TEMA 1:

EXAMENUL APARATULUI
LOCOMOTOR

1.1. Metodele clinice de examinare

1.2. Metodele paraclinice de examinare
1.3. Probele speciale utilizate pentru precizarea
sediului şchiopăturilor
 Examenul aparatului locomotor se efectuează prin metode
clinice şi paraclinice.
Metodele clinice sunt reprezentate de:
a) inspecţie
b) palpaţie
c) percuţie
d) auscultaţie.
 Puncţia, biopsia, examenul radiologic etc. constituie alte
etape ale unui examen complet care întregesc datele obţinute
la examenul clinic în scopul stabilirii unui diagnostic cert.
Pe lângă aceste metode există altele utilizarea cărora
medicul veterinar practician, stabileşte sediul şchiopăturilor
care au fost catalogate în timp ca metode speciale în
precizarea sediului şchiopăturii.
1.1. METODELE CLINICE DE EXAMINARE
1.1.1 Inspecţia
Inspecţia, presupune examenul animalelor cu ajutorul:
1) văzului
2) auzului
3) mirosului.
Inspecţia de ansamblu se efectuează:
din faţă,
din spate,
lateral
iar la animalele mici şi mijlocii şi de sus
 Inspecţia se face atât în staţiune cât şi în mers, iar atunci
când există incertitudini în stabilirea diagnosticului,
examinarea se face şi în decubit, în timpul ridicării din poziţia
decubitală sau în timpul aşezării în decubit.
 Indiferent de unde se face examinarea animalului este
nevoie ca intensitatea luminoasă naturală sau artificială să fie
minimum 50 000 lucşi. De preferinţă, examinarea să fie făcută
afară, la lumina zilei în padoc sau curtea interioară din faţa
adăpostului dispensarului.
 După o inspecţie de ansamblu urmează! Inspecţia locală.
Ea vizează:
aspectul învelişului cutanat,
prezenţa unor soluţii de continuitate (răni)
existenţa, caracterul şi cantitatea unor exsudate,
aspectele ongloanelor,
mobilitatea articulaţiilor.
Exemple:
• În furbura acută, spondilite, spondiloze, spondiloartroze,
tetanos, se observă tabloul clinic de „animal înţepenit” şi
„deplasare ca pe ace”.

• Ruperea sau secţionarea accidentală a suspensorului

buletului determină animalul să facă sprijin pe bulet.
• De asemenea secţionarea sau dezinsecţia coardei jaretului de
pe calcaneu este însoţită de sprijin pe tot metatarsul.
• Ţinerea membrelor sau membrului în repaus înaintea
liniei de aplomb, este o poziţie anormală în numeroase
situaţii: buletură, osteite falangiene etc. – precum şi
poziţia membrelor, înapoia liniei de aplomb în situaţii
de artrite, periartrite, retracţii tendinoase, tenosinovite
cronice, bursita bicipitală etc.
• Mişcările de lacinaţie ale membrelor sunt prezente în
fisuri, fracturi complete, epifiziolize, contuzii puternice
articulare, artrite grave.
• Semiflexia unui membru bolnav arată o durere vie şi
preocuparea subiectului de a limita sau atenua pe cât posibil
durerea deosebită frecvent întâlnită în panariţiu,
pododermatite, tendinite, artrite, tenosinovite, osteomielite,
fracturi, fisuri.
• Sprijinul în pensă este rezultatul leziunilor congestive şi
supurative ale călcâielor, barelor furcuţei, tendinite ale
flexorilor profund şi superficial al falangelor, tenosinovite,
artrite interfalangiene în timp ce sprijinul pe călcâie
pledează pentru furbura acută, seimele profunde localizate
în fruntea ongloanelor.
• Deschiderea unghiurilor articulare este consecinţa
rupturii muşchilor extensori precum şi a luxaţiei rotulei; iar
coborârea olecranului este caracteristică paralizei radiului.
• La suine se remarcă adducţia anormală dar permanentă
a membrelor posterioare şi „poziţia câinelui” şezând ca
simptom în dezmarexia coxo-femurală, fracturile de col
femural.
• Staţionarea şi deplasarea pe genunchi constituie
atitudinea întâlnită frecvent în rahitism şi poliartrite (la viţei),
pododermatita infecţioasă necrobacilară cu leziuni teno-
sinoviale şi ostearticulare (ovine). Ongloanele crescute în
exces, pododermatite, osteoporoză (porc).

• Atitudinea de „focă” caracterizată prin aspectul inert al

trenului posterior cu deplasarea „în sanie” are ca substrat
lezional numeroasele compresiuni medulare întâlnite în
contuzii grave, hematoame, hernie de disc, fracturi parţiale
sau totale ale corpurilor vertebrale.
1.1.2. Palparea
Palparea presupune atitudinea sau comprimarea repetată a
ţesuturilor cu scopul sesizării modificărilor de temperatură,
formă, consistenţă şi sensibilitate. Ea trebuie efectuată la
nivelul segmentului locomotor afectat fie prin palparea
directă manuală ( mono-bimanuală) fie indirect utilizând
instrumentar adecvat în acest scop, sonde, cleşti de încercat
copita, dinamometre de compresie.
Palparea superficială oferă date preţioase legate de:
sensibilitate,
temperatură locală,
procese inflamatorii acute,
furbură,
existenţa edemelor,
deformările tendinoase sau osoase.
Palpaţia profundă oferă de asemenea date legate de:
 sensibilitate,
 modificări la nivelul muşchilor, articulaţiilor,
 contracţii anormale tonice,
 elemente de stază,
 edemul gazos,
 abcese sau flegmoane.
La nivelul oaselor, palparea superficială sau profundă
depistează:
deformările,
exostozele şi fracturile,
crepitaţia osoasă (dură şi repetată),
crepitaţia sanguină (moale şi irepetabilă).
Palparea tendoanelor se face în lungimea acestora pentru a
aprecia:
 forma,
 volumul,
 direcţia,
 consistenţa,
 poziţia,
 temperatura locală şi sensibilitatea,
 deformările şi retracţiile tendinoase,
 aderenţe şi anchiloze tendinoase atât pe tendonul în
flexie cât şi extensie.
Palparea articulaţiilor se face pentru a surprinde :
 semnele clinice ale inflamaţiei,
 cantitatea şi fluctuaţia lichidului sinovial,
 distensia fundurilor de sac sinoviale palpatorii
transcutant,
 prezenţa edemelor periarticulare,
 prezenţa deformărilor oasteoarticulare.
1.1.3. Percuţia
Această metodă presupune lovirea repetată a ţesuturilor şi
interpretarea sensibilităţii la nivelul acestora.
1.1.4. Ascultaţia
De regulă, se practică ascultaţia directă la nivelul
articulaţiilor pentru depistarea zgomotelor de fractură
caracteristice artritelor uscate şi fazei incipiente a
osteoartrozelor şi pentru depistarea crepitaţiei în fracturile
complete ca rezultat al frecării capetelor osoase fracturate.
 1.2. METODELE PARACLINICE DE EXAMINARE
1.2.1. Examenul radiologic
Prin acest examen medicul veterinar poate confirma sau
infirma datele obţinute prin examenul clinic.
 Astfel taurinele şi cabalinele pot fi examinate radiologic la
nivelul extremităţilor, regiunile autopodiului, coadă,
mandibulă, maxilar.
 La animalele de companie, ovine, caprine, tineretul suin,
radiografia se efectuează cu succes la toate segmentele
corpului.
Aspectele radiologice sunt caracteristice într-o multitudine de
afecţiuni ale:
 falangelor (fracturi parţiale sau totale, osteofite,
osteoperiostite);
 articulaţiilor (artrită, osteoartrită, hemartroză,
hidartroză, necroza cartilajului articular, oaselor lungi,
metacarp, metatars, falanga I osteite,
osteoperiostite, necroze osoase) etc.
De asemenea aspectele radiologice oferă o imagine cu privire
la:
 situaţia spaţiului articular,
 modificările capetelor osoase articulare,
 volumul lichidului sinovial,
 decalcificările osoase, articulare,
 eventuala înlocuire a cartilajului articular, distrus prin
ţesut osos de neoformaţie,
 artrozele şi anchilozele articulare.
1.2.2. Puncţia articulară
Puncţia articulară şi a sinovialelor tendinoase se practică cu
scopul recoltării lichidului articular sau sinoival în vederea
examenului acestuia.
 În funcţie de starea patologică în care se află, lichidul
acesta poate fi:
 incolor,
 transparent,
 gălbui-citric,
 hemoragic,
 purulent etc.,
1.2.3. Biopsia
Este o metodă rar utilizată în diagnosticul histopatologic al
afecţiunilor aparatului locomotor, indicaţiile ei referindu-se în
unele afecţiuni degenerative ale muşchilor şi în cazul tumorilor
musculare, osoase sau a cartilajelor.
1.2.4. Mensuraţia
Este o metodă de apreciere în comparaţie cu segmentul
congener pentru a depista modificările ce au survenit în
perimetrul antebraţului, gambei, metacarpului, metatarsului,
buletului şi zona coronară şi parietală a onglonului.
Folosind o bandă gradată aceasta perimetre sa măsoare în
situaţii de tumefacţii acute şi cronice, în procese neoplazice,
deformări ale ongloanelor.
 În ceia ce priveşte unghiul format dintre peretele onglonului
şi talpă se cunoaşte că el se măsoară cu gonimetrul iar
pentru conturul şi diametrul (longitudinal şi transversal) se
foloseşte podometru.
1.2.5. Anestezia
În general se practică o anestezie locală în segmentul
aparatului locomotor în care există îndoieli asupra sediului
şchiopăturii.
 1.3. PROBE UTILIZATE PENTRU PRECIZAREA SEDIULUI
ŞCHIOPĂTURILOR.
1.3.1. Proba pentru naviculartrită (proba planului
înclinat).
Se foloseşte drept probă
edificatoare în diagnosticul
naviculartritei utilizând în acest scop
planul înclinat. Astfel se poate
utiliza drept plan înclinat o scândură
lungă de 150-180 cm şi lată de 15
cm şi care se ridică la înălţimea de
100 cm sau în lipsa ei se poate folosi
o pană din lemn în grosime de 5 cm
în faţă şi subţiată treptat în spate la
2 cm.
 1.3.2. Proba pentru spavan
Se utilizează ca probă în spavanul incipient şi constă în
ridicarea membrului suspect cu menţinerea articulaţiei
jaretului câteva minute în flexie forţată.
Piciorul se lasă repede jos iar animalul se pune imediat la
trap. Proba se consideră pozitivă când şchiopătura va fi
intensă ca înainte. Trebuie menţionat faptul că această probă
este pozitivă şi în cazul artritei uscate.
1.3.3. Proba pentru osteita metacarpiană incipientă
Proba „flanelei” se utilizează în stabilirea diagnosticului de
osteită metacarpiană incipientă.
Ea constă în aplicarea unei fişe de flanelă în jurul
fluierului. Proba este pozitivă în cazul scăderii intensităţii
şchiopăturii, consecutiv anihilării arcadei postmetacarpiene.
După ridicarea flanelei şi dispariţiei acţiunii compresive,
intensitatea şchiopăturii va creşte din nou.