Sunteți pe pagina 1din 45

CAP. V.

NOŢIUNI ŞI MANOPERE OBSTETRICALE,


FETOTOMII LA ANIMALE

5.1. Noţiuni obstetricale

Cuprind un complex de operaţiuni prin care se realizează extragerea fetusului din


tractusul pelvin, în caz de distocie. Pentru formularea unui diagnostic pozitiv şi pentru
alegerea celei mai oportune metode de intervenţie, obstetricianul trebuie să cunoască
raporturile posibile între marile diametre fetale şi cele ale bazinului matern, definite prin
noţiunile de aşezare, prezentare şi poziţie obstetricală (Groza I. şi Morar I., 2004).

5.1.1. Noţiunea de aşezare obstetricală defineşte raportul axului longitudinal al


corpului fetal faţă de axul bazinului matern. Din acest punct de vedere, sunt posibile două
aşezări (Groza I. şi Morar I., 2004):
- aşezarea longitudinală, între cele două axe existând un paralelism (sunt
suprapuse). Aşezarea longitudinală este singura aşezare eutocică (Boitor I., 1979);
- aşezarea transversală, axul longitudinal fetal fiind perpendicular pe axul bazinului
matern; axul longitudinal fetal poate încrucişa axul matern vertical (aşezare transversală
verticală), însă, cel mai frecvent, încrucişarea este orizontală (aşezare transversală
orizontală) (Boitor I., 1983).
Datorită faptului că, în ambele variante ale aşezării transversale, angajarea
fetusului în conductul pelvin nu este posibilă, această aşezare este, prin ea însăşi,
distocică (Boitor I., 1987).

5.1.2. Noţiunea de prezentare obstetricală, defineşte raportul între o regiune


anatomică a corpului fetal şi deschiderea anterioară a bazinului matern, raport ce se
realizează în momentul angajării. Regiunile corporale ale fetusului care pot veni în
contact cu deschiderea anterioară a bazinului matern diferă în funcţie de aşezarea lui
(Groza I. şi Muntean M., 2002):
- în aşezarea longitudinală: regiunile cranială şi caudală (Boitor I., 1979).
- în aşezarea transversală: regiunile dorso-lombară, sterno-abdominală, costo-
abdominală stângă sau dreaptă (Boitor I., 1985).

1
a) Prezentările posibile în aşezarea longitudinală sunt:
1. prezentarea anterioară, când fetusul se angajează în conductul pelvin cu
trenul anterior, deci raportul ce se creează se referă la regiunea cranială a corpului fetal
şi deschiderea anterioară a bazinului matern (Boitor I., 1979);
2. prezentarea posterioară, când fetusul se angajează în conductul pelvin cu
trenul posterior (Boitor I., 1979).
Atât în prezentarea anterioară cât şi în cea posterioară, deoarece există un
paralelism între axul longitudinal al fetusului şi axul matern, angajarea fetusului în
conductul pelvin şi fătarea spontană sunt posibile, ambele prezentări fiind eutocice
(Groza I. şi Muntean M., 2002).
b) În cazul aşezării transversale, sunt posibile patru prezentări, determinate de
cele patru regiuni corporale ale fetusului, care vin în contact cu deschiderea anterioară a
bazinului (Boitor I., 1979):
1. prezentarea dorso-lombară (regiunea dorso-lombară);
2. prezentarea sterno-abdominală, care este cea mai frecvent întâlnită (regiunea
sterno-abdominală);
3. prezentarea costo-abdominala stângă (regiunea costo-abdominală stângă)
4. prezentarea costo-abdominală dreaptă (regiunea costo-abdominală dreaptă).
Toate cele patru prezentări enunţate mai sus sunt distocice, deoarece angajarea
fetusului nu este posibilă din cauza dispariţiei paralelismului celor două axe (fetal şi
matern), iar aceste regiuni corespund segmentelor mijlocii ale corpului fetal, care nu pot
realiza conul fetal (Boitor I., 1983).
În toate cazurile, determinarea doar a aşezării şi prezentării fetusului faţă de
bazinul matern este insuficientă pentru a preciza modul în care fetusul abordează
deschiderea anterioară. Există situaţii în care, deşi fetusul prezintă aşezare şi prezentare
eutocică, fătarea spontană nu poate avea loc, din cauza nerespectării unor alte condiţii,
mai exact, a corespondenţei dintre marile diametre fetale şi marile diametre ale bazinului,
în urma unor rotiri de anumite grade, ale corpului fetal în jurul propriului ax longitudinal.
Din aceste considerente, a apărut necesitatea introducerii celei de-a treia noţiuni
obstetricale - poziţia, care desăvârşeşte precizia cu care este apreciat raportul
mamă/fetus (Groza I. şi Muntean M., 2002).
5.1.3. Noţiunea de poziţie obstetricală, defineşte raportul dintre un punct de pe
corpul fetal (corespunzând unei regiuni anatomice), luat în mod convenţional ca punct fix

2
şi anumite puncte determinate de pe bazinul matern, puncte care vin în contact cu
fetusul, în momentul angajării acestuia în conductul pelvin (Boitor I., 1979).
Pentru fetus, punctele fixe convenţionale luate în consideraţie sunt (Boitor I.,
1987):
- regiunea dorsală (a grebănului), în cazul prezentării anterioare;
- regiunea lombo-sacrală (a crupei), în prezentarea posterioară;
- extremitatea cefalică (regiunea capului şi gâtului), în aşezarea transversală;
Punctele fixe considerate pe bazin, în număr de şase, au ca bază anatomică
regiunile osoase care concură la delimitarea aperturii craniale a bazinului (Boitor I.,
1987):
- punctul sacral (are ca bază anatomică osul sacrum);
- punctele iliace drept şi stâng (au ca bază anatomică treimea superioară a ramurii
fiecăruia din cele două iliumuri);
- punctele suscotiloidiene (drept şi stâng) au ca bază anatomică cele două creste
suscotiloidiene (Damian A., 2001);
- punctul pubian (reprezentat prin segmentul cranial al simfizei ischio-pubiene).
Ţinând cont de toate raporturile convenţionale posibile între punctele fixe luate pe
fetus şi punctele fixe considerate pe bazin, pot fi definite mai multe poziţii (Boitor I.,
1985):
În aşezarea longitudinală şi prezentarea anterioară (Cernescu H., 1995):
- poziţia dorso-sacrală (eutocică);
- poziţia dorso-iliacă dreaptă;
- poziţia dorso-iliacă stângă;
- poziţia dorso-suscotiloidiană dreaptă;
- poziţia dorso-suscotiloidiană stângă;
- poziţia dorso-pubiană.
În aşezarea longitudinală şi prezentarea posterioară (Cernescu, H., 2004):
- poziţia lombo-sacrală (eutocică);
- poziţia lombo-iliacă dreaptă;
- poziţia lombo-iliacă stângă;
- poziţia lombo-suscotiloidiană dreaptă;
- poziţia lombo-suscotiloidiană stângă;
- poziţia lombo-pubiană.

3
Aşezarea transversală, cu prezentare sterno-abdominală şi poziţie cefalo-sacrală
mai poartă denumirea de “poziţia câinelui şezând”, în practică fiind foarte rar întâlnită
(Constantin N., 2001).
În afară de poziţia dorso-sacrală, în prezentarea anterioară şi poziţia lombo-
sacrală, în prezentarea posterioară, care sunt eutocice, toate celelalte poziţii posibile sunt
distocice (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Trebuie precizat că, în afară de poziţiile indicate mai sus, în practică mai pot fi
întâlnite şi poziţii intermediare care, deşi nu sunt descrise, pot fi catalogate, fără riscul de
a greşi, ca fiind una dintre cele menţionate. Sistematizarea de mai sus a urmărit, din
considerente didactice, simplificarea acestor noţiuni cu scopul unei înţelegeri şi memorări
mai uşoare (Gluhovschi N., 1970).
Însuşirea tuturor acestor noţiuni care reprezintă, în marea lor majoritate, raporturi
între mamă şi fetus, definite în mod arbitrar, joacă un rol important în stabilirea
diagnosticului precis în caz de parturiţie distocică precum şi în alegerea celui mai indicat
procedeu şi instrumentar pentru remedierea distociei (Paraipan V., 1989).
Referitor, de asemenea, la modul de definire a raporturilor mamă/fetus, posibile în
timpul actului parturiţiei, mai este necesară menţiunea conform căreia termenul “distocie”
defineşte o aşezare, prezentare, poziţie, prin ele însele sau în diferite combinaţii sau/şi
una sau mai multe reţineri care împiedică fătarea spontană şi care, în marea majoritate a
cazurilor, necesită intervenţia obstetricală. Dintre cele mai sugestive exemple se
detaşează: distocia prin aşezarea transversală, aşezare longitudinală cu prezentare
posterioară, distocie prin poziţie lombo-iliacă dreaptă, distocie prin reţinerea completă a
membrului anterior (prezentarea umărului) etc. (Boitor I., 1979).

5.2. Manoperele obstetricale

Sunt reprezentate de tracţiune, respingere, rotaţie, versiune şi fetotomie (Groza I.


şi Muntean M., 2002).
5.2.1. Tracţiunea realizează deplasarea fetusului în conductul genital, înspre
exterior. Intensitatea cu care se tracţionează nu trebuie să depăşească forţa a 2-3
bărbaţi, să fie progresivă şi sincronă cu contracţiile miometriale (Boitor I., 1979).
Instrumentar: frânghiuţe (Ø ≈ 5-8 mm, două cu o lungime de 1,5 m şi una de 3m),
lanţuri obstetricale mari, mijlocii şi mici, cârlige dublu-articulate, pense forceps (pentru
animalele mici), bastoane din lemn (Cernescu H., 1995) (fig. 28).
4
Tehnică: cu ajutorul frânghiuţelor şi a lanţurilor scurte se execută laţuri simple (pe
membre), iar cu cea lungă, laţul dublu (pe gât) sau căpăstrul obstetrical (pe cap). Pentru
trecerea frânghiuţelor sau lanţurilor peste regiunile greu abordabile, se folosesc
purtătoarele pentru lanţuri sau frânghiuţe (Runceanu L., 2001).
5.2.2. Respingerea, realizează deplasarea unor regiuni, extremităţi sau a corpului
fetal, în totalitate, înspre partea anterioară a uterului, în scopului creării spaţiului necesar
pentru rezolvarea distociei (Boitor I., 1985).
Instrumentar: respingătoarele obstetricale (tije metalice lungi de 75 cm, una din
extremităţi dispunând de un mâner, pe care se aplică forţa de respingere, cealaltă
extremitate terminându-se în forma literei “U” sau „T”, sub formă de “crăcan” sau “potir”,
servind fixării pe fetus) (Gluhovschi N., 1970) (fig. 28).
Tehnică (Boitor I., 1979):
- fixarea membrelor şi capului (care face posibilă respingerea propriu-zisă);
- diminuarea intensităţii sau suprimarea eforturilor de expulzare ale femelei
(administrarea substanţelor uterorelaxante sau prin aplicarea anesteziei epidurale);
- introducerea respingătorului în conductul pelvin numai sub controlul şi protecţia
permanente ale mâinii operatorului;
- fixarea respingătorului pe corpul fetal, doar în acele zone care nu prezintă riscul
cedării la presiunea ce urmează a fi efectuată sau riscul alunecării;
- efectuarea respingerii propriu-zise, doar în pauzele dintre contracţiile uterine.
5.2.3. Rotaţia, realizează modificarea poziţiei fetusului faţă de propriul ax
longitudinal. Se execută fie cu mâna, fie cu ajutorul unui baston fixat cu frânghia în formă
de “8“. În acest scop, se pot utiliza şi două manşete, care se introduc pe membre, cât mai
aproape de baza acestora, ulterior, fixându-li-se respingătorul crăcan (Boitor I., 1979).
5.2.4. Versiunea, este o manoperă obstetricală prin care se transformă aşezarea
transversală a fetusului în aşezare longitudinală. Se execută prin combinarea tracţiunii
(de preferat pe membrele posterioare) cu respingerea (Boitor I., 1983).
5.2.5. Fetotomia (embriotomia), este o manoperă obstetricală sângeroasă prin
care se realizează fragmentarea parţială sau totală a corpului fetal, în scopul reducerii
volumului fetusului (Runceanu L., 2001).
Instrumentar. În afara celui folosit pentru tracţiune şi respingere, se utilizează,
pentru secţionarea pielii şi a ţesuturilor fetusului, embriotoamele curbe de degete
(Gerlach), embriotomul fierăstrău cu sârmă (Thygessen) sau embriotomul butonat (Bruin,

5
costotom). Pentru detaşarea pielii se utilizează spatulele de diferite mărimi, iar pentru
puncţia cutiei craniene, trocare, bisturie cu lamă ascunsă, etc. (Seiciu F., 1997) (fig. 28).

Manoperele obstetricale la animalele de talie mijlocie şi mică

Datorită faptului că aceste animale prezintă un bazin de dimensiuni mult mai


reduse, manoperele obstetricale sunt limitate (mâna şi instrumentarul nu găsesc spaţiu
suficient) (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Distociile de poziţie se remediază prin extragerea forţată, în timp ce reţinerile
membrelor, ale capului şi gâtului se remediază cu unul sau două degete ale mâinii
introduse în conductul pelvin şi cu o pensă forceps în timp ce cealaltă mână execută
taxisul abdominal extern. La scroafă, unii autori indică taxisul abdominal intern, prin
laparatomie, intervenţie care este laborioasă şi cu potenţial şocogen.
La animalele de talie mică şi mijlocie, cele mai bune rezultate se obţin prin
histerotomie (operaţia de cezariană), care prezintă mai puţine riscuri, datorită tehnicii
operatorii emancipate şi a posibilităţii de terapie a şocului şi a complicaţiilor postoperatorii
(Groza I. şi Muntean M., 2002).

5.3. PATOLOGIA PARTURIŢIEI

5.3.1. Consideraţii generale

Fătarea (parturiţia, naşterea) este procesul fiziologic prin care se realizează


expulzarea spontană a produsului de concepţie (fetusul) după încheierea perioadei
normale de gestaţie, caracteristice fiecărei specii. Când actul parturiţiei decurge normal,
fără intervenţia specialistului se numeşte eutocică şi de obicei nu este însoţită sau
urmată de complicaţii, iar când din diverse motive nu poate decurge spontan se numeşte
distocică.

6
Cauzele care împiedică o parturiţie eutocică sunt diverse şi pot fi clasificate în
distocii de ordin matern, distocii de ordin fetal sau mixte:

Distocii de ordin matern


a) Anomaliile de topică uterină:
Torsiunea uterină;
- Ventroversiunea uterină;
- Retroflexiunea uterină.
c) Tulburări de contractilitate uterină:
- Lipsa forţelor de contracţie;
- Exagerarea forţelor de contracţie.
e) Distocii produse de cervix:
- Cervixul dublu;
- Brida precervicală;
- Rigiditatea (induraţia) cervixului;
- Spasmul cervical.
i) Distocii produse de anomalii ale vaginului:
- Strictura vaginului;
- Persistenţa himenului;
- Tumorile vaginale;
- Chiştii mucoşi vaginali;
- Bartholinita chistică.
n) Distocii produse de anomalii ale vulvei:
- Strictura vulvei.
o) Angustia pelvină
p) Distocia maternă prin uscarea tractusului genital

Distocii de ordin fetal


a) Distocii prin exces de volum
b) Anomalii de dezvoltare fetală:
- Ascita fetală;
- Anazarca fetală;
- Hidrocefalia.
e) Distocii determinate de anchiloza sau retracţia musculotendinoasă.
f) Distocii determinate de monstruozităţi fetale:
- Schistoma reflexum;
- Perosomus elumbus;
- Monştrii compuşi.
i) Distocii de aşezare.
j) Distocii de poziţie.
k) Distocii prin reţineri.

Frecvenţa distociilor depinde în primul rând de specie, vaca deţinând cele mai
frecvente şi mai variate forme, motivate de altfel prin tipul morfologic, sistemul intensiv de
exploatare şi uneori prin deficienţele înregistrate în creşterea şi întreţinerea acestei

7
specii. Aceste deficienţe au ca răspuns, fie proasta conformaţie corporală şi în special a
bazinului, fie perturbări de contractilitate sau tonus uterin.
Manifestarea clinică a distociilor este, indiferent de originea lor, comună, cu unele
particularităţi. Apariţia semnelor prodromale ale fătării indică o gestaţie dusă la termen şi
este urmată sau nu de eforturi puternice de expulzare, însoţite de lipsa totală sau parţială
a conului fetal.
Prognosticul matern/fetal depinde de mai multe variabile cum ar fi: felul distociei,
vechimea acesteia, starea de întreţinere a femelei, etc.
Tratamentul aplicat (remedierea distociei) trebuie corelat cu un diagnostic precis,
corect stabilit, pe baza exploraţiei vagino-cervico-uterine. Alegerea unuia din multiplele
metode de terapie/remediere trebuie să aibă în vedere salvarea vieţii parturientei şi apoi
a fetusului, motiv pentru care tehnica aleasă, manoperele efectuate trebuie să fie minim
ofensive. De o deosebită importanţă este decizia necesităţii intervenţiei chirurgicale,
deoarece în unele cazuri poate fi mai puţin traumatizantă decât unele manopere
laborioase

5.3.2. DISTOCII DE ORDIN MATERN

Prin distocie de ordin matern se înţelege imposibilitatea expulzării fătului sau a


fetuşilor datorită unor anomalii uterine, cervicale, vaginale, vulvare, angustii pelvine, după
cum şi din cauza tulburărilor de contractilitate uterină. În toate aceste situaţii, fătul este
normal dezvoltat, el are iniţial o atitudine eutocică, care ulterior poate deveni distocică,
încât rezultă o distocie mixtă (materno-fetală) (Groza I. şi Muntean M., 2002).

În cele ce urmează vor fi prezentate principalele distocii de ordin matern.

a) Anomaliile de topică uterină


Dintre anomaliile de topică uterină care cauzează distocii amintim: torsiunea
uterină, ventroversiunea şi retroflexiunea uterină (Hafez şi Hafez, 2000).
1. Ventroversiunea uterină
Se diagnostică mai frecvent la vacile multigeste cu o stare proastă de întreţinere,
alimentate cu cantităţi mari de furaje grosiere şi borhoturi şi menţinute o perioadă
îndelungată în stabulaţie. Aceste condiţii precare vor face ca pereţii abdominali să fie
relaxaţi, iar abdomenul să fie mare şi adâncit. Cunoscut fiind faptul că uterul gestant în
8
ultima fază se aşează cu marele diametru pe peretele abdominal inferior şi că în mod
normal în ultima lună nivelul superior al sacului uterin se găseşte în dreptul axului pelvin,
avem toate datele pentru a explica cauza distociei. Astfel, abdomenul mult adâncit şi
destinderea tendonului prepubian fac ca uterul gestant să sufere o deviere a orientării
axului său longitudinal, raportat la axul bazinului. În consecinţă, uterul se orientează oblic
faţă de bazin şi nu poate reveni paralel cu axul pelvin în timpul fătării (Boitor şi col.,
1981).
Diagnostic: pe parcursul gestaţiei nu apare nici o modificare în starea
generală a femelei. Gestaţia evoluează normal. Cu ocazia fătării, se constată că
cervixul nu este complet şters, iar uterul este orientat ventral, sub un unghi
aproape drept. Eforturile de expulzare sunt prezente, fără ca fătul să poată fi
expulzat. În consecinţă, diagnosticul se stabileşte cu uşurinţă, pa baza semnelor
clinice şi a examenului vaginal şi rectal (Boitor I. şi col., 1985).
Prognostic: este în cele mai multe cazuri favorabil (Groza I. şi col., 2002).
Tratament: se poate aduce axul uterin paralel cu cel al bazinului, prin ridicarea
abdomenului cu ajutorul unei scânduri. O metodă care dă rezultate bune este aceea de a
culca parturienta în decubitul dorsal, poziţie care face ca uterul să revină paralel cu axul
bazinului şi astfel extragerea fătului este uşoară (Pentea M., 2005).
2. Torsiunea uterină.
Uterul este flexat ventral, sub axul ligamentului prepubian, motiv pentru care
expulzarea fătului este imposibilă. În acest caz, intervenţia prin cezariană este soluţia
optimă.
3. Retroflexiunea uterină.
Vârful, uneori întreg cornul uterin gestant este flexat caudal şi ventral faţă de
mijlocul cavităţii abdominale, acomodarea fiind imposibilă şi în consecinţă şi fătarea. Se
procedează la cezariană.

b) Tulburări de contractilitate uterină

Înainte de a prezenta tulburările de contractilitate uterină, trebuie să fie scoase în


evidenţă cele trei proprietăţi esenţiale ale muşchiului uterin: tonicitatea, care este legată
de contractilitate, elasticitatea, care reprezintă puterea de extensie şi de retracţie şi
sensibilitatea, de care depinde puterea de excitabilitate. Pe baza acestor proprietăţi

9
esenţiale ale muşchiului uterin se poate aprecia intensitatea şi calităţile contracţiei uterine
(Ognean L., 2001).
În funcţie de intensitatea contracţiei uterine distingem: travaliul normal
(normokinetic), travaliul hipokinetic şi cel hiperkinetic. Aprecierea acestor forme de
contracţii se face pe baza următoarelor criterii: frecvenţa contracţiei, durata şi intensitatea
lor. După calitatea contracţiei se distinge: normotonie, hipotonie sau hipertonie. Stările
patologice ale contracţiei uterine sunt: atât lipsa forţelor de contracţie cât şi exagerarea
forţelor de contracţie (Boitor I. şi col., 1981).
1. Lipsa forţelor de contracţie (inerţia uterină) este caracterizată prin reducerea
sau lipsa totală a forţelor de contracţie a uterului, tradusă prin hipotonie şi hipokinezie, ca
urmare a unor tulburări neuroreflexe, prin lipsă de excitabilitate. O formă clinică a lipsei
forţelor de contracţie o prezintă şi uterul cu tonus şi extensibilitate crescută, dar cu
contracţii insuficiente (hipertonie, hipokinezie), stare în care deşi există contracţii, ele sunt
ineficiente, incapabile să ducă la expulzarea fătului (Runceanu L., 2001).
Etiologie: cauzele inerţiei uterine sunt de natura celor care reduc energia necesară
contracţiei miometrului. Aşa sunt condiţiile precare de întreţinere şi furajare a femelei
gestante, cu deosebire în partea a doua a gestaţiei, vârsta înaintată, exploatarea intensă
cu discrepanţă între producţia de lapte şi furajare, gestaţiile gemelare la unipare, fetuşii
voluminoşi, cu destinderea exagerată a uterului, hidropizia învelitorilor fetale, torsiunea
uterină, hiposecreţia de ocitocină, uteropexiile, neoformaţiile, tulburările de inervare a
uterului. Inerţia uterină secundară apare în urma epuizării parturientei în timpul remedierii
distociilor (Boitor I. şi col., 1985).
Diagnostic: lipsei forţei de contracţie se stabileşte pe baza următoarelor semne:
pregătirea femelei pentru fătare, fără să existe contracţii uterine, traduse clinic prin
eforturi de expulzare. La examenul vaginal, cervixul este mai mult sau mai puţin deschis,
pungile fetale sunt integre sau sparte, fătul are o atitudine eutocică. La examenul
transrectal, găsim uterul destins, care nu reacţionează la palpaţie (Muntean M. şi Groza
I., 1998).
Prognostic: este rezervat, deoarece fătul poate muri, iar flora microbiană ajunsă în
uter declanşează complicaţii cu repercursiuni asupra femelei. Cu regularitate se
instalează retenţia placentară (Groza I., Muntean M., 2002).
Tratament: urmăreşte extragerea cât mai grabnică a fătului şi a placentei,
stimularea involuţiei uterine şi combaterea infecţiei (Groza I., Muntean M., 2002).

10
În caz de inerţie uterină se poate pregăti uterul pentru a răspunde substanţelor
ocitocice cu glucoză hipertonă, gluconat de calciu în injecţii intravenoase, după care se
injectează presoxin în următoarele doze: 50-80 UI subcutan sau 30- 35 UI epidural la
vacă, sintofolin (20 mg) i.m. şi gluconat de calciu i.m. Este important de reţinut faptul că
în inerţia secundară nu se utilizează substanţe ocitocice, deoarece apare pericolul de
ruptură uterină. La vacă se obţin rezultate cu injecţii intravenoase de soluţie 5% ClK în
doză de 50 cm3 şi 20 mg ergometrin sau soluţie IK 5%, 50 cm3 şi 40 UI presoxin. După
extragerea fătului se va urmări involuţia prin controale transrectale, cu care ocazie se
efectuează şi un masaj al uterului. Concomitent se administrează intrauterin antibiotice
sau chimioterapice sub formă de bujiuri, unguente sau pulberi în capsule. Sunt
recomandate antibioticele cu spectru larg de acţiune, ca teramicina, oxitetraciclină,
negamicinul. În ceea ne priveşte, noi am obţinut rezultate bune cu ajutorul capsulelor
gelatinoase cu următorul conţinut: teramicină 2 g, suzotril 5 g, glucoză 5 g, stilbestrol
0,025 g, pilocarpină 0,2 g. Dacă aceste încercări rămân fără rezultate, iar fătul nu poate fi
extras, se trece la embriotomie sau histerotomie (Groza I., Muntean M., 2002).
2. Exagerarea forţelor de contracţie se caracterizează prin contracţii uterine
intense, lungi şi dese, uneori chiar tetaniforme şi printr-un tonus normal. Anomalia se
traduce prin eforturi puternice de eliminare, întrerupte de pauze extrem de scurte, fără a fi
urmate de expulzarea fătului. Din cauza contracţiilor prelungite, circulaţia placentară se
reduce sau se întrerupe, astfel încât fătul poate muri prin anoxie (Burns P., 2000).
Etiologie: exagerarea forţelor de contracţie este cauzată de tulburări de corelaţie
neuroreflexă, distocie prin angustie pelvină, spasm şi rigiditate cervicală, bridă
precervicală, atitudini distocice ale fătului prin aşezare, prezentare, poziţie sau reţinere,
prin spargerea prematură a pungilor fetale. În toate aceste situaţii, în stadiul incipient al
fătării contracţia uterină se încadrează în limite normale. Intervenind însă starea
distocică, contracţiile uterine cresc în intensitate, soldându-se în final cu o atonie uterină
(Groza I., Muntean M., 2002).
Diagnostic: se stabileşte pe următoarele semne clinice: prezenţa semnelor
prodromale ale fătării şi a eforturilor intense şi dese, fără exteriorizarea fătului. Tabloul
clinic se caracterizează prin exagerarea forţelor de contracţie. Este necesar însă ca
diagnosticul etiologic să se stabilească prin examen transrectal sau vaginal (Boitor I. şi
col., 1985).

11
Prognostic: favorabil dacă diagnosticul se stabileşte cât mai repede posibil (Boitor
I. şi col., 1981; Groza I. şi col., 2002).
Tratament: se urmăreşte reducerea intensităţii contracţiilor şi extragerea fătului. La
început femela va fi plimbată timp de 20-25 de minute, după care se readuce în adăpost
şi se aşează pe un plan înclinat postero-anterior. Dacă eforturile continuă, se face o
anestezie epidurală cu soluţie de procaină 2%. Rezultate şi mai bune se obţin cu
tranchilizante sau ganglioplezice (Runceanu L., 2001).
În cazul exagerării forţelor de contracţie ca urmare a distociilor, se trece de
urgenţă la înlăturarea cauzei şi la extragerea fătului. Dacă prin manoperele obstetricale
obişnuite nu se poate remedia distocia, se face histerotomia (Hafez şi Hafez, 2000).

c) Distocii produse de cervix

Dintre anomaliile gâtului uterin se recunosc cele de ordin congenital (cervixul


dublu, brida precervicală), precum şi cele dobândite (rigiditatea sau induraţia cervicală)
sau tulburări funcţionale (spasmul cervical) (Arthur G.H. şi col., 1989).
1. Cervixul dublu nu constituie întotdeauna o cauză de distocie deoarece unul din
canalele cervicale este de obicei bine dezvoltat şi poate oferi o cale de acces pentru
trecerea fătului. Originea acestei anomalii se găseşte în lipsa unirii canalelor Müller într-
un singur conduct, în porţiunea terminală, în timpul dezvoltării embrionare. La examenul
vaginal se constată prezenţa a două orificii cervicale, din care unul este mai evident
decât celălalt (Boitor I. şi col., 1985) (fig. 29, după Hundley A.F., 2001).
2. Brida precervicală este o rămăşiţă neresorbită din peretele intermüllerian,
situată în faţa ostiumului vaginal al cervixului. Brida precervicală este de origine
musculomembranoasă şi suferă modificări asemănătoare vaginului în timpul pregătirii
pentru fătare. Ea este o cauză de distocie atunci când fătul nu trece spre exterior, întrucât
brida ajunge între picioarele lui. De multe ori însă brida precervicală prin infiltraţia pe care
o suferă odată cu vaginul este împinsă lateral de fătul în trecere spre exterior, încât nu
stânjeneşte fătarea (Ardelean V., 2002).
Diagnostic: se stabileşte prin examenul vaginal efectuat cu ocazia fătării, când se
palpează acest obstacol la nivelul regiunii axilare sau perineale a fătului reţinut. Cu
ocazia unor examene vaginale la femelele care au mai fătat, brida precervicală poate fi o
surpriză, fără să fi fost o cauză de distocie.

12
Prognostic: favorabil (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Tratament: se face atunci când este o cauză de distocie şi constă în secţionarea
bridei cu foarfecele cât mai aproape de cele două puncte de inserţie (Bîrţoiu A. şi Seiciu
F., 2002).
3. Rigiditatea (induraţia) cervixului este o cauză de distocie datorită lipsei
deschiderii şi dilatării cervixului (Boitor I. şi col., 1981). Rigiditatea cervixului se datoreşte
infiltraţiei conjunctive şi cartilaginoase însoţită de înlocuirea musculaturii cervicale şi
dispariţia elasticităţii. Dintre cauzele care duc la induraţie cervicală subliniem cervicitele,
deşirările cervicale cu ocazia intervenţiilor anterioare pentru remedierea distociilor,
tumorile cervicale etc. (Tainturier D., 2001).
Prognostic: femela este pregătită de fătare, face eforturi de expulzare, fiind
imposibilă exteriorizarea fătului şi a pungilor fetale. La examenul vaginal manual se
constată că lumenul cervical este deschis doar pentru 2-3 degete şi are o textură rigidă,
scleroasă (Runceanu L., 2001).
Diagnostic: se confirmă prin examenul vaginal manual. Se face diagnostic
diferenţial faţă de torsiunea uterină (Boitor I. şi col., 1985).
Tratament: remediul distociei prin rigiditate cervicală este operaţia cezariană
(Bîrţoiu A. şi Seiciu F., 2002).
4. Spasmul cervical este o tulburare funcţională localizată la nivelul muşchiului
cervical şi se caracterizează printr-o contracţie susţinută a unui pliu circular al cervixului.
Cauza acestei tulburări rezidă printr-o hipersimpaticotonie cu localizare cervicală sau
paracervicală. Tulburarea neurovegetativă face ca în timpul fătării contracţia muşchiului
uterin să crească progresiv în intensitate, iar musculatura cervicală, în loc să se relaxeze,
din contră, se contractă (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Diagnostic: se stabileşte pe baza manifestărilor clinice care sunt comune
distociilor. Femela este pregătită de fătare, face eforturi de expulzare, fără exteriorizarea
fătului şi a pungilor fetale. Se pot distinge trei grade de permeabilitate a cervixului. În
gradul I pot trece conductul cervical picioarele şi corpul fătului, dar se formează o
manşetă la nivelul regiunii axilare. În gradul II, se angajează numai membrele, iar în
gradul III conductul cervical este permeabil pentru numai 2-3 degete. Cu toate eforturile
de expulzare ale femelei, fătul este oprit şi nu poate să progreseze în vagin. Se face un
diagnostic diferenţial faţă de torsiunea uterină în care însă la examenul vaginal se găsesc
cutele vaginale caracteristice (Groza I., Muntean M., 2002).

13
Prognostic: rezervat, întrucât hipersimpaticotonia poate persista, menţinând şi
starea de contractură cervicală (Boitor I. şi col., 1985).
Tratament: ori de câte ori se pune diagnosticul de spasm cervical va trebui să se
dea dovadă de răbdare, întrucât, adesea un tratament paleativ sau bazat pe anestezice
sau tranchilizante duce la dispariţia treptată a contracturii cervicale. Se va începe prin
administrarea de estrogeni şi corticosteroizi şi apoi de ocitocice. În continuare se va face
o anestezie epidurală cu procaină, sub protecţia căreia se va face tunelizarea treptată a
cervixului, până se reuşeşte angajarea unuia, iar apoi a ambelor membre. Membrele
angajate parţial, iar apoi într-o măsură mai mare vor constitui o pană mecanică care ajută
la dispariţia spasmului. După spasmoliză, cervixul se şterge, permiţând fătarea spontană.
Alteori este necesară fixarea componentelor conului fetal pentru tracţiune (Groza I. şi
Muntean M., 2002).
Dacă dispunem de ganglioplezice şi deconectante, este binevenită folosirea lor
(Largactilul, Clordelazinul, Romtiazinul, Rompunul, Combelenul etc). Autorii obţin
rezultate bune administrând Efosin medicaţie spasmolitică care se injectează i.m. în doză
de 6-8 cm3 la vacă. Rezultatele deosebit de bune au fost obţinute cu ajutorul
uterorelaxantului “Duphaspasmin” în doză de 10 cm şi cu “Monzal”. Atunci când
încercările făcute nu duc la rezultate, se efectuează operaţia de cezariană (Tainturier B.,
2001).

d) Anomaliile vaginului

Anomaliile vaginului sunt: strictura vaginului, persistenţa himenului, tumorile


vaginale, chiştii vaginali şi Bartholinita cronică (Boitor I. şi col., 1981).
1. Strictura vaginului, apare ca urmare a cicatricilor retractile consecutiv vaginitei
necrotice, a plăgilor vaginale rezultate în urma intervenţiilor pentru rezolvarea distociilor
în fătarea anterioară, consecutiv prolapsului vaginal total sau parţial. Strictura vaginului
poate rezulta şi ca urmare a unui defect de aclimatizare (Muntean M. şi Groza I., 1998).
Diagnosticul are la bază următoarele semne clinice: femela este pregătită pentru
fătare, sunt instalate semnele prodromale, eforturile de expulzare sunt din ce în ce mai
intense şi chiar obositoare, fără ca fătul să poată progresa spre exterior. La examenul
vaginal manual se constată o lipsă de extensibilitate şi elasticitate a vaginului şi prezenţa
componentelor conului fetal vaginal (Vasiliu Cristina, 1996).

14
Prognosticul pentru făt este rezervat spre grav, întrucât adeseori nu se reuşeşte
destinderea vaginului pentru a se putea extrage fătul (Boitor I. şi col., 1985).
Tratamentul constă în încercarea de a dilata vaginul cu mâinile, introducându-le
între făt şi peretele vaginal după ce în prealabil s-a lubrefiat conductul vaginal cu
vaselină, axungie sau ulei de florea-soarelui. Se fixează fătul cu frânghiuţele, iar pe
măsură ce operatorul dilată vaginul, ajutorul îl tracţionează uşor şi continuu. Se evită
efectuarea de secţiuni în peretele vaginal. Dacă manopera descrisă nu dă rezultate, se
trece la operaţia de cezariană (Groza I. şi Muntean M., 2002).
2. Persistenţa himenului este o anomalie congenitală rar întâlnită la femelele
domestice şi are în majoritatea cazurilor un determinism genetic. Extragerea fătului va fi
precedată de un examen ginecologic, deoarece persistenţa himenului este deseori
asociată cu atrezia vaginală congenitală (Groza I. şi Muntean M., 2002).
3. Tumorile vaginale pot cauza distocii atunci când ajung la dimensiuni mari şi
blochează conductul vaginal. Asemenea tumori se întâlnesc la vacă, de obicei sub formă
de fibroame, leiomioame, sarcoame (Vârtej P., 1996).
Diagnosticul se stabileşte de cele mai multe ori în momentul fătării, când
expulzarea fătului este oprită. La examenul vaginal manual se constată existenţa
formaţiunii tumorale şi se apreciază mărimea şi consistenţa ei. Se face diagnostic
diferenţial faţă de chistul mucos vaginal şi de Bartholinita cronică. Consistenţa tumorii
este însă fermă pe când chiştii respectivi deşi sunt sub tensiune au o consistenţă elastică
şi oferă senzaţia de conţinut lichid într-o cavitate cu perete subţire şi depresibil (Boitor I.,
Muntean M., 1977; Boitor I. şi col., 1984).
Tratament: distocia prin obstrucţie vaginală datorită tumorilor mari nu poate fi
rezolvată altfel decât prin operaţia de cezariană (Boitor I. şi col., 1981).
3. Chiştii mucoşi vaginali şi bartholinita chistică pot cauza distocii numai atunci
când ating dimensiuni mari şi blochează conductul vaginal. Chiştii vaginali pot ajunge la
mărimea unui cap de copil, iar cei ai glandelor Bartholini pot depăşi această mărime.
Înlăturarea cauzei care a determinat distocia se face prin incizia peretelui chistului şi
eliminarea conţinutului chistic (Groza I. şi Muntean M., 2002).

15
e) Distocii produse de anomalii ale vulvei

1. Strictura vulvei
Anomalia este întâlnită la toate speciile, mai cu seamă la primipare şi constă într-o
slabă dezvoltare a organului genital extern. După origine, strictura vulvei poate fi
congenitală sau să apară ca urmare a crizei de aclimatizare la animalele de import, după
cum poate rezulta şi în urma unor plăgi vindecate prin cicatrici retractile sau în urma
suturii buzelor vulvei (Muntean M. şi Groza I., 1998).
Simptome: femela face eforturi de expulzare, dar între buzele vulvei apare punga
anexială şi extremittea unuia sau a ambelor membre. La examenul manual al cavităţii
vulvare se constată o frapantă disproporţie între dimensiunile cavităţii vulvare şi ale
fătului (Coţofan V., 1978; Bogdan A.T. şi col., 1999; Bogdan L.M., 2001).
Diagnostic: se stabileşte prin examenul cavităţii vulvare, când se constată şi
imposibilitatea trecerii fătului spre exterior (Boitor I. şi col., 1985).
Prognostic: rezervat sau chiar grav pentru făt, întrucât acesta se poate asfixia în
conductul vaginal. Pentru mamă prognosticul este rezervat, deoarece pot interveni
deşirări cu ocazia extragerii fătului (Boitor I. şi col., 1989).
Tratament: poate începe prin folosirea de estrogeni în asociere cu corticosteroizi,
apoi se depărtează pereţii vulvovestibulari cu palmele, după o prealabilă lubrefiere cu
vaselină. Se fixează componentele conului fetal şi se tracţionează, dozat, continuu. Când
capul fetusului este deja angajat, se introduc mâinile de o parte şi de alta a capului şi se
depărtează cât mai mult pereţii vestibulari şi labiile vulvare, în timp ce ajutoarele continuă
să tracţioneze. Manopera de extragere a fătului se va efectua cu răbdare, dozat, pentru a
nu se provoca rupturi ale vestibulului şi ale vulvei, cu consecinţe grave pentru fătarea
următoare. Dacă aceste intervenţii nu rezolvă distocia, se va recurge la operaţia de
cezariană (Runceanu L., 2001).

f) Angustia pelvină

Anomalia se caracterizează prin dimensiuni reduse ale conductului pelvin, încât în


timpul fătării, între diametrele bazinului şi diametrele fătului apare o disproporţie care face
imposibilă desfăşurarea parturiţiei. Angustia pelvină o întâlnim cel mai frecvent la
primipare. La unele femele ajunse la completa maturitate corporală sau chiar după

16
acesta, bazinul rămâne subdezvoltat, bazin strâmt, ori aşa-numitul bazin juvenil (Boitor I.
şi col., 1989).
Etiologie: cauzele angustiei pelvine sunt congenitale şi dobândite. Dintre cauzele
dobândite sunt cele legate de vârsta optimă de reproducţie, furajarea şi întreţinerea
necorespunzătoare a tineretului destinat reproducţiei, de la înţărcare şi până la vârsta
optimă a montei sau a inseminării artificiale. Dezvoltarea oaselor bazinului poate fi
tulburată şi de stările de rahitism (Bud I., 1993; Ognean L. şi Dojană N., 2001; Bârţoiu A.
şi Seiciu F., 2002, Roşca P., 2005).
În cazul consolidării defectuoase a fracturilor localizate la oasele bazinului sau prin
calusurile voluminoase care pot rezulta, diametrele pelvisului se pot reduce. În bazin se
pot dezvolta tumori voluminoase de tipul fibromului sau miomului, care, de asemenea,
reduc diametrele bazinului. Articulaţiile bazinului pot suferi osificări însoţite de imobilitate,
având repercursiuni serioase asupra fătării, deoarece articulaţiile nu permit o destindere
uşoară, dispărând mobilitatea caracteristică în această fază. Angustia pelvină apare
frecvent şi la femelele tinere de import, datorită crizei de aclimatizare (Groza I. şi Morar I.,
2004).
Diagnosticul se stabileşte pe baza instalării semnelor prodromale ale fătării şi a
eforturilor de expulzare, fără exteriorizarea fătului şi a pungilor fetale. La examenul
vaginal şi rectal se apreciază atitudinea eutocică a fătului şi disproporţia dintre diametrele
bazinului matern şi cele ale fătului. De reţinut este faptul că, în cazul angustiei pelvine
congenitale, dezvoltarea corporală a femelei este normală, doar bazinul fiind
subdezvoltat. Angustia pelvină cauzată de furajarea şi întreţinerea precară a femelei în
perioada de creştere corespunde şi unei slabe dezvoltări corporale.
Prognosticul distociei prin angustie este rezervat pentru femelă şi nefavorabil
pentru făt, întrucât aceasta nu poate fi rezolvată decât prin metode sângeroase (Groza I.,
Muntean M., 2002).
Tratament: distocia poate fi rezolvată fie prin embriotomie, fie prin operaţie de
cezariană. Dacă fătul este viu, se alege fără rezerve, operaţia de cezariană (Runceanu
L., 2001).

17
g) Distocia maternă prin uscarea tractusului genital

Din capitolul rezervat fiziologiei fătării a rezultat că un rol important în progresiunea


fătului spre exterior îl are lubrefierea tractusului genital de către lichidele amniotic şi
alantoidian, după cum este important ca în parturiţie, în uter să rămână o parte din
lichidele fetale. De foarte multe ori, lichidele din pungile fetale se scurg prematur, fără ca
fătul să se angajeze în canalul cervical, sau să fie angajat parţial (Tainturier B., 2001).
Lipsind lichidele fetale, uterul se mulează pe făt, suprafaţa corporală a fătului se usucă,
uscându-se şi tractul genital. În continuare, urmează exploraţiile vaginale repetate, pentru
rezolvarea distociei, care accentuează edemaţierea mucoaselor, uscarea tractului genital
şi a suprafeţei corpului fetal. Distocia prin uscarea tractului genital poate fi secundară, ca
urmare a unor distocii de ordin matern sau fetal (Hafez şi Hafez, 2000).
Diagnostic: din datele anamnetice sau din observaţiile directe, rezultă că după ce
pungile fetale au fost vidate, eforturile femelei devin din ce în ce mai intense, fără ca fătul
să progreseze spre exterior (Bîrţoiu A. şi Seiciu F., 2002). La examenul manual vaginal,
mâna progresează cu greutate, mucoasa este uscată, congestionată, tumefiată. Între făt
şi peretele cervico-uterin, spaţiul este redus, fapt care face ca mobilitatea fătului să fie
foarte redusă.
Prognostic: rezervat pentru femelă şi defavorabil pentru făt, producându-se în
scurt timp asfixia acestuia (Boitor I. şi col., 1981).
Tratament: se urmăreşte înlocuirea lichidelor fetale, lubrefierea tractusului genital
şi a suprafeţei corpului fetal. În acest scop, se folosesc mucilagii de in (10-15 l),
embriosol, vaselină, axungie, uleiuri vegetale (Groza I. şi Muntean M., 2002).

5.3.3. DISTOCII DE ORDIN FETAL


Distocii prin dezvoltarea anormală a fătului

a) Distocii prin exces de volum

Se datoresc dezvoltării exagerate a întregului corp fetal (geantism total) sau a unor
regiuni corporale (geantism parţial, crupă dublă, cap mare) (Boitor I. şi col., 1985).
Diagnostic: se stabileşte prin examen manual când se constată disproporţia dintre
diametrele bazinului matern şi cele ale fătului (Boitor I. şi col., 1983).

18
Prognostic: rezervat pentru mamă, defavorabil pentru făt (Boitor I. şi col., 1981).
Tratament: operaţia de cezariană, dacă fătul e viu sau fetotomie totală (făt mare)
în cazul în care fătul este mort (Groza I. şi Muntean M., 2002).

b) Anomalii de dezvoltare fetală, altele decât excesul de volum

1. Ascita fetală, este acumularea de lichid limpede, citrin în cavitatea toracală,


abdominală sau în ambele, care poate ajunge până la 20-30 l (Burns P., 2000).
2. Anazarca fetală, este caracterizată prin infiltraţia ţesutului conjunctiv subcutan
şi interstiţial cu o serozitate limpede citrină. Ambele anomalii se datorează fie unor
compresiuni sau inflamaţii ale cordonului ombilical, fie tulburărilor din circulaţia materno-
fetală sau a tulburărilor funcţionale hepato-renale (Bîrţoiu A. şi Seiciu F., 2002).
Diagnostic: se stabileşte prin examen vaginal manual, când găsim fătul cu aspect
de butoi (ascită fetală) sau crescut în volum, cu cap mic şi membre scurte, reliefurile
osoase şterse, iar la palpaţie avem senzaţia de moale şi onctuos (anazarcă). Diagnostic
diferenţial se face faţă de fătul emfizematos, în care scurgerile au miros fetid, iar femela
prezintă stare de intoxicaţie (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Prognostic: pentru mamă este favorabil, iar pentru făt defavorabil (Alm K. şi col.,
2001).
Tratament: în ascită: puncţia sau incizia peretelui abdominal cu un trocar sau
embriotom de deget şi evacuarea lichidului acumulat. În anazarca fetală, se practică
numeroase incizii ale pielii şi musculaturii la nivelul membrelor şi corpului pentru
scurgerea lichidelor (Soderquist L., 1991).
3. Hidrocefalia sau hidropizia creierului, se caracterizează printr-o acumulare
masivă de lichid cefalorahidian la nivelul ventriculior cerebrali şi a cavităţii arahnoidiene
urmată de atrofia progresivă a creierului şi subţierea oaselor craniene. În etiologie se
incriminează originea ereditară a acestei distocii (Tainturier B., 2001).
Diagnostic: se stabileşte prin examen vaginal manual, când se constată că deşi
fătul este angajat parţial, fătarea nu poate avea loc datorită blocării la nivelul deschiderii
anterioare de către capul fetusului, care are o formă globuloasă şi o fluctuaţie pronunţată.
Prognostic: pentru mamă este favorabil, iar pentru făt defavorabil (Boitor I. şi col.,
1981).

19
Tratament: puncţia craniului cu un trocar sau cu embriotomul de deget (Groza I. şi
Muntean M., 2002).

c) Distocii determinate de anchiloza sau retracţia musculotendinoasă

Acest tip de distocii se produc în timpul dezvoltării intrauterine a fătului datorită


unei contracţii musculare ca urmare a aşezării defectuoase a acestuia sau a unor
tulburări de formare a măduvei spinării ce duce la tulburarea dezvoltării unor grupe de
muşchi (Rouge M., 2003).
Diagnostic: se stabileşte prin exploraţie vaginală manuală, când se constă
prezenţa fătului cu o atitudine greu de definit, cu membrele deviate şi înţepenite (Boitor I.
şi col., 1983)
Prognostic: este rezervat sau grav pentru mamă (rigiditatea şi deformările corpului
fetal pot provoca rupturi ale uterului (Hafez şi Hafez, 2000).
Tratament: operaţia de cezariană sau embriotomia.

d) Distocii determinate de monstruozităţi fetale

1. Schistoma reflexum, monstruozitate frecventă la viţel şi malac, se


caracterizează prin închiderea incompletă a cavităţii toracice şi abdominale, cu eventraţia
viscerelor, uneori coloana vertebrală încurbată, coastele răsfrânte şi nudate sesizate sub
piele, lipseşte cavitatea toracică şi abdominală (Gluhovschi N.,1970).
Diagnostic: se stabileşte prin exploraţie vaginală, când se constată prezenţa
viscerelor fătului şi modificările corpului fetal. Diferenţial, este nevoie evitarea confuziei cu
eventraţia viscerelor mamei, printr-o ruptură a uterului (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Prognostic: grav pentru făt, rezervat pentru mamă.
Tratament: embriotomie totală sau operaţie de cezariană (Runceanu L., 2001).

2. Perosomus elumbus, este o monstruozitate caracterizată prin lipsa vertebrelor


lombosacrale şi parţial a oaselor iliace, ceea ce duce la o mobilitate exagerată a
membrelor şi la orientări anormale (Gluhovschi N., 1970).
Diagnostic: se stabileşte prin exploraţie manuală vaginală (Vârtej P., 1996).

20
Prognostic: rezervat pentru femelă, grav pentru făt. În cazuri grave se trece la
operaţia de cezariană (Groza I. şi Muntean M., 2002).
Tratament: transformarea aşezării verticale în aşezare longitudinală sau se trece la
detroncaţie, cu ajutorul embriotomului fierăstrău (Runceanu L., 2001).

3. Monştrii compuşi (dubli) sunt uniovulari sudaţi prin cap, torace, ombilic sau
ischii (Rouge M., 2003).
Monştrii monocefalieni toracoomfalopagi se caracterizează printr-un paralelism
între axele celor doi fetuşi sudaţi la nivelul toracelui şi abdomenului, având un singur
cordon ombilical (Boitor I., Muntean M., 1977; Boitor I. şi col., 1985).
Monştrii monosomieni au un singur tren anterior şi două trenuri posterioare, sudura
efectuându-se la stern sau la gât. Disomienii, au două regiuni cefalotoracice şi o singură
regiune pelvină, cu două capete unite la baza gâtului (Groza I., Muntean M., 2002).
Monştrii monocefalieni, au un singur cap şi două trunchiuri net distincte (Boitor I. şi
col., 1985).
Fetuşii polimelieni au mai multe membre, iar cei amelieni doar rudimente de
membre (Boitor I. şi col., 1989).
Diagnosticul monstruozităţilor se stabileşte în urma examenului vaginal.
Tratament: embriotomie sau operaţie de cezariană (Runceanu L., 2001).

e) Distocii determinate de reţineri

A) Distocii determinate de reţineri în prezentarea anterioară


1. Reţinerile membrelor toracice

a) Reţinerea chişiţei (prezentarea buletului) distocie pasageră, rezultată în urma


flexării chişiţei unuia sau a ambelor membre (Boitor I., 1979).
Diagnostic: prin exploraţie manuală, se constată flexarea chişiţei la nivelul
deschiderii anterioare a bazinului.
Prognostic: favorabil.
Remediere:
- fixarea membrului exteriorizat (dacă reţinerea este unilaterală);
- respingerea în sus a copitei membrului flexat;

21
- angajarea în bazin, prin tracţiune (fig. 30 – 1,2).
b) Reţinerea cotului (întinderea incompletă a membrului) se produce prin
flexarea parţială a articulaţiilor (humerusul ia poziţie verticală) şi blocarea olecranului la
nivelul pubisului.
Diagnostic: se precizează prin exploraţie vaginală manuală care depistează
inegalitatea membrelor exteriorizate.
Prognostic: favorabil.
Remediere:
- fixarea membrelor cu frânghiuţe sau lanţuri;
- tracţionarea membrului reţinut concomitent cu respingerea fetusului (de la nivelul
capului, pieptului sau a articulaţiilor scapulo-humerale).
c) Reţinerea membrului prin flexarea articulaţiei carpiene (prezentarea
genunchiului) este consecinţa flexării la maxim (închiderii totale) a articulaţiilor
membrului (Boitor I., 1985).
Diagnostic: prin exploraţie vaginală manuală, se constată unul sau ambii genunchi
angajaţi sau neangajaţi în bazin.
Prognostic: favorabil când genunchii sunt neangajaţi, rezervat când genunchii sunt
angajaţi.
Remediere:
- fixarea cu frânghiuţa sau lanţuri a capului şi a membrului neangajat (când este
unilaterală);
- prinderea în podul palmei a fluierului reţinut (degetul mare la faţa internă);
- respingerea în sus, median şi spre înainte (cranial, raportat la vacă), până când
zona metacarpiană (fluierul) are poziţie verticală (fig. 30 - 3,4).
Remedierea cu frânghiuţa (sau lănţişorul) (fig. 31-1):
- se trece frânghiuţa, cu ajutorul purtătorului, pe după genunchiul reţinut;
- se scot cele două capete la exterior;
- se face laţul care, înainte de strângere, se deplasează, prin alunecare, pe
membru, cât mai aproape de chişiţă;
- fixarea mâinii pe genunchiul reţinut, simultană cu tracţiunea de frânghiuţă sau
lănţişor, până când fluierul este adus vertical;
- când membrul este vertical, se deplasează mâna în jos şi se prinde copita în
palmă;

22
- respingere în sus, combinată cu tracţiune spre înapoi;
- se angajează şi se întinde membrul în bazin;
- extragerea membrului.
Dacă fetusul este mult angajat în bazin pentru crearea spaţiului necesar se poate
practica decapitarea sau embrio-vertebrotomia.
d) Reţinerea completă a membrului (prezentarea spetei). Se produce în urma
angajării fetusului fără ca unul sau ambele membre să fie angajate, complicând distocia
prin prezentarea spetei (umărului) (Boitor I., 1983).
Diagnostic: la exploraţia manuală vaginală se constată exteriorizarea numai a
botului sau a capului şi a unui membru (când reţinerea nu este bilaterală), fiind palpabilă
marginea anterioară a spetei.
Prognostic: favorabil când este reţinut un membru (Snoj T., 2000) sau rezervat
când sunt reţinute ambelor membre, mai ales la solipede) (Saumande J., 1980).
Remediere: urmăreşte transformarea distociei de reţinere într-o distocie mai
simplă, care este şi regula generală (fig. 31 – 2,3).
- fixarea membrului exteriorizat (dacă este unilaterală) şi a capului;
- respingerea fetusului;
- se fixează mâna pe antebraţul reţinut (cu degetul mare la faţa internă);
- se respinge în sus şi median, concomitent cu tracţiunea spre înapoi,
transformându-se distocia în prezentarea genunchiului, care se rezolvă ca atare.
În cazul în care se folosesc frânghiuţe sau lănţişoare (Groza I. şi Muntean M.,
2002) (fig. 31 - 4):
- se trece frânghiuţa cu ajutorul purtătorului în jurul antebraţului şi se deplasează cât
mai spre extremitatea proximală a metacarpului şi se strânge laţul;
- respingerea, cu o mână, de la nivelul capului pieptului sau al bazei spetei,
concomitentă cu tracţiunea de frânghiuţă, până când, prin închiderea articulaţiilor, se
transformă distocia în distocie de reţinere prin prezentarea genunchiului (Boitor I.,
1983).
Dacă fetusul este angajat şi blocat la nivelul deschiderii anterioare a conductului
pelvin şi/sau dacă prin nici una din metodele de mai sus nu se poate rezolva distocia, se
recurge la avulsia membrului (membrelor).

23
e) Încrucişarea membrelor pe ceafă este mai frecvent întâlnită la equine.
Diagnostic: apariţia la nivelul fantei vulvare, a botului şi uneori, a unui membru, la
nivelul regiunii perineale, consecinţă a deşirării ţesuturilor (fig. 32 - 3).
Prognostic: - favorabil pentru mamă, rezervat pentru făt.
Remediere (Boitor I., 1983):
- fixarea fiecărui membru cu câte o frânghiuţă;
- tracţiunea lor în sens invers încrucişării, simultană cu respingerea de la nivelul
frunţii.
f) Angajarea membrelor posterioare sub corpul fetal se produce prin angajarea
unuia sau a ambelor membre posterioare, concomitent cu cele toracale, in conductul
pelvin (Boitor I., 1979).
Diagnostic: se bazează pe imposibilitatea expulzării fetusului, deşi, la nivelul fantei
vulvare, sunt prezentate membrele anterioare (uneori şi capul), precum şi cele
posterioare semiflexate. Diagnosticul diferenţial se impune faţă de gestaţia gemelară.
Aplicarea unei forţe mecanice unui membru determină transmiterea la toate membrele,
dacă aparţin aceluiaşi fetus (Runceanu L., 2001).
Prognostic: favorabil, dacă distocia nu se complică cu anchiloze.
Remediere:
- fixarea capului cu frânghiuţe (aplicarea căpăstrului);
- respingerea dincolo de pelvis a membrelor posterioare, concomitent cu tracţiunea
membrelor toracale şi a capului.

2. Reţinerea capului şi a gâtului

Este mai frecventă la bovine şi cabaline, din cauza caracterelor morfologice


specifice (cap scurt şi gros, la viţel; gât lung, la mânz).
a) Reţinerea capului pe o latură, se produce prin devierea capului pe latura
stângă sau dreaptă şi oprirea consecutivă a angajării lui în conductul pelvin, cu blocarea
acestuia.
Prognostic: este favorabil. Intervenţia este rapidă, fetusul fiind, în marea majoritate
a cazurilor, viu.
Remediere (Boitor I., 1989) (fig. 33 – 1,3):
- fixarea membrelor anterioare cu frânghiuţe sau lănţişoare;

24
- fixarea membrelor anterioare, cu respingerea energică a fetusului de la capul
pieptului;
- fixarea capului cu ajutorul polexului şi indexului mâinii de pe partea reţinerii, care
se introduc în orbitele fetusului, podul palmei fiind sprijinit pe vârful botului;
- respingere în sus şi spre planul median, până când botul ajunge în axul bazinului;
- tracţiune asupra capului, cu angajarea în bazin.
b) Reţinerea capului şi gâtului pe o latură, este o complicaţie a reţinerii capului
pe o latură, ca urmare a eforturilor prelungite de expulzare, care duc la accentuarea
flexării gâtului până când botul ajunge în dreptul flancului.
Diagnostic: se bazează pe prezenţa la nivelul vulvei a ongloanelor, inegal
exteriorizate şi blocarea deschiderii anterioare a bazinului de către muşchii pectorali şi
latura gâtului (rareori, capul este palpabil).
Prognostic: este favorabil, la vacă (în cazul fetusului viu şi când nu se asociază cu
anchiloza gâtului); grav, la iapă (remedierea întâmpină adeseori dificultăţi) (Boitor I.,
1989).
Remediere: dacă este abordabil capul, se remediază ca în cazul reţinerii capului
pe o latură.
Dacă nu este abordabil capul, pentru remediere, se recomandă respectarea
următorilor timpi (fig. 33 – 2,4):
- se trece pe după gât, cu ajutorul purtătorului, frânghiuţa lungă, pusă în două, care
se deplasează cât mai aproape de cap;
- se răsuceşte frânghiuţa şi se tracţionează, concomitent cu respingerea puternică,
la baza gâtului sau la nivelul spetei membrului opus părţii pe care este reţinerea. Pentru
tracţiune, poate fi folosit şi cârligul obstetrical mare, cârligul dublu articulat Craig-Shuttler
sau căpăstrul obstetrical, realizat cu ajutorul frînghiuţei duble, la care, după ce se face
laţul după gât, una din anse este trecută pe sub orbite, formând botarul, iar cealaltă
rămâne după ceafă, formând cefarul (fig. 34 – 1,2).
Dacă prin tehnicile descrise remedierea nu are succes, se recurge la fetotomie,
prin avulsia membrului opus reţinerii sau a ambelor membre anterioare.
c) Reţinerea capului pe stern (“încapuşonarea”), se produce în urma blocării
botului la nivelul pragului pubian, urmată de flexarea gâtului şi mobilizarea capului spre
stern. De gradul flexării depinde prezenţa, la nivelul deschiderii anterioare a bazinului, a
frunţii, a cefei sau, respectiv, a coamei fetusului (Boitor I., 1989).

25
Diagnostic: prin exploraţie manuală, când, la nivelul deschiderii anterioare se
palpează fruntea, ceafa sau coama fetusului (fig. 34 – 3,4).
Prognostic: la vacă: favorabil, în prezentarea frunţii sau a cefei şi grav, în
prezentarea coamei. La iapă prognosticul este grav din cauza lungimii gâtului fetusului.
Remediere:
- fixarea membrelor cu frânghiuţe sau lănţişoare;
- respingerea puternică a fetusului şi dacă este abordabil capul, fixarea acestuia,
prin introducerea polexului şi indexului în orbitele fetusului;
- respingerea puternică în sus, până când botul depăşeşte pragul pubian;
- prin deplasarea mâinii, cu fixarea botului, se tracţionează până la angajarea
capului în conductul pelvin.
Dacă manopera nu reuşeşte, se practică decapitarea, cu ajutorul embriotomului
(Groza I. şi Muntean M., 2002).
d) Răsucirea capului şi gâtului pe axul longitudinal, este o distocie rar întâlnită,
poate apărea la mânz, constând din torsionarea capului şi gâtului cu 90-180° (Boitor I.,
1989) (fig. 32 - 1).
Diagnostic: se stabileşte în urma exploraţiei manuale, când se constată că, în timp
ce membrele au o dispunere normală, capul este răsucit, fără să fie deviat lateral
(Tainturier B., 2001)
Remediere:
- fixarea membrelor cu frânghiuţe;
- fixarea polexului şi indexului în orbitele fetusului;
- respingerea fetusului;
- rotirea capului în sens invers răsucirii până la detorsionarea totală.
e) Reţinerea capului pe spate (prezentarea ganaşelor), se datorează tot
neangajării capului în conductul pelvin dar, în acest caz, ea se datorează blocării botului
la nivelul sacrumului, urmată de flexarea gâtului (Boitor I., 1989) (fig. 32 - 2).
Diagnostic: se bazează pe prezenţa, la nivelul fantei vulvare, a celor două membre
anterioare în timp ce bazinul este obturat de piept, baza gâtului şi regiunea traheală,
capul fiind puţin sau deloc abordabil.
Remediere:
- fixarea membrelor;
- respingere puternică a fetusului;

26
- prinderea în podul palmei a botului şi exercitarea de tracţiuni în jos, cu respingerea
înapoi (pentru angajarea fetusului în conductul pelvin).
Când capul este greu abordabil, se poate încerca apropierea lui cu ajutorul unei
frânghiuţe.

B) Distocii determinate de reţineri în prezentarea posterioară

a) Reţinerea chişiţei (prezentarea buletului), este asemănătoare celei prezentate


la membrul anterior, fiind, însă, mult mai gravă deoarece chişiţa flexată transformă
extremitatea membrului într-un “cârlig” blocat anterior de pubis (Groza I. şi Muntean M.,
2002).
b) Întinderea incompletă a membrului (agăţarea rotulei), este rară, în
majoritatea cazurile fiind remediată în timpul tracţionărilor efectuate pentru extragere
(Boitor I., 1979).
Diagnostic: palpaţia vaginală (exploraţie manuală) relevă prezenţa la nivelul fantei
vulvare, a celor două ongloane, cel reţinut fiind mai puţin exteriorizat şi (Boitor I., 1989).
Prognostic: favorabil.
Remediere (fig. 35 - 1):
- fixarea membrelor cu frânghiuţa;
- respingerea fetusului de la nivelul perineului;
- prinderea în palmă a grasetului, cu trecerea acestuia peste pragul pubian. Un
ajutor tracţionează frânghiuţa, astfel încât membrul devine întins şi angajat.
c) Reţinerea membrului prin flexarea tarsiană (prezentarea jaretului), este
asemănătoare prezentării genunchiului. Se produce în urma angajării fetusului în bazin
cu membrele în extensie incompletă. În acest context, chişiţa, flexată parţial, se
blochează la nivelul pragului pubian (Muntean M. şi Groza I., 1998).
Diagnostic: depistarea, la nivelul deschiderii anterioare (jarete angajate) sau în
conductul pelvin (jarete neangajate), prin exploraţie vaginală manuală a unuia sau a
ambelor jarete flexate (Boitor I., 1989) (fig. 36 - 2).
Prognostic: este favorabil când jarete sunt neangajate şi rezervat când jaretele
sunt angajate.

27
Remediere (fig. 36 – 3,4):
- fixarea cu frânghiuţa a membrului (membrelor) reţinut(e);
- respingere puternică a fetusului, de la nivel perineal;
- prinderea în palmă (polexul la interior) a metatarsului;
- respingere în sus, anterior şi median, până când metatarsului i s-a impus poziţie
verticală;
- deplasarea mâinii spre extremitatea distală a membrului, prin alunecare, cu
prinderea în palmă a copitei (pentru protecţia mucoasei);
- respingere în sus, combinată cu tracţiune, până la angajarea membrului în bazin.
Distocia se poate remedia şi cu ajutorul frânghiuţei, conform tehnicii sugerate în
continuare (fig. 35 - 2):
- trecerea frânghiuţei, cu ajutorul purtătorului, pe după jaretul membrului reţinut şi
practicarea laţului la exterior, care se strânge, ulterior, cât mai aproape de chişiţă,
trecându-se printre ongloane;
- fixarea mâinii pe jaret, cu respingerea acestuia în sus, median şi anterior,
concomitent cu tracţiunea exercitată de un ajutor asupra frânghiuţei, până când
metatarsului i s-a impus poziţie verticală;
- deplasarea mâinii spre extremitatea distală a membrului, cu prinderea în palmă a
copitei;
- tracţiune, până la angajarea membrului în bazin.
Dacă metodele sugerate nu reuşesc remedierea distociei, se procedează la
fetotomie prin înjumătăţirea bazinului, cu fetotomul Thygessen (Groza I. şi Muntean M.,
2002).
d) Reţinerea totală a membrului cu prezentarea fesei este similară prezentării
spetei pentru membrul anterior.
Diagnostic: prin exploraţie manuală şi depistarea unui singur membru, fesa
membrului reţinut blocând apertura cranială a bazinului. În cazul reţinerii bilaterale (a
ambelor membre), se palpează doar masa crupei (Muntean M. şi Groza I., 1998) (fig. 35 -
3).
Prognostic: favorabil la vacă, dacă lichidele nu au fost eliminate, defavorabil la
iapă (Boitor I., 1989).

28
Remedierea presupune transformarea distociei de reţinere totală a membrului cu
prezentarea fesei în distocie prin prezentarea jaretului (jaretelor), după următorii timpi
(fig. 35 - 4):
- fixarea cu frânghiuţa a membrului nereţinut;
- respingerea puternică a fetusului, de la nivelul crupei;
- deplasarea mâinii, prin alunecare, cu prinderea tibiei (polexul la interior);
- tracţiune (flexarea articulaţiilor), cu transformarea în distocie prin prezentarea
jaretului;
- remediere conform tehnicii descrise anterior.

Dacă se foloseşte frânghiuţa, tehnica este următoarea (fig. 37 – 1,2):


- frânghiuţa se trece, cu ajutorul purtătorului, pe după membru, laţul fixându-se cât
mai aproape de jaret;
- respingerea fetusului de la nivelul articulaţiei coxofemurale a membrului reţinut, în
timp ce un ajutor tracţionează de frânghiuţă.
Când fetusul are volum redus şi reţinerea este bilaterală, se poate încerca
extragerea forţată, cu ajutorul a două frânghiuţe ce sunt trecute pe după membre şi
răsucite. Pentru a evita flexarea coloanei vertebrale, se poate folosi frânghiuţa lungă, al
cărei capăt se trece pe sub pubisul fetusului (printre membre, dinspre posterior înspre
anterior). Se scoate frânghiuţa în faţa articulaţiei femuro-tibio-rotuliene (grasetului), apoi
se trece peste regiunea lombosacrală dintr-o parte într-alta, revenindu-se prin faţa
grasetului opus şi, din nou, pe sub pubis, de data aceasta, dinspre anterior înspre
posterior. Laţul se va strânge în regiunea coapselor. O altă frânghiuţă se poate trece pe
după ansa formată de prima, în regiunea lombosacrală, capetele acestora răsucindu-se.
Ulterior, se efectuează tracţionarea.

f) Distocii determinate de poziţie

Expulzarea spontană a fetusului nu se poate produce decât atunci când regiunea


dorsală sau cea lombară a acestuia corespunde feţei interne a regiunii sacrale a
organismului matern (poziţiile dorso-sacrală şi lombo-sacrală, poziţii eutocice) (Thibier
M., 1988).

29
În timpul acomodării, în urma rotirii axului longitudinal, corpul fetal poate suferi
devieri de până la 40 - 180º, ceea ce face parturiţia imposibilă (poziţii distocice) (Groza I.
şi Muntean M., 2002).

Diagnostic: prin examen extern şi exploraţie vaginală se observă prezenţa la


nivelul fantei vulvare a regiunii autopodiului, a cărui faţă palmară nu este orientată
ventral, capul fiind orientat într-o latură sau dispus cu regiunea ganaşelor în alte direcţii
decât cea ventrală. În prezentarea posterioară apar între buzele vulvei extremităţile
membrelor pelvine, ale căror feţe plantare sunt orientate în alte direcţii decât ventral
(dorsal, lateral). Examenul prin palpaţie vaginală internă consolidează, completează şi
certifică diagnosticul pozitiv.
Prognostic: favorabil (când nu există complicaţii prin exces de volum sau reţinerii)
(Boitor I., 1983).
Remediere (Runceanu L., 2001):
- fixarea membrelor cu frânghiuţe şi respingerea corpului fetal;
- rotirea corpului fetal prin balotări sau cu bastonul fixat pe membre cu frânghiuţa în
formă de “8”.
Tehnica rotirii cu mâna (balotare) presupune introducerea mâinii operatorului
între corpul fetal (sub spată sau sub fesă, în funcţie de prezentare) şi planşeul
conductului pelvin.
Prin mişcări de “săltare” şi „rotire”, executate de mâna operatorului, combinate cu
tracţiunea membrelor în direcţie ventrală şi laterală, se (re)pune fetusul în poziţie eutocică
(Boitor I., 1985).
Tehnica rotirii prin încrucişarea membrelor se practică în cazul exteriorizării
suficiente a membrelor. În cazul prezentării anterioare, se fixează capul prin aplicarea
căpăstrului obstetrical. Membrele exteriorizate se prind în mână (mâna dreaptă -
membrul drept) şi se execută răsucirea în sens opus poziţiei fetusului, membrele
sprijinindu-se unul pe celălalt. În cazul excesului de volum fetal sau exteriorizării prea
accentuate a fetusului, cu blocarea acestuia la nivelul conductului pelvin, se poate
practica şi respingerea de la nivelul frunţii fetusului.
Tehnica rotirii cu bastonul: se fixează un baston (50 cm/ Ø= 3-4 cm) între
membre, cât mai proximal posibil, prin înfăşurarea “în 8“ a unei frânghiuţe. Concomitent
cu balotările efectuate de operator, un ajutor roteşte bastonul (Boitor I., 1989).

30
Tehnica rotirii cu ajutorul manşetelor şi a respingătorului crăcan: se trece
fiecare membru prin câte o manşetă din pânză rezistentă, cât mai înspre baza
membrelor. În cele două manşete astfel fixate, se introduc braţele (ramurile)
respingătorului crăcan. Frânghiuţele (cu care în prealabil, s-au fixat membrele) se fixează
strâns pe mânerul respingătorului. Rotaţia corpului fetal reuşeşte prin rotaţia
respingătorului crăcan, în combinaţie cu balotările efectuate de operator (Cernescu H.,
1995).

g) Distocii determinate de aşezarea transversală

Se produc din cauza întârzierii deschiderii cervixului, în timpul acomodării fetusului


sau în caz de monstruozităţi.
Diagnostic: prin exploraţie vaginală manuală, când pot fi depistate fie toate cele
patru membre angajate parţial în conductul pelvin (prezentare sterno-abdominală), fie
regiunea costoabdominală (prezentare costo-abdominală) sau regiunea dorsolombară
(prezentare dorso-lombară), care blochează apertura cranială a conductului pelvin
(Muntean M. şi Groza I., 1998).
Prognostic: rezervat pentru mamă, defavorabil pentru fetus (în marea majoritate a
cazurilor) (Runceanu L., 2001).
Remedierea necesită aplicarea versiunii (de preferat cea posterioară), care
transformă aşezarea transversală în aşezare longitudinală, favorabilă expulzării
(extragerii) fetusului (Seiciu F., 1997) (fig. 39 – 2,3).

5.3.4. FETOTOMII APLICATE LA ANIMALE

A. Fetotomii în prezentarea anterioară

1. Fetotomii pe cap

a) Puncţia cutiei craniene se practică în caz de hidrocefalie.


Instrumentar: trocar, embriotom curb de deget sau bisturiu cu lamă ascunsă
(Boitor I., 1984).

31
Tehnică: identificarea, prin palpare, a locului de minimă rezistenţă (fontanelele
parietale) şi puncţionarea cutiei craniene, cu ajutorul unuia din instrumentele menţionate.
Efectuarea corectă a puncţiei este sugerată de evacuarea lichidelor acumulate
intracranian (Runceanu L., 2001).
b) Decapitarea se practică în scopul creării spaţiului necesar respingerii fetusului
sau remedierii unor distocii (Boitor I., 1989).
Instrumentar: frânghiuţe sau lănţişoare, purtător de frânghiuţă, cârlig dublu
articulat, spatule, cuţit, cârlig obstetrical mare, embriotom Thygessen.
Tehnică:
Metoda subcutanată (Boitor I., 1989) (fig. 38 - 1):
- fixarea capului (cu frânghiuţa aplicată pe mandibulă sau cu cârligul dublu articulat);
- incizia pielii capului plecând de la o comisură a buzelor, prin faţa urechilor, până la
comisura de pe partea opusă;
- jupuirea pielii şi incizia musculaturii, până la expunerea articulaţiei atlo-occipitale;
- introducerea cârligului în gaura occipitală, cu tracţiune simultană cu secţionarea
ţesuturilor moi, până la detaşarea completă a capului;
- executarea a patru butoniere în tegumentul rămas, prin care se trece o frânghiuţă,
efectuându-se o sutură în bursă (“pungă de tutun”).
Metoda percutanată (Boitor I., 1989):
- respingerea membrelor anterioare în cavitatea uterină;
- fixarea capului (la fel ca în metoda subcutanată);
- trecerea fierăstrăului (sârmei) embriotomului, cu ajutorul purtătorului de frânghiuţă,
pe după ceafă, urechi, regiunea maxilară;
- fixarea cu mâna a capului fetusului de la baza gâtului;
- secţionarea (efectuată de un ajutor).
În cazul reţinerii capului şi gâtului, tehnica se efectuează integral în cavitatea
uterină, după următorii timpi (Groza I. şi Muntean M., 2002):
- se introduce un capăt al fierăstrăului prin braţul superior al fetotomului (dinspre
posterior înspre anterior) (Rival M., 1992);
- se trece celălalt capăt al sârmei, cu ajutorul purtătorului de frânghiuţă, pe după
gâtul fetusului şi după exteriorizare, se armează şi celălalt braţ al fetotomului;
- se fixează ansa sârmei cât mai aproape de spată;
- se fixează embriotomul la intrarea pieptului şi se începe fierăstruirea.

32
2. Fetotomii pe membrele anterioare
a) Avulsia membrului toracic se practică în reţinerea capului şi gâtului, reţinerea
unuia sau ambelor membre anterioare precum şi în toate cazurile când se impune
crearea de spaţiu pentru extragere.
Metoda subcutanată (Boitor I., 1989) (fig. 38 - 2):
Instrumentar: frânghiuţe sau lanţuri, pompă de bicicletă cu racord la care se
adaptează un ac de seringă, embriotom curb de deget, spatule, cârlige, cuţit (Groza I. şi
Muntean M., 2002).
Tehnică:
- fixarea membrului cu o frânghiuţă şi întinderea acestuia;
- introducerea acului de la racordul pompei subcutanat, la faţa mediană a
metacarpului şi insuflarea de aer subcutanat;
- masajul pielii, cu mobilizarea masei de aer până în regiunea cartilajului
suprascapular;
- trasarea unei incizii, cu embriotomul curb de deget, la faţa mediană a membrului,
din regiunea axilară până la bulet;
- jupuirea pielii de pe membru, cu mâna şi cu ajutorul spatulei, de la bulet, spre
zona axilară, până la scapulă;
- muşchii care leagă membrul de corp se rup în fascicule subţiri, iar plexul axilar se
rupe cu ajutorul unei frânghiuţe sau se secţionează cu embriotomul de deget;
- se dezancorează membrul, cu ajutorul unui cuţit, de la nivelul articulaţiei buletului,
la corp păstrându-se ancorată doar pielea membrului;
- se aplică o frânghiuţă dorsal de articulaţia carpiană. Un ajutor tracţioneză puternic,
concomitent cu respingerea de la nivelul pieptului, efectuată de operator.
Metoda percutanată (fig. 38 - 3):
Instrumentar: frânghiuţe, embriotom de deget şi fetotom Thygessen.
Dacă reţinerea este unilaterală, membrul exteriorizat se fixează şi se întinde cu o
frânghiuţă.
Tehnică:
- se practică o incizie, cu embriotomul de deget, care interesează pielea şi
musculatura şi urmăreşte linia cartilajului suprascapular (Boitor I., 1989);

33
- se trece fierăstrăul embriotomului până în dreptul cartilajului suprascapular,
plasându-se în incizia efectuată;
- capul fetotomului se fixează în regiunea axilară, braţele acestuia fiind paralele cu
faţa mediană a membrului. Apoi se efectuează tăierea pe straturi prin mişcări alternative
ale mânerelor sârmei fierăstrăului.

3. Evisceraţia

Evisceraţia urmăreşte reducerea volumui fetal prin extragerea viscerelor. (Groza I.


şi Muntean M., 2002).
Indicaţii: fetus emfizematos, hidropizie fetală, exces de volum fetal (Boitor I.,
1979).
Tehnica diferă în funcţie de prezentare.
În prezentarea anterioară:
- avulsia membrului toracic (subcutanată sau percutanată);
- dezarticularea cu embriotomul de deget sau după secţionarea cu embriotomul
butonat (costotomul Bruin) a primelor două coaste;
- introducerea mâinii prin breşa creată;
- extragerea viscerelor toracale;
- perforarea diafragmei cu mâna;
- extragerea viscerelor abdominale.
În prezentarea posterioară:
- incizia peretelui abdominal cu embriotomul de deget;
- extragerea viscerelor abdominale;
- perforarea diafragmei cu mâna;
- extragerea viscerelor toracale.
Fetotomia totală se practică cu scopul creării spaţiului necesar extragerii fetusului,
în caz de exces de volum fetal sau/şi de angustie pelvină.
În prezentarea anterioară, ordinea fragmentării fetusului este următoarea: avulsia
membrelor toracice, troncaţia şi înjumătăţirea bazinului (Seiciu F., 1997).

34
4. Detroncaţia (înjumătăţirea corpului fetal)

Indicaţii: exces de volum fetal, cu blocarea trenului anterior sau posterior la nivelul
deschiderii anterioare a bazinului; aşezărea transversală nereponibilă.
Tehnică:
Metoda subcutanată (Boitor I., 1989) (fig. 39 - 4):
- fixarea membrelor anterioare şi a capului cu frânghiuţe;
- extragerea fetusului, prin tracţiune moderată, atât cât este posibil;
- practicarea unei incizii circulare a tegumentului, în dreptul ultimilor coaste;
- jupoirea pielii de la nivelul inciziei efectuate până în regiunea lombară;
- detaşarea jumătăţii anterioare a corpului fetal prin dezarticularea între ultimele
două vertebre lombare şi secţionarea ţesuturilor moi;
- efectuarea de butoni în excesul de piele rămas, prin care se introduce o frânghiuţă
cu care se strânge în bursă (“în pungă de tutun”).
Metoda percutanată (Boitor I., 1979):
- pentru înjumătăţirea bazinului cu fierăstrăul de sârmă, trenul posterior se respinge
în cavitatea uterină, se fixează cu cârligul dublu articulat de coloana vertebrală.
Fierăstrăul fetotomului se trece, cu ajutorul purtătorului de frânghiuţă, printre membrele
anterioare, capătul fetotomului fixându-se pe coloana vertebrală. Secţionarea este făcută
dinspre înainte înspre înapoi. Jumătăţile de bazin, împreună cu membrele aferente, se
extrag cu ajutorul cârligelor.
În distociile prin aşezare transversală şi prezentare sterno-abdominală, fierăstrăul
fetotomului se trece, cu ajutătorul purtătorului de frânghiuţă, peste baza gâtului, fiind
ulterior extras printre membrele anterioare şi introdus în braţul fetotomului. Capătul
fetotomului se fixează pe regiunea superioară a peretelui toracal. Prin această dispunere,
se detaşează, prin secţionare, capul, gâtul şi membrul anterior (Signoret J., 1991).
În prezentarea dorso-lombară, secţiunea se efectuează la jumătatea trunchiului,
capătul fetotomului fixându-se pe coloana vertebrală. Ansa fierăstrăului se trece peste
cutia toracică şi stern (Groza I. şi Muntean M., 2002).

35
B. Fetotomii în prezentarea posterioară

1. Avulsia membrelor posterioare se practică în caz de exces de volum fetal,


reţineri ale membrelor, fetus emfizematos.
Instrumentar: frânghiuţe sau lanţuri, pompă de bicicletă cu racord la care se
adaptează un ac de seringă, embriotom curb de deget, spatule, cârlige, cuţit (Boitor I.,
1989).
Tehnica aplicată poate fi subcutanată (mai puţin folosită din cauza masei
musculare voluminoase şi articulaţiilor puternice) şi percutanată, care realizează nu
numai avulsia membrului ci şi reducerea în volum a bazinului, prin secţionarea unei părţi
din coxal.
Avulsia percutanată (Bono G, 1983) (fig. 37 - 3):
- fixarea membrului cu o frânghiuţă (Groza I. şi Muntean M., 2002);
- incizia pielii şi a muşchilor cu embriotomul de deget, de la unghiul extern al
iliumului membrului care va fi avulsionat până la tuberozitatea ischiatică din partea opusă
(Tainturier B., 2001);
- dispunerea ansei fierăstrăului în spaţiul creat prin incizie, cu fixarea fetotomului în
curbura ischiatică, astfel încât în ansă să fie prinsă şi coada.
Această dispunere permite secţionarea unei părţi din coxal şi sacrum. O altă
dispunere a capătului fetotomului este în regiunea lombară, ansa trecând prin curbura
ischiatică. În acest caz, secţionarea se face dinspre înapoi spre înainte.
În prezentarea jaretelor, dacă acestea sunt angajate, se practică secţionarea corzii
jaretului, în scopul înlăturării flexării articulaţiei chişiţei (Groza I. şi Morar I., 2004).

36
poziţie dorsosacrală
stângă
poziţie dorsoiliacă
prezentare dreaptă
poziţie stângă
anterioară
dorsosuscotiloidiană dreaptă
poziţie dorsopubiană
LONGITUDINALĂ
poziţie lombosacrală
stângă
poziţie lomboiliacă
prezentare dreaptă
poziţie stângă
posterioară
lombosuscotiloidiană dreaptă
poziţie lombopubiană
stângă
prezentare poziţie cefaloiliacă
dreaptă
AŞEZARE
dorsolombară poziţie cefalosacrală
poziţie cefalopubiană
prezentare stângă
poziţie cefaloiliacă
dreaptă
costoabdominală
poziţie cefalosacrală
dreaptă poziţie cefalopubiană
TRANSVERSALĂ stângă
prezentare poziţie cefaloiliacă
dreaptă
costoabdominală stângă
poziţie cefalosacrală
dreaptă
stângă
poziţie cefalopubiană
stângă
prezentare poziţie cefaloiliacă
dreaptă
sternoabdominală poziţie cefalosacrală
poziţie cefalopubiană

Fig. 28 – Instrumentarul utilizat pentru Fig. 29 – Aspectul cervixului dublu


manoperele obstetricale (original) la vacă (original)

37
Fig. 30 – 1. Prezentarea buletului; 2. Remedierea prezentării buletului; 3.
Prezentarea genunchiului; 4. Remedierea prezentării genunchiului cu mâna

38
Fig. 31 – 1. Remedierea prezentării genunchiului cu lănţişorul;
2. Prezentarea spetei; 3. Remedierea prezentării spetei cu mâna;
4. Remedierea prezentării spetei cu lănţişorul

Fig. 32 – 1. Răsucirea capului pe gât, remedierea cu mâna; 2. Reţinerea capului pe spate


(prezentarea ganaşelor); 3. Încrucişarea membrelor după ceafă

39
Fig. 33 – 1. Reţinerea capului pe stânga; 2. Reţinerea capului şi gâtului pe
stânga;
3. Remedierea reţinerii capului cu mâna;
4. Remedierea reţinerii capului cu ajutorul cârligului Kray-Schöttler

40
Fig. 34 – 1. Remedierea reţinerii capului cu lănţişorul; 2. Remedierea reţinerii
capului cu căpăstrul obstetrical; 3. Prezentarea frunţii; 4. Prezentarea cefei

Fig. 35 – 1. Remedierea cu mâna a distociei prin agăţarea onglonului;


2. Remedierea prezentării jaretului cu lănţişorul; 3. prezentarea fesei;
4. Remedierea prezentării fesei cu mâna

41
Fig. 36 – 1. Prezentare posterioară, poziţie lombo-sacrală; 2. Prezentarea jaretului;
3 şi 4. Remedierea prezentării jaretului cu mâna

42
Fig. 37 – 1. Prezentarea fesei, remedierea distociei cu lănţişorul;
2. Remedierea prezentării feselor cu două lănţişoare;
3. Avulsia trenului posterior cu Thigessenul

43
Fig. 38 – 1. Avulsia capului – metoda subcutanată;
2. Avulsia subcutanată a membrului anterior cu embriotomul curb cu deget;
3. Avulsia percutană a membrului anterior cu Thigessenul

44
Fig. 39 – 1. Remedierea poziţiei lombo-iliacă stângă cu lanţul şi bastonul la nivelul
jaretului; 2. Prezentarea sterno-abdominală; 3. Remedierea prezentării sterno-
abdominale; 4. Detroncaţia cu Thigessenul

45