la noua hrană atunci
când va avea loc monta și previne modificările bruște în ceea ce privește
dieta atât în timpul gestației cât și a lactației.
  datorită creșterii nevoilor nutrienților energetici și plastici pentru
reproducție, hrana va trebui să conțină o concentrație crescută a
nutrienților.
 o dietă cu o densitate crescută a nutienților asigură necesarul
femelelor fără a fi nevoie de un exces de consum, evitându-se astfel
posibilitatea apariției discomfortului gastrointestinal.
 la câini, în această perioadă hrana trebuie să conțină o cantitate de
proteină brută de aproximativ 28-30%, întimp ce la pisici trebuie atinsă o
valoare de aproximativ 32%.
 concentrația energetică a hranei trebuie să fie ridicată: în general se
recomandă un procent de lipide de aproximativ 20%. Atât acizii grași omega
3 cât și cei omega 6 trebuie suplimentați în dietă în această perioadă,
datorită faptului că statusul acizilor grași esențiali este influențat negativ de
stresul fiziologic din perioada gestației și a lactației. Acest fenomen apare
datorită unei nevoi crescute de acizi grași esențiali în timpul gestației și a
lactației pentru nevoile tisulare ale fetușilor în acești acizi care trec
transplacentar și de asemenea se regșsesc și în lapte. ADH (acidul n-3
docosahexaenoic) este esențial pentru o dezvoltare neurologică și vizuală (
a retinei) normală atâl ca căței cât și la pisoi.
 Recomandări practice pentru alimentația în timpul gestației

- administrarea unei diete cu digestibilitate înaltă și concentrație

ridicată /densă de nutrienți energetici;

- să nu se crească consumul de hrană până in a cincea sai a șasea

săptămână de gestație;

- administrarea rației în mai multe tainuri mici în ultima perioadă a

gestației;

- creșterea consumului de hrană de aproximativ 1,25x până la 1,5x

față de cea de bază în ultima parte a gestației;

- masa corporală a femelelor la finalul gestației să nu depășească cu

mai mult de 15-25% greutatea de dinaintea perioadei de gestație;

- femelele trebuie să cântărească cu aproximativ 5-10% mai mult

după fătare față de greutatea normală.
 Recomandări practice pentru alimentația în timpul lactației

- administrarea unei diete cu digestibilitate înaltă și concentrație

ridicată /densă de nutrienți energetici;

- administrarea unei cantități adecvate de calorii pentru a preveni

îngrășarea;

- administrarea de apă curată, proaspătă la discreție;

- creșterea consumului de hrană de aproximativ 2x până la 3x față de

cea de bază în perioada de vârf a lactației (săptămâna 2-4 de lactație);

- administrarea hranei la discreție sau împărțirea rației în mai multe

tainuri mici în perioada de vârf a lactației;

- reducerea treptată a consumului femelelor după a patra săptămână

de lactație.
 400
350
300%
% Cerinţe de bază

300
250 250%
200 200% 200%
150%
150
125%
100 Dieta de bază

50
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 2 3 4 5 6 7 8
Gestaţie Lactaţie
(săptămâni) (săptămâni) Înţărcare
Fătare

Cerințe nutriționale la cățele în perioada de gestație și

lactație
 300

250
Greutate (grame)

200

150

100

50

0
26 28 30 32 34 36 38 40 42 44 46 48 50 52 54 58 60 62

Stadiul gestaţie (zile)

Greutatea fetușilor (grame) în timpul gestației

 Recomandări orientative pentru alimentația cățelelor
de reproducție
Cantitatea de
energie
Perioada Nr tain/zi Specificații
raportată la
necesar

Alimentație de bază = Kcal necesare condiției fizice

Bază 100% 2
normale
Cățelele trebuie hrănite pentru a se menține
Înainte de montă 100% 2
condiția optimă (fără a se îngrășa)
Creșterea graduală la 3 tainuri/zi până în a 4-a sau
Gestație (săpt. 1-4) 100% 2-3
a 5-a săptămână
Gestație Creșterea graduală la 3 tainuri/zi până în a 4-a sau
125% - 150% 2-3
(săpt. 5) a 5-a săptămână
La sfârșitul gestației, creșterea în greutate a
Gestație
125% - 150% 3-4 femelelor să nu depășească 15 – 20% greutatea
(săpt. 6- fatare)
optimă
Lactție Masa corporală după fătare să nu depășească 15 –
150% - 200% 4-6
(săpt.1) 20% greutatea optimă
Lactație Dacă nu există posibilitatea administrării a 4
200% - 300% 4-6
(săpt. 2-5) tainuri/zi, femelele vor fi hrănite la discreție
Lactație Pupii vor cosuma prima data hrană solidă de la
150% 4-6
(săpt. 6- înțarcare) sfârșitul celei de a 6-a săptămâni
După înțărcare Hrănire pentru redobândirea greutații corporale
125% - 150% 2-3
(săpt 1-2) pierdute în timpul lactației
După înțărcare Hrănire pentru a atinge și menține greutatea
100% 2
(din săpt 3) corporală optimă
 Alimentaţia căţeilor până la înţărcare

 Imediat după naştere, este importantă consumarea colostrului. În această

perioadă, singurele activităţi ale căţeilor sunt suptul şi somnul. În timpul
somnului se pot observa contracții spontane ale membrelor, care favorizează
dezvoltarea musculaturii.

 La naştere, căţeii nu văd şi nu aud. Deschid ochii la vârsta de 10-16 zile şi

încep să audă între 13 şi 17 zile de viaţă.

 Frecvenţa respiraţiilor este de 8-18/minut în primele 24h de viaţă şi 15-

35/minut până la vârsta de 5 săptămâni.

 Ritmul cardiac este 120-150 bătăi/minut în primele zile de viaţă şi creşte la

220 de bătăi pe minut la vârsta de 5 săptămâni.
 Viteza de creştere a căţeilor este foarte mare şi proporţională cu talia
animalului adult.

 Obişnuit, sporul zilnic de creştere este de 5-10% din greutatea lor, care se
dublează faţă de greutatea la naştere la vârsta de 7-10 zile (medie 9 zile) şi
creşte de 6-10 ori la vârsta de 6 săptămâni.

 Această creştere rapidă continuă până la 6-9 luni (6 luni la Pinscher, 9 luni
la Beagle şi până la 12 luni la Ciobănesc german), greutatea adultului
realizând-o în jurul vârstei de un an.

 La rasele gigante (Marele danez), rata de creştere se reduce abia după

vârsta de 18 luni, greutatea de adult fiind atinsă la vârsta de 2 ani.
 Timpul necesar dublării masei corporale

Timpul necesar dublării Conţinutul laptelui în

Specia animalului
masei corporale (zile) proteine (‰)

Femeie 160 16

Iapă 60 30

Vacă 47 35

Capră 22 37

Oaie 15 49

Scroafă 14 52

Pisică 9,5 70

Câine 9 74

Iepure 6 104
 Până la vârsta de 2-3 săptămâni, laptele matern asigură INTEGRAL
cerinţele nutritive ale căţeilor, atât cantitativ, cât şi calitativ. După această
vârstă, cerinţele nutritive cresc în continuare, dar producţia de lapte a căţelei
se plafonează.

 Din aceste motive, de la vârsta de 3 săptămâni se începe alimentaţia

suplimentară a căţeilor.

 Dacă producţia de lapte a femelei este insuficientă, acest supliment se

administerează din momentul în care puii deschid ochii şi încep să se
deplaseze.

 Prin această suplimentare alimentară se pregăteşte înţărcarea puilor,

întrucât secreţiile digestive se adaptează digestiei sortimentelor noi introduse
în hrană.
 Se evită în acest fel schimbarea bruscă a regimului alimentar, care este
însoţită de tulburări digestive manifestate prin colici, diaree, deshidratare şi
complicaţii bacteriene digestive şi respiratorii.

 Hrana suplimentară trebuie să fie palatabilă şi înalt digestibilă.

 Suplimentul alimentar este reprezentat de hrană uscată (preferabil

premium şi superpremium pentru puppies).

 La 6 săptămâni, înţărcarea se poate face fără inconveniente din punctul

de vedere al sistemului digestiv, al asigurării cerinţelor nutritive şi al sporului
de masă corporală.

 După înţărcare, hrana se raţionalizează pentru a preveni supraalimentarea

căţeilor.
 Alimentația tineretului canin

 Datorită vitezei mari de creştere, cerinţele nutritive ale tineretului canin sunt
de aproape 2x mai mari decât necesarul pentru întreţinere, raportat la kg
masă corporală.

 Supraalimentaţia tineretului canin din rasele mici predispune la obezitate,

iar la rasele mari la probleme ale scheletului: displazie, osteocondrite
disecante.

 Aportul insuficient de proteină cu valoare biologică mare încetineşte

creşterea, scade imunitatea şi dezvoltarea musculaturii.

 Acestea sunt motive suficiente pentru a se acorda o atenţie deosebită

alimentaţiei în perioada de creştere (proteină brută 28-30%).
 Creşterea densităţii energetice a hranei conduce la supraalimentaţie şi
obezitate.

 Se recomandă hrănirea restricţionată prin reducerea timpului de acces la

hrană sau pe baza recomandărilor înscrise obişnuit pe ambalajele
alimentelor preparate industrial.

 Frecvenţa de hrănire de la înţărcare la 6 luni (12 luni la rasele gigante)

este de 3x pe zi, iar între 6 şi 12 luni (12-18 luni la rasele gigante) de 2x/zi.

 După vârsta de 1 an, raţia se reduce la un tain pe zi.

 Protocolul vaccinărilor la câini

6 săptămâni: vaccin monovalent împotriva parvovirozei

8 săptămâni: rapel cu vaccin polivalent

12 săptămâni: rapel la vaccinul polivalent

6 luni: vaccin polivalent

Vaccinarea antirabică a căţeilor se poate face DUPĂ vârsta de

3 luni şi până la (maximum) 6 luni, fiind obligatorie.

Deparazitarea internă se face lunar până la vârsta de 6 luni, apoi 1x/3 luni.
Deparazitarea externă se face la intervale de 1-3 luni, în funcţie de produs.
 Alimentația orfanilor

De regulă, cățeaua și pisica asigură puilor:

• caldură;
• stimulează circulația sangvină și procesele de eliminare (urinare, defecare);
• oferă imunitate pasivă;
• atenție maternală și siguranță;
• se îngrijesc de nevoile nutriționale ale puilor.

În sens strict, orfanul este orice animal tânăr care, din diverse motive, este
lipsit de laptele matern și de îngrijirea mamei.
Cele mai frecvente cauze de apariție a puilor orfani includ moartea
femelei, respingerea puiului de către femelă sau o producție inadecvată calitativ și
cantitativ de lapte matern.
Indiferent de motivul pentru care au ajuns orfani, puii depind ulterior de
îngrijirea omului.
Deși este aproape imposibilă compensarea artificială a îngrijirii și laptelui
matern, asigurarea unui mediu corespunzător, implementarea și monitorizarea unei
diete adecvate și a unor tehnici de îngrijire și de hrănire specifice, pot asigura puilor
orfani o dezvoltare foarte apropiată de cea normală.
Menținerea unui mediu propice

 Puii orfani trebuie ținuți într-un mediu curat, cald și fără curenți de aer.
 Menținerea temperaturii optime este cea mai importantă, deoarece
influențează decisiv supraviețuirea puilor.
 Atunci când femela este prezentă, corpul ei asigură atât o temperatură
adecvată pentru pui, cât și protecție față de curenții de aer.
 În lipsa femelei, temperatura ambientală trebuie ridicată:
- pentru prima săptămână de viață, temperatura optimă a mediului este de
29.5-32º C.
- în săptămânile 2-4, temperatura poate scădea la 26.5-29.5º C.
- în săptămâna a 5-a, 21-24 º C.
- după ce puii ating vârsta de 5-6 săptămâni, temperatura se poate
menține la 21º C.
 Pentru ridicarea și menținerea unei temperaturi optime la nou-născuți, se
pot utiliza diverse echipamente generatoare de căldură, dar de regulă se
preferă folosirea unei cuști izolate, deoarece permite menținerea unui ciclu
zi/lumină optim.
 Indiferent de tipul de încălzire folosit, sursa de căldură trebuie să
furnizeze un gradient al temperaturii în spațiul de cazare a puilor, astfel încât
aceștia să se poate deplasa în zone mai calduroase sau mai răcoroase, în
funcție de nevoi.
 Umiditatea este, de asemenea, un factor important de luat în
considerare.
 Dacă mediul este prea uscat, puii nou-născuți sunt expuși deshidratării.
 Astfel, dacă pentru încălzirea spațiului de cazare a puilor se utilizează
căldură uscată, se va adăuga în apropiere o sursă de apă, pentru
menținerea umidității.
 O umiditate relativă de aproximativ 50% este eficientă în prevenirea
deshidratării și menținerea umidității nazale și a pasajelor respiratorii.
 Curenții de aer din adăpost pot fi controlați prin procurarea de boxe de
fătare sau incubator cu pereți înalți.

Săptămâni Temperatura (C0)

0-1 29.5-32 Temperatura optima ambientala

2-4 26.5-29.5 pentru cățeii si pisioii orfani
5-6 21-24

>6 21
 Hrana

 Una dintre cele mai mari provocări în creșterea unui nou-născut orfan este
furnizarea hranei adecvate, atât ca structură, cât și ca mod de administrare.
 Deoarece cea mai bună hrană posibilă pentru animalele tinere provine de la
femela-mamă, îngrijirea maternă adoptivă este cea mai bună soluție.
 Din nefericire, o mamă adoptivă din aceeași specie nu este întotdeauna
disponibilă.
 Alternativa este furnizarea hranei prin înlocuitori de lapte bine formulați.
 Un înlocuitor de lapte hrănește cațeii si pisoii în primele câteva săptămâni de
viață, până când funcțiile digestive și metabolice se dezvoltă la un nivel la care
hrana semisolidă poate fi introdusă în dietă.
 Este important ca formula aleasă să se apropie cât mai mult de compoziția
laptelui natural al femelei din specia respectivă.
 Administrarea unei formule care nu este similară laptelui natural al speciei
poate avea ca rezultat diareea și tulburările digestive, compromițând creșterea
și dezvoltarea puilor.
 Se pot găsi pe piață mai mulți înlocuitori de lapte pentru căței și pisoi.
 Cele mai multe dintre aceste produse se compun din lapte de vacă, modificat
pentru a simula compoziția laptelui cațelei și a pisicii (bazat pe proteină brută și
grăsime brută).
 O comparație a compoziției laptelui pe specii arată că laptele cățelei și al
pisicii are o valoare calorică ridicată datorită proteinei și grăsimii, mai puțin
datorită lactozei (spre deosebire de laptele de rumegător – vacă și capră).
 Deși procentajele (conform greutății) acestor nutrienți diferă doar ușor,
compoziția mai diluată a laptelui de rumegătoare exagerează diferențele relative
dintre aceste valori.
 Acest lucru este reflectat de un conținut de substanță uscată mai scazut a
laptelui de capră și vacă în comparație cu laptele cățelelor și a pisicilor.
 De exemplu, când se convertește pe bază calorică, conținutul de lactoză din
laptele de vacă este de aproape 3 ori mai mare decât cel găsit în laptele cățelei.
 Din acest motiv, cățelușii hrăniți cu lapte de vacă vor dezvolta diaree severă.
 Laptele praf de vacă se recomandă ocazional pentru creșterea orfanilor
deoarece au niveluri de proteină, grăsime, calciu și fosfor similare cu laptele
cățelei.
 Totuși, conținutul de lactoză al laptelui praf este încă mult prea ridicat pentru
cățeii și pisoii mici.
 În plus, fracția cazeină/proteină din laptele de vacă nu este ideală pentru
căței, iar laptele de vacă conține o proporție excesivă de cazeină pentru pisoii
nou-născuți.
 Compoziția laptelui la diferite specii

Substanță
Specia Grăsime Proteină Lactoză
uscată

Canine 5 5 4.5 22.8

Feline 7 7.5 4 18.5

Bovine 3.8 4.7 4.7 12.4

Caprine 4.5 4.6 4.6 13

 Există numeroaase rețete accesibile pentru formularea înlocuitorilor de
lapte pregătiți în sistemul gospodăresc.
 Cele mai multe dintre retețe folosesc o combinație de lapte de vacă sau
capră și ouă.
 Ouăle se adaugă pentru a mări conținutul de proteină și a dilua concentrația
de lactoză a laptelui de rumegătoare. Indiferent de popularitatea unei formule
preparate în casă, crescătorii trebuie sfătuiți că cele mai multe dintre aceste
rețete au fost dezvoltate prin metoda hazardului, iar compoziția lor nutritivă nu
este cunoscută.
 O analiză a mai multor formule preparate în casă a arătat că aceste rețete
conțin o gamă largă de componente nutritive.
 Deși unele formule par să fie adecvate pentru hrana sau alimentația
cățeilor și a pisoilor, multe conțin o compoziție nutritivă care se deosebește
drastic de laptele natural al femelelor.
 O formulă preparată acasă trebuie folosită doar dacă este cunoscută
compoziția sa nutritivă și dacă formula a fost dovedită ca fiind sigură și
eficientă pentru creșterea cățeilor și a pisoilor orfani.
 Înlocuitorii de lapte comerciali sunt sursa preferată pentru hrănirea
orfanilor.
 Trebuie să se aleagă un produs care a fost testat specific pentru
creșterea puilor.
 În plus, spre deosebire de formulele preparate acasă, conținutul în
nutrienți, precum și integritatea biologică a preparatelor comerciale este
garantată.
 Totuși, unele formule comerciale pot varia în ceea ce privește abilitatea
lor de a furniza orfanilor o alimentație adecvată, precum și caloriile necesare.
 De exemplu, un studiu ce a comparat hrănirea cu lapte de pisică, un
înlocuitor de lapte pentru pisoi și un înlocuitor de lapte experimental pentru
pisici având vârsta între 2 și 6 săptămâni a arătat că produsul comercial a
provocat diaree cronică, apariția opacității cristalinului și cataractă.
 Nivelurile suboptime ale argininei din formula comercială s-au dovedit a fi
cauza cataractei, iar un conținut de fibre brute deosebit de ridicat putea fi
cauza diareei.
 Când pisoilor li s-a administrat o hrană de creștere la vârsta de 6
săptămâni, opacitatea cristalinului s-a retras aproape complet, iar diareea a
scăzut în timpul celei de-a 6-a săptămâni de hrănire.
 Studiile adiționale asupra compoziției nutritive la laptele de câine și pisică
au dus la crearea de înlocuitori care se conformează foarte aproape profilului
nutrienților laptelui natural, precum și a ratelor de creștere promovate care
sunt aproape de cele ale nou născuților.
 Deoarece cele mai multe formule gospodărești nu au fost testate în
întregime privind caracterul nutrițional, se preferă înlocuitorii comerciali de
lapte pentru hrănirea cățeilor și a pisoilor orfani.
 Se va alege un înlocuitor care se potrivește în mare măsură laptelui de
câine și pisică cu privire la compoziția nutrienților și performanțe.
 Laptele de vacă sau laptele de capră nu trebuie niciodată folosit ca
înlocuitor de lapte pentru căței sau pisoi.
 Cantitatea de hrană administrată

 Consumul caloric și de lichide trebuie ajustat, astfel încât puii să poată

consuma îndeajuns pentru a veni în întâmpinarea nevoilor de nutrienți pentru
creștere.
 În timpul primelor câteva săptămâni, consumul de hrană al noul născutului se
limitează în mare măsură la volumului stomacului.
 Celor mai mulți căței nou-născuți le ajunge o cantitate de 10-20 ml de lapte
per administrare.
 Pisoilor le este de ajuns o treime până la jumătate din cantitățile de 10-20 ml.
 Din această cauză, concentrația din rețetă este extrem de importantă.
 Înlocuitorul de lapte pentru căței trebuie să aibă o valoare calorică de 1400
până la 1800 kcal EM / litru, o concentrație similară cu aceea a laptelui de cățea.
 Laptele de pisică are o densitate calorică de aproximativ 850-1600 kcal EM
/litru.
 Dacă concentrația de energie este mai mică, vor fi necesare mai multe
hrăniri/zi pentru a veni în întâmpinarea nevoilor noului născut.
 În acest caz, consumul de fluid în exces va afecta negativ echilibrul de apă,
stresând rinichii imaturi. Dimpotrivă, dacă densitatea energiei din dietă este prea
ridicată, poate fi afectată digestia și poate să apară diareea.
 Există variate estimări ale necesarului caloric al cățeilor nou-născuți.
 O recomandare general acceptată sugerează că în timpul primelor 3
săptămâni de viață, cățeii orfani au nevoie de 130-150 kcal EM/kg greutate
corporală/zi.
 După vârsta de 4 săptămâni, necesitățile calorice cresc la 200-220 kcal/kg.
 Se cunosc destul de puține despre consumul optim de energie al pisoilor nou-
născuți, însă recomandările generale sugerează administrarea a 20, 25, 30 și 35
ml/100 g greutate corporală în timpul săptămânilor de viață 3, 4, 5 și 6.
 Aceste cifre trebuie utilizate doar ca recomandări generale, deoarece
cerințele individuale ale cățeilor și pisoilor pot varia mult.
 Orfanii trebuie cântăriți zilnic, pentru a ne asigura că primesc hrană îndeajuns
pentru a sprijini sporurile de greutate normale.
 O dată determinat volumul total al rețetei, trebuie împărțită în mod egal la
hrănirile zilnice.
 Dacă concentrația formulei este corectă, nou născuții hrăniți cu biberonul
trebuie să fie în stare să își autoregleze consumul.
 Hrănirea orfanilor de 4-6 ori pe zi este de obicei practica, iar hrănirile
împărțite la intervale egale de timp.
 Această schemă este de multe ori rezonabilă pentru îngrijitorii umani și
asigură în același timp un somn neîntrerupt al nou-născuților în orele programate.
Cantitatea de înlocuitor de Cantitatea de înlocuitor de
lapte pentru cățeii orfani lapte pentru pisoii orfani

Greutate (g) Cantitate/zi (g) Greutate (g) Cantitate (g)

140 45 115 30

285 75
170 45

570 150
225 50
850 235
285 65
1420 355

340 90
1990 505

2840 740 440 110

 Metode de hrănire

 Două metode posibile pot fi utilizate pentru a hrăni cățeii orfani:

alimentația cu biberonul sau administrarea direct în stomac (cu sonda
gastrică).
 Dacă cățeii și pisoii sunt hrăniți cu biberonul, trebuie ținuți într-o poziție
naturală pentru hrănire, cu capul înclinat ușor în sus. Biberonul trebuie ținut
într-o manieră care minimizează consumul de aer de către pisoi sau cățel.
 Pentru a asigura un comportament adecvat pentru hrănire și supt, trebuie
ales un biberon care umple gura cățelului sau pisoiului, mimând mamelonul
femelei-mamă. În cazul alimentării cu biberonul, orfanii resping de obicei
biberonul atunci când stomacul lor este plin. Oricum, volumul corect trebuie
estimat și măsurat pentru fiecare supt.
 Unii crescători preferă să folosească un tub de alimentație pentru orfani.
Această metodă de hrănire este mai rapidă și, dacă se aplică în mod adecvat,
respinge riscul aspirației. Se recomandă precauția, deoarece plasarea de mai
multe ori a tubului de alimentație poate cauza iritația esofagului. În plus,
alimentația cu tub nu permite nou nascuților să se angajeze în
comportamente de supt normale.
 Formula proaspată trebuie să fie pregătită zilnic și încalzită la aproximativ
38 grade Celsius înainte de administrare.
 O cantitate ușor restricționată a hranei trebuie administrată de-a lungul a
2 sau 3 tainuri; aceasta permite ajustarea graduală a înlocuitorilor de lapte.
 În cazul în care cățeii și pisoii sunt suprahrăniți în timpul primelor câteva
zile, poate să apară diareea, ceea ce conduce la deshidratare și
susceptibilitate crescută la infecții.
 După fiecare tain și de mai multe ori zilnic, suprafața anală-genitală a
noilor născuți trebuie masată fin cu un material textil umed.
 Această acțiune imită lingerea femelei și stimulează urinarea și
defecarea.
 Curațarea și hrănirea orfanilor trebuie să se facă la intervale egale, iar
boxa trebuie curățată de mai multe ori pe zi.
 Orfanii trebuie să fie cântăriți cu regularitate. S-ar putea să apară o mică
descreștere a greutății corporale în timpul primelor 2 sau 3 zile din cauza
administrării restricționate a noii formule de hrană.
 Ulterior, dacă se folosește un înlocuitor de lapte bine alcătuit, nivelul de
dezvoltare va ajunge destul de aproape de cel al cățeilor crescuți de femele.
 Orfanii prezintă o cerință sporită și toleranță pentru hrană din momentul în
care și-au deschis ochii și se pot ține pe picioare.
 În acest moment, trebuie să se folosească un vas cu volum mic pentru
hrană înainte de fiecare administrare cu biberonul.
 Cațeii și pisoii trebuie încurajați să consume hrană din vas. Vasul de
hrană nu trebuie lăsat mai mult de 20-30 de minute. Odată ce puii au inițiat
consumul hranei din vas la fiecare masă, ei pot să consume întreaga
cantitate de hrană din vas.
 În general, cățeii se familiarizează cu hrănirea din vas mai devreme
decât pisoii.
 Când orfanii sunt în vârstă de 3-4 săptămâni, se poate administra un terci
alcătuit din înlocuitor de lapte și hrană uscată de câine sau pisică sau o rație
de înțărcare.
 De îndată ce a fost introdusă hrana semisolidă, apa proaspată trebuie să
fie disponibilă.
 Densitatea terciului poate fi gradual sporită în timp. Modificarea graduală
permite cățeilor și pisoilor să se obișnuiască cu mestecatul și înghițirea hranei
solide și permite tractului GI să se adapteze la noua hrană.
 La vârsta de 6 până la 8 săptămâni, cățeii și pisicile trebuie să consume
hrană uscată normală.
 Sugestii practice pentru o alimentație corectă a cățeilor și pisicilor

 puneți la dispoziție un mediu cald, fără curenți și curat;

 administrați un înlocuitor de lapte care se aseamănă strâns cu laptele
natural al speciei;
 estimati în mod corect cantitatea de hrană, bazându-vă pe vârsta și
greutatea orfanului;
 împărțiți hrana în 4-5 tainuri egale zilnic;
 alimentarea cu biberonul sau cu tubul de hrănire;
 cântăriți orfanii cu regularitate: o dată pe zi în prima săptămâna și o dată
sau de 2 ori pe săptămâna după aceea;
 introduceți hrana semisolidă la vârsta de 3-4 săptămâni;
 Înțărcați și administrați hrană uscată către vârsta de 6-8 săptămâni.
 Obezitatea şi conduita nutriţională

Obezitatea se defineşte ca un exces de depunere de grăsime

 Se apreciază prin excedentul de greutate (cu peste 15%) în raport cu

greutatea standard.

 Este cea mai frecventă boală nutriţională, afectând, în funcție de vârstă,

25-44% dintre câini.

 În funcţie de sex, este mai frecventă la femele, la masculii castraţi, iar după
vârsta de 4 ani, incidenţa creşte de 3-4 ori.

 Supraalimentaţia şi alimentaţia dezechilibrată (bogată în lipide şi săracă în

proteine), stimularea la supraconsum prin transfer afectiv, disproporţia nivel de
consum-efort, precum şi individualitatea (indivizi gurmanzi, cu sensibilitatea
gustativă crescută la hrana apetisantă) sunt cauze importante în instalarea
obezităţii.
 Obezitatea este cea mai întâlintă formă de malnutriție la animalele de
companie, atât în Statele Unite cât și în alte țări industrializate. Deși incidența
variază în funcție de populația cuprinsă în studii și metodologiile utilizate
majoritatea relevă că între 20-50% dintre câini sunt supraponderali sau obezi

 Câteva aberații metabolice sunt asociate cu obezitatea la căini si pisici.

- câinii și pisicile obeze dezvoltă frecvent intoleranță la glucoză, nivel
anormal de insulină bazală și curbe anormale de răspuns insulinic.
- hiperinsulinemia persistentă este considerată a fi un factor important în
dezvoltarea diabetului zaharat la animalele supraponderale; pisicile
supraponderale sunt de 3x mai predispuse la diabetul zaharat decât pisicile cu
greutate normală.
- cecetări recente arată că aceste modificări sunt influențate de o producție
crescută de citokine adipocitare. Când greutatea corporală scade în cazul
câinilor obezi, intoleranța la glucoză tinde să se îmbunătățească. cât și după
efort.
 Obezitatea canină este asociată si cu alterarea nivelului lipidelor sanguine,
inclusiv un nivel crescut al colesterolului și al trigliceridelor plasmatice. Deși
aceste valori nu depășesesc neapărat limita superioară a intervalului de
referință, acestea pot fi asociate cu alte probleme cauzate de obezitate.

 Obezitatea poate contribui la dezvoltarea problemelor respiratorii și

cardiovasculare la câini.
- excesul de greutate forțează sistemul circulator întrucât este necesară o
activitate cardiacă mărită pentru a perfuza excesul de țesut; acest efort
cardiac presupune un stres suplimentar pentru un cord deja slăbit de infilltrație
grasă.
- modificările pulmonare conduc la dificultăți de respirație atât-înainte cât
și după mișcare
- efectele surplusului de greutate contribuie la intoleranța la căldură și la
activitatea fizică, precum și apariția osteoartritei și a șchiopăturii cronice.
Factori de risc pentru obezitate

- endogeni : vârstă, sex, status reproductiv, prezența leziunilor

hipotalamice, dereglări hormonale, predispoziție genetică;

- exogeni : gradul de activitate fizică, compoziția și palatabilitatea dietei,

influențele externe asupra ingerării de hrană, mediul de viață;

 Cantitatea de hrană administrată trebuie, în general, redusă după

sterilizarea/castrarea animalului, pentru a preveni obezitatea.
Explicație vârsta la care se sterilizează majoritatea animalelor
corespunde cu reducerea naturală a creșterii animalului și, implicit, a
resurselor energetice necesare organismului; astfel, animalele sterilizate
consumă mai multă hrană decât au nevoie, ducând la apariția unui surplus de
energie, care, necomsumat, se transformă în țesut adipos.

 Deși factorii de mediu sunt extrem de importanți în etiologia obezității, s-a

dovedit că există și o predispoziție genetică a unor rase de câini, componenta
genetică influențând dispunerea masei musculare și a grăsimii.
 Grelina este un hormon cu structură peptidică (28 aminoacizi) produs de
celulele endocrine din mucoasa gastrointestinală (în principal de celulele P/D1
din stomac) precum şi de celulele epsilon din pancreas responsabile de
stimularea foamei.
Studiile efectuate au arătat că grelina stimulează apetitul (efect orexigenic
central) şi consumul de alimente, intervine în reglarea metabolismului glucidic
şi a homeostaziei energetice, stimulează secreţia acidă şi motilitatea gastrică,
reduce tensiunea arterială şi inotropismul cardiac, îmbunătăţeşte funcţiile
endoteliului, stimulează proliferarea unor linii celulare normale (inclusiv a
celulelor aparţinând sistemului imun), inhibă secreţia de citokine proinflamatorii,
iar la nivel osos stimulează proliferarea şi activitatea osteoblastelor.
S-au observat în general o scădere a concentrației plasmatice de grelină
la câinii obezi față de cei sanătoși.
 Leptina este o citokină produsă și secretată de adipocite. Acționează ca
și un semnal modulator pentru balanța energetică, atât la nivel central
(hipotalamus) cât și periferic (ficat, pancreas).
Prin urmare, leptina, se pare că joacă un rol major în reglarea consumului
de hrană.
O creștere serică a proteinei determină reducerea apetitului și creșterea
consumului de energie, prin stimulare directă la nivel central.
La momentul descoperirii leptinei, aceasta a fost prezentată ca un
tratament miraculos pentru tratarea obezității, prin administarea de injecții cu
leptina la șoareci sanătoși și obezi, la care s-au observat scăderi semnificative în
greutate, aparent fără reacții secundare.
Cu toate acestea, prin studiile efectuate pe oameni și câini obezi, s-a
observat că aceștia nu suferă de deficiență de leptină. Pe de altă parte, la aceste
două specii, creșterea leptinei este direct proporțională cu creșterea numărului de
adipocite, ceea ce face ca nivelul plasmatic al leptinei să fie mai mare la indivizii
obezi față de cei sănătoși.
  Se pare că anumite rase de câini au o incidență mai crescută spre
obezitate, depinzând însă și de zonele geografice. Studiile efectuate în Marea
Britanie au arătat predispoziția raselor Cocker Spaniel, Labrador Retriever,
Ciobanesc de Shetland, raselele mici de Terrier spre obezitate, în timp ce la
Boxer, Ciobănescul german, Fox Terrier s-a constatat o incidență mai scăzută

 În mod contrar contrar, studiile recente făcute în Germania au arătat că

Ciobăneștii germani, Boxerii și Poodelii sunt mai predispuși la
supraponderabilitate.

 Aceste studii arată că popularitatea uneor rase precum și diferențele

regionale pot influența predispoziția raselor.

 Cele mai recente studii efectuate în Statele Unite arată ca Labradorii

Retrieveri, Ciobăneștii de Shetland, precum și Golden Retrieverii, Cocker
Spaniel, Schnauzerii pitici, Chihuahuaua, Baseții sunt dintre cele mai
predispuse rase la obezitate.
 Caz 1 - Teckel, 5 ani
ANALIZA
REZULTATE VALORI NORMALE
CERUTĂ

Glucoza 98.8 63-100 mg/dl

Colesterol 200 96,3-309,6 mg/dl
Trigliceride 129,3 52-105 mg/dl
Uree 38,2 24-54 mg/dl
PAL 183 30-140 U/l
Lipide totale 598 500-700 mg/dl
Proteine totale 6,3 4,2-5,9 mg/dl Caz 2 - Metis, 12 ani
Grelina 2084 4000-4120 pg/ml
Insulina 87 50-60 Pmol/l ANALIZE REZULTATE VALORI NORMALE
CERUTE
Leptina 7.5 2-2,5 Ng/ml
Glucoza 87 63-100 mg/dl
Colesterol 310 96,3-309,6 mg/dl
Trigliceride 132 52-105 mg/dl
Uree 61,9 24-54 mg/dl
PAL 94 30-140 U/l
Lipide totale 591 500-700 mg/dl
Proteine totale 4,5 4,2-5,9 mg/dl
Grelina 2100 4000-4120 pg/ml
Insulina 104 50-60 Pmol/l
Leptina 10,1 2-2,5 Ng/ml
 Diagnosticul și evaluarea obezității

Una din problemele majore cu care clinicienii se confruntă în evaluarea

animalului obez, este faptul că, greutatea optimă este necunoscută.
În medicina umană este ușor să se evalueze greutatea optimă bazându-
se pe mărime, utilizându-se indicele masei corporale (IMC), care este raportul
dintre înălțime și greutate.
În medicina umană, medicii au un tabel al IMC de referință, pe care îl
pot consulta la nevoie. Aceste tabele nu sunt disponibile pentru câini.

Greutatea corporală
- cea mai simplă metodă este evaluarea greutății corporale de referință;
- este ușor să se cântărească un câine, dar greutatea corporală singură nu
este suficientă pentru evaluarea obezității;
- chiar dacă există tabele cu greutatea standard în funcție de rasă, aceste
date nu sunt întotdeauna relevante, deoarece greutatea animalului poate sa
varieze în mod semnificativ în funcție de statura lui.
 Variații de referință ale greutății corporale în funcție de sex

Media greutăţii Media greutăţii

corporale la corporale la
Rase mici
masculi (kg) femele (kg)

Chihuahua 2,0 ±0,6 1,5±0,4

Yorkshire 2,6±0,5 2,3±0,5
Miniature Spitz 3,6±0,8 2,5±0,6
Media greutăţii Media greutăţii
Italian Greyhound 4,1±0,5 4,6±0,1 corporale la corporale la
Rase medii
Shi Tzu 5,8±1,3 5,0±0,8 masculi (kg) femele (kg)

Miniature Poodle 5,8±1,4 5,0±0,8

Pyrenean Sheperd Dog 12,8 ±2,8 13,4±3,8
West Highland White
7,5±1,2 6,9±0,6 French Bulldog 13,0±1,6 11,3±1,9
Terrier
Cairn Terrier 8,1±0,2 7,4±1,2 English Cocker Spaniel 13,0±2,3 11,8±1,0

Cavalier King Charls 8,7±1,5 7,0±1,1 Whippet 13,9±1,1 11,7±0,7

Standard Dachshund 9,2±1,2 7,5±1,8 Brittany Spaniel 19,9±2,2 15,5±1,5

Staffordshire Bull
24,0±1,1 21,0±1,4
Terrier
English Bulldog 26,0±4,3 22,4±3,6
Collie 23,9±0,5 19,8±2,0
Siberian Husky 24,0±0,9 18,5±1,0
Shar Pei 24,9±1,7 18,4±0,6
 Media greutăţii Media greutăţii
corporale la corporale la
Rase mari masculi (kg) femele (kg)

Irish Setter 26,1 ±1,9 25,5±4,5

Belgian Sheepdog 27,1±4,5 23,2±2,0
German Pointer 28,5±0,9 24,6±2,3
French Spaniel 29,4±2,1 26,3±3,6
Weimaraner 33,6±3,7 30,0±4,3
Media greutăţii Media greutăţii
Golden Retriever 33,7±3,4 30,4±3,6
corporale la corporale la
Rase gigante
Boxer 33,9±3,5 28,8±2,4 masculi (kg) femele (kg)
Labrador 35,5±4,5 30,7±3,4
Rottweiler 46,6 ±4,8 39,7±4,9
German Shepherd 35,9±3,6 28,4±2,7
Bernese Mountain
Doberman 39,0±5,5 28,5±5,0 59,9±6,9 43,3±6,5
dog
Leonberger 57,0±6,4 49,9±6,8
French Mastiff 58,6±7,3 46,8±7,5
Bullmastiff 58,8±7,5 47,7±6,4
Irish Wolfhound 63,1±1,4 54,3±4,9
Newfoundland 63,5±6,2 51,1±8,6
Great Dane 70,0±8,2 56,6±7,1
St. Bernard 81,5±7,2 61,0±8,9
Mastif 87,0±10,5 71,6±9,2
 Măsurători morfometrice

 Aprecierea gradului de obezitate este relativ uşoară, pe baza comparării

greutăţii actuale cu cea standard sau cu cea a individului ne-obez (din
anamneză).

 Când greutatea individului neobez nu este cunoscută, gradul de obezitate

se apreciază pe baza stratului de grăsime care acoperă coastele.

 Ideal, un strat subţire de grăsime poate fi palpat la nivelul coastelor, fără ca

ele să fie vizibile, la câinii cu stare de întreţinere foarte bună.

 Creşterea stratului de grăsime indică obezitatea. În plus, abdomenul lăsat

şi pendulant, depunerile de grăsime de la baza cozii, de pe şolduri,
evidenţierea șanțului median dorsal sunt semne ale stării de obezitate.
 ecografia – se utiizeză pentru a măsura stratul de grăsime subcutanat la
câini. Combinând această tehnologie cu alte metode, poate să fie un punct de
plecare pentru localizarea depozitelor de grăsime și înțelegerea mecanismelor
care conduc la apariția și dezvoltarea obezității.

 DEXA ( Dual Energy X-ray Absortiometry) – este o cale de diferențiere între

natura și cantitatea de țesut al organismului;
- rezultatele se corelează cu masa scheletului, al țesutului adipos și al
celui muscular.
SLAB - coastele, vertebrele lombare și oasele pelvine
vizibile de la distanță, fără grăsime palpabilă la baza cozii,
coloană și coaste; masă musc. diminuată, pliu abdominal
extrem de concav, formă puternic accentuată de clepsidră
la perspectiva de pasăre

SUBPONDERAL – coaste palpabile la minima presiune,

pot fi vizibile; minimă cantitate de grăsime la palparea
coastelor, coloanei și baza cozii; concavitate mărită la
nivelul pliului abdominal la vedere laterală; formă de
clepsidră accentuată din perspectiva de pasăre

IDEAL – coaste și coaloană palpabile la o ușoară

apăsare, fără a fi vizibile, fără exces de grăsime; coastele
pot fi observate la mișcarea corpului; tonus muscular bun;
pliu abdominal concav la vedere laterală; formă de
clepsidră din perspectiva de pasăre

SUPRAPONDERAL – coaste palpabile la presiune

accentuată, nevizibile și cu exces de grăsime (invizibile la
mișcarea câinelui) ; aspect general de robust, concavitate
la nivelul pliului abdominal redusă sau absentă; dispariția
formei de clepsidră

OBEZ – coaste și coloană nepalpabile și cu multă

grăsime, depozite adipoase vizibile în zona lombară, baza
cozii și coloană; dispare aspectul de clepsidră, cu
rotunjirea abdomenului, spatele cu aspect lățit
Efectele secundare sunt multiple şi proporţionale cu gradul de obezitate:

 Afecţiuni articulare: artrita, hernia de disc intervertebral şi afecţiuni

locomotorii;
 Dificultăţi respiratorii: dispnee, oboseală;
 Boală congestivă cardiacă: cardiomegalie, congestie circulatorie, edem,
ascită, hipervolemie;
 Infiltrarea grasă a ficatului: reducerea funcţiei hepatice;
 Reducerea eficienţei reproductive: reducerea calităţii spermei prin
creşterea temperaturii testiculare, ca urmare a depunerilor de grăsime în
scrot, distocii;
 Tulburări de termoreglare însoţite de iritabilitate şi dermatoze;
 Creşterea riscului operator;
 Disfuncţii digestive: constipaţie, flatulenţă, ulcere;
 Scăderea rezistenţei la infecţii;
 Diabet.
 Risc ridicat pentru anumite forme de cancer
 Tratamentul obezității

Tratament medicamentos
- dehidroepiandrosteron (DHEA) administrat în doze ridicate (60 mg/kg
greutate corporală) reduce depozitele de grăsime tisulară și se foloseste pentru
a facilita scăderea în greutate în combinație cu o dietă hipocalorică la câinii
obezi; DHEA prezintă și proprietăți hipolipemice și hipoglicemice.
Mecanismul de acțiune al DHEA nu este pe deplin elucidat.
- leptina recombinată umană administrată injectabil duce la
scăderea în greutate proporțional cu durata și doza utilizată.

Tratament chirurgical
Discuții cu proprietarul
Tratament nutrițional
 MANAGEMENTUL DIETEI

 Câinii și pisicile care au peste 15% în plus față de greutatea corporală ideală,
trebuie să fie supuși unui program de slăbire. Când se inițiează un astfel de
program, acesta se face cu modificări importante timp de mai multe
săptămâni, astfel încât să se evite starea de foame excesivă și pierderea
masei musculare.
 Datorită diferențelor mari în ceea ce privește masa animalelor și gradul de
obezitate care este diferit la fiecare animal în parte, este recomandată o
pierdere a greutății procentuală pe săptămână în locul unei pierderi a
greutății în kilograme.
 Studiile efectuate în Medicină Umană, au arătat că o rată a pierderii greutății
corporale mai mare decât 2 – 3% în momentul începerii dietei este
nesănătoasă deoarece apare și o scădere semnificativă a masei musculare.
 Scăderea rapidă în greutate este contraindicată în mod special la pisici
datorită risculi de apariție a lipidozei hepatice.
 Dacă rata pierderii în greutate este prea mică (0,5% sau mai puțin),
proprietarii își pot pierde motivația și interesul datorită faptuluui ca rezultatele
nu pot fi observate în câteva săptămânai.
 Ca atare, o țintă de 1-2% pe săptămână a pierderii în greutate este
recomandată pentru câini și una de 1-1,5% la pisici.
 În funcție de gradul de obezitate, acest program se întinde de la câteva luni
până la aproximativ un an. De exemplu un câine adult care cântărește 30 kg și
care ar trebui să aiba o greutate corporală de 25 kg, poate să piardă între 0,3 și
0,6 kg pe săptămână.
Nivelul recomandat al restricției calorice

 Atunci când se determină numărul de calorii necesare pentru scăderea în

greutate, o estimare a necesarului caloric al animalelor de companie bazat pe
greutatea corporală din momentul respectiv trebuie în primul rând calculată.
Deși unii nutriționiști recomandă folosirea greutății ideale a animalelor de
companie pentru calculul restricției calorice, determinarea cu precizie a greutății
ideale poate fi dificilă pentru practicieni și proprietari atunci când animalele sunt
supraponderale de o lungă perioadă de timp.
 recomandarea pentru restricția calorică inițială la câini este de 60% din caloriile
necesare menținerii greutății la momentul începerii dietei.
 o ușoară creștere a consumului (70%), duce la o diminuare a ratei scăderii în
greutate, pe când reducerea la 50% poate duce la o creștere prea rapidă a ratei
scăderii în greutate.
Greutatea curentă EM 60% din EM Cantitate
(kg) (kcal/zi) (kcal/zi) (măsură*/zi)
2,3 177 106 0,42
4,5 294 176 0,70
6,8 400 240 0,96
9,1 497 298 1,19
11,4 589 353 1,41
13,6 673 404 1,62
15,9 756 454 1,82
18,2 837 502 2,00
20,5 915 549 2,20
22,7 968 593 2,37 Energia necesară
25,0 1062 637 2,55
pentru scăderea în
27,3 1135 681 2,72
29,5 1202 721 2,88 greutate la câini
31,8 1272 763 3,05
34,1 1340 804 3,22
36,4 1408 845 3,38
38,6 1471 883 3,53
40,9 1536 922 3,68
43,2 1600 960 3,84
45,5 1664 998 4,00
47,7 1724 1034 4,14
50 1786 1072 4,29
52,3 1847 1108 4,43 * măsură ~220 g
54,5 1905 1143 4,57
 Terapia obezităţii simple vizează reducerea ingestiei de energie şi
creşterea ieşirilor de energie din corp. Acestea se obţin prin metode
nutriţionale, medicamentoase şi travaliu muscular crescut.

 Terapia nutriţională se poate institui fie prin reducerea parţială a aportului

energetic, fie prin înfometare (dietă hidrică).

 Aportul nutriţional se reduce la 60% din norma de întreţinere pentru

greutatea standard (la individul neobez); aceasta se realizează prin
reducerea nivelului energetic cu 40%, creşterea nivelului proteic la 30%,
menţinerea mineralelor şi vitaminelor la valoarea normei de întreţinere şi o
creştere importantă a conţinutului de celuloză în hrană, de la 2-5% la
maxim 15%.

 Reducerea valorii energetice a hranei se obţine prin scoaterea grăsimilor şi

a oligozaharidelor din hrană. Nivelul ridicat de celuloză satisface saţietatea
fizică prin creşterea volumului hranei şi reducerea digestibilităţii grăsimii.
 Nivelul crescut de proteină, în hrană, favorizează pierderile de energie
prin acţiunea dinamică specifică a proteinelor.

 Numărul tainurilor pe zi trebuie să fie de 3-4, frecvenţa crescută

favorizând pierderile de energie sub formă de căldură specifică.

 Cea mai bună dietă pentru reducerea greutăţii este nutriţional

completă şi echilibrată prin reducerea la 60% a energiei şi creşterea la
15% a celulozei.

 Terapia medicamentoasă este puţin eficientă în reducerea greutăţii şi

poate avea efecte secundare, dar ea poată să susţină terapia
nutriţională.

 Durata tratamentului este dependentă de gradul de obezitate.

 În concluzie, cel mai eficient mod de reducere a greutăţii corpului la câinii
obezi este terapia nutriţională care foloseşte hrană cu valoare energetică
redusă, nivel proteic crescut şi volum mare (prin creşterea proporţiei
celulozei în hrană).

 Se completează cu efort fizic şi reducerea presiunii psihologice a

proprietarului câinelui.

 Dată fiind predipoziţia la obezitate, după tratament sunt esenţiale

respectarea normelor de hrană şi autoeducarea proprietarului pentru a
preveni reinstalarea obezităţii.
 Minerale și vitamine – concentrația acestor elemente în hrana
hipocalorică trebuie să fie în cantitate mai mare față de hrana pentru
întreținere
 Ingrediente speciale – câteva ingrediente speciale (aditivi alimentari și
alte suplimente nutriționale) sunt introduse in structura hranei
hipocalorice pentru anumite beneficii. Ele reprezintă surse variate de
fibre, antioxidanți, L-carnitină, agenți condroprotectori.
L-carnitina este un aminoacid sintetizat de novo la nivelul ficatului și
rinichiului din lizină și metionină. L-carnitina este un agent care facilitează
transportul acizilor grași cu catenă lungă la nivel mitocondrial unde sunt
supuși β-oxidării. La nivel muscular este necesară o cantitate adecvată de L-
carnitină pentru a produce energie din acizi grași.
 Diabetul zaharat şi alimentaţia dietetică

Diabetul zaharat este o tulburare endocrină întâlnită atât la câini cât și la

pisici.
Este determinată de deficiența relativă sau absolută a hormonului
insulină produs de celulele beta pancreatice.

Cauzele directe ale diabetului zaharat sunt multiple:

 Genetice
 Hormonale
 Imunologice
 Farmaceutice
 Virale
 Erorile alimentare au cotele lor de participare în declanşarea bolii. Excesul
de oligozaharide provoacă hipersecreţia de insulină care poate provoca
epuizarea celulelor pancreatice.
 Insulina

stimuleaza transportul glucozei și a altor nutrienți prin membrana

celulara, în folosul celulei, şi este implicată într-o serie de procese anabolice din
organism.

Activitatea deficitară a insulinei atrage după sine niveluri ridicate ale

glucozei din sânge și incapacitatea țesuturilor de a primi glucoza de care au
nevoie.

Semnele clinice primare includ: poliurie, polidipsie, polifagie și în unele

cazuri pierderea în greutate.

Diagnosticul se stabilește de regulă pe baza semnelor inițiale a acestei

tulburări, acestea incluzând prezența unei hiperglicemii persistente și a unei
glucuzurii.
 Diabetul zaharat este în prezent una dintre cele mai frecvente tulburări
endocrine la carnivorele de companie.

Factorii de risc pentru dezvoltarea diabetului zaharat la câini includ

hiperadrenocorticismul, episoade recurente de pancreatită ( 28% din cazurile
de diabet fiind provocate de pancreatită) apoi stres și predispoziție genetică (de
rasă).

Femelele sunt mai predispuse la diabetul zaharat decât masculii și pot

să dezvolte o varietate de diabet zaharat rezistent la insulină în timpul diestrului
și gestației. Incidența crescută a diabetului zaharat la femelele de reproducție
poate fi explicată prin efectele insulin-antagoniste ale progesteronului și a unui
hormon somaotrop derivat din tesutul mamar.
 De asemenea inaintarea în vârstă este un alt factor de risc;
majoritatea câinilor cu diabet zaharat au peste 7 ani în momentul
diagnosticării. Diabetul zaharat este mai frecvent la vârste cuprinse între 5
şi 12 ani, mai afectate fiind rasele: Ciobănesc german, Labrador, Caniche,
Schnauzer pitic, Teckel şi Pinscher.

Mulți câini diagnosticați cu diabet zaharat au o greutate corporală

normală sau sunt subponderali la momentul diagnosticării; obezitatea nu a
fost identificată ca un factor de risc obligatoriu pentru diabetul zaharat la
câini. Deși este bine documentat faptul că obezitatea la câini determină o
rezistență la insulină și toleranță redusă la glucoză, aceste modificări revin
la normal odată cu pierderea în greutate și nu determină în mod
obligatoriu apariția diabetului zaharat.

Aceasta este o diferență importantă între câini și pisici in ceea ce

privește patogeneza diabetului zaharat. Studii recente sugerează o
componentă genetică puternică pentru diabetul zaharat la anumite rase
de câini.
 Diabetul zaharat este considerat un sindrom heterogen, având ca și
caracteristică principală o hiperglicemie persistentă. Clasificarea diabetului la
câini și pisici se face de regulă la fel ca în medicina umană cu câteva
modificări:

 Diabetul zaharat de tip I (cunoscut în trecut ca diabetul insulino-

dependent) este caracterizat printr-o lipsă totală de insulină ednogenă și
dependența de aportul exogen de insulină.
Această afecțiune este adesea cauzată de către distrucția mediată
imun a celulelor beta pancreatice de către limfocitele T și anticorpi. Se
estimează ca aproximativ 50% din câinii cu diabet suferă de o formă de diabet
mediată imun. Referințe din medicina umană sugerează că e posibil să existe
o componentă mediată imun care implică sistemul imunitar al tubului digestiv,
dar acest lucru nu a fost încă studiat la câini.
Majoritatea câinilor cu diabet zaharat suferă de o deficiență absolută
de insulină. Există o asociere puternică între diabetul zaharat și pancreatită la
câini. Diabteul de tip I nu este deocamdată bine documentat la pisici, deși
majoritatea pisiclor cu diabet zaharat vor necesita tratament cu insulină la un
moment sau stadiu al bolii, numărul pisicilor cu diabet zaharat de tip I este
foarte scăzut.
  Diabetul zaharat tip II este caracterizat printr-o secreție deficitară
de insulină, rezistență la insulină și depunerea de amiloid în insulele
pancreatice. Pacienții cu diabet zaharat tip II nu necesită de obcei aportul
exogen de insulină pentru supraviețiuire, deși se pot administra insulină sau
hipogliceminate pe cale orală pentru a controla mai bine nivelul de glucoză din
sânge.
În această formă de diabet zaharat, cantitatea totală de insulină
secretată postprandial poate fi ridicată, normală sau scăzută; de obicei o
secreție anormală. Rezistența la glucoză apare atunci când este necesară o
concentrație foarte ridicată de hormon circulant pentru a controla nivelul de
glucoză serică.
Pe baza testelor de toleranță la glucoză și a măsurării nivelelor de
insulină serică, se pare că rezistența la insulină este o trăsătură comună a
diabetului canin și felin. Hiperglicemia persistentă rezultată în urma rezistenței
la insulină și a secreției anormale de insulină determină glucotoxicitate.
Aceasta din urmă intensifică anomaliile metabolice ale diabetului, determinând
o secreție deficitară de insulină și distrucția celulelor beta pancreatice.
 Managementul alimentar al diabetului Managementul alimentar al diabetului
zaharat la câine zaharat la pisică

Caracteristicile dietetei : Caracteristicile dietei :

- completă și echilibrată din punct de - completă și echilibrată din punct de

vedere nutrițional; vedere nutrițional
- proporție adecvată de carbohidrați, lipide - proporție adecvată de carbohidrați, lipide
și proteine; și proteine
- ingrediente consistente (formule - ingrediente consistente (formule
dietetice clare); dietetice clare)
- peste 40% din aportul caloric asigurat de carbohidrați, printre care și amidon care
carbohidrați complexi; minimizează răspunsul glicemic
- carbohidrați, printre care și amidon care - conținut lipidic mai scăzut (20% din
minimizează răspunsul glicemic; nivelul caloric)
- nivel moderat de fibre, surse de proteină - proteină crescută și carbohidrați în
de calitate înaltă; cantitate scăzută (dacă nu este
- conținut lipidic mai scăzut (20% din contraindicat)
nivelul caloric). sau
- nivel optim de proteină și un amestec de
carbohidrați/fibre și conținut caloric redus
(dacă este necesară pierderea în
greutate)
 Rolul major în prevenţia şi terapia diabetului zaharat, alături de
administrarea de insulină, îi revine alimentaţiei dietetice a câinilor
bolnavi. Aceasta constă în structurarea specială a hranei şi fracţionarea
raţiei în prânzuri mici şi bine repartizate. Scopul acestor intervenţii este
evitarea producerii hiperglicemiei.

 Glucidele alimentare sunt reprezentate de: glucoză, fructoză, maltoză,

lactoză, amidon şi celuloză.

 Amidonul din cereale (porumb, grâu, orz) şi mai ales din leguminoase,
prin digestia mai lentă, dau o repartiţie mai uniformă a glucozei pentru
absorbţie şi respectiv o hiperglicemie postprandială mai moderată.
 Celuloza, asemănător alimentației câinilor obezi, va reprezenta o
proporție mai înaltă în hrană (5-10%), întrucât are o digestibilitate şi
valoare energetică foarte redusă. În plus, prin volumul mare, asigură
saţietate; prin asprime, grăbeşte tranzitul, cu reducerea absorbţiei;
reduce digestibilitatea amidonului şi a lipidelor, prin absorbţia enzimelor
şi a grăsimilor pe suprafaţa ei.

 Grăsimile alimentare, prin valoarea lor energetică mare şi predispoziţia la

cetoză în deficit glucidic, vor fi reduse la minimum, astfel încât să asigure
doar necesarul de AGE.

 Nivelul proteinelor alimentare cu valoare biologică mare trebuie crescut,

întrucât AA gluco-formatori participă la susţinerea glicemiei prin
gluconeogeneză.

 Particularităţile metabolice ale câinilor diabetici impun suplimentarea Ca,

Mg, Na, Cl, Zn şi a vitaminelor B şi E.
 Urolitiaza canină și felină

 Termenul de urolitiază defineşte o boală nutriţional-metabolică ce se

caracterizează prin formarea şi acumularea de concreţiuni minerale,
organice sau anorganice, în căile urinare de la bazinet până la uretră.

 Prezenţa lor determină leziuni iritative şi hemoragice ale mucoasei căilor

urinare şi obstruarea bazinetului, ureterelor şi uretrei, precum şi
favorizarea apariţiei unor infecţii la aceste nivele.

 Acumularea acestor concremente în cantitate mare, când au dimensiuni

de până la 4-5 mm, este numită sedimentoză. Când dimensiunile lor
sunt mai mari (peste 1 cm), se vorbeşte de urolitiaza propriu-zisă.

 Formarea acestor concremente nu este pe deplin elucidată.

 Urolitiaza apare la animalele adulte, la pisici fiind foarte rar diagnosticată

înainte de vârsta de 1 an, majoritatea pisicilor fiind diagnosticate între 2
și 6 ani. La câini, vârsta medie la care se poate observa apariția
urolitiazei este între 6 și 7 ani.
 Dintre cauzele apariţiei urolitiazei, reducerea consumului de apă şi
NaCl, precum şi excesul de Ca, P, Mg, proteinele alimentare cu valoare
biologică scăzută în exces, modificarea pH-ului urinei, infecţii urinare,
dismetabolii.

 După compoziţia chimică, calculii urinari pot fi clasificaţi în: fosfaţi

amoniaco-magnezieni (fosfaţi sau struviţi), cu sau fără fosfat de calciu,
oxalaţi de calciu, urat de amoniu, cistină şi, mai rar, silicat sau carbonat
de calciu.

 Natura calculilor poate fi determinată fie chimic, fie după aspectul

cristalizat sau amorf, observat la microscop. Frecvenţa urolitiazei
diagnosticate clinic este relativ mică (0.4-2.8%), existând diferenţe în
funcţie de vârstă, sex şi tipul de calculi urinari.
 Unele rase sunt predispuse formării de uroliți de diferite structuri, deoarece
au in sânge în mod natural concentrații mai mari de săruri ale aminoacizilor
sau urati. Cel mai bun si frecvent exemplu este cel al dalmațienilor, dar
încă nu este pe deplin elucidat de ce unele exemplare ale rasei fac pietre
la rinichi si vezică si alții nu.

 Deshidratarea sau hidratarea insuficienta sunt alti factori predispozanti

deoarece creste concentratia de saruri minerale in urina si amplifica
fenomenul de depunere a acestora.

Semne ale formării de pietre la rinichi si vezică

- cele mai comune semne ale urolitiazei sunt urinarea frecventă și

dureroasă precum si apariția hematuriei
- hematuria apare datorita leziunilor la nivelul mucoasei vezicale și
uretrale
- mucoasa se inflamează și devine dureroasă odată cu trecerea urinei
ce antreneaza pietrele sau nisipul vezical, ce acționează ca un veritabil
șmirghel.
 - pacienții cu urolitiază tind să urineze frecvent, adopta pozitia de urinat
sau merg la litiera; fie urineaza câte puțin, roșu, sau chiar doar câteva
picături, deoarece senzatia de urinare persita aproape permanent. Cand
nu urineaza sunt agitati, uneori merg "aduși" de spate. De cele mai multe
ori proprietarii pot confunda semnele bolii cu constipatia

- la palpare, se simt pietricele in vezică, iar cele mari sunf foarte ușor de
palpat. Dacă determină blocaj ureteral, se simte globul vezical mare și dur.
În acest caz, afecțiunea se agravează iar intervenția medicului în regim de
urgență se impune, deoarece, odata cu obstrucția, urina se revarsă înapoi
în organism, producând distrucții la nivel renal precum si modificări
metabolice majore si modificarea constanțelor biochimice sanguine.

La analize se observă in principal cresterea constantelor uree si

creatinină și modificarea concentrațiilor ionilor. Cu toate aceste modificări,
animalele cu urolitiază rareori prezinta febră. Analiza urinei releva prezența
cristalelor, hematii, leucocite, uneori bacterii
 Uroliții se formează în urma agregării cristalelor substanțelor organice
și/sau anorganice excretate la nivel urinar. Inițial apare cristaluria (prezența
cristalelor în urină).

În sedimentul urinar pot fi identificate cristale de diferite forme în

funcție de de natura lor chimică.
- acestea pot fi cristale de fosfați amoniaco magnezieni (struviți- fig
1 și 2) ,
- oxalat de calciu mono sau dihidrat (fig. 3) ,
- fosfați de calciu, cistină, tirozină, colesterol, bilirubină sau cristale
provenite din anumite medicamente precum sulfamidele.
Fig.1. Cristale de struviți observate la microscop

Fig. 2. Cristale de struviți

Fig. 3 Oxalați de calciu
 Tratamentul urolitiazei

Daca uroliții sunt suficienți de mari pentru a nu fi antrenați pe uretere

sau uretră, se poate încera tratamenul medicamentos însă pentru a putea
stabili un protocol medicamentos eficient, trebuie să fie stabilită natura lor.
Struviții sunt cei mai întâlniți, Schnauzerii si Teckelii fiind cel mai predispuți
la formarea lor.

Dieta joacă un rol important în tratamentul urolitiazei și dizolvarea

nisipului si pietrelor.

- în principiu, dietele contin cantități reduse de proteine pentru a

reduce formarea amoniacului în urină
- de asemenea, conțin cantități scăzute de magneziu si fosfor, si de
asemenea mai multă sare pentru a încuraja consumul de apă si creșterea
diurezei si deasemenea agenți de acidifiere a urinei. Cu cât diureza este
mai puternică, cu atât urina este mai diluată si pietrele se dizolva mai usor.
 - pentru tratamentul cistitei se recomandă antibiotice de elecție
determinate în urma antibiogramei precum si chimio-terapice. Tratamentul
medicamentos dureaza in general 5-7 zile, dar dieta specială se mentine
cca 4-6 luni.
- de asemenea se poate administra alopurinol, pentru a reduce
cantitatea de acid uric pe care organismul il produce.
- produse ca Vetrecal, Uro-Pet sau metionina gel pot fi administrate ca
si adjuvante, medicul veterinar fiind cel care va stabili care dintre ele se
potriveste precum si protocolul de administrare.
- calculii formati din oxalat de calciu nu se pot dizolva medicamentos, de
aceea, impreuna cu cei care nu s-au dizolvat in urma tratamentului vor fi
extrasi chirurgical.
 Insuficiența cardiacă și conduita nutrițională

 Afecțiunile cardiace se manifestă la circa 10% din câini și sunt

proporționale, ca frecvență, cu înaintarea în vârstă;

 Afecțiunile cardiace congenitale au o incidență mult mai mică, afectând

5-10% din câinii diagnosticați cu o afecțiune cardiacă;

 Insuficiența cardiacă este o boală în care alterarea funcției cardiace este

responsabilă de o activitate cardiacă deficitară, în raport cu nevoile
corpului. Ea este frecvent determinată de alterarea contractilității
miocardului, afectarea valvulelor atrio-ventriculare, a endocardului,
pericardului, a inervației cordului și a integrității arterelor;

 Conduita nutrițională este o componentă importantă în terapia

insuficienței cardiace, întrucât crește retenția de sodiu (chiar înainte de
apariția semnelor clinice), crește excreția de potasiu (dată de folosirea
terapeutică a diureticelor și a glicozizilor) și crește eliminarea renală a
vitaminelor complexului B;
 Se produc edeme, hiponatriemie, hipokaliemie și hipoproteinemie;

 Conduita nutrițională are ca scop:

- reducerea ingestiei de sodiu
- prevenirea sau corectarea hipoproteinemiei
- prevenirea deficitului de potasiu
- reducerea efortului renal de eliminare a cataboliților azotați
- prevenirea pierderii sau câștigării în greutate
- completarea pierderilor de vitamine B
- favorizarea producerii de cataboliți acizi

 La câinii cu edem sau ascită, restricționarea de sodiu conduce la

diureză spontană și eliminarea excesului de apă și sodiu. Chiar în
situații de de hiponatriemie, câinii cu insuficiență cardiacă au un exces
de sodiu;

 Restricția de sodiu este contraindicată în cazuri de : deshidratare,

debilitate, cahexie, diaree cronică, gestație;
 La formularea restricției de sodiu se ține cont de ceilalți electroliți (K, Na,
Mg) importanți în menținerea echilibrului hidroelectrolitic;

 Hipokalemia, consecutivă administrării de diuretice, se corectează prin

dministrarea de KCl în cantitate de 2-5 g;

 Suplimentarea cu vitaminele complexului B se face la un nivel de 5x

norma de hrană, sub formă de drajeuri sau drojdie furajeră (1g/kg masă
corporală);

 Hipoproteinemia se corectează prin administrare de proteine alimentare

cu valoare biologică mare la un nivel de 14-22% din S.U. a rației,
întrucât insuficiența cardiacă congestivă alterează absorbția intestinală,
excreția renală de azot și metabolismul hepatic