Echilibrul bugetar

Cerinţa de bază a echilibrului bugetar o constituie acoperirea integrală a cheltuielilor dis

veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar. Anualitate şi echilibrul bugetului sunt legate, având
drept rezultat echilibrul anual al bugetului, considerat drept “ principiul de aur al gestiunii
bugetare”. Treptat o serie de state au renunţat la aplicarea în practică a principiului echilibrării
bugetare, dificil de realizat, elaborând şi prezentând parlamentului spre aprobare bugete
deficitare.

Teorii clasice privind echilibrarea bugetară

O serie de teoreticieni au propus renunţarea la achilibrarea anuală a bugetelor şi au

propus echilibrarea bugetului la nivelul unui ciclu economic prin întocmirea de bugete
plurianuale. Realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă prin folosirea
unor tehnici specifice cum ar fi:
 constituirea unor fonduri de rezervă bugetară pe seama încasărilor în perioadele de
prosperitate ale ciclului economic.
 tehnica fondului de egalizare vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui
interval de timp îndelungat prin intermediul împrumuturilor publice de natura creditelor
de anticipaţie
 tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii de
ciclicitate a activităţii economice
Aceste soluţii oferite nu şi-au găsit aplicabilitatea practică

Accepţiunea modernă a echilibrului bugetar

A fost conceput bugetul regulator ca mijloc de asigurare a unei anumite creşteri

economice. În practica bugetară a unor ţări bugetul regulator a îmbrăcat forma unor fonduri de
acţiuni conjuncturală. Urmărirea sistematică a nivelului şi a evoluţiei indicatorilor
macroeconomici permite stabilirea unui diagnistic conjunctural şi implicit adoptarea unor măsuri
bugetare în concordanţă cu starea şi evoluţia economiei reale.
Sistemul de indicatori include:
- indicatori specifici nivelului şi evoluţiei preţurilor
- indicatori de comerţ exterior
- indicatori de utilizare a resurselor
- indicatori ce reflectă nivelul şi evoluţia productivităţii muncii şi a producţiei industriale
- indicatori privind structura pieţei naţionale
- indicatori ai creşterii economice
- indicatori monetari şi financiari diverşi

1
 Procedee de cuantificare a echilibrului bugetar

Datorită faptului că deficitul bugetar este un fenomen real şi omniprezent, se impune elaborarea
unor procedee care să fie în măsură să exprime în mod exact nivelul acestui dezechilibru
financiar .
Procedeele utilizate în cuantificarea dezechilibrului financiar au în vedere existenţa a mai multor
tipuri de deficite bugetare, anume:
- deficitul bugetului general consolidat;
- deficitul convenţional;
- deficitul primar;
- deficitul operaţional.
Deficitul bugetului general consolidat reflectă nivelul dezechilibrului financiar pe
ansamblul bugetelor componente care sunt agregate şi consolidate pentru a forma un sistem
unitar.
Deficitul se determină prin diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetului general
consolidat, această diferenţă fiind negativă. În cazul excedentului bugetar diferenţa de mai sus
este pozitivă.
Deficitul convenţional reprezintă diferenţa între încasările şi plăţile efective, exprimând
necesarul de finanţare a sectorului public. În vederea calculării acestui tip de deficit bugetar ,
procedeul presupune neincluderea în venituri a împrumuturilor interne şi externe, iar la
cheltuieli, neluarea în considerare a ratelor de rambursat privind datoria publică din acel an, cu
precizarea că sunt incluse în acest indicator dobânzile aferente îndatoririi.
Un alt tip de deficit bugetar este cel primar, care se determină prin excluderea din
deficitul convenţional a cheltuielilor referitoare la dobânzile la datoria publică.
Din deficitul bugetar primar, influenţat cu dobânda reală plătită în contul datoriei publice
interne rezultă deficitul bugetar operaţional.
În urma afectării deficitului convenţional cu încasările rezultate din privatizare, care constituie
sursă de finanţare şi nu venituri, se determină deficitul structural al bugetului.
În sfârşit , deficitul cvasi-fiscal include operaţiunile cvasi-fiscale care îmbracă forma:
subvenţiilor pentru dobânzile acordate de Banca Naţională a României şi celelalte bănci
comerciale întreprinderilor publice, subvenţiilor pentru cursul de schimb de care beneficiază
sectorul energetic, împrumuturilor preluate de stat, împrumuturilor garantate de stat, precum şi al
arieratelor agenţilor economici faţă de bugetul de stat.
Acest tip de deficit poate amplifica în mod considerabil deficitul bugetului general
consolidat obligând guvernul să contracteze noi împrumuturi de pe piaţa externă.
În mod deosebit, asupra deficitelor cvasi-fiscale impietează pierderile întreprinderilor publice
care prin preluarea la datoria publică, suplimentează cheltuielile cu refinanţarea acesteia , şi în
final, generează presiuni asupra bugetului public.
Remediul necesar pentru diminuarea deficitului cvasi-fiscal este întărirea disciplinei
financiare , privatizarea şi restructurarea întreprinderilor publice cu pierderi şi nu în ultimul rând
crearea unui mediu concurenţial menit să stimuleze performanţa din sectorul public.

Deficitul bugetar actual

Ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor decât a veniturilor publice bugetele se

încheie tot mai frecvent cu deficit.

2
Deficitul bugetar este cauzat de creşterea accelerată a cheltuielilor publice, de încetinirea
ritmului de creştere a veniturilor sau de fenomene conjuncturale ce îşi transmit influenţa prin
intermediul cursului de schimb şi a ratei dobânzii.

Nr.crt Ţara 1985 1990 1995

Ţări dezvoltate
1. Japonia -4,9 -1,6 -1,5
2. Germania -1,1 -1,6 -1,8
3. SUA -3,1 -3,80 -2,1
4. Franţa -2,6 -2,3 -2,4
5. Suedia -0,4 +1 -11,1
Ţări în curs de dezvoltare
6. Emiratele Arabe Unite -0,5 +0,4 +0,2
7. Argentina -2,0 -0,4 -1,1
8. Maroc -7,3 -2,2 -1,2
9. Egipt -9,2 -5,7 +0,3
Ţări în tranziţie
10. Polonia -1,7 -2,3 -2,7
11. România 2,5 0,9 -2,5
Tab 4: Ponderea deficitului/excedentului bugetar în PIB

Efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple. El majorează datoria publică
crescând în viitor acesteia respectiv rambursările, dobânzile şi comisioanele exigibile în fiecare
an pentru stingerea datorie publice interne şi externe. În condiţiile unei cereri de credite mari
pentru acoperirea deficitului bugetar, rata dobânzii prezintă tendinţă de creştere.

Rata O
Dobânzii
E’
d1
E
d2

C + ∆C

I I Fonduri împrumutate pe an

Fig 1: Cererea de împrumuturi guvernamentale şi rata dobânzii de piaţă.

3
 Deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piaţă şi se opune astfel
investiţiilor private, încetinind ritmul real al creşterii economice. Când guvernul solicită fonduri
pe piaţa capitalului de imprumut, rata dobânzii creşte deoarece o parte importantă din fondurile
disponibile este atrasă de guvern prin intermediul creditului public. În figura 1 echilibrul iniţial
este în punctul E, corespunzător rate dobânzii de piaţă d1 şi cantităţi totale de fonduri de
imprimut, împrumutate I . O reştere a solicitării guvernului deplasează cuba cererii din C în C+
∆C rezutând un nou echilibru al pieţii în E’. rata dibânzii de piaţă este d2 iar cantitatea de fonduri
oferită şi împrumutată a crescut la I . Creşterea ratei dobânzii are ca efect restrângerea cererii de
credite adresate de agenţii economici şi deci reducerea investiţiilor realizate pe credit.
În contrast cu această opinie clasică, se situează viziunea modernă a inexistenţei unei
corelaţii între deficit şi rata dobânzii. Creşterea economiilor populaţiei determină sporirea
disponibilităţilor pe piaţa capitalului de împrumut, compensând cererea sporită de credite
guvernamentale.
Cele două efecte se anulează reciproc, neinfluenţând nivelul ratei dobânzii. Inplicaţiile
acestei teorii sunt ilustrate în figura numărul 2.

Rata O
Dobânzii O’

d E’

d E E’’

C+∆C

I I I Fonduri împrumutate pe an

Fig 2: impactul deficitului asupra ratei dobânzii în noua viziune

Oferta de economii creşte de la 0 la 0’. Economisirea este înţeleasă de contribuabili ca

modalitate de acoperire a unor cheltuieli mari în viitor. Modificarea funcţiei ofertei de resurse are
drept rezultat un nou punct de echilibru E’’. Îm acest punc fonduri suplimentare ∆I devin
disponibile pentru finanţarea investiţiilor private. Suma împrumuturilor ce pot fi acordate
corespunzătoare punctului E’’ este în acest caz I . aceste fonduri suplimentare sunt egale cu
fondurile cerute pentru finanţarea deficitului. Rata dobânzii aferentă punctului E’’ rămâne
nemodificată fiind la nivelul iniţial d .

4
 Efectele deficitelor bugetare

Principalele efecte ale deficitelor bugetare sunt:

Efectul de înlocuire financiară.

Dacă execuţia bugetului de stat se încheie cu deficit , statul trebuie să împrumute bani de la
cei care au. Ca urmare asistăm la creşterea cererii de credite din economie, guvernul acţionând în
vederea obţinerii de resurse financiare pe piaţa capitalului de împrumut. Creşterea cererii de
credite în economie, compusă din cererea particularilor ( agenţi economici şi populaţie) şi
cererea guvernului, antrenează la rândul său, majorarea ratei dobânzii pe piaţa de credit.
Cu alte cuvinte, în condiţiile în care guvernul angajează împrumuturi în vederea finanţării
deficitului, rata dobânzii creşte pentru că un volum însemnat din fondurile disponibile din
economie este atrasă de Guvern prin intermediul creditului public.
Ulterior, efectul creşterii ratei dobânzii propagat în economie se materializează în
diminuarea cererii de credite din partea agenţilor economici şi implicit reducerea investiţiilor
finanţate din credit.
La rândul lor, reducerea investiţiilor private afectează negativ nivelul creşterii
productivităţii muncii, cu consecinţe imediate asupra nivelului salariilor.
În plus, creşterea ratei dobânzii atenuează împrumuturile efectuate de populaţie în vederea
achiziţionării bunurilor de folosinţă îndelungată sau construirii sau cumpărării de locuinţe.
Nu în ultimul rând creşterea ratei dobânzii contribuie la scăderea consumului privat,
această evoluţie a nivelului dobânzilor încurajând economiile .
În concluzie, politicile bugetare bazate pe deficite acoperite din împrumuturi publice vor
retrage lichidităţile de pe piaţa financiară, ceea ce va contribui la reducerea investiţiilor firmelor,
care, în acest fel, vor fi “înlăturate”, cheltuielile publice luând locul investiţiilor private.
În discordanţă cu efectul de înlocuire financiară admis de şcoala economică clasică,
potrivit căreia există o relaţie directă (cauză – efect) între deficit şi rata dobânzii, a fost elaborată
o viziune modernă privind inexistenţa vreunei corelaţii între deficitul bugetar şi rata dobânzii.
Această nouă concepţie porneşte de la ipoteza că, contribuabilii sunt conştienţi că
realizarea de deficite în lanţ, generează impozite şi taxe mai mari în viitor. Ca atare, ei sunt
înclinaţi să realizeze economii, dacă se recurge la finanţarea deficitelor bugetare din
împrumuturi, deoarece veniturile disponibile, prezente sunt peste nivelul impozitelor şi taxelor
curente dacă ele s-ar majora.
La rândul lor, creşterea economiilor populaţiei sporeşte disponibilităţile pe piaţa capitalului
de împrumut, compensând crearea sporită de credite guvernamentale. Pe seama compensării
efectului economiilor private şi a efectului cererii sporite de împrumuturi publice, rata dobânzii
rămâne nemodificată.
Aşadar, împrumutul public contractat de Guvern, în vederea acoperirii deficitului nu
impietează asupra creşterii ratei dobânzii de pe piaţă.

5
 Aceste abordări moderne referitoare la efectele deficitelor bugetare se regăsesc în studiile
econometrice întreprinse de reprezentanţi ai acestui curent de gândire , cum sunt Miller,
Modiglani şi Barro care infirmă existenţa efectului de înlocuire a deficitelor bugetare.
Concluziile formulate de către R.J.Barro se bazează pe preluarea şi dezvoltarea teoriei
echivalenţei elaborată de David Ricardo care susţine neutralitatea deficitului bugetar în raport cu
consumul şi acumularea de capital.
Faţă de aceste controverse în legătură cu existenţa sau inexistenţa efectului de înlocuire
financiară, post-keynesiştii au elaborat o teorie mai puţin radicală, care porneşte de la ipoteza că
înlăturarea efectului de înlocuire depinde de rata de economisire.
În situaţia în care gradul de economisire este ridicat , efectul deficitului bugetar este neutru.
Deopotrivă, când nivelul de economisire la nivelul contribuabililor este scăzut există două
alternative:
- menţinerea efortului investiţional şi a nevoilor de finanţare care este acoperită,
în condiţiile majorării ratei dobânzii, din resurse financiare externe , care în
eventualitatea aprecierii cursului valutar, influenţează negativ asupra
competitivităţii agenţilor economici;
- monitorizarea deficitului şi echilibrului de plăţi externe, fără a se apela la
capitaluri din afara ţării, astfel că, din cauza penuriei de resurse financiare nu
se mai poate asigura finanţarea investiţiilor necesare relansării şi învigorării
economiei.

Efectul de încărcare a datoriei.

Existenţa deficitului, finanţat prin împrumuturi publice majorează datoria publică şi

conduce , în perioada viitoare, la creşterea serviciului datoriei publice constând în rambursarea
ratelor creditelor angajate, dobânzilor şi comisioanelor aferente, exigibile în fiecare exerciţiu
financiar, pentru stingerea datoriei publice.
Altfel spus, deficitele acoperite prin împrumuturi publice îngreunează datoria publică, iar
perioadele de nepăsare privind îndatorarea care accentuează încărcarea financiară a datoriei cu
bugetele următoare, sunt urmate de alte perioade de efort de rambursare a serviciului datoriei
publice.
În fiecare exerciţiu bugetar, rambursarea serviciului datoriei publice impune echilibrarea
veniturilor curente, constituite în special din impozite şi taxe, în detrimentul unor cheltuieli
publice, destinate furnizării de bunuri şi servicii suplimentare.
În problema rolului împrumuturilor publice în finanţarea deficitelor bugetare există
numeroase poziţii contradictorii formulate de către mai mulţi reprezentanţi de seamă a unor
curente de gândire existente de-a lungul timpului.
Aceste poziţii exprimate de către economiştii din perioada capitalismului modern diferă
radical de concepţiile economiştilor din perioada capitalismului clasic.
Aceştia din urmă adoptă o poziţie defavorabilă creşterii împrumuturilor deoarece ele
antrenează cheltuieli suplimentare sub forma dobânzilor, comisioanelor etc. care generează până

6
la urmă majorarea impozitelor şi taxelor. Potrivit aceloraşi concepţii, împrumuturile publice
uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar împovărează generaţiile viitoare cu plata
ratelor şi a dobânzilor. Un alt efect
negativ al creşterii împrumuturilor publice, în opinia economiştilor clasici, se referă la
reducerea capitalului naţiunii, pe când impozitele şi taxele diminuează numai veniturile acesteia.
După criza economică mondială din 1929 –1933, tot mai mulţi economişti formulează o
nouă poziţie cu privire la rolul împrumuturilor publice utilizate în finanţarea deficitului bugetar.
Aceştia recunosc faptul că împrumuturile publice generează cheltuieli bugetare
suplimentare, dar aceste efecte sunt compensate de rolul acestora privind corectarea ciclului
economic, impulsionarea economiei aflată în stagnare şi restabilirea echilibrului economic .
Legat de teza potrivit căreia prin împrumuturile publice se transferă sarcinile fiscale
generaţiei viitoare, unii dintre economişti din perioada capitalismului modern susţin că această
afirmaţie este valabilă la nivelul împrumutătorului individual care împrumută statul cu sumele
disponibile ce se vor rambursa , în loc să plătească în prezent un impozit majorat care să-i
afecteze veniturile.
Potrivit aceloraşi opinii, dacă se abordează problema la nivelul întregii societăţi, generaţiile
viitoare nu vor suporta sarcini fiscale suplimentare din următoarele considerente:
- fiecare generaţie suportă consecinţele împrumuturilor contractate de stat în
perioada sa şi care constă în schimbarea destinaţiei iniţiale a părţii din
produsul intern brut ce revine statului;
- surplusul de cheltuieli suportat de către contribuabili, rezultat din contractarea
împrumuturilor în trecut este însoţit, şi îi corespunde un plus de venituri (
restituirea de împrumuturi şi dobânzi) de care vor beneficia creditorii statului.
Afirmaţiile făcute conform cărora împrumuturile de stat determină transferul sarcinilor
fiscale de la o generaţie la alta, însă nu ţin seama de rolul redistribuitor al împrumuturilor publice
care se manifestă la nivelul contribuabililor, creditorilor statului şi beneficiarii cheltuielilor
publice finanţate din împrumuturi publice. Este evident faptul că împrumuturile publice produc
efecte globale la nivelul societăţii, numai că aceste efecte sunt diferite, atât sub aspect temporal,
cât şi al subiecţilor afectaţi. În aceste condiţii efectele împrumuturilor publice se manifestă fie cu
ocazia lansării lor, fie cu ocazia rambursării acestora, unele persoane profitând de pe urma lor, pe
când altele suportă povara .
Referindu-ne la modul în care, împrumuturile de stat afectează capitalul individual şi al
naţiunii, după opinia unor economişti din perioada capitalismului modern, nu există nici un efect
negativ al împrumuturilor de stat asupra resurselor economici naţionale.
Cât despre inexistenţa vreunui efect sau a unui efect benefic al împrumuturilor de stat
asupra capitalului, practica economico-financiară demonstrează că putem vorbi în legătură cu
această problemă numai dacă împrumuturile publice sunt utilizate în scop productiv. Cum de
cele mai multe ori, guvernele contractează împrumuturi publice pentru finanţarea unor cheltuieli
neproductive şi nu pentru obiective şi acţiuni economice productive, se constată existenţa unui
impact negativ al împrumuturilor publice asupra resurselor financiare globale ale economiei, care
este un fenomen real, des întâlnit în statele lumii contemporane.

7
 Bibliografie

1. L. Chirică, Al. Bănuţ Finanţe publice, contabilitate bugetară şi de trezorerie, vol. I

Editura Economică, Bucureşti, 2002

2. N. Hoanţă Economie şi Finanţe Publice , Edituta Polirom, Bucureşti, 2000

3. C. Tulai Finanţe publice şi Fiscalitate, Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003