CONTRIBUTII METODICO STIINTIFICE REFERITOARE LA ISTORIA ROMANIEI

IN ANII REGIMULUI COMMUNIST 1948-1965

1 Contextul institutional al regimului comunistin Romania

INTRODUCERE

S-a scris mult despre comunism, abordându-se un aspect sau altul, dar eforturile de a-1
înţelege au fost uneori împiedicate de natura extrem de politizată a scrierilor şi de numărul mare
de interpretări contradictorii pe care acesta le-a generat. Totuşi, diferitele abordări pot fi reduse la
trei tipuri de expuneri, puternic concurente.

Prima abordare - derivată din scrierile lui Marx - a devenit crezul oficial al tuturor
regimurilor comuniste: într-o ţară după alta, spune povestea, muncitorii eroici si ţăranii, conduşi
de gânditori marxişti vizionari, au doborât burghezia rea şi exploatatoare, angajându-se pe calea
spre „comunism’’. Comunismul însuşi era un paradis terestru în care omenirea nu numai că se
răsfăţa în belşug material, ci şi trăia în cea mai perfectă democraţie, armonioasă, autoreglantă şi
în care nici un individ nu era supus altuia. Era, de asemenea, un sistem raţional, care apăruse ca
un rezultat al legilor dezvoltării istorice. Această abordare, piesa centrală a ideologiei marxist-
leniniste, a rămas înscrisă în dogma tuturor statelor comuniste, până la dispariţia lor bruscă. Nu
mai departe de 1961, liderul sovietic Nikita Hruşciov prezicea că Uniunea Sovietică avea să
ajungă pe tărâmul făgăduit al „comunismului’’ până în 1980.1

După începutul Războiului Rece, puţini oameni din afara blocului comunist sau a
partidelor comuniste au putut fi convinşi de acest scenariu, iar comentatorii occidentali au
preferat în locul lui una dintre celelalte două abordări. Prima, cea mai răspândită printre cei de
centru-stânga, ar putea fi supranumită povestea „modernizării’’, în care comuniştii nu au fost atât
eroi eliberatori, cât modernizatori raţionali, cu concepţii tehnice, acţionând pentru dezvoltarea
ţărilor lor sărace şi înapoiate. Deşi fără îndoială si regretabil violenţi în perioadele de început
(fapt inevitabil, dată fiind rezistenţa cu care s-au confruntat faţă de enormele schimbări
economice şi sociale pe care şi le propuseseră), ei au renunţat
1
W. Taubmann, Khrushchev, The Man and His Era, Londra, 2002, p.511

rapid la represiunea extremă, într-adevăr, denunţarea terorii de către Hruşciov după moartea lui
Stalin a dovedit că reforma comunismului este posibilă. Iar în anii 1960 şi 1970 unii vorbeau
chiar despre „convergenţa’’ treptată dintre Estul comunist de-acum modernizat şi Vestul social-
democrat în jurul unui set comun de valori, bazat pe conceptul de stat al bunăstării si de pieţe
care se autoreglează.

Ultima abordare ar putea fi numită probabil cea a „represiunii’’ şi este foarte răspândită
printre criticii înverşunaţi ai comunismului. Pentru ei, comunismul a fost scenariul întunecat al
unei orori de o violenţă extremă, urmată de o represiune continuă a majorităţii îngenuncheate de
către o minoritate nereprezentativă, în adoptarea ideii de „represiune’’ au existat unele disensiuni
privind natura minorităţii comuniste. Pentru unii, aceasta era formată mai ales din conducători
politici neideologici, care încercau să recreeze o versiune a birocraţiilor conservatoare şi a
tiraniilor, sub deghizarea comunismului „modern’’, înlăturarea si uciderea de către Stalin a
adversarilor săi din partid este considerată, aşadar, nu atât fapta unui ideolog marxist, cât a unui
nou ţar. O variantă a acestei abordări s-a răspândit mai ales în rândurile stângii antistaliniste.

Ea a fost elaborată cel mai în detaliu de Troţki, în celebrul său denunţ al stalinismului,
Revoluţia trădată, si a fost popularizată cu cel mai mare succes în fabula lui Orwell, ,,Ferma
animalelor’’.2 Pentru alţii mai ostili socialismului, însă, comuniştii nu erau reeditări ale tiranilor
puternici din trecut, ci erau cu adevărat mânaţi de ideologia marxist-leninistă. Ei impuneau
popoarelor lor o ordine nenaturală, căutând să îndoctrineze „oameni noi, socialişti’’ şi să
instaureze controlul totalitar. Rezultatul inevitabil al acestei utopii era reprimarea violentă a
oricui refuza să se supună.

Versiunea modernizării nu mai este, pe bună dreptate, la modă, iar azi mulţi subliniază
rolul ideologiei. Unele partide comuniste au încercat cu adevărat să-şi dezvolte ţările şi, uneori,
au căpătat sprijin important. Dar puţine au câştigat majoritatea electorală şi deseori regimurile
comuniste doreau transformarea totală

2
B.Knei-Paz, The Social and Political Througt of Leon Trotsky, Oxford, 1975, pp.380-410
şi controlul societăţilor lor; de asemenea, ele puteau recurge la violenţa extremă pentru a-şi
atinge scopurile. Este clar că mulţi comunişti nu erau tehnocraţii cu

minte limpede din povestea modernizării: arhivele arată că unii trăiau şi respirau ideologia
marxist-leninistă, şi multe dintre cele mai dezastruoase politici se bazau pe angajamentul
ideologic, nu pe calcule pragmatice. Dar, aşa cum vom vedea, ideile lui Marx pot fi folosite
pentru a justifica un mare număr de programe divergente, iar comuniştii au adaptat marxismul la
condiţiile specifice şi la culturile propriilor societăţi. De asemenea, trebuie să înţelegem
contextele specifice în care a apărut comunismul. Războiul, competiţia internaţională acerbă şi
apariţia statelor-naţiune moderne au avut o importanţă specială. Avem nevoie, aşadar, de o
abordare care înţelege atât puterea ideilor utopice, cât şi lumea violentă şi stratificată în care au
trăit comuniştii.

Paradoxal, poate, cea mai folositoare inspiraţie pentru noua perspectivă asupra
comunismului nu o găsim în perioada contemporană, ci în lumea antică, în dramaturgia ateniană
din secolul al V-lea î.Hr. Tragediile greceşti pun în scenă câteva tranziţii fundamentale în
societatea umană - de la ordinea ierarhică a taţilor şi a fiilor la o comunitate egalitară de fraţi; de
la politica aristocratică a războinicilor regali la una mai „democratică’’, în care toţi cetăţenii
bărbaţi iau parte la politică şi luptă ca egali în armatele statelor lor; şi de la o societate
fragmentată în clanuri şi feude la una mai integrată şi guvernată prin lege.3

Elanul prometeic al lui Marx i-a atras pe mulţi critici ai inegalităţii, dar s-a impus în
special printre adversarii regimurilor reacţionare, precum unele anciens regimes, cum era cel
ţarist din Rusia. Această ordine paternalistă cuprindea nu doar inegalităţile economice, ci şi pe
cele politice şi legale, acordând privilegii elitelor aristocratice şi discriminând clasele inferioare.
Era, de asemenea, conservatoare din punct de vedere ideologic şi reticentă faţă de ideile
moderne, în secolul al XlX-lea devenise foarte evident că asemenea societăţi stratificate dăduseră
naştere unor state slabe, divizate, care luptau să-şi menţină statutul într-o lume dominată de
puteri mai unificate. Astfel, pentru unii dintre criticii intelectuali ai ţarului, sinteza prometeică de
libertate, modernitate si egalitate promitea să rezolve toate problemele deodată: avea să aducă
egalitatea la nivelul familiilor, înlăturând subjugarea patriarhală a femeilor şi a celor tineri; avea
să realizeze egalitatea socială în cadrul statului naţional, înlocuind stăpânii si servitorii cu
cetăţeni; şi avea să niveleze ierarhiile internaţionale, pe măsură ce regimurile revitalizate se
dezvoltau suficient încât să-şi

3
S.Goldhill, Reading Greek Tragedy, Cambridge, 1986, pp. 77-78

susţină interesele în străinătate. în acelaşi timp, avea să pună la dispoziţia omenirii ultimele
descoperiri ale ştiinţei şi să întărească naţiunile.

Condiţiile din Rusia, în special represiunea politică, au con tribuit, de asemenea, la

crearea instituţiei care să ducă mai departe proiectul prometeic: partidul conspirativ din
avangardă. Creat cu scopul de a acapara puterea şi de a forma oameni noi socialişti, partidul
încuraja represiunea şi elementele violente ale vechiului prometeism. Dorinţa aproape religioasă
a Partidului Bolşevic de a-şi transforma membrii şi împărţirea maniheistă pe care o făcea în
prieteni şi duşmani, combinate cu condiţiile războiului au dus la o politică foarte diferită de cea
concepută de Karl Marx. Acest proiect şi mijloacele de a-l pune în practică aveau să devină
foarte atrăgătoare în secolul XX, mai ales în lumea colonială şi în cea semicolonială, pentru că
promiteau sfârşitul subjugării umilitoare de către imperialismul european şi totodată
modernizarea unor societăţi agrare, divizate. După cum credeau mulţi comunişti, doar revoluţia îi
putea distruge pe imperialişti şi pe colaboratorii lor locali, care îşi ţineau ţările în înapoiere.

Însă, când comuniştii ajungeau la putere, ambiţiile romantice erau eclipsate rapid de
tehnocraţie şi de fervoarea revoluţionară, deşi chiar şi acestea se dovedeau greu de reconciliat în
practică, iar comuniştii tindeau să insiste asupra uneia sau a alteia. Marxismul modernist era o
ideologie a dezvoltării economice tehnocrate - a experţilor educaţi, a planului centralizat şi a
disciplinei. Ea oferea o viziune atrăgătoare pentru cohortele de tehnicieni şi birocraţi educaţi în
noile institute şi universităţi. Prin contrast, marxismul radical era unul al mobilizării maselor, al
„salturilor înainte’’ rapide spre modernitate, al entuziasmului revoluţionar, al şedinţelor
„democratice’’ de masă şi al egalităţii brutale. Putea fi totodată un marxism de o violenţă extremă
- al luptelor împotriva „duşmanilor’’, fie ei capitalişti, aşa-numiţii „culaci’’ (chiaburi),
intelectuali sau „birocraţi’’ din partid. Marxismul radical a ajuns la apogeu în timpul războiului
sau în perioadele minate de teama de război şi a dus la un socialism în stil militar, asemănător
miliţiilor muncitoreşti din perioada revoluţionară a Rusiei sau partizanilor si gherilelor din lumea
postbelică.4
 Fiecare formă de marxism avea propriile avantaje şi dezavantaje pentru comunişti.
Marxismul radical putea chema la auto-sacrificiu, inspirând realizări eroice de productivitate în
absenţa stimulentelor de piaţă sau băneşti. Marxismul modernist, dimpotrivă, crea stabilitatea
necesară pentru a porni o modernizare economică raţională şi planificată. Ambele abordări au
avut puţină căutare în societăţile pe care au încercat să le transforme şi s-au menţinut cu greu
perioade lungi de timp. Prin urmare, comuniştii au început, în scurt timp, să caute compromisuri
cu păturile mai largi ale societăţii.

Unii au devenit mai pragmatici, încercând să îmbine planificarea centrală cu economia de

piaţă, renegând violenţa şi înclinând spre mai mult liberalism. Acest tip de marxism a devenit
dominant în Europa Occidentală spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi, din anii 1960, a căpătat tot
mai multă influenţă în Europa Centrală şi de Est, sub control sovietic. Alţii au adoptat un so-
cialism romantic, mai uman. Totuşi, alţi marxişti, mai ales în societăţile agrare sărace, au luat-o
pe o altă cale şi au adaptat fără să vrea comunismul la vechile culturi patriarhale din trecut, in
timp ce foloseau diferite forme de naţionalism pentru a mobiliza populaţia.

Această formă de comunism, dezvoltată de Stalin de la jumătatea anilor 1930, a început

să semene în unele aspecte cu statele ierarhice împotriva cărora se ridicaseră odinioară
comuniştii. Acesta a fost sistemul pe care Gorbaciov a încercat să îl reformeze şi pe care până la
urmă l-a distrus.

După jumătatea anului 1945, deoarece guvernul Groza nu a fost recunoscut de Statele
Unite sau de Regatul Unit, Regele Mihai i-a cerut premierului să demisioneze, pentru a se putea
organiza alegeri. Petru Groza a refuzat demisia și regele a intrat în grevă, refuzând să semneze
actele guvernului sau să-i primească pe miniștri.

În toamna anului 1945, partidul comunist a convocat prima Conferință națională, în

cadrul căruia a fost ales Comitetul Central, Biroul Politic și Secretariatul CC, ultimul format din
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-
Dej fiind desemnat secretar general al partidului. Aceeași conferință anunța o creștere
spectaculoasă a numărului de membri de partid, de la aproape o mie la sfârșitul războiului,
la200.000, în doar un an de zile. Procesul de recrutare, de care s-au ocupat Ana Pauker și Miron
Constantinescu a continuat într-un ritm amețitor în următorii ani, PCR atingând un efectiv de
aproape 800.000 de membri la finalul anului 1947. Campaniile masive de recrutări, care eludau
principiile de bază formulate în cadrul Statutului PCR (adoptat în cadrul Conferinței Naționale
din 1945) fost ulterior criticat sever, ca iresponsabil și permițând accesul în partid al unor
persoane necorespunzătoare din punct de vedere moral, afaceriști sau foști legionari, dar și țărani
proaspăt împroprietăriți de reforma agrară.

La 8 noiembrie 1945, de ziua regelui Mihai, mulțimea s-a adunat în Piața Palatului să îl
salute. Comuniștii au trimis provocatori și au fost comise acte de violență, iar asupra
demonstranților s-a deschis focul. Ulterior, poliția a făcut percheziții la casele tinerilor
demonstranți și arestări, iar mulți oameni disperați atunci au fugit în munți și a început să se
organizeze în grupuri de rezistență. În aceeași perioadă, comuniștii și socialiștii au început să
colaboreze în cadrul unui Front Unic Muncitoresc, dar pentru social-democrați nu a însemnat
decât începutul dispariției lor ca partid.

Impasul politic cauzat de „greva regală” nu avea să fie depășit decât odată cu intervenția
Puterilor Aliate. În cadrul unei reuniuni a miniștrilor de externe ale SUA, Marea Britanie și
URSS, desfășurată în decembrie 1945 la Moscova, s-a luat în discuție criza politică din România.
Soluția acceptată de cele trei părți a fost aceea a organizării „în cel mai scurt timp posibil” de
alegeri libere, singura soluție care putea pune capăt provizoratului politic. Comuniștii au întârziat
cât au putut data convocării alegerilor, care aveau să fie organizate la 19 noiembrie 1946, după ce
în prealabil fusese modificată legea electorală, care a acordat drept de vot femeilor pentru prima
dată, și a exclus fasciștii și membrii Gărzii de Fier. În urma alegerilor, Blocul Partidelor
Democrate (alianța politică controlată de către PCR) a câștigat majoritatea mandatelor, dar
rezultatul este contestat până în prezent, existând numeroase suspiciuni de fraudare.

Tratatul de pace de la Paris s-a semnat la 10 februarie 1947, când deja influența Uniunii
Sovietice asupra politicii interne a țărilor din Estul Europei nu mai putea fi limitată. Acesta a
garantat teritoriul României între granițele trasate de Convenția de armistițiu. Apoi, în statele din
Europa Centrală și de Est aflate sub influență sovietică a început procesul de stalinizare: au fost
dizolvate prin decret partidele de opoziție Național Liberal și Național Țărănesc, iar partidul
Social-Democrat a fost înghițit în noul Partid Muncitoresc, în urma fuziunii cu partidul comunist,
un an mai târziu. Anul 1947 a fost și anul în care s-a conturat anemica rezistență în munți, cu
caracter defensiv și fără impact asupra regimului. De asemenea, unele personalități au adoptat
calea exilului în acei ani, cum ar fi Rădescu sau Vișoianu, iar în 1948, Regele Mihai. Unul din
cele mai importante procese a avut loc tot atunci, la 30 octombrie 1947, când au fost judecați și
condamnați Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Penescu, Niculescu-Buzești și alții.

Contextul politic dificil era dublat și de o economie distrusă de război, dominată de o

inflație galopantă și împovărată de plata datoriilor de război către Uniunea Sovietică (conform
tratatului de pace, România trebuia să plătească 300 de milioane de dolari către URSS – cu
dolarul echivalat la valoarea sa din 1938, deci valoarea reală a sumei ar fi fost dublă; să achite
cheltuielile de întreținere a trupelor sovietice aflate pe teritoriul României; să restituie toate
bunurile furate în timpul campaniei de război pe teritoriul URSS). Mai mult, prima reformă
monetară din 1947 care echivala leul cu 150 de dolari a sărăcit populația și mai mult.

Pentru reconstrucția postbelică, Statele Unite au propus Planul Marshall care presupunea
alocarea de fonduri statelor afectate, dar Uniunea Sovietică a criticat demersul, acuzându-l de
amestec în treburile interne ale statelor, iar țările aflate sub influența crescândă a URSS nu au
participat la conferința Planului Marshall, inclusiv România.

În cele din urmă, la sfârșitul anului 1947, regelui i s-a cerut să abdice și să părăsească
țara, pentru a nu împiedica transformările politice și economice pe care comuniștii doreau să le
implementeze. Anul 1948 a fost unul decisiv din punctul de vedere al reformării statului și
transformării acestuia în unul socialist. A debutat cu semnarea Tratatului de prietenie, cooperare
și asistență mutuală cu Rusia sovietică, a continuat cu fuziunea dintre Partidul Comunist și
Partidul Social-Democrat Român, rezultând Partidul Muncitoresc Român, iar Frontul Național
Democratic a fost schimbat în Frontul Popular Democratic, din care făceau parte PMR, Frontul
Plugarilor, Partidul Național Popular, precum și organizațiile de masă Uniunea Maghiarilor,
Confederația Sindicatelor, Uniunea Tineretului Muncitor și Uniunea Femeilor Democrate.

După congresul PMR, a fost aleasă noua Mare Adunare Națională, care a votat și noua
Constituție, la 13 aprilie 1948. Prin aceasta, Marea Adunare Națională a fost consfințită ca
instituție supremă a statului, care emitea legi, declara război și încheia pace. A fost creat un
Prezidiu compus din președinte și trei vice-președinți, un secretar și 14 membri, care era ales o
dată la 4 ani, precum și un Consiliu de Miniștri, organ executiv și administrativ. Ambele
răspundeau în fața MAN. Noua Constituție garanta multe drepturi civile, cu condiția să nu fie
folosite împotriva ordinii constituționale – ceea ce lăsa mult loc de interpretare. De asemenea,
garanta și dreptul la proprietate, dar întreprinderile, băncile sau companiile de asigurări puteau fi
naționalizate, în interesul statului. Prin constituție, România devenea Republică Populară, aflată
în tranziție spre socialism

2.Istoria regimului comunist in Romania

3.Romania in timpul lui Gheorghiu Dej 1947-1965

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965 și la conducerea țării i-a urmat

Nicolae Ceaușescu, în poziția de Secretar General al Partidului Comunist Român. Nicolae
Ceaușescu a continuat politicile de apropriere economică de Occident și îndepărtare aparentă de
URSS. Regimul său poate fi împărțit în două etape: continuarea liberalizării, până în anul 1971,
și rigidizarea și dogmatizarea guvernării, între 1971 și 1989. Prima decadă a însemnat, în afara
politicilor de relaxare, și acapararea puterii în partid, prin discreditarea măsurilor luate de
Gheorghe Gheorghiu-Dej și de apropiații acestuia.

Momentul memorabil al primei decade de conducere a fost anul 1968. Pe fondul

politicilor reformatoare promovate de Dubcek în Cehoslovacia și a emergenței „socialismului cu
față umană” care a dus la o democratizare crescândă a regimului în acest stat, Brejnev, succesorul
lui Hrușciov la conducerea URSS, a hotărât intervenția Armatei Sovietice pentru a opri
reformele. Ceaușescu, care susținea în continuare neintervenționismul în afacerile interne ale
statelor, nu l-a sprijinit pe Brejnev și a condamnat public gestul liderului sovietic, în cadrul unui
miting în care a fost îndelung ovaționat.

Pe plan intern însă, politicile sale au căpătat o tentă naționalist-conservatoare. Decretul

770/1966 de interzicere a avorturilor, exceptând anumite cazuri enumerate de lege, a fost primul
semnal și a lăsat în urma sa numeroase victime, soldându-se cu decesul a aproximativ 10 mii de
femei, până în anul 1989. Tezele din iulie 1971 au clarificat intențiile sale: au oprit procesul de
liberalizare și au produs mobilizarea tuturor cetățenilor spre propagandă național-stalinistă.
 Pe plan extern însă, liberalizarea a continuat și România a devenit membră a mai multor
organizații occidentale: GATT în 1971, Fondul Monetar Internațional în 1972, tratament
preferențial în Piața Comună. Succesele diplomatice s-au succedat și ele: vizita președintelui
SUA, Richard Nixon în România în 1969, primirea Clauzei națiunii celei mai favorizate de la
Statele Unite în 1973, vizitele în Statele Unite și Regatul Unit întreprinse de cuplul Ceaușescu
ș.a.

Chiar dacă erau criticate abuzurile burgheziei, comuniștii au considerat că trebuie să fie
mult mai duri și au umplut țările cucerite de închisori. Cum spațiul carceral era limitat, s-a trecut
la ridicarea de lagăre de exterminare și vastele întinderi pustii permiteau ascunderea crudului
adevăr de ochii mulțimilor ce păreau ocrotite și fericite.

S-a dezvoltat în timp o gândire de tip cekist, casta urmând să controleze orice activitate și
să elimine orice capacitate de interpretare independentă. Nici măcar în fața unor autorități
politice nu mai dădeau socoteală, așa cum se plângea Petru Groza, fost prim-ministru al
României populare. A existat și un document strict secret prin care erau stabilite practicile prin
care niciodată un popor nu trebuia să mai scape din plasa întinsă de cei ce se infiltrau peste tot
pentru a avea putere veșnică.

Directiva N.K.V.D din 2 iunie 1947 a fost o capodoperă din care rezultă modul în care
gândeau organele de represiune și care au fost mereu împotriva popoarelor sovietice. Modelul a
fost exportat prin acest document către toate statele lagărului socialist și a fost aplicat cu o
înverșunare demnă de o cauză mai bună. Au fost stabilite 45 de direcții de acțiune, minunat
formulate prin precizie.

Securitatea, ramura românească a poliției politice sovietice, a fost un sistem represiv care
era format din cei ce considerau că dețin adevărul absolut și sunt niște genii ale lumii noi. Vor
face un sistem economic superior prin eliminarea sabotorilor și vor duce steagul roșu peste tot pe
planetă.

Culmea este că Istoria are legi crude și tocmai securiștii au fost dușmanii poporului și
niște sabotori inculți. Erau cei mai primitivi oameni și acționau după o directivă care nu avea altă
finalitate decât decăderea și prăbușirea sistemului. Tot ce făcea Securitatea era negativ și așa a
rămas, dar puțini au fost cei care au plătit pentru cele două dezastre. N-au plătit nici pentru că au
sabotat regimul comunist și nici pentru crimele săvârșite, recunoscute parțial chiar în timpul lui
Nicolae Ceaușescu.

Documentul din 2 iunie 1947 explică foarte bine generațiilor actuale cum s-a acționat
pentru subminarea lagărului socialist în timp ce erau vânați trădătorii. Securiștii au numit drept
profesori în sistem cadre slab sau mediocru pregătite și au ucis adevăratele valori ale poporului
român. A pierit astfel geniul istoriografiei numit Gheorghe Brătianu. O personalitate cu studii în
România și Franța a fost umilită, torturată și ucisă într-o mucedă celulă din temnița de la Sighet
de către analfabeții călăi.

Au fost promovați cei fără studii precum Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu. Nu este
de mirare că economia României comuniste a rămas în urmă și s-a prăbușit în fața concurenței de
cum au fost Piteștideschise granițele acoperite cu sârmă ghimpată. Este interesant de observat că
unii români mai cred că în comunista eră s-a făcut mult pentru promovarea învățământului de
calitate, dar nu se știe că nu poți realiza o educație modernă cu politruci numiți pe criteriile
serviciilor secrete.

Cum statul comunist era unul birocratic, posturile eliberate prin epurări succesive urmau
să fie ocupate de către persoane neinstruite, provenite din rândurile muncitorilor necalificați. Mai
trebuia să mai existe câte un om capabil prin instituții pentru ca mașinăria statală să funcționeze,
dar se făcea recomandarea ca persoana respectivă să fie sub controlul ofițerilor politici. Dacă nu
dorea să facă jocurile organelor represive, urma să-i fie blocată promovarea și avansau cei
incapabili și în grațiile sistemului.

Mintea cu adevărat diabolică a cekiștilor apare în toată splendoarea prin recomandarea ca

piața internă să nu fie bine aprovizionată și astfel populația să fie mereu la mila autorităților care
poate vor aduce necesarul de hrană în magazinele cu rafturi goale.

Statele lagărului comunist au funcționat prin teroarea serviciilor secrete, dar au rămas
simple muzee în aer liber. Cel mai mare dezastru era în România socialistă, populația având
accesul limitat chiar și la pâinea cea de toate zilele. Totuși, aparatul de propagandă a funcționat
perfect și mulți plâng astăzi după dictatura comunistă, ceaușistă. Spălarea creierului a fost
încercată în închisoarea Pitești prin tortură și nu a dat prea multe rezultate. Lansarea unor lozinci
către masele ce nu gândesc și știu doar să repete fragmente de informație a fost o armă perfectă a
serviciului de propagandă pentru ca românii să creadă orice minciună.

4
D.Priestland, Steagul Roşu.O istorie a comunismului, Bucureşti, 2012, p.
 3. Colectivizarea agriculturii

3.1 Colectivizarea agriculturii

In urma plenarei CC a Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 3-5 martie 1949 s-a
decis adoptarea modelului sovietic de „transformare socialistă a agriculturii“[1]: colectivizarea.
Plenara CC al PMR a trasat așadar direcţiile în care avea să se îndrepte agricultura românească.
Colectivizarea agriculturii a fost una din cele mai violente reforme adoptate și implementate de
către Partidul Comunist Român (PCR).
Pe baza hotărârilor Plenarei au fost înfiinţate 176 de gospodării colective bazate pe
principiul socialist al distribuirii produselor după muncă[2]. În aceste 176 de gospodării colective
au fost înscriși 12.060 de gospodării ţărănești, din care 3.302 erau ţărani mijlocași, 8.297 ţărani
săraci și 497 erau ţărani fără pământ. În total, cei înscriși în gospodăriile colective au adus
34.341.51 hectare de teren[3].
După acapararea puterii, în 1947, comuniștii au introdus o serie de măsuri pentru
transformarea și „modernizarea“ agriculturii. Una din aceste măsuri a fost procesul de
colectivizare început în 1949. Cu toate că obiectivul principal al colectivizării era modernizarea
agriculturii, rezultatul scontat însă a fost unul total diferit. Cei mai afectaţi de colectivizare au
fost chiaburii și ţăranii mijlocași. Astfel, adevăratul obiectiv al colectivizării era distrugerea,
„nimicirea“ principalului dușman al clasei, ţăranimea. Atât Reforma Agrară din 1945 cât și
colectivizarea nu puteau fi contestate datorită legitimităţii atribuite de către guvernarea
comunistă
Prin urmare, obiectivul acestui articol este acela de a descrie procesul românesc de
colectivizare din 1949-1962 și impactul pe care acesta l-a avut asupra comunităţilor tărănești.
Colectivizare românească a fost una deosebit de represivă, ea afectând în mod direct toate
păturile sociale ale societăţii.
Colectivizarea a fost așadar un razboi împotriva poporului român, menit să distrugă
proprietatea privată la sate și să-i transforme pe ţăranii liberi în proletari angajaţi în realizarea
iluzoriei utopii sociale a regimului[4].
Premisele colectivizării și caracterul Reformei Agrare din 1945
În ceea ce privește Reforma Agrară din 1945, au fost adoptate o serie de legi care au
reglementat situaţia agriculturii românești. Astfel, Institutul Naţional al Cooperaţiei era delegat
cu rolul de reprezentant al statului pentru cumpărarea produselor agricole de la producătorii
agricoli, iar cantităţile de produse ce trebuiau livrate erau determinate în raport cu suprafaţa
însămânţată, ţinându-se însă, cont de productivitatea zonei[5]. Tot în acest an, a fost introdus și
sistemul colectărilor. Acesta oferea o soluţie rapidă la nevoile alimentare ale populaţiei urbane și
la exploatarea economică a ţării de către puterea de ocupaţie sovietică[6].
Conform Legii 177 din 7 iunie 1947, acţiunile Reformei Agrare din 1945 nu puteau fi
atacate în instanţă deoarece acestea reprezentau dorinţa expresă a Ministerului Agriculturii,
implicit a Guvernului[7]. În ceea ce privește sistemul de implementare, colectările au fost
implementate cu ajutorul unui cadru legislativ, destul de represiv, care descria în detaliu
obligaţiile producătorilor și stabilea pedepse împotriva proprietarilor care refuzau să predea
cotele specificate[8]. Media pe ţară era de 3 hectare, în Dobrogea și Banat însă media era de 4-5
hectare. Cu alte cuvinte, fiecare ţăran trebuia să dea randament la 3 hectare[9].
Pe baza Hotărârii Comitetului Central al PMR din 18 septembrie 1951, adunările
generale ale gospodăriilor colective îndrumate și ajutate de organele de Partid și de Stat, au trecut
la demascarea și excluderea elementelor chiaburești strecurate în gospodăriile colective[10].
În anul 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunța că gospodăriile colective însumau 96 la sută din
suprafața agricolă a țării. De colectivizare au scăpat doar unele sate din zona de munte.
Colectivizarea agriculturii a început în martie 1949, iar acest proces a fost însoțit de o
represiune deosebit de dură, îndreptată în special împotriva proprietarilor de mari suprafețe de
pământ și a țăranilor bogați. În România, familiile de țărani dețineau, în medie, câte patru hectare
de teren, pământ primit în urma reformei agrare înfăptuite de Regele Ferdinand I în anul 1921. În
anul 1945, după Cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul comunist condus de Petru Groza a
decis să confiște proprietățile mai mari de 50 de hectare, sub masca unei noi reforme agrare.
Astfel, Guvernul a confiscat mai mult de 1.000.000 de hectare, împreună cu mașinile agricole și
animalele celor care au fost denumiți în jargonul comunist ”moșieri”. Însă țăranii care au primit
aceste suprafețe de teren nu au avut prea mult timp să se bucure de ele. În martie 1949,
comuniștii au început colectivizarea agriculturii. Țintele lor erau, de această dată, țăranii cei mai
gospodari, mai muncitori și mai avuți, care au fost stigmatizați cu termenul de chiaburi.
Comuniștii au eșuat în tentativa lor de a-i convinge pe țăranii români să renunțe la
proprietățile lor. În aceste condiții, mulți oameni au fost executați sau arestați, torturați și
internați în spitale de psihiatrie, pentru ca familiile lor să fie silite să renunțe la pământ, preluat
de cooperativele agricole de producție. Mulți oameni au fost deportați, pur și simplu, în Bărăgan,
iar terenurile, casele, animalele și mașinile lor agricole au fost preluate cu forța. Uneori, acțiunea
în forță a comuniștilor a determinat adevărate răscoale, precum cea a moților din Beliș. În astfel
cazuri, liderii răsculaților au fost asasinați în stil mafiot, cu un glonț în ceafă, fără să fi fost
judecați.
În anul 1962, colectivizarea era încheiată, iar agricultura românească era organizată într-
un sistem care s-a dovedit falimentar. De-a lungul anilor, satele românești au fost condamnate la
sărăcie, înapoiere și chiar foamete, ca urmare a colectivizării. Această dramă încă își face simțite
efectele prin pensiile mici pe care le primesc cei care au lucrat pentru gospodăriile colective.
 După căderea regimului comunist, treptat, terenurile agricole au început să fie înapoiate
foștilor proprietari. Însă și acest proces a dat naștere unor abuzuri. La aproape trei decenii de la
căderea comunismului, încă mai există mii de acțiuni în Justiție care vizează restituirea
terenurilor confiscate de comuniști în cursul colectivizării.

3.2.Cadrul constituţional comunist

Gheorghe Gheorghiu Dej descria constituţia din 1948 ca fiind una de „tip sovietic“, însă,
cu toate acestea, spre deosebire de cea sovietică, textul constituţional românesc nu recunoștea în
mod oficial hegemonia acestuia[11]. Constituţia românească din 1948 (aparent) purta o mască
democratică, ea consemna faptul că „întreaga putere de stat emană de la popor și aparţine
poporului“[12].
Poporul își exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal
direct și secret“[13]. Un alt paradox al Constituţiei din 1948 este acela că garanta dreptul la
proprietatea privată, în același timp însă constituţia îi pedepsea pe cei care nu se conformau cu
confiscarea bunurilor. Prin urmare, atât constituţia cât și colectivizarea nu reprezentau decât
replici ale modelului sovietic. Astfel, ţăranii români erau obligaţi să se supună și să îndure
măsurile abuzive impuse de către regimul comunist. De asemenea, un rol important l-a avut și
propaganda.
Cu toate că procesul de colectivizare a fost construit după modelul sovietic, între cele
două existau totuși diferenţe. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, în România nu s-a recurs la
naţionalizarea întregii suprafeţe agricole. De asemenea, dacă URSS-ul avea ca obiectiv principal,
suprimarea, lichidarea „culacilor“(chiaburilor), în România, în primă fază, s-a dorit doar
„îngrădirea“ chiaburilor, urmând să se treacă apoi la desfinţarea completă a exploatării
chiaburești la sate[14].
În 1948, populaţia rurală a României reprezenta mai mult de jumătate din totalul
populaţiei ţării. Prin urmare, colectivizarea nu a afectat doar o simplă minoritate, ci o întreagă
majoritate: poporul român. Procesul de colectivizare s-a bazat pe dialectica principiului
materialist al luptei de clasă. Astfel, în numele luptei de clasă, guvernul comunist a reușit să-și
legitimize și instituţionalizeze acţiunile politice abuzive.
3.4. Implementarea colectivizării după modelul sovietic
Comuniștii au invocat diverse motive pentru adoptarea colectivizării. Unul dintre acestea
era acela că socialismul nu poate fi construit fără transferul mijloacelor de producţie în
proprietatea statului[15]. În România însă, Dej a preferat mai degrabă o transformare graduală a
fermelor colective. În raportul prezentat de Gheorghiu Dej se menţiona construirea unui număr
limitat de ferme colective iar membrii acestora aveau datoria de a aduce tot pamântul pe care îl
deţineau, cu dreptul însă, de a păstra o mică parte pe care o puteau folosi pentru întreţinerea
familiei. Însă, de cele mai multe ori, ţăranii români rămâneau fără niciun bob de grâu.

Potrivit Art. 2 al Statutului Model al GAC (Gospodării Agricole Colective), scopul

gospodăriilor era următorul, „Scopul urmărit de noi este de a crea o gospodărie agricolă
colectivă, astfel ca printr-o muncă organizată în comun și cu mijloace comune de producţie, să
asigurăm victoria asupra chiaburilor, explotatorilor și dușmanilor celor ce muncesc; să
înlătureăm mizeria, întunericul și starea de înapoiere a gospodăriilor mici, individuale, să
obţinem producţie agricolă mare, să combatem condiţiile de muncă“[16]. Așadar, socialismul era
singura cale dreaptă a ţărănimii muncitoare[17].

Potrivit ideologiei marxist-leniniste, „numai o agricultură practicată pe suprafeţe mari de

exploatare, deţinute de stat- singurul investitor capabil să producă și să implementeze tehnologia
agricolă modernă – putea da rezultate menite să susţină procesul de urbanizare și industrializare
socialistă“[18]. Comuniștii considerau că fermele colective erau net superioare celor individuale
deţinute de ţărani.
Pe baza Hotărârii C.C al P.M.R din 1 martie și 18 septembrie 1951, Comitetul Regional
de Partid a luat măsuri pentru excluderea elementelor dușmănoase din gospodăriile agricole
colective[19].
Conform Partidului Comunist, existau cinci categori de ţărani; Prima categorie era cea a
ţăranilor care nu deţineau pământ și care erau nevoiţi să lucreze pentru ţăranii bogaţi[20]. Cea de
a doua categorie era cea a ţăranilor săraci. Ţăranii de clasă medie alcătuiau cea de a treia
categorie; A patra categorie era cea a „chiaburilor“ sau a ţăranilor bogaţi care își permiteau să
angajeze forţă de muncă[21]. Iar ultima categorie era cea a foștilor proprietari de pământ ale
căror proprietăţi au fost date ţăranilor în urma Reformei din 1945 [22]. Însa, adevăratul dușman
al poporului erau chiaburii. „În primăvara anului 1950, acţiunea chiaburimii a devenit mai
intensă, mai organizată, ajungând până la crime, scopul ei fiind acela de a submina“[23].
Cu toate acestea, între clasele ţăranești a existat un sentiment de întrajutorare și solidaritate,
ţăranii săraci fiind alături de cei bogaţi.

3.4.Principalele etape ale colectivizării

Colectivizarea a cunoscut trei mari etape, și anume; Prima etapă este cea a implementării din
1949-1953. A doua etapă debutează odată cu moartea lui Stalin din 1953. Un rol important
pentru acestă etapă l-a avut și Revoluţia din Ungaria din 1956.
Ultima etapă a colectivizării se desfășoară între 1957-1962.
Primele efecte ale colectivizării au fost strămutarea proprietarilor în alte localităţi decât
cele de domiciliu și confiscarea, expropierea proprietăţilor mai mari de 50 de hectare[24]. Unul
din motivele pentru exproprieri era acela că ţăranii erau consideraţi a fi „moșieri“, însă, în
realitate era vorba doar de ferme mecanizate și modernizate[25].

O altă etapă importantă a colectivizării a fost impunerea cotelor. Cotele reprezentau un

anumit procentaj de cereale pe care ţăranii erau obligaţi să îl asigure statului comunist. De cele
mai multe ori, după predarea cotelor, ţăranii nu mai rămâneau cu absolut nimic. Drept
consecinţă, sistemul cotelor a dus la sărăcirea ţăranilor români. Produsele colectate erau trimise
pentru aprovizionarea muncitorilor de la orașe, a armatei dar și exportul, pentru importul de
mașini[26].
Primele sate alese de către comuniști pentru faza incipientă a colectivizării au fost cele
care au avut de suferit din cauza războiului și din cauza secetei din 1946. Astfel, era necesar
adoptarea unor reforme care să îmbunătăţească economia ţării. Unul din motivele pentru acest
lucru era acela că ţăranii din aceste zone puteau fi mai ușor de influenţat datorită nenorocirilor
prin care trecuseră. Pe lângă acestea, alte sate colectivizate au fost cele în care existau mișcări
anticomuniste foarte puternice, de exemplu, Maramureș sau Dobrogea[27]. Aici, comuniștii
utilizau colectivizarea ca pe o formă de „pedepsire“, de represiune.
Deoarece colectările nu mergeau conform planului stabilit, liderii partidului au decis că,
cotele trebuie ridicate fie de bună voie, fie cu forţa. Un exemplu concludent în acest sens este cel
din comuna Făgeţel, raionul Vedea, regiunea Argeș, unde tovărășii: împuternicitul raional pentru
colectări, Mușelete și Gheorghe Golea, înlocuitorul acestuia au hotărat să ia cu forţă cotele de
porumb[28]. Prin urmare, aceștia au format o așa zisă „echipă de lămurire“, cunoscută însă ca
‘’echipa fulger“[29]. Echipa era formată din 15 persoane, avându-l în frunte pe Gheorghe Golea,
Copac, colectorul comunei- Florea Niculescu, președintele Sfatului Popular- Florea Stelea, dar și
mai mulţi deputaţi și deputate[30].
Prima casă percheziţionată de „echipa fulger“ a fost cea a „chiaburului“ Octav Iliescu
(chiabur cu 25 de hectare și batoză de treier). După ce Gheorghe Golea l-a intimidat pe Iliescu,
înjurându-l și denumindu-l „talhar“, fără nicio autorizaţie specială și în lipsa organelor de miliţie,
„echipa fulger“ a procedat la cercetarea întregii gospodării: magazie, pat, poduri, grajd, inclusiv
într-o ladiţă în care se aflau rufele copiilor[31]. Echipa a confiscat absolut tot ce a gasit și a
încărcat totul într-o căruţă de a lui Iliescu[32].

A doua casă percheziţionată a fost cea a „chiaburului“ Constantin Iliescu. Cu toate că

acesta nu se afla casa în momentul percheziţiei, Gheorghe Golea va sparge ușa magaziei și
împreună cu Capac, Florea Stelea, ajutat de către colectorul Florea Niculescu și deputaţii Florea
Dragut și Niculescu încep să scoată porumbul din magazie și să-l încarce în căruţele aflate pe
uliţă[33].
Constantin Iliescu avea împusă o cotă de 1185 kg de porumb, iar până în momentul percheziţiei
„echipei fulger“, predase de voie bună 600 kg[34].
Potrivit colectorului Florea Niculescu, percheziţiile și colectările s-au făcut astfel; „Am
luat absolut tot până la ultimul bob și nu au voit să lase nici măcar sămânţa necesară pentru
viitoarele însămânţări[35]. De asemenea, potrivit declaraţiei deputatului Gheorghe Drăguţ,
„Percheziţiile se făceau cercetând fiecare colţ al casei, inclusiv saltelele, toate încăperile, în sobe
și chiar în așternuturi, fiindcă știam că se obișnuiește să se ascundă chiar și în aceste locuri“[36].
În timpul percheziţiilor au avut loc și alte abuzuri. De exemplu, în timpul percheziţiilor se luau
după „echipa fulger“ femei și copii care întrau în casele ţăranilor luând din fructe și
afumături[37]. În timpul celor 4 zile de percheziţii, au fost colectate 5000 de kg de cereale[38].
Un alt exemplu al abuzurilor făcute de „echipa fulger“ este cazul lui Stan Călinescu.
Acesta deţinea 10 hectare de pământ, o vacă, 2 junci și 4 oi. Lui Stan Călinescu i s-au confiscat
29 kg de fasole[39]. În urma colectărilor acesta nu a rămas cu nimic. Stan Călinescu l-a rugat pe
Copac să-i restituie cel puţin o parte din recoltă deoarece nu mai avea nimic în casă de
mâncare[40]. Lui Stan Călinescu, Copac nu-i va înapoia niciun bob de fasole; Mai târziu însă, lui
Călinescu i se va restitui 19 kg de fasole, de către magazionerul comunei[41].
Spre deosebire de ţărani, deputaţii comunali se bucurau de un regim preferenţial, aceștia
avand impuse cote minime. De exemplu, deputatul Drăguţ avea o cotă impusă de 47 de kg din
care predase doar 34 de kg[42]. Draguţ fiind unul din liderii care participaseră activ la colectările
abuzive din comună. Colectările și percheziţiile s-au făcut fără să respecte prevederile legii.
Ţăranii care au refuzat să predea cotele impuse au fost cercetaţi, arestaţi și condamnaţi[43].Odată
cu moartea lui Stalin din 1953, accentul se va muta dinspre colectivizare spre gospodăriile
colective deja create. În toată acestă periodă procesul de colectivizare stagnase iar disensiunile
erau tot mai puternice. Până în 1955, Gheorghiu Dej era deja liderul absolut al partidului iar
„dușmanii“ acestuia, Pauker, Lucreţiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș[44] au fost înlăturaţi de la
conducerea Partidului Comunist.
Planurile de continuare a colectivizării au fost reluate 3 ani mai tarziu. În 1957,
comuniștii au reluat colectivizarea într-un mod foarte violent. Cei care îndrăzneau să se
împotrivească regimului și să nu predea cotele erau aspru pedepsiţi. Mai exact, opunerea
rezistenţei se putea pedepsi cu 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea tuturor bunurilor. Potrivit
unui Referat din 2 decembrie 1951, 1009 de persoane se aflau în curs de cercetare, în stare de
libertate, 2821 de persoane se aflau în curs de judecată, 117 de persoane erau arestate, 145 de
persoane erau condamnate la amenzi, iar 203 de personae au fost condamnate la pedepse
privative de libertate[45].
De asemenea, potrivit Raportului Tismăneanu, în noaptea de 2/3 1949 au fost deportate
17.000 de familii. Deportarea s-a dovedit a fi o măsură ilegală deoarece decretul 83/1949 nu
prevedea dislocarea și fixarea domiciliului obligatoriu[46]. Pentru a avea însă un temei legal,
decretul va fi modificat. În perioada 1947-1951, numai puţin de 40.000 de ţărani „bogaţi“ au fost
deportaţi în Bărăgan și așezaţi în „comune speciale“. Abia în 1956, aceștia au reușit să se
întoarcă la locuinţele părăsite, găsindu-și însă, locuinţele confiscate[47].
 În 1957, colectivizarea va fi reluată cu un proiect pilot în zona Galaţi, rezultatele
proiectului fiind considerate încurajatoare de către conducerea partidului comunist[48]. Banatul,
Dobrogea, Maramureșul și Câmpia Bărăganului erau considerate regiuni prioritare pentru
colectivizare deoarece aceste zone prezentau un grad ridicat de rezistenţă. La polul opus,
Suceava a fost ultima zonă colectivizată. Ca reacţie la sistemul cotelor impus de către guvern, în
1949 vor avea loc o serie de răscoale ţăranești.
Conform raportului Tismăneanu, răscoalele au avut loc în următoarele judeţe: Botoșani,
Radauţi, Suceava, Bihor, Arad, Sălaj, Brașov, Târnava Mare, Făgăraș, Turda și Mureș.
Răscoalele au fost reprimate de către autorităţile comuniste prin violenţă.
În ceea ce privesc arestările în rândul ţăranilor, în perioada 1951-1952, au fost arestaţi
34.738 de ţărani, printre care: 22.088 erau ţărani chiaburi, 7.226 erau ţărani cu gospodărie
mijlocie, iar 5.504 erau ţărani cu gospodărie mică[49].
Sfârsitul anilor 50 au fost caracterizaţi de opresiunea și represiunea violentă faţă de
ţărani. Astfel, în 1959 numeroși ţărani se aflau în sistemul concentraţionar. Spre exemplu: erau
5.341 de ţărani „contrarevoluţionari“, 3.686 dintre aceștia fiind condamnaţi, iar 1.655 în
prevenţie[50].

Procesul de colectivizare s-a încheiat în mod oficial în 1962. Astfel, potrivit lui Gheorghe
Gheorghiu Dej, formele socialiste de proprietate deţineau 96% din terenul arabil al ţării și 93,4%
din suprafaţa agricolă[51]. Este de asemenea, foarte important de subliniat că Gheorghiu Dej
reușise să supravieţuiască valului de destalinizare lansat de către Nikita Hrușciov.
Colectivizarea nu a fost așadar decât un mod represiv și abuziv de accelerare a
sovietizării și de desfiinţare a proprietăţii private. Mai mult de atât, putem afirma că politicile
represive ale regimului comunist românesc au fost îndreptate direct împotriva poporului român.
Prin urmare, colectivizarea agriculturii nu a fost decât o emulaţie a Uniunii Sovietice prin care s-
a dorit distrugerea micii proprietăţi private și „nimicirea“ principalului dușman de clasă.
Colectivizarea era o găselniţă sovietică a anilor '20, după o serie de politici agricole care
au nemulţumit conducerea partidului comunist din Rusia. Mai ales prin faptul că nu au reuşit să
înăbuşe pătura culacilor, adică ţăranii cu mult pământ, prosperi. În anul 1929, Comitetul Central
a început un nou proces de colectivizare, unul criminal, cu numeroase victime. Conform unor
statistici, 6 milioane de ţărani înstăriţi, dar şi familiile lor au murit în urma colectivizării forţate
începute în 1929. Practic, o bună parte au fost deportaţi şi lăsaţi fără avere. Concepţiile
sovieticilor despre proprietatea privată şi mai ales despre ţăranul înstărit, de fapt cei mai
gospodari din sat, erau clare. ”Ţăranul e şi azi un mic capitalist, în felul lui, ţăranul individual
mic burghez”, considera Ana Pauker în 1951.
Totodată, principiile marxist-leniniste erau de acord că „mica proprietate generează
capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”. În aceste condiţii, era clar că,
odată cu apariţia comuniştilor la putere în 1945, soarta proprietăţii individuale a ţărănimii era
pecetluită. Şi asta în condiţiile în care statisticile vremii arătau că peste 70% din populaţia ţării se
ocupa cu agricultura. Se pregătea propriu-zis dezmoştenirea majorităţii poporului român. În anul
1945, în România erau în jur de 12 milioane de ţărani. Dintre aceştia, o pătură bogată care
începea să practice o agricultură din ce în ce mai competitivă şi mai tehnologizată. Aceştia urmau
să devină duşmani ai statului comunist român după model sovietic. Eroii muncii aveau să devină
ţăranii săraci, fiindu-le, de altfel, alimentată ura pentru pătura mai înstărită.

Ţăranii, păcăliţi şi mituiţi electoral

Procesul de colectivizare nu a fost brusc, ci premeditat şi executat lent, dar precis. În
primul rând comuniştii, prin guvernul condus de Petru Groza, s-a arătat favorabil ţărănimii,
erijându-se în special în prietenii plugarilor săraci. Tocmai de aceea a fost dată la 23 martie 1945
reforma agrară. Scopul ascuns al acestei reforme prin care erau împroprietărite nu mai puţin de
796.129 de familii cu 1.057.674 hectare de pământ a fost unul cât de poate de clar. Prin
împroprietărire se urmărea dezintegrarea marii proprităţii individuale în domeniul agriculturii şi
câştigarea popularităţii pentru alegeri. Practic comuniştii ştiau punctul nevralgic al ţărănimii,
dorinţa de pământ, şi au reuşit să-l exploateze la maximum.
"Vreţi să vă păstraţi pământul cu care aţi fost împroprietăriţi? Votaţi Soarele, semnul
Blocului Partidelor Democratice (n.r. - manevrat de comunişti)", se preciza în sloganurile
electorale ale vremii. S-au erijat în salvatorii ţăranilor şi cei care le dau ceea ce-şi doresc cel mai
mult: pământ. Totodată, au fost reglementate o serie de reguli şi a fost înfiinţate tot felul de
comitete care să se ocupe de probleme agricole şi de aprovizionarea oraşelor cu produse din
mediul sătesc. Era, de fapt, o pregătire subtilă a ceea ce va urma. În paralel, în lumea satului s-a
încercat prin propagandă discreditarea celor care aveau pământ mult, numiţi „chiaburi“, şi
promovarea cel puţin aparentă a celor mai săraci.
A urmat apoi cea de-a doua etapă, şi anume punerea în dificultate a ţăranilor cu o serie de
tertipuri. Aşa a fost inaugurat sistemul cotelor. Adică, ţăranii erau obligaţi să dea statului o parte
din producţie, justificată de comunişti pentru efortul de refacere a economiei după război. Cotele
variau de la ţăran la ţăran, cei mai „jumuliţi“ fiind, bineînţeles, ţăranii mai înstăriţi. Unii nu mai
aveau nici măcar grâu de sămânţă. Şi aici acţiunea era bine gândită, recoltele slabe justificând
trecerea agriculturii în sarcina statului. În perioada cotelor forţate, agricultura ţărănească a fost
ruinată. În tot acest timp, agenţii electorali comunişti umblau din sat în sat şi încercau să-i
convingă pe ţărani să treacă la colectiv. Cu toate acestea, mulţi au reuşit să reziste şi a avut loc o
situaţie asemănătoare ca în Rusia sovietică. Adică, propaganda comunistă s-a dovedit
neconvigătoare pentru majoritatea ţărănimii, aşa că s-a trecut la ultima etapă, cea mai dură.
4.1 Rezistenta anticomunista
Rezistența anticomunistă românească a fost o mișcare populară de luptă împotriva
dictaturii comuniste şi a regimului de ocupaţie sovietic, activă începând cu anul 1944 și a durat
timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați rezistând efectiv până la mijlocul anilor
’70 .
În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență
împotriva regimului comunist.
Respectul datorat adevărului istoric impune nevoia afirmării cu limpezime a faptului că
această mişcare de rezistenţă antisovietică şi împotriva guvernării României de către un regim
politic de sorginte sovietică, a fost o creaţie apărută pe fondul sentimentelor anti-sovietice şi anti-
iudeo-bolşevice din România, sprijinită de Germania.
Când în martie 1944, Armata Roșie a invadat Bucovina de Nord, care la acel moment era
o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich, primul act de rezistență oficial
a fost organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei
Române, creat și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic și a NKVD-ului:
Batalionul Fix Regional din Bucovina.
Sute de români bucovineni au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor în păduri şi
au înființat primele gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane, uneori
încadrate și susținute de ofiţeri din comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de
români.
Deşi unii dintre partizani aveau o pregătire militara anterioara, ei au fost instruiţi
suplimentar în şcoli special înfiinţate la Sadova şi Fundu Moldovei, de instructori români şi
germani.
Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de
combatanți, repartizați în 3 companii.
La data instaurării regimului comunist din România, majoritatea opiniei publice asimila
comunismul cu partea cea mai urâtă a activităţii evreimii.
Ulterior, după înfrângerea Germaniei în război, această mişcare de rezistenţă a fost
recuperată/acaparată de serviciile secrete britanice şi ale S.U.A.
Românii au fost doar majoritatea celor care s-au sacrificat, pe ei şi familiile lor, în lupta
pentru o cauză pierdută din start, în condiţiile în care sferele de influenţă erau trasate cu
fermitate, pe termen lung şi asupra acestora, în cadrul colaborării între S.U.A., U.R.S.S. și Marea
Britanie, nu mai existau dubii.
Păstrarea secretului conspiraţiei sferelor de influenţă convenite de învingătorii în război
în dauna popoarelor şi a democraţiei şi în folosul exercitării dominaţiei supraputerilor mondiale,
a făcut ca cetăţenii unor popoare să creadă în posibilitatea de a-şi decide singuri soarta, să creadă
în posibilitatea de a influența prin luptă și prin sacrificii evoluțiile politice, să creadă în
posibilitatea de a scăpa de sub stăpânirea străină, ceea ce nu era şi nu este nici astăzi decât la
îndemâna popoarelor foarte puternice şi conduse de conducători demni, dispuşi la sacrificii.
Este foarte greu pentru cercetător să formuleze încadrarea politică, morală şi juridică a
membrilor rezistenţei anti-sovietice din România. Cercetătorul neutru găseşte mişcarea de
rezistenţă anti-sovietică şi obiectivă şi subiectivă, o găseşte şi eroică, din unele puncte de vedere
şi anarhică, din alte puncte de vedere.
 De asemenea, o găseşte folositoare, în primul rând pentru menţinerea trează a conştiinţei
nevoii de libertate naţională, dar şi având urmări dăunătoare, prin nevoia comuniştilor, din
punctul lor de vedere, de a înăspri represiunea împotriva unui mare număr de cetăţeni.
O sumă mare de contradicţii sunt de întâlnit pe parcursul cercetării acestui fenomen care
a caracterizat perioada ocupaţiei militare sovietice a României. De altfel, în anul 1958, când
liderii regimului de la Bucureşti au reuşit performanţa politico-diplomatică de a determina
retragerea armatei sovietice de ocupaţie din România, mişcarea de rezistenţă în această ţară nu
mai funcţiona.
Un număr foarte mic de fugari sau de complici ai lor erau încă ascunşi, ultimii supravieţuitori
fiind capturaţi în anul 1962. Alături de aceştia, mai erau în libertate şi unii membri ai mişcării de
rezistenţă care au colaborat cu organele de Securitate.
Din punct de vedere juridic, acţiunea armată a grupurilor de partizani din munţi nu era
acceptată în nici o ţară, iar regimul politic de la Bucureşti era recunoscut de întreaga lume. Din
alt punct de vedere, membrii mişcării de rezistenţă anti-sovietică şi anti-comunistă din România
au fost nişte martiri, sacrificaţi cu bună ştiinţă de către susţinătorii lor din Occident, pe altarul
efortului de 45 de ani de subminare a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est.
În primăvara anului 1944, odată cu apropierea Armatei Roşii de graniţele României, au luat fiinţă
primele grupări de partizani antisovietici.
Ele au fost organizate şi coordonate de comandamentul româno-german de la
Câmpulung-Moldovenesc şi au acţionat în subordinea acestuia.
Grupul de partizani era instruit în clădirea şcolii din localitatea Sadova. Grupul a purtat numele
de Macoveiciuc, după numele partizanului Vladimir Macoveiciuc, autor al unor fapte de vitejie
în lupta anti-sovietică de partizani din Munţii Bucovinei.
Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune a grupului Macoveiciuc s-a desfăşurat în iunie 1944,
în Poiana Haciungului, când partizanii au lichidat un număr de nouă ofiţeri sovietici de stat major
şi cele două plutoane de militari care-i păzeau.
Cu acel prilej, au fost capturate documente foarte importante. Şase dintre partizani au fost
decoraţi de autorităţile germane cu „Crucea de Fier”. Autorităţile române i-au decorat cu
„Virtutea militară” şi cu alte decoraţii şi medalii.
În toamna anului 1944, partizanii acestui grup au trebuit să se ascundă în munţi datorită
pericolului de a fi capturaţi de trupele sovietice. Grupul a acţionat până în iulie 1946, când
Macoveiciuc a fost trădat, i s-a făcut o ambuscadă, a fost rănit la picior şi neputându-se salva
prin fugă, s-a sinucis prin împuşcare.
Unii dintre membri grupului au fost prinşi de sovietici şi au fost deportaţi în Siberia, alţii au fost
condamnaţi la pedepse grele în România[1].
Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au avut loc încercări de contracarare a
urmărilor acestui eveniment. Ele au fost catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul
numeroşilor legionari refugiaţi în Germania, încă din zilele rebeliunii legionare din 21-23
ianuarie 1941 şi imediat după aceea.
Încercarea germană de a crea un guvern pro-german în România a eşuat pentru că armata română
a rămas în majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său, generalul
Constantin Sănătescu.
În atari condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul Etnic German,
Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi în urma armatei, după actul de la
23 august sau aflaţi în prizonierat în Germania. Aceştia urmau a fi constituiţi în grupuri de
sabotaje în spatele frontului[2].
La data loviturii de stat de la 23 august 1944, erau identificaţi un număr de 32.000 de legionari,
dintre care 1.926 erau dispăruţi. Dintre aceştia, 858 erau fugiţi în străinătate, iar 1.068 erau
ascunşi în România. 680 de legionari se aflau în închisori[3].
În august şi septembrie 1944, Heinrich Himmler a ordonat intensificarea pregătirilor
pentru lupta clandestină. Era ultimul potenţial al germanilor pe care încercau să-l valorifice
pentru a contracara trădarea regelui României, care îşi salva pielea în faţa temutei Rusii.
Încercarea germană a eşuat, dar ea a produs efecte interne în România, constituindu-se în
germenii mişcării de rezistenţă împotriva sovieticilor şi a iudeo-bolşevicilor ieşiţi din închisori,
sau trimişi de la Moscova să preia puterea la Bucureşti.
În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri germane.
În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de organizare a sabotajelor
şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful Grupului Etnic German din România,
Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a din S.D., Walther Friedrich Schellenberg, să
organizeze în România un război de partizani.
În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe de paraşutişti, care
au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat
pe generalul de corp de armată Arthur Phleps, la origine sas din Ardeal, care a îndeplinit funcţia
de şef superior S.S. şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui Hitler, să
organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din etnici germani şi din legionari.
Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda
Mare, mobilizând legionari din Banatul Sârbesc, din România şi de la Viena. Acţiunile acestor
grupe de partizani erau îndreptate în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în
Transilvania împotriva armatelor ungare şi germane.
Hitler spera ca în spatele armatelor sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani
care să destabilizeze armata sovietică.
Sprijinul popular românesc faţă de aceşti partizani a fost limitat. Era greu să-i convingi pe
români să susţină nişte partizani care luptau de partea armatei ungare, când idealul naţional
românesc era recuperarea părţii din Ardeal pierdută de România prin Dictatul de la Viena.
 Avându-i pe unguri alături, germanii sperau în zadar să obţină şi sprijinul românilor, la
nivel de mase largi. În 18 septembrie 1944, generalul Phleps a fost capturat de sovietici, iar în 21
septembrie 1944 a fost executat[4].
Luptătorii din grupele sale de partizani s-au împrăştiat şi s-au ascuns care pe unde au putut, unii
constituind nuclee de rezistenţă, iar alţii devenind elemente care se vor ralia mişcării de partizani
anti-comunişti, care a supravieţuit până în 1962[5].
Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul
Blocului Estic, însă abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile acestei
mișcări au fost aduse la cunoștința publicului.
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate care se auto-
denumeau uneori „haiduci”, s-au refugiat în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din
fața autorităților.
Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un
alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat abia în 1976.
Înainte de căderea regimului ceauşist, românii cunoșteau existența „bandelor armate”, numai via
propaganda comunistă, care le evoca acţiunile în mod regulat deformate, puterea arătându-i pe
luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste
externe.
5.1.PREZENTAREA CELOR MAI IMPORTANTE GRUPURI DE REZISTENTA ARMATA
DIN ROMANIA
Toate zonele geografice ale tarii au cunoscut asemenea grupuri de partizani anticomunişti
BUCOVINA
Grupul Vladimir Macoveiciuc- La sfarsitul anului 1944, Vladimir Macoveiciuc ia
legatura cu organizatia „Miscarea Nationala de Rezistenta” din Bucuresti. MNR incredinteaza
misiunea organizarii rezistentei in Bucovina. Ii pune la dispozitie bani si documente din care
rezulta ca are gradul de locotenent si misiunea de a strange minele si armamentul ramas in urma
razboiului. Macoveiciuc revine in Bucovina si organizeaza un grup de rezistenta, care a existat
pana in iulie 1946, cand Macoveiciuc este impuscat
Grupul Constantin Cenusa- Conducatorul grupului era in toamna anului 1944 cautat de
N.K.V.D. pentru activitatea din miscarea de partizani din perioada mai – august 1944. Stă ascuns
din octombrie 1944 pana in august 1948, când revine in Putna, dar este arestat de jandarmi si
predat Securitatii din Radauti. Evadeaza si se retrage in paduri, asociindu-se mai intai cu Vasile
Motrescu, apoi cu Cosma Patrauceanu. Este condamnat in contumacie, in 1946 si 1950. Inselat
de promisiunile Securitatii, se preda la 29 august 1951 si este condamnat la munca silnica pe
viata.
 Grupul Dragos Flocea- Este alcatuit din 5 membri si a actionat in perioada 1948-1950.
Zona de actiune este in jurul comunei Stulpicani (judetul Campulung) si in regiunile limitrofe cu
judetul Baia
Grupul Harsmei Silvestru- Este alcatuit din 8-12 membri, care actioneaza in regiunea
Brodina -Ulma – Nisipitu – Argel in perioada 1949-1951
Grupul Vasile Camaruta- Actioneaza in regiunea comunelor Liteni, Valea Glodului, Plesesti si
Bunesti (judetul Baia)
Grupul Gavril Vatamaniuc- Seful grupului este fratele lui Ion Vatamaniuc, conducatorul
grupului antisovietic „C” din vara anului 1944. Grupul lui Gavril Vatamaniuc a actionat in
perioada 1949-1957 avand cea mai indelungata existenta dintre grupurile de rezistenta
bucovinene
Grupul Sandu Grigore- A avut o existenta scurta, intre ianuarie si decembrie 1949. Sandu
Grigore avusese legaturi cu organizatia „Sumanele Negre”, iar dupa lichidarea acesteia a
continuat sa ramana la adapostul codrului, impreuna cu Dumitru Craciun si Jenica
Arnautu
Grupul „Garzile lui Decebal”- Este infiintat in zona Dornelor in februarie 1949, si
coopteaza si grupul Sandu Grigore. Zona de actiune se extinde pe raza judetelor Botosani,
Radauti, Suceava, Campulung, Neamt, Baia. Conducatorul grupului, doctorul Gheorghe
Vasilache, a gandit organizarea acesteia ierarhic: membrii dintr-o comuna formau o centurie, cei
dintr-o plasa o cohorta, iar cei din judet o legiune, totalitatea acestor unitati formand „Garzile lui
Decebal”, condus de „marele comandant” (doctorul Vasilache). Organizatia a ajuns la un numar
de 70 de membrii. S-a descoperit ca erau sustinuti chiar de trei ofiteri din cadrul Centrului de
Instructie al Securitatii Falticeni (slt. Eftimie Petrescu, slt. Emilian Sandulescu si slt. Vasile
Rosu)
Grupul Andrei Ghivnici- Este alcatuit din 5 – 6 membri, care actioneaza in regiunea Sucevita –
Marginea (judetul Radauti) in perioada 1948-1950. Mai apare si sub numele de grupul „K”

MARAMURES
Grupul Pop – Oniga – A fost infiintat in 1949, regrupand o parte a grupului Popsor, la
care se adauga persoane noi. Conducatorii grupului sunt Atanase Oniga si Niculae Pop. Primul
este preot greco – catolic din comuna Suciul de Jos (raionul Targu Lapus). A luat calea muntilor
in 1948, fiind urmarit pentru „instigarea populatiei la rebeliune cu ocazia unificarii bisericii”.
Niculae Pop este fost padurar din comuna Grosi (raionul Targu Lapus), fost membru PNT – linie
Maniu si apoi PNL – linie Bratianu. Era urmarit de Securitate pentru ca in iarna 1948 – 1949
gazduise pe Grigore Bodea si alti doi fugari. Se refugiaza de asemenea in munti. Securitatea
realizeaza ca este vorba de un grup de rezistenta si nu de „fugari izolati” abia pe 9 iunie 1951, cu
ocazia unui schimb de focuri la postul de panda din punctul Roaia.
 Din grup mai faceau parte fiii lui Niculae Pop (Achim si Artim Pop), Avram Matu, Vasile
Pasca si altii, astfel incat grupul ajungea la un numar de 16-17 membri.
Datorită hărţuirii permanente din partea trupelor de Securitate, in februarie 1952 grupul se
desface in 5 grupuri mai mici dintre care doua mai importante: unul din 5 persoane sub
conducerea lui Niculae Pop, actiona in zona comunelor Targu apus – Suciul de Sus – Mogojea;
elalalt grup, din 4 persoane, condus de Atanase Onija, actiona in zona Ieud si imprejurimile
Sighetului.
Toamna si iarna anului 1952 au adus sfarsitul pentru mai multi membri importanti: Dumitru
Hotico este impuscat mortal, iar Vasile si Dumitru Kindris se predau la postul de militie din Ieud.
Pe 30 decembrie 1952, in apropierea comunei Targu Lapus, satenii l-au gasit paralizat,
neputandu-se ridica de jos, pe Niculae Pop. Atanase Oniga a fost prins in ianuarie 1953.
impreuna cu alti membri ai grupului.
Grupul Ioan Viragos- Isi desfasoara activitatea in toamna anului 1946 in codrii Tarii
Oasului, dar se dezorganizeaza in acel an, dupa arestarea sefului grupului.
Grupul Gheorghe Finta- Reorganizeaza in 1947 grupul ce fusese condus de Ioan Viragos,
dar toti membri sunt arestati in toamna aceluiasi an.
Grupul Popsa- Se formeaza in 1949 la initiativa lui Vasile si Popsa, in Ieud. Grupul este
lichidat la scurt timp dupa constituire, arestarile fiind de peste 100 de persoane.
Grupul Ilie si Zubascu- Cuprinde 7 persoane si este o continuare a grupului Popsa. In
noaptea de 1/2 octombrie1950 sunt arestati toti membri grupului.
Grupul Ion Ilban- Actioneaza in zona comunei Dragomiresti de la inceputul anului 1949
pana in toamna anului 1950.
MOLDOVA
Grupul „Scutul patriei”- A fost infiintat in primavara anului 1949 de catre Ion Sabadac.
Initial se numea „Tanara garda”.
Grupul „Fratiile de arme”- A fost infiintat in primavara anului 1949 de catre Pamfil
Salageanu si Grigore Caraza in zona Ceahlau (Neamt).
Grupul „Frontul patriei”- Infiintat in vara anului 1950 de catre Constantin Mahu
impreuna cu preotul Nicolae Filip si Alexandru Hrib. A fost lichidat in 1951.
Grupul Vasile Corduneanu- Apare in primavara anului 1951 in jurul comunei Pipirig
(judetul Bacau), grupand pe Ion Acatrinei, Nicolae Aioanei si Vasile Corduneanu. Nu sunt
consemnate confruntari armate cu Securitatea.
Grupul Teodor Ungureanu- Este format din 4 persoane ce actioneaza in zona Piatra –
Neamt.
Grupul Ioan Milian- Este semnalat in 1952 în regiunea Iasi,fiind alcatuit din fratii Matei
si Mitica Sturza si Ioan Milian.
 Grupul Dan Constantin- Semnalat in 1958 in regiunea Barlad fiind alcatuit din Nicolae
Borca, Costin Rusu si Dan Constantin.
VRANCEA
Grupul Paragina – Timaru- Grupul prinde contur in vara anului 1948: Ion Paragina
absolvent al Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti se refugiazain codrii de pe Dealul
Mare(Vrancea) datorita valului de arestari de legionari din acel an. Mihai Timaru, ofiter deblocat
dn armata inca din 1946, se retrasese de asemenea in Vrancea, de unde era originara sotia sa. In
calitate de fost ofiter, era de mare folos grupului datorita cunostintelor sale tactice. Avea
misiunea de a contacta alti ofiteri si subofiteri deblocati si de a-i angrena in aceasta lupta
anticomunista. Va fi ajutorul lui Ion Paragina si se va ocupa de instruirea membrilor grupului
pentru folosirea armamentului pe care il aveau in dotare. Zona de actiune era in apropierea
comunelor Crucea de Sus, Verde, Racoasa, Straoani, Manastioara.
Grupul redacteaza manifeste dactilografiate pe care le imprastie din tren o parte din
oamenii sai de incredere, care calatoreau prin tara. De remarcat este brosura alcatuita de Ion
Paragina si Aristide Zdru, dactilografiata GH. Ungureanu, secretarul liceului „Ion Slavici”
din Panciu. Brosura, iscalita „Vlad Tepes”, continea instructiuni pentru cei ce doreau sa intre in
sistemul de rezistenta anticomunista. De aici, grupul Paragina – Timaru apare in documente sub
numele de „Vlad Tepes”, iar grupul Victor Lupsa care a reorganizat rezistenta in Vrancea in
1950, apare sub numele de „Vlad Tepes II”. Pe 18 octombrie 1949 sunt arestati Ion Paragina si
Mihai Timaru iar pe 19 octombrie sunt arestati si ceilalti partizani din grup. Reusesc sa scape din
incercuire Cristea Paragina si Gheorghe Balan, pe care ii vom regasi in grupul Victor Lupsa.
Grupul Victor Lupsa („Vlad Tepes II”)- Acest grup se face remarcat in primul rand
datorita numarului celor implicati direct in organizatia anticomunista: 80-90 de persoane plecate
in munte si aproximativ 200 de persoane organizate in comunele de la poalele muntilor Vrancei.
Organizatia se extinde catre zona satelor Zabratau, Crasna, Zabala, Sita Buzaului. Cea mai
importanta actiune a grupului, uneori caracterizata drept „razboi taranesc”, a fost cea din noaptea
de 23/24 iulie 1950. Atunci autoritatile comuniste din comuna Barsesti au fost rasturnate prin
forta armelor. Organizarea acestei actiuni a fost conceputa in cele mai mici detalii: a fost instalat
un telefon racordat la retea pentru a intercepta convorbirile pana in dimineata de 23 iulie; sunt
redactate instructiuni scrise referitoare la modul in care trebuie „arestate organele
administrative” si ocupat postul de militie; membrii grupului purtau grade si banderole de
recunoastere. Cu toata bravura si buna organizare a acestei actiuni, ea nu a putut fi dusa pana la
finalitate. Urmarile au fost valuri masive de arestari. Pana in noiembrie 1950 au fost arestati in
regiunea Vrancei „87 de fugari din banda lui Lupsa si 190 de membri ai organizatiei din 19
comune de la poalele muntilor”. Au fost descoperite si distruse 12 bordeie si 6 depozite de
alimente ale partizanilor, fiecare avand aproximativ 100-200kg de alimente. In afara de munitiile
si armamentul capturate de la partizani s-au mai strans de la sateni 2 pistoale rachete, 2 pusti
mitraliera, 9 pistoale mitraliera, 21 pistoale de buzunar, 304 arme diferite41.
FAGARAS
 Grupul Ion Gavrila („Armata Nationala Romana”)- Isi desfasoara activitatea in perioada
1949-1955 pe versantul nordic al Muntilor Fagaras, actionand in zona satelor Rausor, Ileni,
Hurez, Toderita, Copacel, Pojorata, Oltet, etc. Din grup faceau parte Ion Gavrila, Andrei Hasiu
(Baciu), Laurian Hasiu (Leu), Ion Chiujdea (Profesorul), Gh. Sovaiala, Nelu Novac, Silviu
Socol, Ion Ilioiu, remus Sofronea, Gh. Hasiu, Toma si Victor Metea. Deoarece grupul era prea
numeros, din motive tactice s-a hoatarat subdivizarea in formatiuni mai mici. Acestea porneau in
directii diferite, mai ales iarna, pentru a fi mai greu localizate si a crea impresia ca partizanii sunt
mai numerosi decat in realitate. Desigur, grupurile se intalneau periodic si schimbau impresii.
Cea mai mare parte a membrilor grupului au fost arestati incepand cu aprilie 1955, datorita unor
promisiuni de a fi ajutati sa treaca in Grecia, care s-au dovedit a fi o capcana a Securitatii. Ion
Gavrila a fost prins abia peste 21 de ani de la acea data si nu a cunoscut niciodata temnitele
comuniste.
Grupul Dumitru Apostol- Desi cu o existenta de numai un an (1949), acest grup s-a
remarcat prin amploare si tragism, fiind unul dintre cele mai importante pentru perioada
respectiva. Intre membri sai s-au remarcat, pe langa seful grupului, Nicolae Diaconescu din Aref,
inspectorul scolar Ghelmeci, Ion Moldovan, Alexandru Preda, invatatorul Grigore Dumitrasu,
profesorul Stefanescu. Constantina Donescu, care a stat cu partizanii in munti, afirma ca erau 37-
40 de partizani, la care se adauga sustinatorii din satele de pe Valea Topologului (Suici, Aref,
Valea Danului,etc.). Cea mai mare parte a partizanilor au fost arestati in mai 1949, datorita
informatiilor date de un om al Securitatii infiltrat in grup (un anume Ciobanca). Dumitru Apostol
a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare, in ciuda protestelor vehemente ale capitanului Carnu
de la Securitatea Pitesti, care cere condamnarea la moarte. In cele din urma, Carnu a gasit solutia
in favoarea sa. Dumitreu Apostol este scos din penitenciar si adus in comuna Suici sub
pretextul ca „poporul ceruse sa-l judece”. Aici a fost impuscat pe la spate langa primaria
comunei, iar explicatia a fost ca a incercat sa fuga de sub escorta.
Grupul Aresenescu – (Dragoslavele)- Si-a desfasurat activitatea in 1948 in zona muntelui
Rosu, la 5 km est de soseaua Campulung Muscel (Rucar) in apropierea comunei Dragoslavele.
Grupul s-a constituit in mai 1948 cu sprijinul calugarului Pimen Barbierul, staretul schitului
Cetateni. Au fost cooptati Petre Cojocaru, Victor Soicescu, Sever si Ion Vasilescu, Dumitru
Burtea, Ioan Purnichi si altii. Armamentul afost procurat mai ales cu sprijinul maiorului Ion
Dumitrache din Campulung, fost subordonat al lui Arsenescu. Au existat contacte cu grupul
Apostol si s-a discutat posibilitatea coordonarii rezistentei in zona Fagarasului. Pana in
decembrie 1948 majoritatea membrilor acestui grup au fost arestati. Colonelul Arsenescu s-a
deplasat la Bucuresti, unde a ramas pana in martie 1949 cand a plecat impreuna cu Toma
Arnautoiu spre Nucsoara.
Grupul Arsenescu – Arnautoiu („Haiducii Muscelului”)- Si-a desfasurat activitatea in perioada
1949-1958 in zona Nucşoara, pe versantul sudic al Muntilor Fagaras. Acest grup va face obiectul
capitolelor urmatoare ale lucrarii de fata.
OLTENIA
 Grupul Arnota- Este infintat in august – septembrie 1948 la initiativa lui Ilie Niculescu.
Zona de actiune este Arnota, aproape de manastirea Bistrita (nordul Olteniei). Grupul este
lichidat in cursul anului 1950.
Grupul Marin Dumitrascu- Este alcatuit din 3 membrii (Marin Giugulin, Gheorghe
Dumitrascu si Marin Dumitrascu). Este semnalat in 1952 ca actioneaza in padurile din jurul
comunei Ordel-Carlu.
Grupul „Izverna”- Alcatuit din 4 membrii, are o scurta existenta in primavara anului
1949, in padurile de langa Izverna (Mehedinti).
Grupul Ionel Militaru- Este semnalat in 1949 in nordul judetului Ramnicu Sarat, fiind alcatuit
din 11 membrii.
BANAT
Grupul Ioan Uta- In mai 1947, col.Uta pleaca impreuna cu inginerul Aurel Vernichescu in
comuna Varciorova. De aici organizeaza un nucleu de rezistenta anticomunista a caru raza de
actiune era pe Valea Tmisului – Masivul Tarcu, Masivul Gogu, cu deplasari spre Caransebes,
Lugoj si Timisoara sau catre Arad,
Baia de Arama si Turnu-Severin. Grupul cuprindea 24 de partizani, la care se adaugau legaturile
din Timisoara, Lugoj si resita si satenii de la poalele muntilor, care ii sustineau cu alimente si
informatii. Organizarea era conceputa pe subdiviziuni de 2-3 persoane. In februarie 1949 col.Uta
este ranit mortal, dar in munte mai ramane un grup de 10 partizani.
Grupul Dumitru Isfanut- Reorganizeaza supravietuitorii grupului Uta, fiind compus din 7
persoane (Dumitru Mutascu, Ioan Caraibot, Nistor Duicu, Gh. Serangau, Victor Curescu, Iancu
Baderca si Dumitru Isfanut). In anul 1952 grupul se divide in grupuri mai mici, conduse de
Dumitru Isfanut, Dumitru Mutascu si Gh. Balica. Pe 29 septembrie 1952 Dumitru Isfanut este
descoperit in grajdul casei lui Avram Roiu in comuna Sadova Noua si ranit mortal prin aruncarea
unei grenade.
Grupul Spiru Blanaru- Gh.Ionescu(„Teregova”) – In jurul avocatului Spiru Blanaru s-a
conturat cel de-al doilea nucleu important al rezistentei banatene, alaturi de grupul col.Uta. In
1948 s-au format doua grupuri de aproximativ cate 20 de persoane, unul condus de Spiru Blanaru
, iar celalalt de comandorul Dumasneanu. In iarna an ului 1949, Gh.Ionescu, notar in comuna
Teregova pune bazele unei organizatii anticomuniste in care sunt incadrati sub juramant 30 de
membri. In timp ce faceau rezerve de alimente si se pregatea plecarea in munti, unul dintre
membrii acestei organizatii , Moise Anculia, este arestat. Pe 12 ianuarie 1949 s-a hotarat atacarea
postului de jandarmi din Teregova pentru eliberarea acestuia. Spiru Blanaru si partizanii sai au
sustinut grupul Ionescu in aceasta actiune. Dupa acest eveniment, cele doua grupuri se unesc.
Gh. Ionescu, mai varstnic, primeste onorific functia de sef al organizatiei. Adevaratul conducator
ramane in continuare Spiru Blanaru. In noaptea de 7/8 februarie 1949 este arestat comandorul
Domasneanu in apropierea comunei Valea Bolvasnita. Spiru Blanaru este arestat pe 12 martie
1949 langa com. Fenes. Ambii au fost condamnati la moarte prin impuscare si confiscarea averii.
 Grupul Gligor Cantemir- Gligor Cantemir, parasutat in iarna anului 1945, are initiativa
unei tabere de instructie pentru lupta de partizani. Tabara, instalata pe muntele Drocea
(jud.Arad), a functionat numai cateva zile. Pana in 1948 sunt puse la punct relatiile din sate
necesare sustinerii unui grup de rezistenta armat, refugiat in munti. In noaptea de 20-21
decembrie 1948, Gligor Cantemir este arestat in comuna Cil (jud.Arad) in casa lui Ilie Verba. Dar
grupul de rezistenta initiat si condus de el isi continua activitatea si dupa arestarea sa. Astfel, pe
12 aprilie 1949 are loc o confruntare in satul Iosasel intre membri grupului Cantemir si
Securitate. Partizani s-au retras la marginea comunei, intr-un grajd, care a fost stropit cu benzina
si incendiat. Aici a murit Iulian Hagea, despre care nu se stie exact daca a ars de viu s-au s-a
impuscat pentru a evita aceasta suferinta.
MUNTII APUSENI
Grupul Leon Susman- Actioneaza in Muntii Bihariei, intre judetul Bihor – Turda.
Conducatorul grupului, Leon Susman, este avocat din Targu Ocna. Nu exista nici o legatura de
rudenie intre acesta si Teodor Susman, seful grupului din zona Rachitelele – Cluj. Leon Susman
a stat ascuns inca din 1946 la Posaga, pe valea Ariesului, in casa lui Vasile Crisan. Pe 18 iulie
1957 este surprins de Securitate in aceeasi casa si impuscat mortal. In aceeasi zi sunt arestati si
alti membri ai grupului, intre care preotul Simion Rosa, Teodor Tranca, Ilie Vlad si desigur gazda
Vasile Crisan. Urmeaza valuri de arestari masive in comuna Posaga, care au continuat pana in
toamna.
Grupul Deac Cornel - O parte a membrilor grupului Susman s-au regrupat in jurul lui Cornel
Deac. Printre acestia se numara Ioan Margineanu si Nicolae Moldovan. Grupul este semnalat mai
ales in zona comunelor Uioara de Sus, Ocnisoara, Alecus, Ciuicu si Vama Seaca. Grupul Deac a
fost o grupare subadiacenta grupului Leon
Susman. Cornel Deac a fost arestat in iunie 1952.
Grupul Dabija – Macavei- Acest grup apare si sub numele de „Frontul Apararii Nationale
– Corpul de Haiduci”. A activat pe versantul oriental al Muntilor Apuseni avand centrul la
Runculetul Grasilor, pe Muntele Mare. Grupul ia fiinta la inceputul anului 1949, la initiativa
fratilor Macavei (Traian, Alexandru si Nicolae) si a maiorului in rezerva Nicolae Dabija. Este
remarcabil numarul persoanelor implicate intr-un fel sau altul in grupul Dabija, care se ridica la
aproximativ 400 de persoane din zona. In noaptea de3/4 martie 1949 o companie de Securitate a
incercuit tabara din munte a grupului Dabija. In schimbul de focuri au murit 5 partizani si au fost
arestati alti 14. Maiorul Dabija a reusit sa scape din incercuire, in acel moment, dar activitatea
acestui grup a incetat.
Grupul Teodor Susman- Grupul ia fiinta in 1948, cand Teodor Susman impreuna cu fiii
sai Avisalon si Teodr iau calea muntilor. In 1950: s-au alaturat Mihai Jurj si sotia sa Lucretia,
Roman Onet, Ion Bartas, Gheorghe Mihut, Ion Ciotea. Zona de actiune a grupului era in
apropierea comunelor Racnitele, Margau, Scarisoara, Saud, Pietroasa,etc.In decembrie 1951,
Teodor Susman este incercuit de trupe de Securitate in satul Rachitele. Pentru a evita arestarea,
se sinucide. Din acest moment seful grupului devine fiul sau, Teodor Susman jr. Ultimii membri
ai acestui grup au fost lichidati la inceputul lunii februarie 1958.
 DOBROGEA
Grupul Gogu Puiu – Fudulea- In Dobrogea, au existat aproape in toate satele nuclee de
rezistenta, coordonate de grupul de partizani condus de fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si de
Gogu Puiu. Organizare rezistentei era conceputa de asa natura, incat in cazul arestarii sau nu
poata fi divulgate decat cateva persoane din organizatie. De fapt, cei mai multi dintre membri
rezistentei dobrogene stateau in continuare in sate, dar se intalneau periodic si tineau legatura
prin curieri cu organizatiile din celelalte sate si cu partizanii din munti. In evidenta Securitatii se
afalu mai multe organizatii grupate pe sate:
„Vasile Alecsandri – organizatie legionara identificata la 3 noiembrie 1948, condusa la
inceput de fugarul Iancu Beca, are in prezent 13 membri identificati[]. Legatura interioara o face
Gheorghe Ciciu si au legaturi cu organizatiile din Ceamurlia de Jos, Nicolae Balcescu, Camena,
Sarighiol de Deal, Casmicea si exterioare cu Constanta prin Gogu Puiu si cu Bucuresti prin
studentul Stere Beca. In afara de arestati si de informatori, toti sunt in banda din padure[].
Ciamurlia de Jos – Organizatie identificata in cursul lunii ianuarie 1949, condusa de Stere
Ploscaru, cu un numar de 16 membri[] creata de fratii Fudulea (fugari) si organizata de Gogu
Puiu. Legaturi cu Vasile Alecsandri prin Vaslie Papazica, iar cu Constanta, Bucuresti si Braila
prin Stere Gucii si Tascu Stavrositu, ambii din comuna Baia judetul Constanta. Organizatia este
condusa de un comitet cu activitate de organizare si inarmare[].
Nicolae Balcescu – Identificat 3 grupuri in luna martie 1948.
Grupul I – Paris Enache, Mihai Enache, Mihaela Beca, Vanghele Beca, Mihalea Gavriz, dr.
Papahagi – loc de intalnire la carciuma lui Paris Enache.
Grupul II – Format din Misu Colaxaz, Panai Colaxaz, Sofronie Bofame, Stere Caluda, fratii
Bajdani, Mihale Gavrila, Mihale Bijnicu, Stere Bijnicu.
Grupul III – Gheorghe Arnautu, Nicolae Arnautu, Vasile Arnautu, Tascu Arnautu, Tanase Budi,
Costea Cumita, Dumitru Cumita, Tascu Cumita.
Toate 3 [grupurile] legaturi cu Poturu, judetul Constanta. Au legaturi si cu
bandele(neidentificate). Activitatea sub forma de petreceri in familie fiind toti rude. Nu s-a putu
introduce informator interior”.
Insiruirea acestor organizatii dobrogene poate continua. In mai 1949 s-a produs o
reorganizare:Grupul lui Gogu Puiu se desprinde de cel al fratilor Fudulea si coordoneaza
activitatea in sudul Dobrogei. Fratii Fudulea si grupul lor coordoneaza rezistenta in nordul
Dobrogei.
In acelasi an, Gogu Puiu este surprins de Securitate si moare in schimbul de focuri. Anul
1950 aduce sfarsitul si pentru fratii Fudulea.

O prima concluzie este de ordin cronologic. Dupa cum am aratat, miscarea de partizani
a inceput in Romania in timpul razboiului, anume in aprilie – mai 1944. Pana in august 1944, ea
a fost legala, sprijinita de Marele Stat Major. Dupa 23 august 1944 pana la alegerile din 1946,
rezistenta armata a contiunuat sa existe.
Se aflau in munţi grupuri înarmate, deşi nu foarte bine structurate, dar existau şi incercări de
coordonare a acestora.
Desi nu oficial, personalitati ale vietii politice afirmate pana in 1944 promiteau un sprijin
miscarii de rezistenţă. Promisiunile însă erau vagi, nimic concret. Dupa noiembrie 1946 au
incetat orice contacte de acest gen. Oameni de cele mai diferite categorii sociale si orientari
politice, ca si oameni ce nu facusera politica inainte de 1944, au luat calea munţilor.
De fapt, dincolo de motivele individuale ce i-a impins spre aceasta decizie, problema de
fond era regimul totalitar. Un regim care suprima individualitatile, care urmarea sa topeasca
destinele intr-o masa ordonata si tacuta. Tocmai de aceea nu concepeau opozitia.
Deşi fără sorţi de a-şi atinge finalitatea, actiunea partizanilor anticomunisti nu a fost inutila. Ea a
demonstrat ca opozitia era totusi posibila, chiar si in acele conditii.
În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani
în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului
este unul pozitiv .
Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și
persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și
coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de
„curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950.
Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a
elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea
românească , numărul impresionant de informatori completează tabloul unei societăți blocate în
ea însăși de comuniști.
Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de
faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte,
Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât
de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei
sociale din țară.
Absența unei legi serioase a lustrației, așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania
de Est, este un exemplu foarte lămuritor.
A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial
membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la
capăt pentru a comemora această mișcare.
Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în
istoria României .
 Contrar Poloniei care-și celebrează „Soldații blestemați” din 2011 sau altor țări din fostul
bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România
descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a
comemora o zi a memoriei.
După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se
facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea
odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006, „un
negaționism neo-comunist” planează mereu asupra României și rămâne cu atât mai tenace cu cât
autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect.
Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți
este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști.
Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ asupra unei zile comemorative, fără să mai
punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici.
Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent minoritară
în sânul rezistenței (mai puţin de 10 % dintre luptătorii anticomunişti din munţi, după statisticile
Securităţii din 1951]), chiar dacă foarte prezentă.
A existat totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea
comemorativă a rezistenței anticomuniste”, iar în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a
inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe
un amplasament unde între anii 1960 și 1990, se înălța o uriașă statuie a lui Lenin.
Destinderea 1955-1965
Moartea lui

Bibliografie
http://www.scritub.com/istorie/IMAGINE-DE-ANSAMBLU-ASUPRA-
REZ65291.php
http://www.art-emis.ro/istorie/2840-miscarea-de-rezistenta-antisovietica-
si-anticomunista-a-fost-creata-de-germania.html
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist
%C4%83_din_Rom%C3%A2nia