TOCQUEVILLE ŞI MARX DESPRE A DOUA REPUBLICĂ FRANCEZĂ

(1848-1851)
Profesor Mihail DUMACHE,
Colegiul Naţional „Grigore Moisil‖ Oneşti

Modernitatea politică, așa cum o cunoaștem, datorează mult pleiadei de gânditori care s-a
evidențiat în a doua treime a secolului al XIX-lea. Concepte precum: democrație, revoluție,
liberalism sau capitalism fac astăzi parte din patrimoniul științelor sociale, chiar dacă sensul lor
originar a fost deturnat de avatarurile ideologiilor şi regimurilor politice care pretindeau că
schimbă lumea.

Cercetarea contextului în care aceste concepte au apărut și a impactului acestora asupra

filozofiei politice moderne reprezintă două dintre provocările prezentului studiu. Acesta se află la
intersecția dintre istoria conceptuală și filozofia politică prezentând, din perspectivă comparată,
orientările despre organizarea societății a doi dintre cei mai importanți și mai influenți gânditori
politici ai secolului al XIX-lea: Alexis de Tocqueville şi Karl Marx. Martori şi judecători ai
întâmplărilor vremii lor, Tocqueville şi Marx sunt, poate, cei mai influenţi profeţi ai modernităţii,
lideri ai generaţiei de la jumătatea secolului al XIX-lea, gânditori lucizi asupra mecanismelor de
funcţionare a societăţii, printre principalii creatori de teorii explicative ale evoluţiei societăţii
moderne şi repere în analiza tranziţiei spre contemporaneitate.

Ei şi-au format concepţiile în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tema lor de reflecţie
a fost comună: situaţia societăţii europene, explicarea semnificaţiei crizei acesteia după drama
Marii Revoluţii Franceze şi a primului Imperiu francez şi natura societăţii pe cale de a se naşte, a
societăţii moderne. Mai mult sau mai puţin fideli determinsimului istoric al perioadei, ambii au
nutrit convingerea că mişcarea pe care o analizează era inevitabilă. Societatea modernă,
„democratică‖ pentru primul şi „capitalistă‖ pentru al doilea este încă o realitate a timpului
nostru, sau cel puţin societatea prezentă este privită în accepţiunea celor două adjective. Dar
alegerea adjectivului care califica această societate a fost crucială pentru unghiul sub care fiecare
a luat în considerare realitatea timpului său1. Tocqueville şi-a intitulat opera care l-a făcut
celebru, Despre democraţie în America, Marx, Capitalul. La cel dintâi, caracterul democratic al

1
Raymond Aron, Les étapes de la penseé sociologique. Montesquieu, Comte, Marx, Tocqueville, Durkheim, Pareto,
Weber, Gallimard, (1967), pp.307-308.

1
societăţii moderne a avut ca înţeles ştergerea treptată a diferenţelor de statut între clase sau stări
sociale şi tendinţa spre egalitatea progresivă a condiţiei sociale şi spre nivelarea condiţiilor de
trai, fenomene considerate drept providenţiale, deci universale, durabile, de neoprit. Totuşi,
această orientare spre societatea democratică, a cărei vocaţie este egalitatea, este însoţită de
formele politice care continuă să depindă de imprevizibilele opţiuni ale oamenilor către o
societate democratică, fie liberală, fie despotică. La Marx, contradicţiile şi antagonismele interne
ale societăţii capitaliste şi ale ordinii sociale legate de capitalism formează factorul decisiv al
societăţii moderne. Acestea nu ar putea să dispară decât odată cu proprietatea privată ca
instrument de producţie, printr-o revoluţie catastrofală dar binefăcătoare, făcută de majoritate în
folosul majorităţii2.

Demersul meu comparatist nu este singular. Australianul Bruce Kent evidenţiase într-un
articol online diferenţele, dar mai ales, similarităţile între concepţiile celor doi martori şi actori în
Revoluţia de la 1848 din Franţa reflectate în lucrările publicate3. Raymond Aron, din postura de
redescoperitor şi continuator în lumea postbelică a gândirii lui Tocqueville, rezerva trei capitole
în excelentul volum de sociologie politico-istorică Les étapes de la penseé sociologique... câte unul
pentru fiecare şi al treilea despre judecăţile lor (incluzîndu-l aici şi pe Auguste Comte) asupra
evenimentelor din perioada „intrinsec interesantă‖ a desfăşurării Revoluţiei de la 1848 în Franţa 4.
Universitarul american venit dinspre stânga politică marxizantă americană, August Nimtz,
publica un volum despre importanţa lui Marx şi Engels, ca lideri şi adevăraţi protagonişti ai
mişcării democratice europene de la mijlocul secolului al XIX-lea, în opoziţie cu Tocqueville
care, din păcate – spune autorul, astăzi e socotit teoreticianul democraţiei5.

Studiul de mai jos analizează, într-o prezentare evenimenţială a perioadei agitate a

Franţei între anii 1848-1851, comportamentul şi strategiile celor doi în situaţia de martori oculari

2
Marx anunţa profetic „inevitabilul‖ deznodământ în penultimul capitol din primul volum al Capitalului:
„Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu
învelişul lor capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt
expropriaţi […] este vorba de exproprierea unui număr restrâns de uzurpatori de către masele populare‖. (Karl Marx
şi Friederich Engels, Opere, vol. 23, Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p.766)
3
Bruce Kent, „Tocqueville, Marx and the Revolution of 1848: the Quest for a Universal Class‖, în
http://manningclark.org.au/papers/tocqueville-marx-and-revolution-1848-quest-universal-class.
4
Aron, Les étapes de la penseé sociologique despre: Karl Marx, pp.141-221, Alexis de Tocqueville, pp.222-272, Les
sociologues et la Révolution de 1848, pp.279-304.
5
August H. Nimtz Jr., Marx and Engels: Their Contribution to the Democratic Breakthrough, State University of
New York Press, Albany, 2000: Marx and Engels versus Tocqueville, pp.113-140.

2
şi participanţi ai acesteia, deci pune în valoare dimensiunea lor istorico-umană. Această
prezentare evenimenţială ajută la înţelegerea diversităţii judecăţilor de valoare, a varietăţii
sistemelor de analiză şi a domeniilor de aplicare a teoriilor dezvoltate de cei doi autori.

În privinţa metodologiei de cercetare şi expunere am încercat să păstrez sensul

specificităţii epocii, dar să ţin cont şi de constantele care prin ele însele permit să se vorbească
despre una şi aceeaşi istorie şi m-am străduit să nu omit faptul că pentru secolul al XIX-lea
concepţiile filozofice nu pot fi separate de idealul politic. Nu m-am ferit de a polemiza cu unii
autori relativ la punctele de vedere susţinute despre Tocqueville sau Marx. Deşi am căutat să mă
menţin echidistant şi obiectiv, nu pot să neg un anumit grad de subiectivitate manifetată prin
tonalitatea argumentaţiei favorabilă în general lui Tocqueville şi defavorabilă lui Marx. Aceasta,
poate, din cauza încărcăturii ideologice mult mai pregnante manifestată în scrierile ultimului, pe
care o consider un lest pentru o reflecţie ce se doreşte a fi perenă.

1. CHESTIUNI GENERALE Alexis-Charles-Henri Clérel de Tocqueville (1805-1859) şi Karl

Heinrich Marx (1818-1883) nu s-au cunoscut personal niciodată. Diferenţa de vârstă -
Tocqueville era mai în vârstă cu 13 ani – nu ar fi fost un impediment în a se cunoaşte. Mai ales
că au trăit în acelaşi oraş, Paris, din toamna anului 1843 până în 1845, apoi în primăvara lui 1848
şi în iulie-august 1849. Este puţin probabil, totuşi, ca paşii lor să se fi intersectat vreodată.
Proveneau din lumi distincte, nutreau aspiraţii şi concepţii divergente, erau purtătorii unor
caractere diferite, iar la momentul 1848 aveau statute sociale şi de notorietate complet diferite şi
se găseau în tabere politice opuse. Dar ariile lor tematice se intersectează, sunt protagonişti ai
evenimentelor de la 1848 şi reflectează asupra acestora în scrieri viguroase. Nu există nici o
dovadă că Tocqueville ar fi cunoscut vreuna din lucrările lui Marx, obscure ca răspândire în
timpul vieţii gânditorului francez. Dar nici Marx nu l-a prea citit pe Tocqueville. Ce este sigur,
este că Marx îl invocă de două ori pe Tocqueville în scrierile sale, ca autor şi ca politician,
aparent, fără a fi interesat de ideile şi mesajul tocquevillian. Prima oară în 1843, în Despre
problema evreiască, ca autor6. A doua oară, francezul e amintit ca politician, în calitate de

6
„În orice caz, America de Nord este, în primul rând, o ţară a religiozităţii, după cum ne asigură în unanimitate
Beaumont, Tocqueville precum şi englezul Hamilton.‖ (Karl Marx, „Despre problema evreiască‖,1843, în Karl
Marx, Friedrich Engels, Opere,Volumul I, Bucureşti, Editura de Stat Pentru Literatură Politică, 1957, p.387.

3
deputat-raportor al unei moţiuni parlamentare în confruntarea Adunării naţionale cu Preşedintele,
în 18507.

Și Tocqueville şi Marx au reflectat asupra modalităților de a reconcilia apariţia rapidă a

democraţiei politice cu supravieţuirea şi consolidarea libertăţilor civile şi cu promovarea
egalităţii şi justiţiei sociale, în centrul viziunilor celor doi aflându-se conceptele de democraţie,
egalitate şi libertate8, dar au acţionat pe direcţii diferite. Fiecare a văzut în revoluţia începută în
februarie 1848 în Franţa - care a inaugurat şi a făcut să existe o scurtă republică întemeiată pe
votul universal pentru bărbaţi - un proces în direcţia transformării societăţii şi fiecare a explicat
procesul revoluţionar concepând analize strălucitoare, consacrate în texte indispensabile pentru
istoricii care se opresc asupra perioadei9.

2. TOCQUEVILLE, MARTOR ANGAJAT ŞI MEMORIALIST CRITIC Tocqueville

priveşte din interior evenimentele în Amintirile sale (1893)10, elegante deşi neterminate. Ele sunt
memoriile unei personalităţi angajate politic, dar care conţin o doză remarcabilă de obiectivitate
impusă de autor chiar prin angajamentul luat de la început de a nu le destina publicării: „Scrierea
mea va fi o oglindă în care mă voi uita cu plăcere la contemporanii mei şi la mine, şi nicidecum
un tablou destinat publicului‖ 11. Mulţi protagonişt iai Revoluţiei franceze de la 1848, din tot
spectrul politic, de la dreapta la stânga, au îmbrăţişat genul memorialistic sau au descris
revoluţia12, dar scrierile lor nu ating obiectivitatea, sinceritatea, prospeţimea, profunzimea şi
verva lui Tocqueville. Autorul francez dezvăluie cu o libertate critică asumată fără rezerve faţă
de contemporanii săi, fără complezenţă chiar şi faţă de sine, experienţa politică începută în 1839,
în timpul Monarhiei din iulie ca membru independent al opoziţiei legitimiste ales în Camera

7
„Dar în acelaşi timp ei (orléaniştii – n.m.) au declarat în unanimitate, prin raportorul lor Tocqueville, că Adunarea
naţională nu are dreptul să propună abolirea republicii, acest drept fiind rezervat numai camerei convocate în
vederea revizuirii constituţiei.‖ (Karl Marx, „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte‖, publicat pentru prima
oară în Die Revolution, Eine Zeitschrift in zwanglosen Heften, New York, 1852, Caietul I, în Karl Marx, Friedrich
Engels, Opere alese în două volume, Volumul I, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Politică, 1966, VI, p.269, (în
continuare: 18 Brumar...).
8
Vezi compararea conţinuturilor, sensurilor şi relaţionarea acestor concepte la cei doi gânditori, în Mihail Dumache,
„Despre democraţie, egalitate şi libertate la Tocqueville şi Marx‖, în „Revista profesorilor şi elevilor iubitori de
istorie, Variante”, Anul V, Nr. 12, Bacău, octombrie 2007, pp.46-51.
9
Kent, lucr.cit.
10
Alexis de Tocqueville, Amintiri, traducere din limba franceză, studiu introductiv, cronologie şi note Cristian Preda,
Nemira, (2007), carte publicată pentru prima dată în 1893.
11
Ibidem, p.41.
12
Vezi, printre altele, lucrările memorialistice sau de istorie ale lui Charles de Rémusat, Alphonse de Lamartine,
Louis-Antoine Garnier-Pagès, Marc Caussidière, Louis Blanc, Pierre-Joseph Proudhon, Victor Hugo etc.

4
Deputaţilor, pe scena în care se petrec evenimentele de la 1848 şi din anul următor. Calitatea de
deputat îi oferă prilejul de a fi un martor ocular încă din debutul revoluţiei, la Paris, în 22
februarie, şi apoi, un martor angajat în procesul alegerilor pentru Adunarea Constituantă: în
aprilie 1848, a fost reales ca deputat, în același departament al Normandiei, Manche
(arondismentul Valognes), în care își avea reședința nobiliară – castelul care-i poartă numele -,
apoi a participat în cadrul comitetului care a elaborat Constituţia Republicii a doua. Pentru cinci
luni, în a doua jumătate a anului 1849, a fost membru al guvernului republicii, ca ministru de
externe. Și-a continuat activitatea ca deputat în ambele legislaturi (1848-1849 și 1849-1851),
pentru ca, în final, să se opună într-un mod hotărât și activ loviturii de stat bonapartiste din
decembrie 1851 și să renunțe apoi definitiv la viața politică dintr-un regim pe care-l considera
tiranic. Textul Amintirilor a fost redactat în 1850-1851. Intenţia mărturisită a autorului (nedusă
până la capăt) era de a acoperi evenimentele de până la „plecarea mea din minister, în 30
octombrie 1849‖, căci doar acestea au fost considerate ca având „oarece măreţie‖ şi au putut fi
surprinse cu adevărat datorită poziţiei politice proeminenete în care s-a aflat Tocqueville în acea
perioadă13.

Chiar în anii ‘20-30 ai secolului trecut, când o bună parte a operei ilustrului gânditor şi
politician francez intrase într-un con de umbră în Europa extremismelor, Antoine Redier aducea
un omagiu sincerităţii lui Tocqueville şi valorii de document istoric al Amintirilor sale, socotite
„drept o carte extraordinară şi, poate, capodopera sa‖ pentru că în paginile sale

„contemporanii şi el însuşi sunt pictaţi cu trăsături vii, adesea brutale. Gândirea sa cu

privire la oameni, la pasiunile, prostia şi nebunia lor, la evenimentele, cauzele şi consecinţele
acestora, ni se par atât de bogate, de ingenioase, de profunde şi uneori atât de urâte, încât încă
nu suntem în măsură să exprimăm întregul colorit şi forţa sa[…]

Amintirile sale le putem citi cu mare încredere. Tocqueville a fost sincer şi fără
îngâmfare. Atunci când vorbeşte despre sine cred că au valoarea unei mărturisiri. Ceea ce, de
obicei ascund autorii în memoriile lor, nu sunt greşelile ci scopurile adesea joase ale
acţiunilor lor, care ies chiar fericite. Cu Tocqueville suntem liniştiţi. Conştiinţa sa este
dreaptă şi corectă. Simţim că, atunci când se analizează, spune totul.

13
Amintiri, p.42.

5
 De asemenea, el analizează şi viitorul. Sub impactul revoluţiei violente, două trăsături
marchează fizionomia acestui om: un curaj frenetic şi o curiozitate ascuţită, căreia nu-i scapă
nimic‖14.

3. MARX, MANIFESTUL, LUPTELE DE CLASĂ ŞI OPTSPREZECE BRUMAR Marx, un

străin, atât din punct de vedere geografic cât şi social, a fost în perioada pariziană în căutarea
unui loc sub zodia revoluţiei, dar nu a evenimentelor din Franţa la care nu a avut nici o
contribuţie. Totuşi, anii 1848-1849 reprezintă singura etapă a vieţii sale când participă efectiv şi
direct la viaţa politică. Se făcuse deja recunoscut ca lider ideologic al Ligii Comuniştilor,
asociaţie a muncitorilor emigranţi germani, cu sediul la Londra, prin redactarea, împreună cu
Engels, și publicarea, în februarie 1848, a Manifestului Partidului Comunist, pe care Isaiah
Berlin (1909-1997), îl caracterizează drept „cel mai mare dintre toate pamfletele socialiste[…]
Ca instrument de propagandă distructivă nu are egal, efectul asupra generațiilor următoare este
de neegalat în afara istoriei religioase‖, iar despre principalul autor căruia îi consacră prima sa
carte, apărută în 1939, afirmă că „dacă acesta n-ar mai fi scris nimic altceva, ‗Manifestul‘ i-ar fi
asigurat singur o faimă de durată‖15. La izbucnirea revoluţiei în Belgia, în februarie, guvernul
„care se purtase cu o toleranță considerabilă față de exilații politici, nu a putut trece cu vederea
această formidabilă publicație și brusc, i-a expulzat pe Marx și familia sa de pe teritoriul său‖ 16.
Între timp, guvernul revoluţionar provizoriu din Franţa îl invitase la Paris, prin Ferdinand Flocon
(1800-1866), pe atunci unul dintre liderii ziarului radical de stânga, La Réforme, şi, iniţial,
printre cei unsprezece membri ai conducerii revoluţionare, reprezentant, împreună cu Ledru-
Rollin (1807-1874) – după taxonomia socială „antagonistă‖ a lui Marx – al micii burghezii
republicane. I se oferă chiar cetăţenia franceză, „în semn de deosebită consideraţie de către
guvernul provizoriu‖, dar o refuză 17. Ajunge la Paris pe la începutul lui martie cu împuternicirea
de a reorganiza în capitala revoluţiei europene clubul comunist german 18. Mobilul venirii sale
este expus chiar în ziua în care ajunge la Paris. Tânărul german ambiţios, într-un discurs la un

14
Antoine Redier, Comme disait Monsieur de Tocqueville, Paris, Librairie Académie Perrin et Cie, 1925, p.90.
15
Isaiah Berlin, Karl Marx, Fifth Edition, Edited by Henry Hardy, Foreword by Alan Ryan, Afterword and Guide to
Further Reading by Terrell Carver, Princeton and Oxford, Princeton University Press, (2013), p.192; p.196.
16
Ibidem, p.196.
17
Franz Mehring, Karl Marx Istoria vieţii sale, Bucureşti, Editura Politică, 1959, p.170. Informaţia a fost publicată
chiar de Marx în „Noua gazetă renană‖ nr.94 din 5 septembrie 1848, în articolul „Marx şi supuşenia prusiană‖: „mi-
a fost oferită în Franţa după revoluţia din februarie de către membri ai guvernului provizoriu‖, în Karl Marx,
Friedrich Engels, Opere, Volumul 5, Bucureşti, Editura Politică, 1959, p.429.
18
Vezi ibidem, p.232 ş.u.

6
miting al Societăţii pentru drepturile omului, se consideră un revoluţionar „în umbra marelui
Robespierre‖19, profesiunea de revoluţionar ajungând pe prima poziţie a carierei sale. În
contradicție cu Engels (1820-1895), cu care începuse o lungă prietenie, se împotriveşte formării
unei legiuni înarmate din emigranţii germani care urma să treacă pe teritoriul statelor germane
pentru a proclama republica 20 şi susţine ideea întoarcerii „unul câte unul în patrie şi să activeze
acolo pentru mişcarea revoluţionară‖ 21. Pe la sfârşitul lui aprilie se află la Colonia (Köln) lucrând
pentru Noua gazetă renană, la sfârşitul lui august-începutul lui septembrie călătoreşte la Berlin şi
Viena, „pregătit să-și sacrifice o serie de considerente pentru realizarea unității germane‖ 22,
împotrivindu-se panslavismului „ca un rusofob turbat‖23, dar nereuşind să solidarizeze revoluţiile
naţionale din Imperiul habsburgic. În mai 1849, primeşte mandat din partea lui Karl d‘Ester
(1813-1859), „sufletul guvernului provizoriu‖ de la Frankfurt şi al „Comitetului central
democratic, de a reprezenta la Paris partidul revoluţionar german pe lângă montagnarzii din
Adunarea naţională‖24, unde nu rămâne din motive politice decât de la începutul lunii iunie până
în august 1849. Mutat la Londra, va scrie două lucrări polemice extrem de bine informate, dar cu
o mare încărcătură ideologică, despre revoluţia din Franţa. Caracterul ideologic este de
netăgăduit. Încă din 1843, când se stabilise pentru prima oară la Paris, tânărul Marx
conştientizase decăderea economică şi morală a clasei muncitoare şi îşi stabilise ca obiectiv să
formuleze o teorie socială capabilă să mobilizeze masele, să incite proletariatul la revoltă
împotriva societăţii care îl menţine într-o stare de subjugare şi să conducă la formarea unei
conştiinţe muncitoreşti capabilă să transforme clasa în sine într-o clasă pentru sine. Dar
modalităţile de comentare, explicare, interpretare şi de percepţie istorică în care sunt scrise cele
două lucrări sunt exemplare. În Luptele de clasă din Franţa1848-1850 (1850)25, Marx furnizează
o analiză incisivă asupra caracterului social-politic al monarhiei din iulie şi conflictului sângeros

19
Samuel Bernstein, „Marx in Paris, 1848; A Neglected Chapter‖, în „Science and Society” 3, (Summer 1939),
p.348.
20
„[…] o legiune neinstruită de intelectuali emigranți în statele germane i-a apărut lui Marx o risipă inutilă de
energie revoluționară, care ar fi avut un sfârșit jalnic și ridicol, urmat de o stare de spirit paralizantă de rușine și
dezamăgire‖ (Berlin, op.cit., p.197).
21
Mehring, op.cit., p.234.
22
Berlin, op.cit., p.199.
23
Ibidem, p.198.
24
Mehring, op.cit., p.265.
25
Karl Marx, „Luptele de clasă în Framţa 1848-1850‖, publicat pentru prima oară în Neue Rheinische Zeitung.
Politisch-ökonomische Revue, nr. 1, 2, 3, 5-6, Hamburg, ianuarie-octombrie 1850, reeditată în 1895 de Engels, în
Marx-Engels, Opere alese în două volume, volumul I, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Politică, 1966 (în
continuare: Lp. de clasă …).

7
care s-a dezvoltat între regimul celei de-a doua Republici şi tânăra clasă proletară pe care
revoluţia şi sufragiul universal au propulsat-o pe scena politică de la Paris, dar și a confruntării
din interiorul regimului dintre puterea legislativă și cea executivă, care va conduce la sfârșitul
Republicii. În a doua lucrare, Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852)26, autorul
german – reluând multe idei din lucrarea precedentă - caracterizează la modul satirico-polemic
pe aventurierul politic, Ludovic-Napoleon Bonaparte (1808-1873), nepot primului Napoleon,
care folosindu-se de încărcătura simbolică a numelui unchiului său şi de condiţiile create de
revoluţie avea să fie ales preşedinte al Republicii în decembrie 1848 instalându-se, trei ani mai
târziu, ca dictator-monarh al celui de-al doilea Imperiu francez, până în 1870.

Isaiah Berlin, apărător consecvent al liberalismului, adversar al extremismului politic și al

fanatismului intelectual, prezintă şi caracterizează cu claritate și obiectivitate, în monografia
intelectuală despre Karl Marx, lucrările citate mai sus:

„Stilul autorului, de multe ori opac și obscur când se ocupă de probleme abstracte, este
strălucitor când este vorba de fapte. Cele douălucrări dau[…] o descriere genial polemică a
Revoluției și a Republicii a doua; ele analizează în detaliu relațiile și interacțiunea factorilor
politico-economici și personali în ce privește alinierea claselor ale căror nevoi le
întruchipează.

Există o analiză strălucită a rolului statului francez, care funcționează mai puțin ca o
comisie a clasei conducătoare (termenul din Manifestul Comunist), cât ca o sursă
independentă deenergie susținută uneori de dorințele imperative ale burgheziei, în scopul de
a menține status quo-ul social și politic. Într-o serie de schițe tăioase, epigramatice,
reprezentanții de frunte ai diferitelor partide suntclasificați și încadrați în clasele de ale căror
sprijin depind. Evoluția situației politice de la un liberalism vag la republica conservatoare și
de acolo la lupta de clasă deschisă, sfârșind în despotismul cel mai evident, este reprezentată
ca o parodie a evenimentelor din 1789. Dacă atunci fiecare etapă a fost mai violentă și mai
revoluționară decât cea anterioară, în 1848 s-a întâmplat exact invers: în iunie proletariatul a
fost părăsit și trădat de aliații săi burghezi; mai târziu aceștia au fost, la rândul lor, abandonați
de clasa de mijloc; în cele din urmă, toți, manevrați de aristocrația funciară și financiară, au

26
18 Brumar, pp.203-295.

8
 fost dați pe mâna armatei și ai lui Ludovic Bonaparte. Acest deznodământ nu putea fi
prevenit printr-o politică diferită, deoarece a fost determinat de stadiul de dezvoltare istorică
al societății franceze din acel moment‖27.

Iar pentru Raymond Aron, lucidul analist al societăţii liberale, cele două lucrări, numite
„broşuri ale lui Marx […] sunt opere strălucitoare. În multe privinţe, mi se pare că sunt mai
profunde, mai satisfăcătoare decât voluminoasele sale opere ştiinţifice. Marx, câştigând prin
clarviziunea de istoric, uită teoriile sale şi analizează evenimentele ca un observator genial‖ 28.

4. ÎNTRE REVOLUŢIE ŞI DEMOCRAŢIE. CONVERGENŢĂ ŞI OPOZIŢIE

Scrierile, la care adăugăm şi corespondența celor doi cugetători, oferă numeroase exemple,
remarcate de exegeţi29, de convergenţă între punctele de vedere ale lui Tocqueville, gânditor
aristocrat liberal-conservator normand, om politic orientat spre acţiune, şi Marx, filozof politic
radical din Renania şi teoretician social revoluţionar, despre caracterul disfuncţional social şi
politic „burghez‖ al monarhiei din iulie, cauzele revoluţiei, responsabilităţile instituţionalizării
politico-sociale a celei de-a doua Republici, defectele fatale ale acesteia, dar şi ale carierei
politice a lui Ludovic Bonaparte. Perspectivele sunt asemănătoare în privinţa descrierii
evenimentelor petrecute în Franța între 1848-1851, a evidenţierii consecințelor celor mai
semnificative și caracterizării participanţilor care le influenţează şi le însufleţesc, iar prezentarea
acestor evenimente este în general cronologică pentru ambii autori. Amândoi înţeleg Revoluţia
ca o continuare logică a celei începută în 1789, îi găsesc explicaţii economico-sociale, o
periodizează şi îi explică rezultatele într-un mod asemănător, folosesc din plin metaforele teatrale
în naraţiune şi în caracterizarea protagoniştilor.

Totuşi, este de natura evidenţei că gândurile lor redate în scris, în ciuda unor diagnostice
similare asupra evenimentelor sociale şi politice din Franţa, au oferit concluzii diferite, total
opuse, pentru realizarea stării de sănătate a organismului politic francez, dar au şi descifrat
principii generale și de acțiune concretă ale sistemului politico-social, net deosebite pentru viitor.

27
Berlin, op.cit., pp.216-217.
28
Raymond Aron, Les étapes de la penseé sociologique... , p.288.
29
Bruce Kent, lucr.cit.; Raymond Aron, op.cit., capitolul Les sociologues et la Révolution de 1848, pp.273-297;
August H. Nimtz Jr., , op.cit., Chapter Five
Interpreting the 1848–1851 Events in France: Marx and Engels versus Tocqueville, pp.113-140; Roger Boesche,
lucr.cit.

9
 Diferite sunt de asemenea scopul şi sensul scrierilor celor doi, ca şi impactul şi influenţa lor
asupra contemporanilor, dar mai ales asupra posterităţii. Perspectivele gândirii lor se exclud
reciproc în planul practic al funcţionării şi exercitării politicii de atunci până în zilele noastre şi,
probabil, în viitor. Tocqueville este un gânditor sceptic în privința progresului politic, văzând
într-o perspectivă optimistă numai progresele egalității în lumea modernă, o egalitate care
durează în registrul moral și al percepției publice și care nu poate fi (şi nu trebuie) impusă politic,
adică nu poate deveni egalitarianism. Marx abordează politicul printr-o serie de medieri fiind
interesat de cauze şi, până la obsesie, de fundamentul economico-social în care se pierde. În nici
un caz, Marx nu pune problema politicului în termeni de morală. De aceea, poate că cei doi se
diferențiază prin acea idee a lui Herder (1744-1803) care contrapunea politica moralei.
Parafrazându-l, în abordarea politică a lui Marx, omul este un mijloc, doar un instrument pentru
atingerea scopului, în timp ce, în viziunea morală a lui Tocqueville, din punct de vedere politic,
omul este un scop, unicul scop.

Până la urmă, diferenţa în abordarea politicului este rezultatul reflecţiei diametral opuse
asupra raportului între cele două concepte capitale pe care le utilizează cei doi autori:„revoluţia‖
şi „democraţia‖. Căci dacă starea de revoluţie a societăţii contemporane este sesizată şi
aprofundată de ambii - amândoi fiind gânditori ai schimbării -, modul de înţelegere şi de
conceptualizare a revoluţiei în raport cu democraţia îi separă total. Viziunile lor opuse îşi vor
pune amprenta asupra modelelor de înţelegere a celor două concepte de la 1848 şi până în zilele
noastre. Marea originalitate precoce a geniului tocquevillian a constat – după cum remarcă
istoricul François Furet, referindu-se la descentrarea Marii revoluţii franceze în raport cu marşul
istoriei universale spre democraţie – în decuplarea celor doi termeni. De altfel, încă de la
începutul reflecţiei ca autor, când lucra la Despre democraţie în America, Tocqueville se confesa
unui prieten că „ideea sa care le antrenează pe toate celelalte într-o unică direcţie‖ este de a face
vrednic de stima publică regimul democratic, atât împotriva „celor care îşi imaginează o
democraţie ideală, vis strălucitor, ce poate fi realizat cu uşurinţă‖, cât şi contra celor „pentru care
cuvântul democraţie este sinonim cu tulburări, anarhie, furt şi crimă‖ 30. Democraţia, în sensul lui
Tocqueville şi acceptat astăzi în lumea academică, este înfăţişată ca o mişcare măreaţă ce vine
din istorie şi ne conduce spre necunoscut, orientată spre egalitatea de condiţie şi a condiţiilor.

30
Apud Gérard Bergeron, Quand Tocqueville et Siegfried nous observaient…, Québec, Les Presses de l'Université du
Québec, 1990, pp.160-161.

10
Democraţia se realizează şi prin revoluţii, dar care nu sunt decât accidente în istorie şi se
manifestă prin ideologie, violenţă şi exces. Revoluţia îl înspăimântă prin faptul că se dovedeşte a
fi o continuă boală cronică, cel puţin pentru societatea franceză. Marx vede democraţia numai
prin revoluţii. Revoluţia de la 1848, îi oferă formularea cea mai amplă şi mai radicală a
problemei democraţiei, ca problemă a inegalităţii sociale şi a luptei de clasă. „Revoluţiile sunt
locomotivele istoriei!‖ 31 – este o celebră formulă utilizată de Marx, când descrie cum mersul
revoluţiei pune în mişcare şi trage după sine ţărănimea franceză. „Revoluţiile nu sunt accidente
politice, ci expresia unei necesităţi istorice. Ele îndeplinesc funcţiile necesare şi se produc când
condiţiile sunt coapte‖ – interpretează Raymond Aron32 „teoria revoluţiilor‖ la Marx.
„Fabricarea‖ conştiinţei de clasă pregăteşte sfârşitul capitalismului prin revoluţia violentă a
proletariatului. Ea este dorită şi profeţită cu înverşunare pentru a instaura democraţia socială,
„adevărata‖ democraţie care o neagă pe cea burgheză. Până în a doua jumătate a secolului al XX-
lea viziunea lui Marx asupra democraţiei şi revoluţiei va fi la modă, iar cea a lui Tocqueville va
rămâne în umbră, părând a fi respinsă de realitate. Însă, experienţa nefericită a revoluţiilor
totalitare şi a regimurilor politice pe care le-a instituit, a celor islamice sau ale „primăverii
arabe‖, dar mai ales înrădăcinarea sa într-o realitate mai puţin ideatică decât „ismele‖ secolului al
XX-lea readuc în actualitate gândirea tocquevilliană cu problema „blândeţii‖ şi a „sentimentului
asemănătorului‖ în reformarea democraţiei, în sensul formulat de Edmund Burke, care deosebea
schimbarea de reformă, pe la 1796, astfel: „Reforma nu este o schimbare în substanţa sau în
calităţile primare ale obiectului, ci o aplicare a unui remediu la nedreptatea care nemulţumeşte.
În măsura în care ceea ce este dat la o parte e doar aspectul care deranjează, totul e asigurat.
Reforma se opreşte aici. Iar în cazul în care ea eşuează, substanţa care a suferit modificarea se va
situa, în cel mai rău caz, tot acolo unde era şi înainte‖33.

Însumând, punctele de vedere divergente ale celor doi gânditori îşi pot găsi explicaţia în
originile lor socio-culturale, în situaţia lor personală. Ei se circumscriu în tipuri de cultură
diferite: cea „democratică‖ la Tocqueville şi cea „revoluţionară‖ la Marx. Deosebirea dintre cei
doi este de natură ideatică, dar concepţiile lor sunt„colorate‖ într-o oarecare măsură de poziţia lor

31
Lp. de clasă, III, p.180.
32
Raymond Aron, op.cit., p.155.
33
Edmund Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa şi asupra activităţilor anumitor societăţi din Londra cu
privire la acest eveniment. În forma unei scrisori care urma să fie trimisă mai întâi unui tânăr, la Paris, traducere,
studiu introductiv şi note de Mihaela Czobor-Lupp, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, Nota 38, p.312.

11
socială, de statutul lor intelectual, politic, profesional, financiar. Tocqueville este descendentul
unei vechi familii aristocratice. El îşi extrage direct din experienţa mediului său conceptul la care
va medita prin întreaga operă: victoria principiului democratic asupra principiului aristocratic.
De aceea judecăţile sale de valoare sunt dominate de problema politică a salvării valorilor
liberale şi spiritual-religioase în cadrul unei civilizaţii egalitare şi răspund la următoarea
întrebare: ce şanse are o societate democratică să păstreze un regim liberal? Marx, un intelectual
de origine burgheză, cu înclinaţii revoluţionare, format în atmosfera universitară a Berlinului
ostil regimului conservator prusac, va fi preocupat să descopere în mişcarea societăţii moderne
răspunsul la propria problemă de ordin filozofic şi social: împăcarea societăţii cu ea însăşi prin
lupta de clasă revoluţionară şi violentă a proletariatului conştient de sine 34. Însă, în paranteză fie
spus, oare, aristocratul Tocqueville susţinea interesele categoriei sociale din care făcea parte, iar
Marx era un proletar? Am fi tentaţi, judecând în tipare, să punem în oglindă concepţiile celor doi
gânditori pe seama idealismului unuia sau materialismului celuilalt. Totuşi, nici Tocqueville nu a
fost un idealist pur şi simplu, nici Marx un materialist pur şi simplu. Cred că, în ultimă instanţă,
ceea ce defineşte perspectiva antagonică a celor doi gânditori în viziunea asupra naturii societăţii
moderne şi a căutării principiului dominant care o călăuzeşte este de esenţă existențială:
Tocqueville suferă la propriu revoluţia, contemplându-i şi analizându-i consecinţele, simţind că
însuşi mersul revoluţiei îi pune sub semnul întrebării concepţia, Marx utilizează revoluţia ca
instrument creându-i un „manifest‖, teoretizând-o şi expunând-o ca pe un motor în dinamica
procesului istoric.

Dar în ce măsură regăsim liniile de forţă ale gândirii celor doi în operele despre 1848? Am
putea spune că în aceste scrieri ambii vin cu ceva în plus, mai mult decât se repetă. Tocqueville
contribuie cu elemente esenţiale şi fără menajamente în cunoaşterea propriei personalităţi şi a
caracterului său, dar şi în caracterizarea contemporanilor, iar Marx reuşeşte în cele două lucrări,
pentru prima şi ultima oară în opera sa, să îmbine armonios ideologia cu redarea istorică
obiectivă. Amândoi se remarcă prin înfăţişarea unei perspective multiple asupra evenimentelor.
La baza acestei reprezentări profunde se află, la primul, trăirea personală, întărită de o
documentare istorico-sociologică riguroasă extrasă din mărturiile unor participanţi, cu care avea,

34
Vezi această primă paralelă din istorie între cei doi gânditori susţinută studenţilor de la Sorbona în 1955 şi
publicată în 1962, în Raymond Aron, 18 lecţii despre societatea industrială, traducere de Simona Ceauşu, Ed. All
Educaţional, (2003), Lecţia a II-a Tocqueville şi Marx, pp.27-39.

12
în general, afinităţi politice. La ce de-al doilea, fundamentul constă în studierea surselor istorice
şi de presă (mediatice). Deşi amândoi scriu imediat după ce evenimentele s-au petrecut, nici unul
nu se îndreaptă spre tratarea întâmplărilor secundare, care puteau fi derutante, atrăgătoare dar şi
amăgitoare, pentru oricare autor de istorie ultrarecentă. Pentru acesta, ca şi pentru Tocqueville,
întâmplările petrecute în Franţa „constituie una dintre cele mai interesante teme de studiu oferite
de istorie‖35. Reluând exprimarea lui Tocqueville, scriitorul de istorie recentă se comportă „la fel
ca şi pe un câmp de bătălie, (când) fiecare ia incidentul la care e martor drept evenimentul cel
mai însemnat al zilei―36. La cei doi nu e cazul. Ambele perspective sunt pline de obiectivitate şi
rigoare ştiinţifică. Ele generalizează în măsura în care pun în valoare evenimentele cardinale,
descoperă legăturile dintre ele, intercauzalitatea lor şi conexiunile cele mai importante. Astăzi
pare ceva de natura evidenţei să gândim că doi autori de la jumătatea secolului al XIX-lea care
scriu despre o revoluţie ar fi depăşiţi de problematica complicată a mileniului III. Nimic mai
înşelător. Niciun istoric care vrea să reconstituie Revoluţia paşoptistă din Franţa şi din Europa,
dar şi oricare revoluţie ulterioară, nu poate să facă abstracţie de lucrările celor doi scriitori şi
gânditori. Cugetarea-învaţătură a unui personaj real-fictiv dintr-un roman de-acum notoriu:
„Cine a suferit nu poate spune povestea aşa cum a fost, ci doar propria poveste. Cine a suferit nu
poate înţelege. Şi nici cine duşmăneşte nu poate înţelege― 37, nu se aplică niciunuia în povestea
Revoluţiei pe care o suferă şi o duşmănesc, dar pe care o tratează cu distanţa şi obiectivitatea
necesare menţinerii în posteritate.

Nu pot încheia această primă parte generală fără să atrag atenţia cititorului că analiza se va
concentra pe latura interpretării comparative a textului şi mai puţin pe cea a interpretării faptelor
istorice care au fost comentate şi explicate într-o uriaşă istoriografie dedicată Revoluţiei de la
1848 şi anilor postrevoluţionari. De aceea, mai multe secvenţe ale lucrării vor fi consacrate
evoluţiei comparative a unor concepte (cauzele revoluţiei, lumpenproletariat, socialism,
caracterul social al revoluţiei, dictatura proletariatului, terorism), a unor texte legislative
(Constituţia, dreptul la muncă), a unor protagonişti (Ludovic-Filip de Orlèans, Ludovic-

35
Karl Marx, „Constituţia Republicii Franceze, adoptată la 4 noiembrie 1848‖, publicat în 14 iunie 1851 în „Notes to
the People‖, în Marx-Engels, Opere, Volumul 7, Bucureşti, Editura Politică, 1960, p.554.
36
Amintiri, p.70.
37
Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, roman, Ediţia a II-a, Polirom, 2012, pp.186-187.

13
Napoleon Bonaparte, Odilon Barrot), a interpretării comparative a unor evenimente-cheie
(prăbuşirea Monarhiei din iulie, Revoluţia din februarie 1848 şi proclamarea Republicii a doua,
alegerile din 1848 şi 1849 pe baza votului universal, momentul 15 mai 1848, insurecţia din iunie
1848 şi tentativa insurecţională din iunie 1849, conflictul Adunării constituante cu guvernul şi al
Adunării legislative cu preşedintele, expediţia franceză asupra Romei, ofensiva bonapartismului
şi lovitura de stat din decembrie 1851), dar şi a unor evenimente particulare care au căpătat o
importanţă deosebită la fiecare dintre cei doi (al doilea guvern Barrot din 1849, criza
revoluţionară din prima jumătate a anului 1850).

6. MONARHIA DIN IULIE Referirile lui Tocqueville şi Marx la Monarhia din iulie (1830-
1848) indică faptul că ambii detestau din aceleași considerente societatea intoxicată şi ameninţată
de dezvoltarea sistemului capitalist în Franţa. Dispreţul aristocratic al lui Tocqueville împreună
cu indignarea morală a încă tânărului hegelian de stânga Marx se concentrează asupra aceluiaşi
inamic comun.

Antipatia lui Tocqueville faţă de conducerea burgheză din Franţa, dar și cauzele sfârșitului
monarhiei apar evidente în paginile de deschidere a Amintirilor38. Autorul îl demolează pe
regele-burghez, Ludovic-Filip (1773-1850, rege între 1830-1848). Acesta, „(a)şezat în fruntea
aristocraţiei, […]ar fi putut exercita o influenţă fericită asupra ei. Dar ca şef al burgheziei, el a
împins-o pe aceasta în direcţia naturală pe care ea era înclinată să o urmeze. Şi-au unit astfel
viciile în familie, iar această uniune, care iniţial a dat forţă unei părţi, a dus la demoralizarea
celeilalte, sfârşind prin distrugerea amândurora―39.

Predicţia sumbră a lui Tocqueville, expusă în Camera Deputaţilor la 27 ianuarie 1848, despre
o apropiată revoluţie socială se dovedeşte a fi profetică. Deputatul de Manche, cu reputația
seriozității și a moderației, reproșează guvernului Guizot (1840-1848) faptul de a nu vedea ceea
ce poate constata fiecare în circumscripția sa, că Franța suferă de o „boală‖ alarmantă atât a
spiritului public, cât şi a moravurilor private, care produce efecte destabilizatoare asupra
„claselor muncitoare‖. Oratorul observă cu clarviziune cum li se repetă fără încetare „că toţi cei
aflaţi deasupra lor sunt incapabili şi nedemni de a le guverna, că repartiţia bunurilor aşa cum a
fost făcută până acum în lume este nedreaptă‖. Şi trage concluzia înfricoşătoare: „Nu credeţi

38
Amintiri, pp.43-44; Notele 21 şi 22, p.299.
39
Ibidem, Nota 23, pp.299-300.

14
oare că atunci când asemenea opinii se înrădăcinează, când ele se răspândesc[…] aduc cu
necesitate mai devreme sau mai târziu, nu ştiu exact când şi nici cum, revoluţiile cele mai
teribile? Convingerea mea profundă, domnilor, este că dormim pe un vulcan―40.

Evaluarea lui Marx asupra Monarhiei din iulie este similară cu a lui Tocqueville. Dacă
ultimul, compară guvernul reprezentativ al clasei mijlocii – al clasei dominante - din această
perioadă cu un soi „de companie industrială―41, condamnând, deci, confiscarea interesului public
de către guvernare, Marx, la rândul său, nu vede în guvernarea orléanistă „decât o societate pe
acţiuni pentru exploatarea avuţiei naţionale a Franţei, ale cărei dividente se împărţeau între
miniştri, Camere, 240.000 de alegători şi acoliţii lor―42. Mai atent la structura socială din motiv
ideologic, acesta distinge între puterea bancherilor, care deţin puterea politică, şi cea a marilor
proprietari şi a industriaşilor. Așadar, puterea politică se găsea în mâna aristocraţiei financiare –
conchide Marx. Ea controlează o societate în care „domnea[…] aceeaşi goană după îmbogăţire
nu cu ajutorul producţiei, ci printr-o abilă însuşire a bogăţiei străine deja existente, se manifestau
nestăvilite, mai ales la vârfurile societăţii burgheze - venind în conflict permanent cu înseşi legile
burgheze - poftele nesănătoase şi desfrânate în care îşi caută în mod firesc satisfacerea bogăţia
dobândită, prin speculaţii, în care plăcerea devine destrăbălare, iar banii, josnicia şi sângele se
contopesc. Prin metodele ei de câştig, ca şi prin plăcerile ei, aristocraţia financiară nu e nimic
altceva decât lumpenproletariatul renăscut pe culmile societăţii burgheze (s.a.)‖43.

7. UN CONCEPT IDEOLOGIC „BUN LA TOATE“ Lumpenproletariatul apare la Marx ca o

noţiune ideologică des invocată pentru a simplifica complexitatea structurii sociale. Mai sus este
un lumpenproletariat „distins―. Dar Marx accentuează în a-l defini şi pe cel „de rând‖. În schimb,
Tocqueville, care nu construieşte tipare pentru că nu are nevoie de argumente teoretice pentru a
susţine o anumită ideologie, doar observă şi notează în Amintiri – în contextul viitoarei înfrângeri
a insurecției din iunie 1848 - că „(c)ei mai energici erau, fără îndoială, soldaţii din gărzile mobile
de care ne îndoisem[…] şi cred că pe bună dreptate, fiindcă nu a lipsit mult ca ei să treacă de
partea duşmanilor noştri, şi nu de partea noastră. [Toţi aparţineau acelei rase de odrasle
pariziene care furnizează armatelor noastre soldaţii cei mai indisciplinaţi şi cei mai curajoşi[…]

40
Ibidem, p.526; Amintiri, pp.49-50. Autorul datează eronat discursul pe 29 ianuarie 1848.
41
Ibidem. p.43.
42
Lp de clasă, I. Înfrângerea din iunie 1848, pp.113-114.
43
Ibidem, p.114.

15
Mergeau la război ca la o sărbătoare]. Până la urmă, însă, ei au dovedit că îi interesează mai
mult lupta decât cauza pentru care luptau (s.m.)―44. Marx vede în lumpenproletariat,
desemnat în viziunea sa ca un segment social fără conştiinţă de clasă, un concept ideologic „bun
la toate―. Este important de observat că Marx inventează şi foloseşte eficient această noţiune
ideologică care îi este necesară pentru a evidenţia, prin opunere, singura forţă socială capabilă de
revoluţie: proletariatul. „Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos
ale vechii societăţi, este târât pe alocuri în vâltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din
cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina însă mai curând să se lase cumpărat
pentru uneltiri reacţionare―45. Lumpenproletariatul este, în viziunea ideologului german,
categoria socială - masă de manevră, instrumentul contrarevoluţiei proletare, pentru că ori se lasă
cumpărat de reacţiune în înfrângerea insurecţiei proletariatului parizian din iunie 1848 46, ori
devine baza de masă a bonapartismului de mai târziu 47.

Dar, Marx utilizează acest concept ideologic în măsura în care îi confirmă concluzia:
burghezia a reuşit să dividă proletariatul, formând gărzile mobile şi cumpărând, astfel, o parte a
sa, care s-a angajat în aceste formaţiuni militare pentru a lupta de partea guvernului, împotriva
insurecţiei muncitorilor. Și astfel, susține - într-o succesiune de doar două fraze - că cei din
gărzile mobile aparțin și proletariatului, și lumpenproletariatului 48. În privința încleștării între
proletariat și gărzile mobile din iunie 1848, Pierre Caspard a stabilit într-un studiu bine
documentat, încă din 1974, că nu se poate susține teza unei insurecții făcută de proletariatul
industrial și reprimată de gărzile mobile formate dintr-un lumpenproletariat destinat, de o așa-
zisă fatalitate istorică, de a se face instrumentul docil al tuturor reacțiunilor. Clivajul care separă
insurgenții de gărzile mobile nu e cel între proletariat și lumpenproletariat, ci, de fapt, linia de

44
Amintiri, p.193; Nota 302, p.342.
45
Karl Marx, Friedrich Engels, „Manifestul Partidului Comunist‖, I, Burghezi şi proletari, publicat pentru prima dată
la Londra în februarie 1848, în Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1966,
p.23 (în continuare: Manifestul PC).
46
Lp de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.125.
47
18 Brumar, V, pp.250-251, „unica clasă pe care (Ludovic-Bonaparte) se poate bizui fără rezerve‖ (p.251).
48
Lp de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.125. În primul paragraf descrie „lumpenproletariatul care în toate
oraşele mari formează o masă net distinctă de proletariatul industrial (s.m.) o pepinieră de hoţi şi de criminali de
tot felul, trăind din gunoaiele societăţii, fiinţe fără vreo profesiune bine determinată, vagabonzi, gens sans feu et sans
aveu, diferiţi după gradul de cultură al naţiunii din care fac parte şi care nu-şi dezmint niciodată caracterul lor de
lazzaroni―; pentru ca în paragraful următor să afirme în privința formării gărzilor mobile, că din rândul
lumpenproletariatului aparţinea majoritatea celor înrolaţi, iar apoi, să retracteze și să tragă concluzia nu lipsită de
veridicitate că, „în faţa proletariatului parizian, se ridica, recrutată chiar din rândurile lui (adică al muncitorilor din
Paris – n.m., s.m.) o armată de 24.000 de oameni, tineri, zdraveni şi îndrăzneţi―

16
demarcație trece prin mijlocul proletariatului. Primii încearcă soluția economică (modificarea
raporturilor de producție prin organizarea muncii), luptând pentru Republica democratică și
socială, ceilalți soluția financiară (angajându-se în gardă pentru o soldă, un acoperiș și un ideal)
și susținând, natural, Republica care îi plătea49.

Definirea lumpenproletariatului nu exclude pasiunea afectivă. Ideologul comunismului

caracterizează lumpenproletariatul, cu talent, e adevărat, dar şi cu accente de ură pentru că a
contribuit la înfrângerea evenimentului „cel mai grandios din istoria războaielor civile din
Europa‖50 – insurecţia proletariatului. Tocqueville priveşte cu neîncredere acea categorie „de
odrasle pariziene―, dar are accente amicale îndreptăţite, deoarece, pentru un timp, naţiunea
franceză a fost eliberată „din oprimarea muncitorilor parizieni[…] redându-i stăpânirea de
sine‖51.

8. CAUZELE INSURECȚIEI REVOLUȚIONARE DIN FEBRUARIE 1848 Marx și

Tocqueville descoperă şi precizează cauzele revoluției din februarie într-un mod diferit datorită
concepțiilor opuse și scopului destinat acestora în economia lucrărilor. Primul e mai complicat,
dar și mai succint pentru că trebuie să împace obiectivitatea jurnalistului cu mesajul ideologic.
Cel de-al doilea e mai clar și mai coerent deoarece, ancorat în realitatea momentului istoric, este
dornic de a-l conștientiza cu luciditate pentru a-l înțelege. . Amândoi sunt ancoraţi în
determinismul epocii.

Marx îşi construise viziunea cauzalităţii în istorie pe concepţia deterministă hegeliană,

nepreocupându-se prea mult de liberul-arbitru (întâmplare, accident)52. În privinţa cauzelor
revoluţiei, Marx nu-și contrazice concepția materialist-istorică. Concepe cauzele revoluţiei ca o
unitate de contradicţii care sunt accelerate de evenimente economice. Mai întâi, totul conduce

49
Vezi Pierre Caspard, „Aspects de la lutte des classes en 1848: le recrutement de la garde nationale mobile‖, în
„Revue Historique”, Fondée en 1876 par Gabriel Monod, Tome 252, 1974, pp.81-106.
50
18 Brumar, I, p.213.
51
Amintiri, p.199.
52
Deşi Marx a preluat de la Hegel, pe lângă dialectică „şi dispreţul faţă de liberul arbitru‖, n-a fost întotdeauna
dogmatic. Îşi temperează determinismul economic recunoscând într-o scrisoare către Engels că „în tendinţa generală
de dezvoltare[...] accelerarea şi întârzierea depind de evenimente «accidentale» care includ caracterul «întâmplător»
(chance) al indivizilor care se află în fruntea unei mişcări de la început‖. Vezi Nial Ferguson, Istorie virtuală.
Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale, traducere de Cătălin Drăcşineanu, (Iaşi), Editura Polirom, 2013, p.33.
Citatul din epistolă este din E.H. Carr, What is History, The George Macaulay Travelyan Lectures delivered in the
University of Cambridge January-March 1961, Second Edition Edited by R.W. Davies, Penguin Books, (1987),
p.101, în http://abuss.narod.ru/Biblio/eng/carr.pdf (accesat în 20 decembrie 2018).

17
spre ideea că acumularea şi totalizarea dialectică a contradicţiilor provoacă radicalizarea şi,
astfel, explozia rezultată: contradicţiile economice şi politice interne din cadrul burgheziei, între
aristocraţia financiară la putere după 1830 şi aristocraţia funciară împreună cu burghezia
industrială aflate în opoziţie; contradicţia între o putere tot mai arogantă şi o populaţie aflată într-
o stare de sărăcie tot mai alarmantă; contradicţia între modul de viaţă al aristocraţiei financiare şi
„propriile legi burgheze‖53; contradicţia între interesele economice ale aceleiaşi aristocraţii şi
condiţiile prin care acestea sunt satisfăcute (ceea ce determină şi o contradicţie secundară între
îndatorarea statului şi echilibrul bugetar care permitea întreţinerea aristocraței financiare prin
creşterea datoriilor statului); contradicția între politica externă de alianţe cu puterile reacţionare
şi un sentiment popular naţionalist, dar favorabil revoltelor în Europa.

Însă, pentru Marx, aceste cauze-contradicţii recenzate şi însumate nu sunt suficiente pentru a
explica un eveniment revoluţionar, o explozie insurecţională. Slăbiciunea valorii lor
epistemologice îl determină să recurgă, în ultimă instanţă, la situaţia economiei mondiale. Astfel,
el reperează două evenimente care ar putea fi, în ultimă instanță, „cauze‖ reale ale revoluţiei,
„două evenimente economice de importanţă mondială‖: problema deficitelor agricole (boala
cartofului și recoltele proaste din 1845 și 1846) şi criza generală a industriei şi comerţului din
Anglia izbucnită în toamna anului 1847, după eşecurile suferite de acţiunile speculatorilor de la
căile ferate. Totuși ele nu sunt tratate decât ca ceea ce sunt, adică „evenimente‖. Ele grăbesc
explozia răului general şi accelerează starea de spirit spre revoltă 54. Dar dacă răsturnarea apare ca
evidentă şi necesară, ea nu apare și ca neapărat posibilă. Tocmai umplerea diferențiată de către
diferitele grupuri sociale a „spațiului saturat de sens şi de interese obiective în raporturile sociale
şi în arealul reprezentării lor ideologice‖ - comparat de marxistul A. Janvier cu o „cutie goală‖ 55
- poate să facă posibilă declanșarea revoluției. În interiorul său se proiectează de către diversele
grupuri sociale un imaginar, iar acest spațiu astfel încărcat se pretează de a deveni un loc de
mediere într-un proces decisiv de radicalizare explozivă a luptei şi sub impulsul unor evenimente
economice. Aşa că, în viziunea lui Marx, aristocraţia financiară apare în februarie ca duşmanul

53
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.113.
54
„Izbucnirea nemulţumirii generale a fost în cele din urmă accelerată de două evenimente economice de importanţă
mondială, datorită cărora agitaţia s-a transformat în revoltă‖ (ibidem, p.115).
55
Antoine Janvier, „Un apprentissage de la révolution: Marx et la conjoncture de 1848-1851 ‖, în „Cahiers du GRM,
n° 1 : Penser (dans) la conjoncture”, hiver 2010-2011, Toulouse, EuroPhilosophie Edition,
http://www.europhilosophie-editions.eu/fr/spip.php?article53#nh1.

18
tuturor, dar diferit pentru fiecare, adică pentru raţiuni diferite şi cu semnificaţii diferite56, iar
consecințele evenimentelor economice, adică ravagiile „ca urmare a epidemiei economice (fac)
și mai insuportabilă autocraţia aristocraţiei financiare‖57.

Tocqueville poartă o luptă cu viziunea istorică fatalistă58, făcând o reconciliere a

determinismului cu întâmplarea. Se teme de posibilitatea de a cădea din determinism în fatalism,
şi ca şi mulţi liberali din secolul XIX (J. S. Mill – contemporan, prieten, corespondent şi
traducător al francezului - era chiar „îngrozit‖ de această posibilitate59) acordă liberului-arbitru,
indivizilor, adică „accidentelor‖ un rol semnificativ, de a provoca, fără să determine însă,
„cauzele generale‖: „Revoluția din februarie, la fel ca toate celelalte mari evenimente de acest
fel, s-a născut din cauze generale, care au fost fecundate – dacă ne putem exprima așa – de
accidente; dar ar fi la fel de superficial să afirmăm că ea decurge în mod necesar din cauze
generale ca și să o atribuim doar accidentelor‖60. Este o explicaţie a cauzelor revoluţiei „în stilul
său obişnuit care este asemănător lui Montesquieu‖ 61. Tocqueville vrea să facă istoria
inteligibilă, căci nu crede nici în determinismul ei inexorabil, nici în succesiunea accidentelor.
Gânditorul și omul politic francez, martor lucid și memorialist critic, formulează fiecare
categorie de cauze într-un mod mai cursiv, mai precis decât Marx și mai echilibrat în raport cu
majoritatea contemporanilor care, implicați fiind în eveniment, acordaseră o atenție
dezechilibrată fie fatalității, fie întâmplării62. Fixează drept cauze generale efectele revoluției
industriale (creșterea numărului muncitorilor din Paris, pofta satisfacțiilor materiale a acestora,

56
„Burghezia industrială îşi vedea interesele periclitate, mica burghezie era indignată din punct de vedere moral,
imaginaţia poporului se revolta, Parisul era inundat de pamflete: ‘Dinastia Rothschild‘, ‘Cămătarii sunt regii
vremurilor noastre‘ etc. —, în care era demascată şi înfierată, cu mai mult sau mai puţin spirit, dominaţia
aristocraţiei financiare‖ (ibidem, p.114).
57
Ibidem, p.115.
58
Începută încă din 1840, când publica al doilea volum din Despre democrație în America, în care rezerva acestei
probleme „Capitolul XX Despre câteva tendințe deosebite ale istoricilor din vremurile democratice‖, din Partea
întâi (Vezi Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Volumul 2, traducere din franceză Claudia
Dumitriu, Bucureşti, Humanitas, (2005), pp.90-93).
59
Ferguson, Istorie virtuală, p.29.
60
Amintiri, p.94.
61
R.Aron, Les étapes…, p.282 şi urm.
62
Vezi Alphonse de Lamartine, Histoire de la Révolution de 1848, Tome premier, Paris, Perrotin, 1849; Odilon
Barrot, Mémoires posthumes de Odilon Barrot, Tome premier (précédés d'un avant-propos de Duvergier de
Hauranne), Paris, Charpentier, 1876, p.462 ș.u.;Louis Blanc, Pages d'histoire de la Révolution de février 1848,
Paris, Au Bureau du nouveau monde, 1850, 359 pp.; Louis-Antoine Garnier-Pagés, Histoire de la Révolution de
1848, Avénement du Gouvernement provisoire, I, Paris, Bibliothèque Libérale Degorce-Cadot, Libraire-Editeur,
(1868-1870), pp.1-271; Jean-Pons-Guillaume Viennet, Journal de Viennet, pair de France, témoin de trois règnes,
1817-1848, Préface et postface par le duc de la Force, Paris, Amiot-Dumond, 1955.

19
stimulată chiar de guvern), ale procesului de democratizare („neliniștea democratică a dorinței ce
mocnea în poporul de muncitori‖, răspândirea teoriilor economice și politice care căutau
suprimarea sărăciei prin schimbarea din temelii a societății, „disprețul față de clasa care guverna
și mai ales față de oamenii aflați în fruntea ei‖, schimbarea „instituțiilor, ideilor, moravurilor și
oamenilor‖ dintr-o societate „tulburată de șapte revoluții desfășurate în mai puțin de șaizeci de
ani‖63) și ale centralizării, „din pricina căreia orice operațiune revoluționară se reducea la
cucerirea Parisului și la confiscarea mașinăriei fumegânde a guvernării‖ 64. Principalele accidente,
acea înlănțuire de „cauze secunde‖, care exprimă întâmplarea 65 și provoacă revoluția sunt
evidențiate astfel: pasiunile neîndemânatice ale opoziției dinastice care dorind să facă o reformă
a pregătit revolta prin campania banchetelor; „reprimarea excesivă a revoltei, apoi abandonarea
ei‖; eliminarea bruscă a vechilor miniștri care a condus la ruperea frâielor puterii; erorile și
haosul din mintea noilor miniștri; ezitările generalilor; absența din Paris a fiilor regelui care se
bucurau de popularitate; și mai ales „imbecilitatea senilă a regelui Ludovic-Filip‖, cauzată de
faptul că a fost luat total prin surprindere, căci, ca și alți principi, „confundând norocul cu propria
lor genialitate, refuză să mai asculte ceva, crezând că nu mai au nimic de învățat de la alții‖ 66.
Dezvoltate pe larg în paginile Amintirilor67, accidentele provocatoare ale revoluției sunt
expediate de Marx într-o singură frază: „Se ştie că Guizot şi Camerele au răspuns la propunerile
de reformă printr-o provocare fără echivoc, că Ludovic-Filip s-a hotărât prea târziu să formeze
un guvern Barrot, că s-a ajuns la o ciocnire între popor şi armată, că armata a fost dezarmată din
cauza atitudinii pasive a gărzii naţionale, că monarhia din iulie a trebuit să facă loc unui guvern
provizoriu‖68.

9. REVOLUŢIA DIN 22-25 FEBRUARIE ŞI CONSECINŢELE IMEDIATE Reacţia lui

Tocqueville la izbucnirea revoluţiei a fost aproape de disperare şi de deznădejde. Conservator
liberal resemnat în faţa iminenţei modernităţii democratice, era adeptul libertăţilor individuale,
intelectuale şi politice, întrupate în instituţiile reprezentative. Era convins că revoluţiile,
multiplicându-se, fac din ce în ce mai improbabilă supravieţuirea libertăţii: „Ea devenise
63
Probabil, în viziunea gânditorului francez, în ordine ar fi: revoluția din 1789, proclamarea primei republici, în
1792, dictatura iacobină din 1793-1794, instaurarea Directoratului, în 1795, a Consulatului, în 1799, a Primului
imperiu, în 1804 și revoluția din 1830.
64
Ibidem, p.95.
65
Ibidem, p.94.
66
Ibidem, pp.95-96.
67
Ibidem, pp.53-78.
68
Lp de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.115.

20
pasiunea întregii mele vieţi; simţeam acum că nu mă voi consola niciodată cu pierderea ei şi că
trebuia să renunţ la ea […]. Ştiam că dacă o mare revoluţie poate întemeia libertatea într-o ţară,
în schimb, mai multe revoluţii ce vin una după cealaltă fac imposibilă pentru multă vreme, orice
libertate constantă‖69.

În schimb, cu temperamentul său rebel şi crezând în caracterul internaţional al revoluţiei,

Marx a privit cu simpatie declanşarea acesteia. De aceea s-a şi grăbit să ajungă la Paris şi să
devină un martor activ al ei. Revoluţia era o confirmare a proiectului său, înţelegând-o ca pe o
precursoare a revoluţiei sociale.

Ca şi mulţi alţi contemporani, Marx a observat post factum în momentul insurecţional din
februarie 1848 un conflict de interpretare, între ruptură și continuitate istorică. Între cei care
caută să perpetueze acest moment ca atare, în gestul de ruptură ce îl induce (cei care vor să „ţină‖
evenimentul în consecinţele lui radicale), şi cei care-l interpretează ca un simplu moment de
tranziţie, între cei care caută să-l înscrie într-o durată proprie, în vederea recreării lumii (a
organizării politice, sociale şi economice de la momentul zero), şi cei care caută să-l înscrie în
durata ordinii precedente ca un simplu episod. Acest conflict va reprezenta o constantă a
perioadei 1848-1851. 25 februarie 1848, episodul proclamării republicii – descris de Marx - se
constituie, fără îndoială, ca un moment exemplar al acestui conflict70. Guvernul provizoriu şi
delegaţia proletară condusă de Raspail (1794-1878) sunt în conflict. Primul, şi cu susţinerea
„lobyului‖ conservatorilor, doreşte rezolvarea conflictelor, găsirea de compromisuri, revenirea la
calm, reinstaurarea ordinii. Republicanii burghezi de la Le National – de exemplu - se amuză
schimbând nume şi costume monarhiste cu altele ale vechii republici. Pentru ei republica nu era
nimic altceva decât un costum nou de bal pentru vechea societate burgheză. Ceilalţi, muncitorii
şi cluburile care îi susţin, refuză să se reîntoarcă la un tip de ordine care definea regimul răsturnat
prin insurecţie. Nu-i interesează efectele prelungirii crizei revoluţionare, ci de a se rupe de
trecutul ale cărei semnificaţii nu mai pot să dureze, în favoarea unei lumi a viitorului, de
neimaginat într-un mod riguros şi concret. Impunerea republicii este începutul acestui proiect:
„Cu proclamarea republicii bazate pe votul universal se ştersese însăşi amintirea îngustelor

69
Amintiri, p.98.
70
Preiau, în parte, fără să fiu de acord cu concluzia „revoluţionaristă‖, din analiza lui Antoine Janvier, lucr.cit.,
subcapitolul „Probleme de inscripţionare: continuitate sau ruptură‖.

21
scopuri şi motive care împinseseră burghezia la revoluţia din februarie‖ 71 – notează Marx. Şi
Tocqueville sesizează acest conflict de interpretare. Îl interiorizează observându-i efectul
emoţional mult diminuat pe care l-a avut evenimentul asupra sa tocmai datorită formei imitative
pe care a îmbrăcat-o: „Mi se părea tot timpul că suntem pe cale mai degrabă să jucăm Revoluţia
franceză decât s-o continuăm‖. Şi îl caracterizează, ca şi Marx de altfel, drept „o tragedie proastă
jucată de histrioni de provincie‖72. Pe această direcţie, îl explicitează electoratului din provincia
sa natală, din departamentul Manche, în discursurile din campania electorală din martie-aprilie
1848, susţinând varianta continuităţii şi criticând ruptura cu trecutul: „Sunt unii care înţeleg prin
Republică o dictatură exercitată în numele libertăţii, care cred că Republica nu trebuie doar să
schimbe instituţiile politice, ci să refacă întreaga societate; sunt unii care cred că Republica
trebuie să fie agresivă şi propagandistă. Nu sunt republican în acest fel. Dacă sunteţi aşa, eu nu
vă pot fi nicidecum de folos […]‖73. În privinţa locuitorilor provinciei, aceştia n-au fost deloc
adepţii radicali ai despărţirii de trecut, şi se va vedea în rezultatul alegerilor, dar raportul de forţe
era momentan limpede în avantajul maselor pariziene.

În acest context, Tocqueville şi Marx remarcă motivele prin care Monarhia din iulie a
determinat slăbiciunea socială a celei de-a doua Republici, instaurată la 25 februarie 1848.
Datorându-şi naşterea, parţial, abdicării panicate a lui Ludovic-Filip, ea a avut ca rezultat imediat
triumful maselor pariziene, succes judecat cu luciditate de cei doi. Comparaţia cu Revoluţia din
iulie 1830 este identică, dar explicaţiile sunt făcute cu o detaşare obiectivă de către memorialistul
francez şi cu îndârjirea unei argumentaţii teleologice de către tânărul ideolog german: Revoluția
din 1830 „fusese făcută de popor, dar clasa care o declanşase, o condusese şi profitase de pe
urma ei a fost cea mijlocie. Dimpotrivă, revoluţia din februarie părea să fie făcută în întregime în
afara burgheziei şi împotriva ei‖ 74 – constată Tocqueville. Marx, mai întâi observă în stil
gazetăresc că „muncitorii erau hotărâţi să nu mai tolereze de data aceasta să fie traşi pe sfoară ca
în iulie 1830‖ şi, apoi, explică într-o manieră finalistă emanciparea provocatoare a proletariatului
identificând în mod voit clasa socială cu partidul, înţeles probabil ca ansamblul susţinătorilor
care formează proletariatul şi întărind astfel caracterizarea de revoluţie socială şi nu politică a
evenimentelor din februarie 1848: „[...] muncitorii domină Parisul […]. Impunând guvernului

71
Lp de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.117.
72
Amintiri, pp.86-87.
73
Ibidem, p.121.
74
Ibidem, p.103.

22
provizoriu şi prin aceasta întregii Franţe republica, proletariatul a trecut imediat pe primul
plan ca partid independent (s.m.), dar a provocat totodată întreaga Franţă burgheză la luptă
împotriva lui. Ceea ce cucerise el era terenul pentru lupta sa de emancipare revoluţionară, şi
nicidecum această emancipare însăşi‖ 75. Şi Tocqueville, martor ocular, sesizează cu surprindere
cum revoluţia victorioasă din 24 februarie „dăduse poporului propriu-zis – mai precis claselor
care muncesc cu propriile mâini – [atât atotputernicia] în faţa tuturor celorlalte […], [cât] şi lipsa
aproape completă a urii şi chiar a unor pasiuni realmente vii [...]‖76. Dar tocmai împotriva
lozincii revoluţiei, „această generoasă beţie a fraternităţii‖, văzută cu o luciditate furioasă ca
„imaginară, […] sentimentală […], idilică […] nivelare a intereselor de clasă antagoniste […]
[de care] proletariatul parizian se lăsa ameţit […]‖77, revoluţionarul Marx îşi agită pana
polemică, fiind supărat pe „faptul că proletariatul parizian a căutat să-şi apere interesele alături
de cele ale burgheziei, în loc să le promoveze ca interese revoluţionare ale societăţii însăşi‖78.

Tocqueville explică cauzele letargiei poporului şi atotputernicia sa imediat după răsturnarea

Monarhiei din iulie. El prezintă tabloul „câmpului de bătălie‖ aparent rămas gol după dispariţia
acesteia, în care „opoziţia dinastică‖ (preoţii şi vechea aristocraţie) şi „opoziţia republicană‖
(poporul) „aveau în comun sentimentul ranchiunei faţă de singurii învinşi ai zilei‖ de 24
februarie: burghezii, - asimilaţi clasei de mijloc de către autor – a căror guvernare „fusese mai
degrabă exclusivistă decât opresoare, mai curând corupătoare decât violentă şi mai degrabă
dispreţuită decât detestată, [o guvernare] slabă şi nesigură; dar în acest fel burghezia ajunge ea

75
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.117. Janvier susţine că prin astfel de explicaţii, Marx pune în operă
virtualităţile revoluţionare, de fapt, acea lume viitoare, dar virtuală, şi îi dau dreptate pentru că viitorul nu există,
însă nu pot fi de acord cu concluzia sa cum că „există un progres al revoluţiei ca un adevăr al istoriei de la apariţia
sa‖.
76
Amintiri, p.102.
77
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.120.
78
Ibidem. Paradoxul constă în faptul că în funcţia de redactor-şef a Neue Rheinische Zeitung din Renania, de la l
iunie 1848 până la 19 mai 1849, Karl Marx a avut o atitudine contrară. El pledează pentru o alianță condiționată
între muncitori și burghezia radicală pentru un scop imediat, de răsturnare a guvernului reacționar. Astfel, Marx se
opune democraților extremiști care susțineau o abținere totală de la o alianță compromițătoare care să slăbească
cauza proletară. De asemenea, cere trimiterea de delegați la Frankfurt, ca singura cale practică eficace. Această
inconsecvenţă poate fi explicată 1) ideologic: germanii erau cu mult în urma proletariatului parizian din punct de
vedere politic, iar mișcarea dialectică a istoriei nu permite salturi şi 2) practic: Marx trebuia să combine radicalismul
statutului de lider al muncitorilor emigranţi germani cu tonul mai moderat pe care era necesar să-l imprime unei
publicaţii liberale de stânga (Vezi şi Berlin, op.cit., pp.197-198).

23
însăşi insesizabilă şi oarecum invizibilă pentru cei care vor să o lovească după ce nu mai e la
guvernare‖79.

Constatările celor doi sunt identice în privinţa consecinţelor imediate. Francezul e mai
descriptiv: „(T)oată lumea încerca să se adapteze la evenimentul pe care Fortuna îl improvizase
şi să-l îmbuneze pe noul stăpân. Marii proprietari ţineau să reamintească faptul că ei au fost
întotdeauna duşmanii clasei burgheze şi favorabili clasei populare; la rândul lor, burghezii îşi
aminteau, cu un anumit orgoliu, că părinţii lor fuseseră muncitori [...] iar atunci când nu puteau
să coboare din pricina obscurităţii inevitabile a genealogiei – până la un muncitor care să fi trudit
cu propriile mâini, încercau să-şi găsească drept înaintaş măcar un mârlan care să-şi fi făcut
singur averea‖80. Marx e foarte concis: „Toţi regaliştii s-au transformat în acel moment în
republicani şi toţi milionarii din Paris în muncitori‖81.

Determinată de caracterul exclusiv popular al revoluţiei, Republica a doua şi-a început

existenţa cu o serie de gesturi nervos democratice ale guvernului provizoriu (format în grabă sub
presiunea insurgenților în Palais–Bourbon de Lamartine (1790-1869), completat și definitivat la
Palatul Primăriei, unde se afla puterea populară, de echipele celor două ziare pariziene ale
opoziţiei: La Réforme și Le National82), care au stârnit aşteptările unei profunde transformări a
societăţii. Instituirea votului universal pentru bărbaţi (era pentru a doua oară în istoria modernă a
Franţei şi a Europei, după hotărârea Convenţiei Naţionale din 1792) şi abolirea pedepsei cu
moartea pentru delicte politice au însemnat progrese importante pe calea democraţiei politice. De
asemenea, au fost semnificative abolirea sclaviei - tot pentru a doua oară, inițiator fiind Victor
Schoelcher (1804-1893), interzicerea închisorii pentru datorii şi înfiinţarea Comisiei Luxemburg,
prezidată de Louis Blanc (1811-1882), ministrul socialist al Progresului, cu misiunea de a
descoperi mijloacele de îmbunătăţire a situaţiei categoriilor de muncitori. Aceste măsuri au
aprins speranţele mici, dar vocale, ale stângii radicale, precum că republica democrată şi
socialistă ar putea fi realizată. Marx caracterizează rolul utopic al Comisiei în stilul său
tumultuos, sarcastic antireligios şi cu rezonanţă antisemită. Comparat cu sediul guvernului
provizoriu de la Hôtel de Ville, Luxemburgul, „o sinagogă socialistă, ai cărei mari preoţi, Louis

79
Amintiri, pp.105-106.
80
Ibidem, p.110.
81
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.120.
82
Michel Winock, Vocile libertății. Scriitori angajați din secolul al XIX-lea, traducerea din franceză de Florin
Sicoie, Cartier, (2003), pp.395-396.

24
Blanc şi Albert, aveau misiunea să descopere ţara făgăduinţei, să vestească noua evanghelie şi să
dea de lucru proletariatului parizian […] un minister al neputinţei căuta piatra filozofală, [în timp
ce], la Hôtel de Ville se bătea monedă cu curs legal […], o revoluţie […] opunea bursei sfinxul
Luxemburgului‖83.

Simptome ale pluralismului impetuos, care a înflorit ca răspuns la proclamarea libertăţilor

presei, de întrunire şi de asociere, au luat aspectul a 479 de ziare noi (între februarie şi decembrie
1848) şi s-au manifestat prin creşterea dezorientată a cluburilor politice, precum şi printr-o
erupţie de afişe care promovau o diversitate colorată de scopuri, cum ar fi drepturile pentru femei
pe hârtie galbenă, pensia pentru limită de vârstă pe albastru; surdo-muţii reaminteau lumii
problemele lor pe verde, iar cererile de divorţ, peste tot prezente, erau pe hârtie roz84.

10. CARACTERUL SOCIALIST AL REVOLUŢIEI În lucrările celor doi autori problemele

direcţiei evenimentului revoluţionar, a inscripţionării şi receptării sale, problemele sensului şi
definirii socialismului, a legăturii acestuia cu revoluţia ocupă spaţii semnificative.

Tocqueville, prin raportare la prima Revoluţie franceză (1789-1799), defineşte noua

„fizionomie‖ a revoluţiei din februarie prin caracterul ei socialist în care „(r)epublica nu va
apărea decât ca un mijloc, şi nu ca un scop‖85. Dacă „pasiunile călduţe ale vremii vorbeau în
limba înflăcărată de la 1793 (a iacobinilor din timpul Marii revoluţii franceze – n.m.), […] deşi
nimeni n-avea nici energia şi nici măcar dorinţa sinceră de a-i imita‖, „teoriile socialiste, […] au
alcătuit filosofia revoluţiei din februarie‖ 86. Marx descrie acest proces de difuziune a ideilor
socialiste în Franţa: „Ziarul Le Moniteur (Universal) a roşit când a fost nevoit să difuzeze în mod
oficial «extravaganţele» care până atunci zăcuseră îngropate în scrierile apocrife ale socialiştilor,
răzbătând doar din când în când până la urechile burgheziei ca nişte legende depărtate, în parte
înfricoşătoare, în parte ridicole‖87. Era o explozie, observată în mod ironic şi devalorizator de
Tocqueville: „[…] o mie de explicaţii stranii au năvălit din mintea novatorilor şi s-au răspândit în
minţile tulburate ale mulţimii […] se părea că […] se organizase un concurs pentru a găsi forma

83
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.118.
84
Priscilla Robertson, Revolutions of 1848: A Social History, Princeton, Princeton U.P, 1952, pp.54-55.
85
Amintiri, p.107. O radicalizare în transformarea societăţii prin perpetuarea momentului revoluţionar pentru
recrearea unei lumi total noi, pornind de la momentul zero. După expresia lui Janvier: „Republica era în realitate
cauza republicii‖, în Janvier, lucr.cit.
86
Amintiri, p.106.
87
Lp de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.120.

25
cea nouă a edificiului ce urma să fie aşezat în locul ei (al revoluţiei – n.m.) […] fiecare îşi
expunea propriul plan […]. Unul cerea distrugerea inegalităţii averilor, altul – inegalitatea
inteligenţelor, în timp ce un al treilea spera să niveleze cea mai veche dintre inegalităţi, cea dintre
bărbat şi femeie; se avansau măsuri împotriva sărăciei şi remedii pentru răul de muncă, un rău ce
frământă omenirea încă de la apariţia ei‖. Diverse, contrare, „uneori inamice […], vizau toate nu
guvernul, ci societatea pe care se întemeia el‖ 88, adică - în termenii conceptuali marxişti - o
revoluţie socială şi politică. Autorul francez sesizează că această teorie bazată pe ură se întindea
la scară europeană: „Ura şi gelozia naturală a săracului faţă de bogat se transforma în teorii
socialiste în multe locuri, mai ales în micile state din Germania centrală şi în marea vale a
Rinului‖89. De altfel, Tocqueville a şi călătorit prin statele germane şi va fi prezent, împreună cu
soţia, la momentul dizolvării Parlamentului de la Frankfurt (aprilie-mai 1849) 90.

Deşi nu-şi propune să descopere cauzele care au imprimat revoluţiei paşoptiste din Franţa
caracterul său socialist, Tocqueville explică nuanţat procesul de egalizare a condiţiilor,
caracteristic democratizării, odată cu Revoluţia din 1789, şi, ca în tot ce a scris, introduce cu
prudenţă şi cumpănire posibilismul. În cele şase decenii trecute de la Marea Revoluţie, clasele
inferioare făcuseră translaţia inevitabilă a scopului urmărit pentru ameliorarea condiţiilor, scop
care fusese realizat „cu o încetineală insuportabilă pentru ardoarea dorinţelor lor‖, de la
schimbarea instituţiilor la schimbarea legilor şi deci a bazei întregii societăţi. Această
transformare a societăţii se făcea într-o vreme în care cealaltă lume (a religiei – n.m.) devenise
mai obscură‖, iar privilegiile care acopereau şi ascundeau dreptul proprietăţii fuseseră distruse.
Astfel, dacă proprietatea rămânea „principalul obstacol în calea egalităţii dintre oameni şi
[apărea] ca singurul ei semn‖, şi „gândul abolirii ei [urma] să vină în mintea celor care nu se
bucurau de ea‖91. Şi aici nu era vorba doar despre „procesul totalei deviaţii de la real‖ - cum
interpreta într-un mod oarecum îngust, în 1940, Mihail Fărcăşanu 92 - a operelor ridicole ale
socialiştilor care „au brodat numeroase figuri monstruoase şi groteşti‖, ci de ţesătura, fondul pe

88
Amintiri, pp.106-107.
89
Ibidem, p.269. Această concisă relatare ar putea fi bazată şi pe informaţiile unor publicaţii germane de stânga,
precum Neue Rheinische Zeitung.
90
„Pe când eram ocupat să urmăresc pe scena Germaniei unul din actele marii drame a revoluţiei europene‖ (ibidem,
p.210).
91
Ibidem, pp.107-108.
92
Mihail Fărcăşanu, Monarhia socială, ediţie îngrijită de Andrei Pippidi, Editura Domino, 2006, p.234. Fărcășanu
(1907-1987) a fost unul dintre puţinii autori români din prima jumătate a secolului XX care au utilizat ideile operei
tocquevilliene.

26
care au lucrat „şi care este obiectul cel mai serios pe care filosofii şi oamenii de stat îl pot privi‖.
Un fond, pe care gânditorul francez îl configurează ca format din „neliniştea firească a spiritului
poporului, agitaţia inevitabilă a dorinţelor şi gândurilor sale, nevoile, instinctele mulţimii‖. Şi
care porneşte de la preferinţa pentru egalitate în locul libertăţii. Egalitate definită la modul cel
mai simplu – într-una din discuţiile avute şi publicate după moarte – drept „dorinţa ca nici o
persoană să nu fie într-o situaţie mai bună decât a sa însăşi [...]. Egalitatea este un cuvânt luat
pentru invidie [...]. «Nimeni nu trebuie să fie într-o situaţie mai bună decât a mea»‖, şi care, în
„socialism şi comunism exprimă distrugerea avantajelor naşterii şi bogăţiei‖ 93. În privinţa
viitorului socialismului, Tocqueville se întreabă dacă acesta va rămâne înconjurat de dispreţul
din vremea sa şi, fără să dea un răspuns tranşant, conchide „că legile care constituie societatea
noastră modernă vor suferi numeroase modificări în viitor, […] [şi] că în materie de constituţie
socială, câmpul posibilităţilor este mult mai vast decât şi-o închipuie oamenii care trăiesc în
fiecare societate în parte‖94. Cu alte cuvinte, în spiritul moderaţiei politice a „mediei de aur‖ („le
juste milieu‖) care-l caracterizează, nu exclude posibilitatea socialismului, ca într-un viitor mai
mult sau mai puţin îndepărtat, să transforme chiar modul de organizare al societăţii.

Tocmai această posibilitate aproape nelimitată a schimbărilor sociale într-un viitor de

neimaginat într-un mod concret, dar ameninţător prin radicalism, îl face pe Marx să explice
„secretul socialismului‖ pe baza teoriei luptei de clasă, dar şi să aprecieze într-un mod realist
superioritatea conştiinţei politice a clasei dominante în raport cu „socialiştii‖: „Ea (burghezia -
n.m.) a înţeles că toate aşa-zisele libertăţi cetăţeneşti şi organe de progres atentau la dominaţia ei
de clasă şi ameninţau atât baza ei socială cât şi vârful ei politic, că, prin urmare, deveniseră
«socialiste» (s.a.). Ea a văzut cu drept cuvânt în această ameninţare şi în acest atentat secretul
socialismului, al cărui sens şi tendinţe le aprecia mai just decât se aprecia pe sine însuşi aşa-zisul
socialism […]‖95. Totuşi, dacă problemele sensului şi definirii socialismului, a legăturii acestuia
cu revoluţia sunt preocupări esenţiale la Marx, nicăieri – în Luptele de clasă sau în Optsprezece
Brumar - nu defineşte socialismul într-un sens constructiv, pozitiv. Fără mişcarea revoluţionară a
proletariatului, socialismul nu este decât o utopie pentru că înlătură „lupta revoluţionară a
claselor‖, iar „proletariatul se strânge tot mai mult în jurul socialismului revoluţionar, în jurul

93
Eugène d'Eichtal, Alexis de Tocqueville et la démocratie libérale: étude suivie de fragments des entretiens de
Tocqueville avec Nassau William Senior (1848-1858), C. Lévy (Paris), 1897, pp.246-247.
94
Amintiri, pp.108-109.
95
18 Brumar, IV, p.243.

27
comunismului, pe care burghezia însăşi l-a botezat cu numele de Blanqui96. Acest socialism este
declararea unei revoluţii neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului ca treaptă de
tranziţie necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă în general (s.a.), pentru desfiinţarea
tuturor relaţiilor de producţie pe care se întemeiază ele, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor
sociale care corespund acestor relaţii de producţie, pentru revoluţionarea tuturor ideilor care
decurg din aceste relaţii sociale‖97. Socialismul nu este definit până la urmă decât ca un act de
credinţă care coincide cu mişcarea revoluţionară, ca o formă reflectată (o așteptare, o aspirație, o
speranță) care preia credinţa în actul revoluţionar 98. În ultimă instanţă este o fantomă, o creaţie a
fanteziei, provoacatoare de spaime, în sensul cel mai propriu al termenului folosit chiar de Marx
şi Engels în caracterizarea comunismului din Europa anului 1848 99, dar care se putea întrupa
numai prin revoluţia neîntreruptă realizată de proletariat!

11. DICTATURA PROLETARIATULUI ȘI TERORISMUL În citatul de mai sus, Marx

identifica pentru prima dată în mod explicit socialismul cu revoluția permanentă condusă prin
dictatura proletariatului. Această problemă va deveni pentru Marx și Engels cheia teoriei și
strategiei de acaparare a puterii politice.

În acest sens, problemele duratei dictaturii în perioada tranziției spre comunism, a

supravieţuirii sau dispariţiei statului și a utilizării terorismului în strategia revoluționară vor fi
importante în proiectul marxist 100 construit pe o paradoxală suprapunere şi identificare a
democraţiei cu dictatura proletariatului. În 1848, Marx credea că revoluția poate fi realizată de o

96
Louis-Auguste Blanqui, supranumit „Puşcăriaşul‖ sau „Întemniţatul‖ (1805-1881), închis în 1832, 1836, apoi între
1839-1844, 1846-1848, 1848-1857, 1861-1865, 1871-1879, revoluţionar republican socialist adept al revoluţiei
permanente şi violente. Aristocratului Tocqueville, care nu l-a văzut decât o dată, la tribuna Adunării Naţionale
Constituante, în 15 mai 1848, îi trezeşte o amintire „plină de dezgust şi oroare‖ şi datorită înfăţişării bolnăvicioase,
răutăcioase şi murdare (Amintiri, p.151).
97
Lp de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie 1849, p.184.
98
Janvier, lucr.cit., subcapitolul „Telos (Cauză finală) şi credinţă: sensul actelor‖. Autorul susţine raţiunile teoretice
ale lui Marx pentru care acesta nu analizează în Luptele de clasă socialismul în termeni de „cum se va trăi în
societatea comunistă‖, singura afirmaţie fiind „emanciparea omului‖ (interpretată de autor drept „cauză finală‖ -
slogan care nu înseamnă nimic), ci defineşte socialismul ca pe un act de credinţă care fără mişcarea revoluţionară
este lipsit de sens. Aceasta îl conduce la concluzia firească a similitudinii sensului pur negativ al definiţiei lui Marx
cu cea a lui Blanqui dintr-o scrisoare către Maillard: „Socialismul este credinţa într-o nouă ordine care va trebui să
iasă din creuzetul acestor doctrine[...] şi deja, din eforturile lor a ieşit o rezultantă care, fără să fie încă bine
determinată, cu toate acestea a atins spiritul maselor, devenind credinţa lor, speranţa lor, aşteptarea lor‖.
99
„O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului‖ (Manifestul PC, p.13).
100
Am preluat tipul discursului argumentativ din Mario Turchetti, Tirania și tiranicidul. Forme ale agresiunii și
dreptul la rezistență din Antichitate până în zilele noastre, traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun, Cartier,
(2003), pp.787-797.

28
elită autodesemnată, nu secretă cum o concepea Blanqui, nici condusă de o figură dictatorială
cum susținea uneori Bakunin (1814-1876), ci așa cum o concepuse, probabil, Babeuf (1760-
1797) în 1796: un mic grup de indivizi convinși și nemiloși, care să exercite puterea în mod
dictatorial și să facă educație până la atingerea scopului 101, iar Engels participa, într-un acces
romantic, în vara anului 1849, la legiunea emigranților germani care viza, utopic, întronarea
republicii în statele germane 102. Martori ai evenimentelor care se derulează fulgerător în Europa
între 1848 și 1850, cei doi vor înțelege că trebuie pregătite condițiile necesare pentru ca o
revoluție să aibă garantată reușita. Doar cu această condiție ar fi posibil să fie instaurată dictatura
proletariatului ca fază de tranziție înainte de instalarea comunismului. Reflecția și analiza
situației economico-sociale trebuie să preceadă acțiunii politice. Această strategie revoluționară
va fi unul din punctele de controversă cu Blanqui, căruia Marx îi impută folosirea unei strategii
bazate pe conspirație și pe acțiunea imediată. Pentru german, prima datorie a unui lider
revoluționar va fi de a disemina în rândul proletariatului conștiința destinului și sarcina pe care o
are.

Chiar în Manifestul Partidului Comunist (februarie 1848), Marx și Engels deși nu utilizau
încă termenul de „dictatură a proletariatului‖ vizau „cucerirea democraţiei‖ prin violență și
terorism revoluționar: „[…] primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la
rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei […] printr-o încălcare despotică (s.m.) a
dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze‖ 103. Dar care este logica definirii
dictaturii proletariatului ca democraţie şi a democraţiei ca exercitare a unei dictaturi de clasă la
doi autori care aveau pretenţia proprietăţii termenilor? Nu erau cei doi termeni într-o contradicţie
logică flagrantă? Alexandru Mamina, într-un studiu recent104 încearcă să dea un răspuns la
paradoxul contradicţiei celor doi termeni prin două posibile explicaţii. Prima se leagă de
caracterul binar al gândirii dialectice a lui Marx, continuator al hegelianismului, „inevitabil
deconcertant pentru simţul comun, care devine totuşi coerent dacă afirmaţiile şi terminologia
sunt înţelese nu în parte, ci în lumina ansamblului teoretic. Categoriile şi stilul apar astăzi
adeseori obscure, dar erau uzuale în mediul academic german la acea dată‖. Cealaltă explicaţie

101
Berlin, op.cit., p.212.
102
Ibidem, p.205.
103
Manifestul PC, II, p.30.
104
Alexandru Mamina, „Dictatura proletariatului – un concept paradoxal‖, în „Polis Revistă de ştiinţe politice‖
Volum II, Nr. 3 (5), Serie nouă, Septembrie 2014, pp.5-16.

29
are în vedere auto-promovarea mediatică a concepţiei materialist-dialectice în epocă, „de natură
să marcheze distanţele doctrinare în interiorul grupării şi faţă de terţi‖. Marx nu i-a spus
„democraţia proletariatului‖ ci „dictatura proletariatului‖ doar ca să individualizeze doctrina
comunistă personală de celelalte ideologii existente. Astfel că, esenţa dictaturii proletariatului n-
ar fi – în argumentarea istoricului român – controlul generalizat, cât exproprierea
expropriatorilor prin legiferare progresivă, pas cu pas, într-un stat dominat de proletariatul
majoritar, adică într-un stat în care se aplică principiul hotărârii majorităţii, deci democraţia! S-ar
putea spune că este vorba despre un tip de democraţie dictatorială represivă, caracteristică
ansamblului regimurilor contemporane, cu variaţii nu de esenţă ci de grad. Totuşi, autorii
Manifestului folosesc sintagma de „încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de
producţie burgheze‖, şi aceasta - îmi permit să o spun - diferenţiază „democraţia‖ proletară de
cea politică. Deşi au în comun voinţa majorităţii, cea de-a doua garantează dreptul la existenţă al
minorităţii (chiar şi în ipostaza cea mai primejdioasă explicată de liberalii epocii şi de
Tocqueville prin „tirania majorităţii‖ 105), în vreme ce prima elimină, anihilează, (şi nu numai
legislativ), minoritatea, evident prin mijloacele terorismului.

Dictatura nu era un termen nou în epocă. Montesquieu scria despre „obişnuinţa popoarelor
celor mai libere […] de a aşeza pentru o clipă un văl peste libertate, aşa cum se acoperă şi
statuile zeilor‖106. Domenico Losurdo (n. 1941) - într-o incitantă contraistorie a liberalismului -
observă la originalul continuator al lui Montesquieu, Tocqueville, o teorie a dictaturii temporare
şi modernizatoare, atât cu referire la trecut (catastrofa Revoluţiei franceze putea fi evitată printr-
un despotism temporar), dar şi la prezent (salvarea Irlandei printr-o dictatură modernizatoare
impusă de Londra deasupra părţilor în conflict)107. Sub impactul insurecţiei din iunie 1848,
Tocqueville se arată favorabil acordării puterii specifice stării de asediu generalului Cavaignac,
iar ca ministru, susţine limitarea temporară a libertăţii pentru a prezerva ordinea. Însă, împreună
cu tradiţia liberală, Tocqueville se împotriveşte „dictaturii revoluţionare‖ pornită de jos,
considerată intuitiv, dar nu fără temei, ca „cea mai ostilă libertăţii‖108 şi generatoare de teroare.

105
Vezi Alexis de Tocqueville, DDA, Volumul 1, Partea a doua, Capitolul VII, subpunctul „Tirania majorităţii‖,
pp.282-284.
106
Apud Domenico Losurdo, Contraistoria liberalismului, traducere Alex Cistelecan, Cluj- Napoca, Editura Tact,
2016, p.324.
107
Ibidem, pp.329-330
108
Ibidem, p.331.

30
 Într-adevăr, pentru Marx, punerea problemei duratei acestei dictaturi revoluționare, de clasă,
implică strategia terorismului. În Luptele de clasă, Marx vede dictatura revoluţionară ca
neîntreruptă, o dictatură binefăcătoare și de dorit spre deosebire de cea a burgheziei, pe care o
desemnează ca „un terorism burghez‖, un terorism în oglindă. Dictatura proletariatului apare cu
caracter permanent până la triumful revoluției, în același an, 1850. În primul articol al Societății
Universale a Comuniștilor Revoluționari, ai căror membri Marx și Engels îi promovaseră ca
reprezentanți ai Ligii Comuniștilor, se stipulează că „scopul asociației este abolirea tuturor
claselor privilegiate, pentru a supune aceste clase dictaturii proletarilor, menținând revoluția în
permanență până la realizarea comunismului, care trebuie să fie ultima formă de constituție a
familiei umane‖109. În 1852, Marx revine într-o scrisoare către unul dintre puținii tovarăși, exilat
în Statele Unite, la caracterul tranzitoriu al dictaturii proletariatului: „3) că această dictatură
însăşi constituie numai trecerea (s.m.) la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase
(s.a.)‖110. Durata provizorie a dictaturii proletariatului este definitivată teoretic de Marx în 1875,
în Critica Programului de la Gotha: „Între societatea capitalistă și cea comunistă se află perioada
transformării revoluționare a celei dintâi în cea de-a doua. Acestei perioade îi corespunde și o
perioadă de tranziție politică (s.m.), al cărei stat nu poate fi altul decât dictatura revoluționară a
proletariatului‖111. Este perioada de consolidare supremă a statului înaintea momentului crucial
când statul va dispărea. Dar, înainte de a dispărea, statul atinge momentul înfloririi. Raymond
Aron112 remarcă lipsa de claritate a definirii dictaturii proletariatului din textele lui Marx, în care
coexistă două reprezentări: una de tradiţie iacobină asimilând dictatura proletariatului puterii
absolute a unui partid ce se reclamă de la mase; cealaltă, aproape opusă, sugerată lui Marx de
experienţa Comunei din Paris, tinzând spre dispariţia statului centralizat. Această concepţie
politică a dispariţiei statului într-o societate neantagonică este considerată de gânditorul francez
drept una dintre concepţiile sociologice cel mai uşor de combătut din întreaga operă a lui Marx
pentru că statul e considerat doar un instrument de dominaţie al unei clase sociale şi pentru că
politica este redusă la economie: statul va dispărea când proprietatea colectivă impune mijloacele
de producţie şi instrumentele de planificare. Această concepţie este uşor de contrazis pentru că
109
Turchetti, op.cit., p.793.
110
Scrisoare a lui Karl Marx către Joseph Weydemeyer la New York, 5 martie 1852, 28 Dean Street, Soho, Londra,
în Marx-Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, Vol. 2, p.424. R. Aron datează greşit citatul în Lupta de
clasă, p.36.
111
Karl Marx, „Critica Programului de la Gotha, Note marginale la programul partidului muncitoresc german‖, IV,
în Marx-Engels, op.cit., p.31.
112
R. Aron, Les étapes…, pp.196-200; p.294.

31
politicul şi economicul nu pot fi decât într-o relaţie complicată de reciprocitate. Modul în care
sunt organizate producţia şi repartiţia resurselor colective influenţează modul de rezolvare a
problemei autorităţii şi invers. Însăşi gestiunea planificată a economiei antrenează întărirea
autorităţii statului şi nu dispariţia sa. Pe de altă parte, cei care cred în această speculaţie a unei
armonii sociale perfecte, precum profeţia lui Marx privind dispariţia statului în comunism, au o
logică, căci - aşa cum argumentează în mod strălucit într-un celebru eseu Isaiah Berlin –
„(a)acolo unde s-a căzut de acord asupra ţelurilor (şi în comunism se presupune că se va întâmpla
asta – n.m.), singurele probleme rămase sunt acelea ale mijloacelor, şi acestea nu sunt politice ci
tehnice, adică pot fi soluţionate de experţi sau de maşini […]‖113. Adică, toate problemele
politice şi morale ar deveni probleme tehnologice şi acesta este înţelesul acelei fraze pe care
Engels o preia de la Saint-Simon despre „ideea transformării politice asupra oamenilor într-o
administrare a lucrurilor şi conducere a proceselor de producţie‖ 114. Tehnocraţia şi roboţii ar
anula politicul şi ar face societatea fericită. Ce cruntă utopie!

Anumite fraze din lucrările și corespondența celor doi ideologi mă fac să consider, împreună
cu alţi analişti critici ai marxismului, că părinţii acestei doctrine au preconizat folosirea
terorismului în strategia revoluționară şi, explicit, a violenţei în societate. Încă Manifestul
comunist anunţa sfârşitul capitalismului prin violența revoluţiei proletariatului: „doborârea
violentă (s.m.) a întregii orânduiri sociale de până acum. Să tremure clasele dominante în faţa
unei Revoluţii Comuniste‖115. Iar pe fondul contrarevoluțiilor europene care declanșaseră valuri
de condamnări și de execuții în masă, Marx și Engels scriau în Noua Gazetă renană, în 7
noiembrie 1848 că „(t)oate acestea vor convinge popoarele că nu există decât un mijloc de a
scurta, a simplifica şi a localiza cumplitele chinuri ale agoniei vechii societăţi […], un singur
mijloc: teroarea revoluționară‖116. O lună mai târziu, Marx interpreta teroarea iacobină din timpul
Marii Revoluții ca o modalitate populară de distrugere a dușmanilor burgheziei: „Întreaga teroare

113
Isaiah Berlin, „Două concepte de libertate‖, în Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, Ediţie de Henry
Hardy şi Roger Hausheer, Cuvânt înainte de Noel Annan, Introducere de Roger Hausheer, traducere din engleză de
Radu Lupan, Bucureşti, Editura Meridiane, 2001, p.203.
114
Friedrich Engels, „Anti-Dühring‖, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, Volumul 20, Bucureşti, Editura
Politică, 1964, pp.255-256.
115
Marx-Engels, Manifestul PC, IV, Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie, în Opere alese în două
volume, Vol.1, p.42.
116
Karl Marx, „Victoria contrarevoluţiei la Viena‖, publicat în 7 noiembrie 1848 în Neue Rheinische Zeitung, în Karl
Marx, Friedrich Engels, Opere, Volumul 5, Bucureşti, Ed. Politică, 1959, p.516; în Turchetti, op.cit., p.796; în
Wurmbrand, op.cit..

32
franceză nu a fost altceva decât o manieră plebee de a sfârși o dată cu dușmanii burgheziei:
absolutismul, feudalismul și mica burghezie‖ 117. S-ar putea explica violenţa formulărilor grave
ale lui Marx ca o reacţie firească la un război, în faţa exceselor taberei potrivnice, sau ca un efect
obiectiv al culturii revoluţionare în care s-a angajat? Cred că a doua variantă este cea care a făcut
din violenţă un loc comun, o componentă structurală în gândirea marxistă. „Violența este moașa
oricărei societăți vechi care poartă în pântece o societate nouă‖ 118, scrie Marx în Capitalul, operă
strict ştiinţifică. Iar Andrei Pleșu citează din aceeași lucrare științifică chiar intenții de acțiune
violentă: „Departe de a ne opune aşa-numitelor excese, adică acelor acţiuni de răzbunare
populară îndreptate împotriva indivizilor detestaţi sau a clădirilor publice care trezesc amintiri
odioase, trebuie nu numai să trecem cu vederea aceste fapte, dar chiar să le întindem o mână de
ajutor‖119. Astfel, Marx îndrăgeşte revoluţia nu atât pentru iluzia şi farmecul unei societăţi
perfecte, cât pentru efectul său nimicitor, căci „tot ce există merită să piară‖120 - o replică favorită
a acestuia preluată de la Mefisto, întruchiparea diavolului, la Goethe. În corespondenţa cu
Engels, Marx îi cere „să acţionăm ca în anul 1793‖ (e vorba de genocidul din timpul dictaturii
iacobine). Deci, dacă Marx nu practică violenţa, în sensul că nu participă efectiv la acţiunile
violente, el o predică şi o propagă.

Tocqueville este şi el un om al timpului său. Refuzând radicalismul violent proferat de

mişcarea comunistă nu ezită totuşi să susţină măsuri radicale. D. Losurdo îl acuză că foloseşte în
mod repetat termenul de teroare, care apare ca o veritabilă lozincă. Astfel, ca ministru de externe
nu înţelege de ce, după ocuparea Romei de către misiunea militară franceză, nu s-a declanşat
„teroarea împotriva duşmanilor noştri‖, de fapt, închiderea cluburilor, dezarmarea cetăţenilor şi
soldaţilor şi invitaţia de a aresta pe baza suspiciunilor. Şi, în acelaşi context, lozincile: „să lovim
prin teroare partidul demagog şi să ridicăm partidul liberal‖ sau „să negăm brutalităţile din
trecut, lăsând totodată teroarea să se abată asupra viitorului‖ 121. Se poate observa distanţa între
folosirea termenului la Tocqueville, în comparaţie cu Marx. La primul apare doar în

117
Karl Marx, „Burghezia și contrarevoluția (Articolul al doilea)‖, publicat în 15 decembrie 1848 în Neue Rheinische
Zeitung, în Marx-Engels, Opere alese în două volume, Vol.1, p.44.
118
Idem, Opere, Volumul 23, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p.755.
119
Andrei Pleşu, „A treia zi a comunismului‖, în http://www.revista22.ro/a-treia-zi-a-comunismului-3939.html
(accesat în 20 august 2010).
120
Marx-Engels, Opere alese în două volume, Vol.1, p.209.
121
Din scrisorile către ambasadorul Franţei la Roma, F. de Corcelle, din 18 şi 12 iulie 1849, în Domenico Losurdo,
op.cit.,p.377,

33
corespondenţa diplomatică, la ultimul în spaţiul public, ca violenţă propagată public. Măsurile
excepţionale ce presupun suspendarea unor libertăţi constituţionale pentru o perioadă limitată în
vederea opririi violenţei unor grupuri nu se compară cu exercitarea violentă a puterii politice
pentru a nimici orice opoziţie. De aceea, consider că este părtinitor exemplul lui Losurdo în care
Tocqueville „în calitate de istoric [...] nu oboseşte să condamne Teroarea iacobină, iar în calitate
de om politic nu ezită să invoce «teroarea» în scopul de a nimici «partidul demagogic»‖122. În
acest sens, putem remarca, în oglindă, o exemplificare a culturii nonrevoluţionare: mărturisirea
indirectă şi contextualizată a principiului neviolenţei la moderatul Tocqueville. Aflat sub
imperiul împrejurărilor extreme ale luptelor de stradă din 25 iunie 1848, francezul, ajuns în
epicentrul confruntării, după ce îndeamnă o unitate a gărzii naţionale „să ucidă pe loc pe oricine
opunea rezistenţă‖, reflectează cu uimire la „promptitudinea cu care mă familiarizasem în doar
două zile cu ideile distrugerii inexorabile, care-mi erau altfel, prin natură, cu totul străine‖ 123.

Aşadar, în viziunea lui Marx, în ipostaza sa „democratică‖ dictatura proletariatului se

exercită prin terorismul şi violenţa care sunt necesare, distrugând temeliile vechii societăţi, dar
nu pot fi nesfârşite! Aceasta e concluzia la care ajunge ideologul german. Aparent aceasta s-ar
încadra în caracterizarea de mai târziu a lui Max Weber (1919) despre statul care revendică de
drept „monopolul violenţei fizice legitime‖124. Numai că sensul weberian se subsumează
politicului prin apărarea ordinii şi interzicerea violenţei pentru diferitele grupuri şi indivizi,
interpretând statul ca un arbitru instituţional, în timp ce sensul marxist este mai întâi social şi
revoluţionar, statul fiind doar expresia politică a contradicţiilor obiective ale societăţii. Scopul
unui asemenea stat nu mai este dominarea clasică de către un grup sau o persoană a celorlalte
părţi ale societăţii, adică efortul făcut pentru participarea sau influenţarea puterii, ci distrugerea
efectivă a societăţii de către statul totalitar. Iar până la urmă, în comunism ar dispărea societatea
cu diversitatea intereselor şi pasiunilor sale şi nu statul. Este şi concluzia lui Mihail Bakunin
(1814-1876), liderul anarhiştilor revoluţionari, care îi va face opoziţie lui Marx în sânul
Internaţionalei I (1867-1872), denunţând „comunismul autoritar― al acestuia: „Detest
comunismul pentru că reprezintă negarea libertăţii, iar eu nu pot să concep nimic uman fără

122
Ibidem, p.421.
123
Amintiri, p.197.
124
Max Weber, Le savant et la politique, préface de Raymond Aron et traduction par Julien Freund, Plon, 1959,
p.101, în http://classiques.uqac.ca/classiques/Weber/savant_politique/Le_savant.html (accesat în 20 august 2010).

34
libertate; nu aparţin sub nici o formă comunismului pentru că acesta concentrează şi determină
abolirea tuturor puterilor societăţii în stat (s.m.)―125.

12. PRIMELE ALEGERI PE BAZA VOTULUI UNIVERSAL Revenind la prezentarea

diacronică a evenimentelor, deziluzia revoluţionarilor socialişti a început să se manifeste în urma
rezultatului alegerilor prin votul universal care a creat o majoritate covârşitoare în Adunarea
Constituantă, întrunită pe 4 mai126, formată din republicani conservatori şi regalişti din provincii.
Adunarea cuprindea circa cinci sute de republicani moderaţi, circa trei sute de regalişti şi mai
puţin de o sută de republicani de stânga şi socialişti; doar două sute fuseseră aleşi şi înainte de
1848.

Printre aceştia se numără şi Alexis de Tocqueville.

În câteva pagini memorabile din Amintiri127, acesta ne introduce în atmosfera electorală a

epocii. Începe cu descrierea stării provinciei îngrijorată, dar tot mai hotărâtă să înfrunte
ameninţarea adusă de ştirile din Capitală, care înfăţişa Parisul „pe punctul de a cădea în mâinile
socialiştilor înarmaţi―, percepuţi ca potrivnici desfăşurării alegerilor şi nesupuşi viitoarei Adunări
Naţionale. Continuă cu punctarea unor evenimente directe din campania electorală: publicarea
unui manifest prorepublican care i-a atras pe locuitorii rurali, participarea la dezbaterile
electorale în care îşi susţine cu îndrăzneală şi onestitate „profesiunea de credinţă
antirevoluţionară […] precedată de o profesiune de credinţă republicană― şi ţinerea unor
discursuri emoţionante în faţa unui public numeros, precum cel de la Cherbourg, în faţa a două
mii de muncitori portuari. În sfârşit, descrie cu realism şi cu farmecul parfumului epocii
momentul exercitării sufragiului la secţia de vot din orăşelul Saint-Pierre, aflat la o leghe de satul
şi castelul Tocqueville: „În dimineaţa alegerii (23 aprilie – n.m.), toţi alegătorii (adică întreaga
populaţie de sex masculin mai mare de douăzeci de ani) s-au reunit în faţa bisericii. Toţi […] s-
au aşezat în rând, doi câte doi, în ordine alfabetică; am ţinut să ocup locul corespunzător numelui
meu […] [preotul şi vicarul erau şi ei aşezaţi la rând]. La capătul cozii lungi, veneau, pe cai de
povară sau în şarete, infirmii sau bolnavii care doriseră să ne urmeze […]; cu toţii, eram o sută
şaptezeci […]. (C)ăţărat pe culmea unui şanţ […] le-am spus câteva cuvinte inspirate de

125
Apud Olivier Nay, Istoria ideilor politice, traducere de Vasile Savin, (Iaşi), Polirom, 2008, p.501.
126
Nu pe 4 iunie, cum eronat apare de două ori, în traducerea românească a Amintirilor, la p.131.
127
Amintiri, pp.120-128 şi Nota 203, p.330.

35
împrejurările în care ne găseam […]; le-am recomandat să nu se lase nicidecum acostaţi sau
deturnaţi de cei care, […] ar căuta să-i păcălească, ci să meargă încolonaţi şi să rămână
împreună, fiecare la locul său, până ce vom fi votat. «Nimeni nu va trebui să intre în vreo casă,
pentru a lua de mâncare sau pentru a se usca (în ziua aceea ploua) înainte de a-şi îndeplini
datoria». Au strigat că aşa vor face şi aşa au făcut―. Astfel, Tocqueville a fost ales în cadrul unui
scrutin de listă cu amestec (cu panaşaj), având drept circumscripţie departamentul Manche, pe
locul al treilea, cu peste o sută zece mii de voturi, în urma unei participări foarte numeroase: din
o sută treizeci de mii de potenţiali votanţi, au votat o sută douăzeci de mii!

Parlamentarul şi gânditorul francez observă înfăţişarea Adunării, configuraţia şi dispunerea

ei, remarcând imitarea Convenţiei Naţionale din 1791, adică ocuparea părţii de sus de către
„persoanele cu opiniile cele mai radicale şi mai revoluţionare […] (care) şi-au luat dreptul de a se
numi Montagnarzi―128. Sesizează, de asemenea, că această minoritate parlamentară s-a despărţit
repede în două curente doctrinare care nu se distingeau prea clar: „revoluţionarii de modă veche
[…] montagnarzii propriu-zişi― şi „socialiştii―. Primii aveau „ceva idei socialiste―, iar ultimii
„erau de acord cu procedeele revoluţionare ale primilor―. Dar, anticipând desfăşurarea
evenimentelor, Tocqueville, în acord cu concepţia sa politică, înţelege că tocmai diferenţele
dintre cele două tabere au salvat sistemul: „Socialiştii erau cei mai periculoşi, căci ei
corespundeau întru totul naturii veritabile a revoluţiei din februarie şi pasiunilor născute din
aceasta; ei erau însă mai mult teoreticieni decât oameni de acţiune, iar pentru a răsturna
societatea […] ar fi avut nevoie de energia practică şi de ştiinţa insurecţiilor pe care doar
confraţii lor le posedau cu adevărat―129. De fapt, aceasta este intenţia lui Marx în scrierea celor
două lucrări despre Revoluţia de la 1848 din Franţa: de a-i învăţa pe primii să folosească
mijloacele celorlalţi, rezultatul fiind însă dezvăluirea căii spre revoluţia comunistă şi dictatura
proletariatului pe care Lenin le-a pus în operă „prin succesul strategiei sale în vederea cuceririi
statului―130, începând din octombrie 1917, în Rusia.

128
Ibidem, p.133. Adepţii lui Marat, Danton şi Robespierre se grupaseră în băncile din partea de sus a sălii formând
Montagne (Muntele), în timp ce adversarii lor, aşezaţi pe băncile de jos, luaseră numele de Plaine (Câmpia) sau
Marais (Mlaştina). Pentru Tocqueville, adept al moderaţiei, primii, ca şi cei care i-au imitat nu puteau fi apreciaţi
decât ca nişte ticăloşi.
129
Ibidem, p.134.
130
Claude Lefort, Complicaţia. Recurs asupra comunismului, în româneşte de Dan Radu Stănescu, București,
Editura Univers, 2002, p.34.

36
 Rezultatul alegerilor a fost previzibil pentru ambii gânditori. Deputatul francez notează că
„(a)legerile au fost deci contrare taberei care făcuse revoluţia şi nu putea fi altfel. Era o surpriză
neplăcută pentru ea―131, iar Marx că „(î)n locul poporului lor imaginar, alegerile au dat la iveală
poporul real (s.a.), adică pe reprezentanţii diferitelor clase în care el se împarte―132. Şi, printr-o
explicaţie ideologică, Marx face o dihotomie clară între republica cu instituţii sociale, apărută
la 25 februarie şi republica burgheză, rezultată în urma alegerilor prin vot universal.

Amândoi au privit cu neîncredere virtuţile revoluţionare ale noului statut al votului, ambii
sesizând ignoranţa revoluţionarilor republicani: „prostănacii de republicani‖ (Marx), „nu cred să
fi existat unii mai proşti‖ (Tocqueville) şi consecinţa instituirii şi exercitării sufragiului universal:
despărţirea guvernării de popor, premisa unei rupturi violente. Ultimul îi consideră astfel pentru
că în urma alegerilor au crezut că vor aduce „poporul în sprijinul revoluţiei [dar] n-au făcut
altceva decât să-l înarmeze împotriva lor‖133, iar primul că „au dezlănţuit lupta de clasă‖ lansând
„dintr-o dată toate fracţiunile clasei exploatatoare pe culmile statului‖134.

13. 15 MAI 1848: O FRANŢĂ RUPTĂ ÎN DOUĂ Evenimentele din 15 mai anunţă iminenţa
războiului de clasă. Ele sunt explicate într-un mod similar de cei doi, deşi situaţi în tabere opuse.
Marx, în mod sintetic, în limbajul ideologic: „Proletarii se considerau pe drept cuvânt
învingătorii din 24 februarie şi veneau cu pretenţii trufaşe de învingător [...]‖. Ei au pătruns în
Adunarea Naţională „căutând zadarnic să-şi recucerească influenţa revoluţionară şi reuşind doar
să dea pe energicii săi conducători pe mâna temnicerilor burgheziei‖ 135. Tocqueville, din
mijlocul evenimentelor, explică cele întâmplate prin faptul că „Partida revoluţionară‖ a încercat
să obţină de la Adunare „prin constrângere, ceea ce nu putea obţine prin simpatie [...] [atacând-o]
mai degrabă să o înfricoşeze decât să o nimicească‖ 136. El descrie momentul 15 mai cu mult
talent, doar pe baza impresiilor personale asupra situaţiei trăite pe viu şi rememorate, aşa cum o
afirmă la final137. Asistă cu stoicism la şedinţa Adunării când capii socialişti cei mai extremişti –
printre ei: Louis Blanc, Armand Barbès (1809-1870), Blanqui, Alexandre-Albert Martin (1815-

131
Amintiri, Nota 206, p.331.
132
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.127.
133
Amintiri, p.128; p.129.
134
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.128.
135
Ibidem, p.129.
136
Amintiri, p.146-147.
137
Ibidem, p.159.

37
1895), Raspail, Marie Joseph Sobrier (incert 1811-1854), Louis Huber (1815-1865) – nu izbutesc
să clatine tânăra republică, ci numai disciplina din rândul adepţilor. În sala sufocată de mulţime,
frica, căldura, nehotărârea, teribilul şi ridicolul se amestecă. Sala este evacuată la orele 17 de
garda mobilă şi de garda naţională, capii revoluţionari sunt arestaţi. Cei doi îşi incriminează
tabăra adversă : „De la tribuna Adunării naţionale constituante muncitorii au fost de-a dreptul
provocaţi, insultaţi, batjocoriţi‖138 – acuză Marx cu mânie proletară, în vreme ce Tocqueville
mărturiseşte că „(d)in mulţime se înălţa un zgomot confuz şi, din când în când, vorbe foarte
ameninţătoare‖139. Consecinţa observată în urma acestui eveniment este identică: lupta de clasă
sub forma unui conflict sângeros era de neevitat. Marx apreciază în felul său sistematic şi rece
obiectual că ameninţarea războiului de clasă era iminentă „pentru a separa republica de
concesiile socialiste‖140. Iar Tocqueville constată în stilul emotiv-detaşat „că societatea era ruptă
în două: de o parte se aflau cei care nu posedau nimic şi care aveau în comun invidia; de cealaltă
– cei care posedau ceva, reuniţi de o angoasă comună. Între aceste două mari clase nu mai
existau legături şi nici simpatii, ci doar ideea unei confruntări inevitabile‖ 141.

14. EVENIMENTELE DIN IUNIE 1848 Confruntarea a devenit o realitate când Adunarea a
luat decizia dispersării Atelierelor Naţionale, ce a declanşat evenimentele sângeroase din 22-26
iunie în care au fost angrenaţi mai bine de o sută de mii de oameni. Numărul insurgenţilor căzuţi
a fost estimat între trei şi cinci mii, adăugându-se cca. o mie cinci sute care au fost împuşcaţi fără
judecată. Din rândul forţelor guvernamentale au căzut aproximativ o mie şase sute de oameni,
dintre aceştia o mie fiind militari142. După evenimente, 11.662 inculpaţi au fost judecaţi în opt
comisii militare. Dintre aceştia 58% au fost puşi în libertate, 39,7% au fost deportaţi, 2,3% au
fost retrimişi în faţa consiliilor de război, fiind executaţi143.

Scânteia insurecţiei este - după Marx, mai bine informat deşi numai din presă - „un decret
prin care se dispunea evacuarea forţată din Atelierele naţionale a tuturor muncitorilor necăsătoriţi

138
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.129.
139
Amintiri, p.150.
140
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.129.
141
Amintiri, p.130.
142
http://fr.wikipedia.org/wiki/Journ%C3%A9es_de_juin (accesat în 16 iunie 2011).
143
Vezi minuţiozitatea în informaţii şi prezentarea exhaustivă în situl Centrului Georges Chevrier (Universitatea
Bourgogne/CNRS): http://tristan.u-bourgogne.fr:8088/4DACTION/W_cook (accesat în 30 iunie 2013).

38
sau înrolarea lor în armată‖144; după Tocqueville, deşi situat în miezul evenimentelor, mai vag:
„trimiterea în departamente a unora dintre aceştia‖145. Ambii observă unicitatea evenimentului
din 22-26 iunie 1848, în comparaţie cu celelalte tulburări din trecut, prin faptul că este primul
care „a fost un atentat împotriva ordinii‖146, având „drept scop nu schimbarea formei de
guvernare, ci schimbarea ordinii societăţii‖ 147. Raportarea la ordinea social-politică îi aşează de o
parte şi de alta a baricadei, pornind de la tipul de cultură adoptat de cei doi: Marx este
propagatorul revoluţiei, în care violenţa are un rol preeminent în schimbare, tradiţiile trebuind să
fie pulverizate, Tocqueville este cugetătorul democraţiei în care nicio schimbare nu poate ignora
tradiţia, iar democraţia nu se poate realiza şi „salva (decât) prin indivizi, instituţii şi moravuri
democratice‖148.

Marx denumeşte evenimentele într-un mod extrem de variat pentru a scoate în evidenţă
mesajul şi importanţa ideologică. Utilizează atribute giganteşti accentuând, în stilul care va fi
caracteristic întregii sale opere, natura globală a procesului pe care îl descrie: încăierarea dintre
burghezie şi proletariat; uriaşa insurecţie în care s-a dat prima mare bătălie între cele două
clase care scindează societatea modernă; o luptă pentru menţinerea sau desfiinţarea
orânduirii burgheze; războiul civil sub aspectul lui cel mai îngrozitor, războiul dintre muncă şi
capital; revoluţia cea urâtă, revoluţia cea abjectă pentru că fraza a fost înlocuită prin faptă149,
evenimentul cel mai grandios din istoria războaielor civile din Europa150. Ideologul revoluţiei
comuniste numeşte prima parte a lucrării sale Înfrângerea din iunie 1848, părând că acordă o
importanţă totală evenimentului, dar îl expediază în aproximativ zece rânduri, transcriind apoi
dintr-un mai vechi articol de ziar „impresia nemijlocită pe care ne-a făcut-o nouă vestea
înfrângerii‖151. Dar el subsumează întregul capitol insurecţiei proletariatului. Nu descrierii
acesteia, ci cauzelor care au făcut-o posibilă şi consecinţelor sale şi nu atât pentru desfăşurarea
practică a revoluţiei, căci „clasa muncitoare franceză [...] încă nu era capabilă să facă propria sa

144
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.129.
145
Amintiri, p.170.
146
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.131.
147
Amintiri, p.168.
148
Marius Jucan, lucr.cit., p.16.
149
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, pp.130-131.
150
18 Brumar, I, p.213.
151
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, pp.130-131; Karl Marx, „Revoluţia din iunie‖, „Noua gazetă renană‖
nr.29 din 29 iunie 1848, în Marx-Engels, Opere, Vol. 5, pp.148-152.

39
revoluţie‖152, cât pentru mişcarea teoretică a paşilor de urmat de către proletariat în viitoarea şi
de neevitat revoluţie comunistă. Înfrângerea este cuvântul-cheie al demonstraţiei finaliste a lui
Marx, care distinge cu inteligenţă consecinţe importante numai în măsura în care se subîntind
credinţei sale în victoria finală. Un moment esenţial în desăvârşirea revoluţiei burgheze,
înfrângerea proletariatului, a arătat cum se creează condiţiile revoluţiei sociale, proletare a
secolului al XIX-lea. Marx prevesteşte eliberarea proletariatului, „secretul revoluţiei secolului al
XIX-lea‖153: statul burghez „eternizează domnia capitalului şi sclavia muncii‖ 154; atunci când
acestea sunt puse în pericol, statul foloseşte terorismul burghez ce face ca alături de proletariat să
vină păturile de mijloc ale societăţii burgheze, pe măsura accentuării insuportabilităţii situaţiei
lor şi antagonismului dintre ele şi burghezie; pe continent sporește siguranţa de sine a burgheziei
şi arată puterilor despotice europene că Franţa nu poate susţine revoluţia în Europa, dar că orice
nouă răscoală proletară în Franţa va fi nemijlocit semnalul pentru înfăptuirea revoluţiei sociale a
secolului al XIX-lea. În Optsprezece Brumar, sintetizează în nouă rânduri din primul capitol
evenimentul din iunie în acelaşi scop ideologic, dar cu o concluzie mai puţin optimistă:
„Revendicările proletariatului parizian sunt mofturi utopice, cărora trebuie să li se pună capăt. La
această declaraţie a Adunării naţionale constituante, proletariatul parizian a răspuns prin
insurecţia din iunie, evenimentul cel mai grandios din istoria războaielor civile din Europa.
Învingătoare a ieşit republica burgheză. De partea ei erau aristocraţia financiară, burghezia
industrială, păturile mijlocii, mica burghezie, armata, lumpenproletariatul organizat ca gardă
mobilă155, intelectualii, popii şi populaţia rurală. De partea proletariatului parizian nu era nimeni
în afară de el însuşi. După ce a fost înfrânt, peste 3.000 de insurgenţi au fost măcelăriţi şi 15.000
au fost deportaţi fără judecată. După această înfrângere, proletariatul trece pe al doilea plan al
scenei revoluţionare […] [pentru că] o parte a sa renunţă la gândul să revoluţioneze lumea veche
(s.a.)‖156. Este o sinteză excelentă, dar şi o acuză nevoalată la adresa proletarilor care n-au înţeles
(cel puţin o parte a lor) că trebuie să păstreze spiritul revoluţionar, radical, nu pe cel reformist.
Ideologul Marx se foloseşte de fapte pentru a da consistenţă propriilor concluzii, rezultate prin

152
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.119.
153
Ibidem.
154
Ibidem, pp.131-132.
155
Vezi supra 6. Tribulațiile unui concept ideologic.
156
18 Brumar, I, p.122. În 1850, Marx considera că „păturile de mijloc ale societăţii burgheze, mica burghezie şi
ţărănimea, trebuiau să se alăture tot mai mult proletariatului, pe măsură ce situaţia lor devenea mai insuportabilă şi
antagonismul dintre ele şi burghezie mai accentuat‖ (Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.132).

40
utilizarea dialecticii sale împrumutată de la Hegel157, dar şi pentru a învăţa proletariatul pe cale
de constituire cum să realizeze Revoluţia 158.

Dacă pentru teribilul Marx înfrângerea proletariatului a fost evenimentul care a pus în umbră
toate celelalte înfrângeri ulterioare ale claselor superioare, socotite evenimente numai prin
„exagerări insolente‖159, pentru ponderatul Tocqueville „insurecţia din iunie [a fost] cea mai
mare şi mai deosebită din câte au existat în istoria noastră şi poate în întreaga istorie
(s.m.)‖160. Un eveniment grandios pentru ambii, dar privit din două perspective şi înspre două
direcţii diferite: spre un viitor imaginar şi global şi spre un trecut naţional a cărui istorie trebuie
interpretată. Ideologul emancipării proletariatului priveşte numai spre viitorul care îi va confirma
sau i-ar confirma profeţiile, pe când gânditorul aristocrat însumează trecutul şi exprimă îndoiala
filozofică.

Tocqueville se află de cealaltă parte a baricadei, la propriu. El nu accentuează pe definirea

evenimentelor din iunie, ci pe analizarea, caracterizarea, observarea şi nararea acestora pe baza
mai ales a trăirilor personale dar şi a însemnărilor, folosind tehnica gradării povestirii şi creând
astfel o imagine veridică, captivantă şi memorabilă. Pentru Tocqueville, insurecţia din iunie are
un înţeles clar, ca şi pentru Marx. Este prima revoluţie făcută în afara burgheziei şi împotriva ei,
este o mişcare zămislită de teoriile socialiste. Acestea au condus la „un efort brutal şi orb, dar
puternic al muncitorilor pentru a scăpa de constrângerile care apăsau asupra condiţiei lor, care le
fusese înfăţişată ca o opresiune ilegitimă, şi pentru a-şi croi cu ajutorul armelor un drum spre
acea bunăstare imaginară cu care fuseseră amăgiţi [...], un amestec de dorinţe lacome şi de teorii
false‖161. Insurgenţii sunt admiraţi căci „au luptat fără strigăte de luptă, fără căpetenii, fără
steaguri şi totuşi cu o coeziune admirabilă şi cu o experienţă militară care i-a uimit pe ofiţerii cei
mai experimentaţi‖162, dar şi acuzaţi de „pasiunile oarbe şi grosolane‖ 163 sau persiflaţi („poporul
parizian are nevoie de timp frumos ca să se bată‖164). Scriitorul francez foloseşte excelent tehnica
dozării naraţiunii pornind de la demonstraţiile muncitorilor din 22 iunie „cântând în cadenţă pe

157
Vezi Poul Johnson, Intelectualii, traducere din engleză de Luana Stoica, Bucureşti, Humanitas, (2002), pp.94-95.
158
Vezi Janvier, art.cit.
159
18 Brumar, I, p.214.
160
Amintiri, p.168.
161
Ibidem, pp.168-169.
162
Ibidem, p.168.
163
Ibidem, p.177.
164
Ibidem, p.172.

41
un ton monoton‖165, continuând cu descrierea ridicării de baricade pe străzi, în 23 iunie („poporul
înălţa baricade, cu abilitatea şi regularitatea unui inginer‖ 166), cu întâlnirea cu un membru al
gărzii naţionale „mânjit de sânge şi de fragmente de creier‖ 167, cu observarea optimistă a „câteva
mari coloane de infanterie aflate în marş şi urmate de tunuri‖ 168, cu speranţă în faţa strategiei
generalului Lamoricière (1806-1865) şi a furtunii care a inundat oraşul, cu noutăţile
îngrijorătoare aflate în Adunare despre deputaţi şi generali răniţi sau ucişi, cu liniştea nopţii care
pare că îl convinge „că triumfasem deja‖169 şi trezirea în bubuit de tunuri pe 24 iunie, „ziua marii
înfruntări [care] sosise cu adevărat‖ datorită „spiritului insurecţional care traversa această vastă
clasă [muncitoare]‖170. Neîncrederea în victorie, cauzată „de fizionomia vremurilor‖ şi evocată
printr-o întâmplare cu copiii care gândesc insurecţional, se întrepătrunde cu evidenţierea cauzelor
viitorului succes: „ceea ce o făcea atât de groaznică a fost şi ceea ce ne-a salvat‖171 (caracterul
radical şi aspectul fioros al revoltei a adus în luptă întreaga Franţă burgheză) şi cu votarea de
către Adunare a stării de asediu la Paris şi a înlocuirii Guvernului cu o dictatură militară, „măsuri
[...] indispensabile pentru salvarea noastră‖172. La votarea stării de asediu liberalul Tocqueville se
împotriveşte „mai degrabă din instinct decât în urma unei reflecţii […]. Făceam însă o greşeală,
dar din fericire n-au fost prea mulţi cei care mi s-au alăturat‖173. Ales comisar printre cei şaizeci
care să colinde Parisul pentru a anunţa decretele şi a reda încrederea în garda naţională,
Tocqueville, încins cu eşarfa tricoloră, parcurge străzile blocate de baricade, se întâlneşte cu
membrii gărzilor naţionale, observă războiul de ambuscadă, atitudinea hotărâtă a soldaţilor,
venirea întăriturilor din întreaga Franţă şi se întoarce cu convingerea „că vom rămâne
învingători‖174. Anarhia insurecţională alimentează teama, amplificată de zvonuri sinistre şi
mincinoase. Pentru a mări suspansul, autorul introduce povestirea cu portarul imobilului în care
locuia, „socialist din naştere‖175, despre care se zvonea că ar vrea să-l ucidă, urmată de cea
despre servitorul său, activ în gărzile mobile, un lumpenproletar trădător după Marx, care nu era

165
Ibidem, p.170.
166
Ibidem, p.171.
167
Ibidem.
168
Ibidem, p.172.
169
Ibidem, p.174.
170
Ibidem, p.174-175.
171
Ibidem, p.177.
172
Ibidem, p.181.
173
Ibidem.
174
Ibidem, p.186.
175
Ibidem, p.188.

42
socialist nici prin teorie, nici prin temperament. Ziua de duminică, 25 iunie, este redată de
Tocqueville prin prisma actului de bravadă determinat atât de hotărârea de a ajunge în locurile în
care se lupta „pentru că voiam să judec singur starea de lucruri‖, cât şi „dintr-o mare curiozitate‖,
acţiune care îi pune viaţa în pericol, dar îi oferă prilejul unei descrieri realiste a războiului urban
şi a distrugerilor acestuia 176. El se comportă şi descrie ce vede ca un veritabil corespondent de
război. Este drept că acest moment insurecţional este observat cu o distanţare, cu o răceală
„reacţionară‖ de către autorul francez situat, prin comparație, într-un dialog conflictual cu o altă
„viziune a baricadelor‖177 din Franţa secolului al XIX-lea, precum cea entuziast mesianică a
vigurosului contemporan Victor Hugo (1802-1885).

Deşi privind evenimentele de pe părţile opuse ale baricadei, atât Tocqueville cât şi Marx au
recunoscut efectul distructiv al acestui război de clasă asupra instituţiilor celei de-a doua
Republici. Tocqueville priveşte cu groază şi aversiune revoluţia socialismului de clasă. De aceea,
considerând insurecţia din iunie ca „o criză necesară―178, născută în chip natural de răspândirea
ideilor socialiste, apreciază represiunea pentru că a eliberat naţiunea franceză de sub teroarea
muncitorilor parizieni şi i-a redat încrederea de sine. Îşi manifestă însă îngrijorarea că aceasta va
pune în primejdie atât libertatea individuală, cât şi forma de stat republicană, atrăgând atenţia că
evenimentele pot schimba „temperamentul naţiunii. Dorinţei de independenţă îi putea urma
teama şi poate şi dezgustul de instituţiile libere‖179. Nici Marx nu e departe de o asemenea
concluzie. Folosindu-şi din plin stilul pamfletar-apocaliptic descrie prospectiv cum, în urma
înfrângerii din iunie, cercul celor care domină statul se va îngusta, iar dictatura va osândi orice
revendicare drept „socialistă‖ şi îi va lovi în numele aceloraşi principii chiar pe autorii
represiunii: „Orice revendicare a celei mai simple reforme financiare burgheze, a celui mai
comun liberalism, a celui mai formal republicanism, al celui mai plat democratism este pedepsită
ca «atentat împotriva societăţii» şi înfierată ca «socialism». Iar până la urmă înşişi marii pontifi
ai «religiei şi ordinii» (autorii represiunii – n.m.) sunt goniţi cu lovituri de picior de pe trepiedele
lor pythice, smulşi din paturi în plină noapte, urcaţi în dubă, aruncaţi în temniţă sau trimişi în

176
„Mergeam printre resturile lăsate de insurecţie: ferestre sparte, uşi distruse, case împestriţate de gloanţe sau
străpunse de ghiulele, copaci doborâţi, pietre din pavaj îngrămădite, paie amestecate cu sânge şi balegă – iată tristele
vestigii ale confruntării‖ (ibidem, p.191).
177
Ioan Stanomir, „În preajma revoluţiei‖, în http://www.revista22.ro/in-preajma-revolutiei-4112.html (accesat în 20
iulie 2015).
178
Amintiri, p.200.
179
Ibidem.

43
surghiun; templul lor e făcut una cu pământul, gura le e astupată, pana lor frântă, legea lor făcută
ferfeniţă — în numele religiei, al proprietăţii, al familiei şi al ordinii―180.

15. CONSTITUŢIA CELEI DE-A DOUA REPUBLICI Zilele din iunie şi dictatura provizorie
a republicanului conservator Eugène Cavaignac (1802-1857), au încurajat Comisia de redactare a
Constituţiei181, din care şi Tocqueville a făcut parte, în a grăbi procesul de concepere al unui act
fundamental „prin care puterea să capete o temelie dacă nu solidă, măcar permanentă şi
regulată‖182. În Amintirile sale, Tocqueville observă în activitatea comisiei două mari probleme
care şi-au pus o amprentă decisivă asupra Constituţiei adoptată în 4 noiembrie 1848: îngrijorarea
în faţa accelerării evenimentelor revoluţionare şi soliditatea principiului centralizării autorităţii.
În privinţa faptului că această comisie a lucrat sub impulsurile de moment ale desfăşurării
revoluţiei, memorialistul remarcă teama şi îngrijorarea faţă de societate, răpindu-i „libertatea
spirituală‖ şi împingând-o mult mai departe decât ea ar fi vrut să meargă: „Nu ştiu dacă
moderaţia binecunoscută şi republicanismul îndoielnic al majorităţii membrilor comisiei nu au
contribuit până la urmă la radicalizarea acesteia. Membrii comisiei, preocupaţi de felul în care va
fi apreciat efortul lor şi neîncrezători în ei înşişi, se arătau adeseori mai republicani decât
republicanii […]‖183. A doua problemă pe care gânditorul francez o expune cu un sarcasm amar,
cunoscută fiind credinţa sa în autoguvernare şi în necesitatea menţinerii libertăţilor locale, este
centralizarea: „În Franţa, un singur lucru e imposibil de realizat – şi anume o guvernare liberă, şi
un singur lucru imposibil de distrus – şi anume centralizarea. Cum ar putea ea să dispară?
Duşmanii guvernului o iubesc, iar guvernanţii o adoră‖184. Astfel, chiar de la începutul discuţiilor
din comisie, conservatorii, „vechi funcţionari‖ şi radicalii, „republicani‖, deşi „cu soluţii
ireconciliabile‖185, au căzut de acord asupra singurului principiu care îi putea uni, al „puterii
guvernării centrale‖, iar concluzia lui Tocqueville este amară: „(c)entralizarea e mereu la
adăpost‖ de revoluţii186. Descopăr aici o expresie similară la Marx: „Toate revoluţiile au

180
18 Brumar, I, p.215.
181
Comisia a realizat proiectul constituției între 17 mai și 31 august 1848. Cei 18 membri ai comisiei, aleşi după trei
tururi de scrutin de Constituantă, erau: Barrot, Beaumont, Considérant, Coquerel, Corbon, Cormenin, Dornès,
Dufaure, Dupin, Garnier-Pagès, Lamenais, Marrast, Martin, Tocqueville, Tourret, Vaulabelle, Vivien şi Woirhaye.
182
Amintiri, p.202.
183
Ibidem, Nota 316, pp.343-344.
184
Ibidem, p.204.
185
D‘Eichtal, op.cit., p.286.
186
Amintiri, p.204.

44
perfecţionat această maşină (a statului – n.m.) în loc s-o sfărâme‖187. Este o manieră de reflecţie
analogă a celor doi gânditori asupra sistemului statului centralizat, diferind numai gradul de
coerenţă al argumentărilor: pentru Tocqueville toate revoluţiile extind atotputernicia statului,
pentru Marx toate revoluţiile cu excepţia celei viitoare şi preconizate, revoluţia comunistă, cu
tranziţia dictaturii proletariatului, după care statul va dispărea.

Fin cunoscător şi susţinător al Constituţiei republicane a Statelor Unite, deputatul francez a

fost de acord, ca şi majoritatea acestei comisii, că puterea executivă ar trebui să fie încredinţată
unui singur om. Dar a atras atenţia asupra faptului că alegerea populară a preşedintelui ar
provoca o luptă pentru putere între preşedinte şi Adunarea legislativă care ar submina republica
şi ar conduce la o restaurare a monarhiei: „Într-o ţară lipsită de tradiţii monarhice, în care puterea
executivă a fost întotdeauna slabă şi continuă să fie foarte limitată, nimic nu e mai înţelept decât
mandatarea naţiunii cu alegerea unui reprezentant. Un preşedinte care n-ar avea o forţă dintr-o
asemenea origine ar fi jucăria adunărilor, însă problema se punea cu totul altfel în cazul nostru;
noi ieşeam din monarhie, iar comportamentele republicanilor erau monarhice. De altfel,
centralizarea făcea deja ca situaţia noastră să fie unică; potrivit principiilor sale, întreaga
administraţie a ţării […] nu putea aparţine decât preşedintelui […]. [Noi rămăsesem monarhişti
în spirit, chiar dacă inima noastră abandonase monarhia.]. În aceste condiţii ce anume putea fi un
preşedinte ales de popor dacă nu un pretendent la coroană?‖188. Însă „anarhia‖ din zilele lui iunie
l-a determinat pe Tocqueville să renunţe la aceste temeri, regretând ulterior, şi să susţină alegerea
directă a unui preşedinte, care ar fi fost astfel capabil de a controla orice comportament radical
din partea legiuitorului unicameral: „Principalul argument pe care l-am avansat atunci a fost că,
după ce anunţasem naţiunea că acordăm acest drept pe care şi-l dorise întotdeauna cu ardoare, nu
mai era posibil să i-l negăm. Era, de altfel, adevărat. Cu toate acestea, acum regret că am luat
cuvântul în această chestiune‖ 189. De asemenea – aşa cum Amintirile o dovedesc – va regreta şi

187
18 Brumar, VII, p.285.
188
Amintiri, p.211; Nota 327, p.345.
189
Ibidem, p.213. În discursul din cadrul Adunării, din 5 octombrie 1848, Tocqueville, „obsedat, hipnotizat de frica
demagogiei şi de necesitatea unei puteri executive tari‖, a luat atitudine faţă de punctul de vedere exprimat de
antevorbitorul său, Felix Pyat, deputat de stânga, potrivnic alegerii unui preşedinte:„Un consiliu de miniştri, [...] care
nu poate fi numit decât cu concursul vostru (al Adunării – n.m.) este o frână imensă [...]. Adunarea naţională din
sânul căreia consiliul e luat, poate da întotdeauna puterea executivă [...] [aceluia] care nu e decât agentul [Adunării],
[...] dar noi trebuie să-i dăm o anumităforţă [...] [fără de] care nu va fi nimic[...] el nu va fi altfel decât un instrument
pasiv care va fi obligat să se supună oricărui capriciu al Adunării [...]. Ei bine, un sistem de această natură, nu este
decât sistemul Convenţiei (din anii 1792-1795, din timpul primei revoluții – n.m.) [...]. A vrut Adunarea să fie o

45
opţiunea din comisia constituţională de a fi susţinut propunerea prietenului Gustave de Beaumont
(1802-1866) în privinţa neeligibilităţii preşedintelui pentru un al doilea mandat cu intenţia de a
evita ca o confruntare între Adunare şi preşedinte să aibă drept rezultat despotismul. Tocqueville,
îşi exprimă în mod onest eroarea, în ambele probleme, dar aceasta ar putea confirma că, în prima
chestiune, memoria trecutului poate fi un lest care poate dăuna, prin ideea repetabilităţii istoriei,
a unui proiect, în vreme ce în a doua se probează că nici o concepţie nu poate fi infailibilă în faţa
conjuncturilor realităţii. Reuşeşte, totuşi, să strecoare în constituţie un articol care să diminueze
puterea preşedintelui ales prin vot universal: „[…] dacă majoritatea absolută n-ar fi obţinută din
primul tur, Adunarea să fie însărcinată să facă alegerea‖190. „Precauţii zadarnice! [...] În fundul
urnei de vot se găsea condamnarea ei (a Adunării – n.m.) la moarte‖191 – persiflează Marx, căci
alegerea preşedintelui la 10 decembrie 1848 a dat un câştigător detaşat: Ludovic-Napoleon
Bonaparte, din cauza numelui pe care îl purta, primeşte 5,5 milioane de voturi din totalul celor
peste 7 milioane!

Tocqueville apără, fără succes, principiul bicameralismului, care în Statele Unite îi furnizase
dovada validităţii şi a contrabalansării puterii unei camere unice. „Fondul dezbaterii era
următorul: trebuie oare să menţinem sistemul savant şi oarecum complicat al contraponderilor şi
să aşezăm în fruntea Republicii puteri limitate şi, prin urmare, prudente şi moderate? Sau trebuie
să apucăm calea contrară, adoptând teoria mai simplă potrivit căreia treburile publice vor fi
încredinţate unei singure puteri, o putere omogenă, nelimitată şi, prin urmare, impetuoasă şi
irezistibilă? Această dilemă generală ar fi putut fi evocată în legătură cu o mulţime de alte
articole, dar era conţinută în mod admirabil în chestiunea specifică a bicameralismului.‖192

Funcţionarea comisiei şi rezultatul ei îi lasă memorialistului unele regrete: „Proiectul de

Constituţie conţinea o sută treizeci şi nouă de articole şi fusese alcătuit în mai puţin de o lună. Nu
se putea merge mai repede, dar ceva mai bun se putea scoate‖193. Totuşi, „[…] majoritatea

Convenţie? (Mişcare) Oare poporul, naţiunea franceză, nu este hrănită cu această idee, că ea trebuie să numească
puterea executivă? Nu e aşa că, pentru un mare număr de cetăţeni, Republica nu înseamnă decât acest act?‖ (H.
Thirria, Napoléon III avant l'empire. Tome I, (Paris) E. Plon, Nourrit et Cie, 1895, p.359).
190
Amintiri, p.214.
191
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.141.
192
Amintiri, p.214. Vezi dezbaterea descrisă de Tocqueville la pp.207-210.
193
Ibidem, p.217. Proiectul. Căci, de fapt, numărul articolelor Constituţiei adoptate la 4 noiembrie este de 116, la
care, dacă adăugăm şi cele opt paragrafe notate cu litere romane din Preambul, se pot însuma o sută douăzeci şi
patru (Vezi „Constitution de la république française‖, 1848, p.8, în http://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb363487561,

46
hotărârilor au fost înţelepte şi chiar curajoase. Cele mai multe predispoziţii revoluţionare şi
socialiste ale timpului au fost combătute‖194. Aceeaşi concluzie o enunţă şi Marx, cu altfel de
regrete însă: „Această constituţie [...] nu consfinţea nici o revoluţie socială; ea consfinţea victoria
momentană a vechii societăţi asupra revoluţiei‖ 195. În contradicţie sunt cei doi autori şi în cazul
principiului inamovibilităţii judecătorilor. Tocqueville, apărător al statului de drept, îl susţine:
„Singura parte din opera noastră care a fost tratată cu atenţie şi reglementată, mi se pare mie, cu
înţelepciune a fost cea referitoare la justiţie. Pe acest teren Comisia se simţea bine, întrucât
membrii săi erau sau fuseseră în majoritatea lor avocaţi; graţie lor am putut salva principiul
inamovibilităţii judecătorilor, care a rezistat – ca şi în 1830 – împotriva curentului care mătura
totul în calea sa. […] (A)cest principiu favorizează în mult mai mare măsură independenţa
cetăţenilor decât puterea guvernanţilor‖196. Revoluţionarul Marx, adeptul disoluției statului
burghez, e împotriva inamovibilităţii deoarece „(e)a a detronat un (s.a.) rege ca să-l reînvie
însutit în aceşti inchizitori inamovibili ai legalităţii‖197, care sunt judecătorii.

Marx observă că republica burgheză a fost rănită mortal în zilele din iunie. Mai întâi
„plânge‖ pe umerii Republicii a cărei Constituţie are o contradicţie flagrantă: ea restrânge
„dominaţia politică (a clasei burgheze n.m.) în chingile unor condiţii democratice, care înlesnesc
în fiecare clipă victoria adversarilor burgheziei şi periclitează înseşi temeliile societăţii
burgheze‖198. Apoi el ia în considerare, ca şi Tocqueville, că decesul republicii este grăbit de
Constituţia care încuraja o luptă pentru putere între preşedinte şi legislativ pentru că Adunarea,
deşi avea toată puterea legislativă nu deţinea nici un control asupra puterii executive exercitată
de preşedinte; iar acestuia îi era imposibil să controleze sau să dizolve Adunarea legiuitoare. Un
deces pe care îl prefigurează într-o analiză a constituţiei, publicată în iunie 1851. Principiile
democratice înscrise pot fi reduse la zero prin legi, articolele necontradictorii pot fi încălcate. El
sesizează că între cele 111 articole care proclamă toate „drepturile şi libertăţile poporului‖, ele
putând fi însă desfiinţate prin modalitatea adoptării de legi organice, sunt doar două excepţii:

accesat în 20 iunie 2015). Este de presupus că proiectul trimis spre amendare la sfârşitul lui mai comisiilor Adunării
a suferit modificări.
194
Ibidem, Nota 309, p.342.
195
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.139.
196
Amintiri, pp.215-216.
197
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.140.
198
Ibidem.

47
articolele privind alegerea preşedintelui (44) şi modificarea constituţiei (111), care sunt „pozitive
şi precise‖, deci nu conţin contradicţii şi astfel pot fi încălcate 199.

Marx are aceeaşi interpretare ca şi Tocqueville în ceea ce se numeşte problema coabitării

legislativului cu executivul, o adevărată dilemă întreținută prin alegerea directă a preşedintelui:
„În timp ce voturile Franţei se fărâmiţează între cei 750 de membri ai Adunării naţionale, aici ele
se concentrează, dimpotrivă, asupra unei singure persoane. În timp ce fiecare deputat nu
reprezintă decât cutare sau cutare partid, cutare sau cutare oraş, […] preşedintele (s.a.) este alesul
naţiunii, iar actul alegerii sale este marea carte pe care o joacă poporul suveran o dată la patru
ani. Adunarea naţională aleasă se află într-un raport metafizic cu naţiunea, iar preşedintele ales se
află într-un raport personal cu ea […]. Faţă de Adunarea naţională el posedă un fel de drept
divin, el este preşedinte prin graţia poporului‖200.

Însă, Tocqueville şi Marx se despart în privinţa aplicării principiului lui Montesquieu, al

separării puterilor în stat. Într-un articol de presă destinat lucrătorilor industriali sindicalizaţi
britanici, Marx denumeşte în stilul său caracteristic, impetuos şi neacademic, acest principiu un

vechi „cretinism constituţional‖ şi argumentează: „Condiţia pentru o «guvernare liberă» nu este

separaţia puterilor, ci unitatea lor (s.a.) […]. Abilitatea escrocilor constă tocmai în a face din el
(aparatul de stat – n.m.) ceva complicat şi misterios‖ 201. Diviziunea puterilor înăbuşă revoluţia şi
limitează extinderea regulilor democraţiei de masă, adică împiedică democraţia, viitoarea
„democraţie populară‖ cu care se etichetează regimurile de tip sovietic de la jumătatea secolului
XX. Pentru Tocqueville, separarea puterilor – în spiritul lui Montesquieu - este cel mai important
instrument de apărare a libertăţii individuale în faţa abuzurilor puterii statului, temelia esenţială a
democraţiei. Sunt două perspective total opuse, dar oare ele derivă din ideologii de clasă diferite,
aşa cum susţin scriitorii marxizanţi?

Una peste alta, concluzia unui istoric marxist american care îl învinovăţeşte pe Tocqueville
cum că, din cauza fricii sale de mase, ar fi „deschis, poate involuntar, calea răsturnării guvernării

199
Karl Marx, „Constituţia Republicii Franceze, adoptată la 4 noiembrie 1848‖, publicat în 14 iunie 1851, în „Notes
to the People‖, în Marx-Engels, Opere, Vol. 7, p.551.
200
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.220.
201
Marx, „Constituţia Republicii franceze adoptată la 4 noiembrie 1848‖, p.545.

48
constituţionale prin contribuţia sa‖ 202 la făurirea Constituţiei Republicii a doua exprimă doar un
punct de vedere în spiritul unei asemenea ideologii. Tocqueville nu făcea jocul clasei sociale
burgheze împotrivindu-se ideologiei socialiste. El gândea democraţia în afara curentului socialist
de tip comunist, în spiritul liberal al epocii.

16. PROBLEMA DREPTULUI LA MUNCĂ Poate că în nici o problemă legată de Revoluţia

din 1848 nu se configurează cu o mai mare pregnanţă confruntarea de idei între cei doi autori
decât în jurul dreptului la muncă. În fond, – preluând interpretarea lui Domenico Losurdo – aici
se manifestă clar divergenţa dintre liberalism şi radicalismul ai cărui urmaşi critici sunt Marx şi
Engels. Tocqueville şi Marx exprimă două fenomenologii diferite de înţelegere a puterii
politice203. Liberalul francez restrânge drastic politicul, şi implicit exclude din sfera sa
dimensiunea cea mai profundă a totalităţii sociale (condiţiile materiale de viaţă, raporturile de
muncă, „legile civile‖, viaţa privată), stârnind criticile filozofului radical german. Acesta observă
încă din scrierile din tinereţe că, în concepţia societăţii şi a teoriei politice din vremea sa, în
raportul societăţii cu statul, relaţiile sociale „nu au decât o semnificaţie privată, iar nu una
politică‖204. „În forma sa desăvârşită, statul închide chiar ochii asupra multor lucruri şi declară
opoziţii reale drept opoziţii nepolitice (s.a.), care nu îl stingheresc câtuşi de puţin‖ 205. Curmate ca
existenţă politică („proclamare a morţii lor politice‖), relaţiile sociale şi politice burgheze permit
o „dezvoltare colosală a vieţii lor‖, supusă nestingherit propriilor sale legi, „anarhia‖ fiind cea
mai importantă: „temelia actualei stări de drept public (s.a.)‖206.

În spirit liberal, potrivnic imixtiunii abuzive a statului în relaţiile sociale, omul politic
francez, în celebrul discurs ţinut de la tribuna Adunării Constituante, la 12(13) septembrie
1848207, se împotriveşte categoric introducerii în Constituţie a dreptului la muncă - înăbuşit
sângeros deja în luna iunie. Împotriva pretenţiei „care să oblige statul să ia locul prevederii
individuale‖, în numele liberalismului proclamă că „(n)u există nimic care să autorizeze statul să

202
Nimtz Jr., op.cit., p.128.
203
În continuare voi prelua critic argumentaţia din Domenico Losurdo, op.cit., p.255 ş.u.
204
Marx, „Contribuţii la crtica filozofiei hegeliene a dreptului‖, în Marx-Engels, Opere, Vol. 1, p.310.
205
Marx-Engels, „Sfânta familie‖, VI, în Marx-Engels, Opere, Vol. 2, p.108.
206
Ibidem, p.131.
207
„Tocqueville's Critique of Socialism (1848)‖, în „New Individualist Review”, editor-in-chief Ralph Raico,
introduction by Milton Friedman, Indianapolis, Liberty Fund, 1961, în http://oll.libertyfund.org/pages/tocqueville-s-
critique-of-socialism-1848 (accesat în 14 august 2014). Traducerea în limba română aparține lui Cristian Preda,
„Dreptul la muncă, socialismul și revoluția‖, în Polis, Nr.1(1995), pp.56-65.

49
se interpună în industrii, să le impună regulamente, să îl tiranizeze pe individ pentru a-l guverna
mai bine sau, așa cum se pretinde fără rușine, pentru a-l salva pe individ de el însuși‖208. Dreptul
la muncă, ca şi reglementarea orelor de muncă la douăsprezece pe zi sau reglementarea preţului
chiriilor sunt socotite a fi o consecinţă logică a socialismului209 şi nu a democraţiei. Democraţia
şi socialismul nu sunt interdependente în viziunea lui Tocqueville: „[ele] nu sunt solidare. Ele
sunt nu doar două lucruri diferite, ci chiar contrare […]. Democraţia lărgește sfera
independenţei individuale (s.m.), în vreme ce socialismul o restrânge. Democraţia dă fiecărui
om întreaga lui valoare, în vreme ce socialismul face din fiecare om un agent, un instrument, o
cifră oarecare. Democraţia şi socialismul se apropie doar datorită unui cuvânt, cel de egalitate.
Trebuie însă observat că democraţia vrea egalitatea în libertate, în timp ce socialismul vrea
egalitatea în lipsuri şi în servitute‖. De aceea, Tocqueville refuză categoric pretenţia
socialismului de a fi desăvârşirea Revoluţiei franceze (1789-1799). Şi argumentează că aceasta s-
a întemeiat pe ideea că, în ordinea socială, nu trebuie să existe clase. Restauraţia (1815-1830) şi
Monarhia din iulie (1830-1848) au făcut contrariul. Revoluţia din 1789 a conceput noţiunea de
datorie faţă de săraci, faţă de suferinţă, a universalizat-o: „Revoluția a definit datoriile statului
față de cei săraci, față de cetățenii care suferă‖. Dar aceasta n-a însemnat socialism, ci caritate
creştină aplicată politic. „Nu e vorba decât de aplicarea creștinismului în politică. Da, Revoluţia
din februarie trebuie să fie creştină şi democratică, nu socialistă‖. Ea trebuie să continue
idealurile democratice ale primei revoluţii şi nu pe cele socialiste, căci „o revoluţie […] care
distruge [...] dă naştere la revoluţii ulterioare‖ 210. Deputatul francez convinge astfel Adunarea să
înlocuiască în Constituţie dreptul la muncă cu dreptul la asistenţă. Dar, pe care nu e dispus să-l
legifereze. E necesar să apară în lege că nimeni nu trebuie să moară de foame? Răspunsul este
categoric negativ. Întrebarea este în genul aceleia formulate de Edmund Burke (1729-1797),
asprul dar lucidul critic al Revoluţiei franceze, încă din 1790, chiar numai despre punerea în
dezbatere a unor drepturi abstracte: „Ce folos rezultă din discutarea dreptului abstract al unui om
la hrană şi la îngrijire medicală? Totul se rezumă la metoda de procurare şi administrare a
acestora. De aceea voi recomanda întotdeauna, să se recurgă, într-o astfel de dezbatere, mai
degrabă la ajutorul unui fermier sau al unui medic, decât la profesorul de metafizică‖ 211.

208
Ibidem, p. 64.
209
Losurdo, op.cit., p.256.
210
„Dreptul la muncă, socialismul și revoluția‖, pp.61, 64, 63.
211
Edmund Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa..., pp.101-102.

50
Tocqueville întregeşte răspunsul la această problemă într-o discuţie privată, la câţiva ani după
1848. Opţiunea lui este refuzarea sa ca drept pentru a-l transforma in caritate, filantropie,
binefacere, care să întărească legătura între bogat şi sărac: „atunci efectele rele ale unei legi a
săracilor asupra activităţii, seriozităţii şi economiilor lucrătorului vor creşte prin certitudinea că,
prin conduita sa, nici el nici familia sa nu vor muri de foame‖ 212.

Marx dinamitează printr-o întrebare retorică dreptul la asistenţă 213. Apoi, leagă dreptul la
muncă, această primă „formulă stângace care rezumă revendicările revoluţionare ale
proletariatului‖214, văzută în înţelesul burghez ca „un biet deziderat naiv‖, cu insurecţia din iunie
pentru că pretextul acesteia a fost dispersarea şi, apoi, dizolvarea Atelierelor Naţionale (văzută
de lucrătorii parizieni, şi nu numai, ca o încălcare a dreptului la muncă). Nu se sfieşte să
manipuleze cititorul, afirmând într-un articol despre adoptarea actului fundamental al Republicii
franceze dintr-un jurnal chartist, că Adunarea a elaborat o constituţie care conţinea dreptul la
muncă, pentru ca, apoi, în urma victoriei din iunie „după ce a prins curaj […] burghezia (l-)a
şters‖215.

Până la urmă, scopul evenimentelor din iunie devine, astfel - în viziunea comunistului
revoluţionar -, ultima verigă a lanţului ideologic promovat de Marx ca adevăr ştiinţific:
desfiinţarea exploatării capitalismului şi impunerea dictaturii proletariatului 216. În Manifestul
Partidului Comunist, Marx inclusese deja în a 8-a măsură care trebuia aplicată în urma
desfiinţării relaţiilor de proprietate burgheze „egala obligativitate a muncii pentru toţi,
organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură‖ 217. Există oare vreo echivalenţă,
o egalitate de sens, între dreptul la muncă şi obligaţia de a munci? Da, numai dacă dispare din
212
D‘Eichtal, op.cit., pp.282-283.
213
„(D)ar care stat modern nu-şi hrăneşte pauperii sub o formă sau alta?‖ (Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.139).
214
Ibidem, p.139. În această formulare am putea sesiza o recunoaștere indirectă și foarte vagă de către Marx a
meritului și întâietății Florei Tristan în conceperea emancipării clasei muncitoare prin conștientizare ca clasă, aptă
să-și ceară primul dintre drepturi, dreptul la muncă, în proiectul unei Internaționale muncitorești avant la lettre. În
1843, ea publica broșura Uniunea muncitorească, cu câteva luni înainte de sosirea lui Marx la Paris și se inspira în
proiectul solidarizării și organizării clasei muncitoare, pe baza unei cotizații, din lucrarea despre Irlanda a prietenului
lui Tocqueville, Gustave de Beaumont (Apud Winock, op.cit., Capitolul 15. O femeie inventează clasa muncitoare:
Flora Tristan, pp.276-291).
215
Marx, „Constituţia Republicii franceze adoptată la 4 noiembrie 1848‖, în Marx-Engels, Opere, Vol. 7, p.541. Era
vorba, probabil, de vreun amendament la proiectul Constituţiei.
216
Dacă în spatele dreptului la muncă „stă puterea asupra capitalului, îndărătul puterii asupra capitalului stă însuşirea
mijloacelor de producţie, subordonarea lor clasei muncitoare asociate, deci desfiinţarea atât a muncii salariale, cât şi
a capitalului şi a relaţiilor lor reciproce. Îndărătul « dreptului la muncă» (s.a.) stătea insurecţia din iunie‖ (Lp de
clasă, II, 13 iunie 1849, p.139).
217
Manifestul PC, II, Proletari şi comunişti, p.32.

51
proiect libertatea individuală, opţiunea alegerii şi, implicit, democraţia. Contradicţia în care se
afundă Marx se datorează faptului că anulează libertatea şi, elementul său fundamental, dreptul
la proprietate: primul pas al revoluţiei comuniste, adică al socialismului, care aduce proletariatul
la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei – afirmă Marx. Dar „(p)roletariatul va
folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, […] printr-
o încălcare despotică (s.m.) a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze‖ 218.
Oare acest deziderat este identic cu exemplul oferit anterior cum că „Revoluţia franceză, de
pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze‖ 219? Într-un articol, şase luni mai
târziu, impulsivul Marx devine lucid. Îşi neagă ultima aserţiune: „Burghezia franceză din 1789
nu şi-a părăsit nici o clipă aliaţii ei, ţăranii. Ea ştia că baza dominaţiei ei era desfiinţarea
feudalismului la sate, crearea unei clase libere de ţărani proprietari de pământ (s.m.)‖220.

Marx şi Tocqueville se ciocnesc prin cele două tipuri de cultură în care se circumscriu: cea
„revoluţionară‖ şi cea „democratică‖ pentru că înţeleg în moduri total diferite libertatea221.
Primul critică ideea „libertăţii venită din sfera publică şi analizează politicul ca pe o pură
ficţiune, menită a deghiza interesele private‖222, deci o ia în consideraţie doar ca pe o noţiune
abstractă şi iluzorie, cel de-al doilea pune în centrul filozofiei sale individualiste asupra societăţii
„definiţia libertăţii văzută nu prin interesul particular, ci prin activitatea politică de participare la
viaţa cetăţii‖223, adică îi acordă o valoare politică, şi tocmai de aceea, concretă şi viabilă.

Interpretarea de către cei doi a acestui episod al istoriei Revoluţiei de la 1848 ilustrează, o
dată în plus, polaritatea convingerilor lor morale, reflectate şi aplicate în cele două probleme
diferite care marchează sensul societăţii moderne şi contemporane: problema socială şi cea
politică a democraţiei.

17. PRINŢUL-PREŞEDINTE În schimb, Tocqueville şi Marx se regăsesc cu interpretări

similare şi cu rezerve serioase în privinţa lui Ludovic Napoleon Bonaparte, a primului şi

218
Ibidem, p.31.
219
Ibidem, p.25.
220
Karl Marx, „Proiectul de lege cu privire la desfiinţarea servituţilor feudale‖, „Noua gazetă renană‖ nr.60 din 30
iulie 1848, în Marx-Engels, Opere, Vol. 5, p.317.
221
Vezi infra, „Despre democraţie, egalitate şi libertate la Tocqueville şi Marx‖.
222
François Furet, „Quinet et Tocqueville, Un dialogue posthume à propos de l'Ancien régime‖, în „Commentaires.
Les classiques de la liberté”, XXIV, No. 26, 1984, p.345, în http://www.commentaire.fr/pdf/articles/1984-2-
026/1984-2-026_5p_0151_art1.pdf (accesat în 16 august 2014).
223
Ibidem.

52
ultimului preşedinte ales al Republicii a doua (ales preşedinte în decembrie 1848, trei ani mai
târziu a distrus Republica prin lovitura de stat din decembrie 1851).

Tocqueville, implicat politic în institutirea celei de-a doua Republici, văzuse în Ludovic-
Napoleon un rău necesar. În amintirile sale îi face un portret complex, critic-acid, îmbinând
perspectiva politică cu analiza sociologică. El vede în viitorul Napoleon III un personaj mediocru
în care coexistă fostul conspirator şi aventurier cu leneşul cultivator al plăcerilor uşoare, ajuns
prin forţa împrejurărilor în vârful puterii şi îl caracterizează astfel: „Se poate […] spune că mai
degrabă nebunia decât raţiunea explică, în împrejurările date, succesul şi forţa de care a dispus;
fiindcă lumea e un imens teatru şi se întâmplă uneori ca piesele cele mai proaste să aibă cel mai
mare succes. Dacă Ludovic Napoleon a fost un înţelept, sau un geniu, n-ar fi ajuns niciodată
preşedinte al Republicii. Credea în steaua sa, considerându-se fără ezitare instrumentul destinului
[...] deşi avea un soi de adoraţie abstractă pentru popor, resimţea în prea mică măsură gustul
libertăţii. Trăsătura caracteristică şi fundamentală a spiritului său, în materie de politică, era ura
şi dispreţul faţă de adunările reprezentative […]. Orgoliul pe care i-l dădea numele, un orgoliu
nemăsurat, se înclina de bunăvoie în faţa naţiunii, dar se revolta la gândul de a suporta influenţa
unui Parlament […]. El însuşi lăsa să se vadă, dincolo de bunele sale maniere, ceva dintr-un
aventurier sau dintr-un principe născut din întâmplare. El continua să se simtă bine în această
companie de joasă condiţie, deşi nu mai era silit să trăiască în mijlocul ei […], inferioritatea sa în
conversaţie îl stingherea în general în contactul cu oamenii de spirit […]. Avea nevoie de oameni
care să creadă în steaua lui şi de adoratori vulgari ai destinului său. [Nu te puteai apropia de el
decât prin intermediul unui grup de servitori intimi şi de prieteni […] escroci şi decăzuţi. Mai jos
decât aceşti apropiaţi ai săi nu erau decât membrii familiei lui, compuse în mare măsură din
bolnavi şi ţicniţi]. Acesta e omul pe care nevoia unui şef şi puterea unei amintiri îl aşezaseră în
fruntea Franţei şi cu care trebuia să guvernăm‖224. Tocqueville l-a dispreţuit pe Ludovic-
Napoleon, cu atât mai mult cu cât a fost pentru o scurtă perioadă în preajma sa ca ministru, în a
doua jumătate a anului 1849.

Pentru Marx, Ludovic Bonaparte este personajul uman principal al lucrării Optsprezece
brumar, dar nu îl compune într-un portret compact, precum scriitorul francez, ci îl ridiculizează
cu duşmănie într-o serie aproape nesfârşită de caracteristici: ca „rege al lumpenproletariatului‖,
224
Amintiri, pp.237-238; Nota 377, p.360.

53
„căpetenie a lumpenproletariatului parizian‖, „lumpenproletar princiar‖, „aventurierul care-şi
ascunde faţa de o respingătoare trivialitate sub masca mortuară de fier a lui Napoleon‖, „trişor
abil‖, „aventurier pe care-l hărţuiau datoriile şi pe care nu-l reţinea o reputaţie dobândită‖,
„desfrânat, inveterat, notoriu […] [care] consideră viaţa o comedie în sensul cel mai vulgar, […]
o mascaradă în care costumele, cuvintele şi pozele pompoase nu servesc decât pentru a masca
cele mai josnice ticăloşii‖, „bufonul grav care nu mai vede în istoria universală o comedie, ci ia
propria sa comedie drept istorie universală‖225. Similaritatea caracterizărilor celor doi scriitori
este evidentă. Ludovic Napoleon e şi pentru unul şi pentru celălalt un om mediocru, lipsit de
caracter, un aventurier, un vicios, un cabotin. Amândoi utilizează comparaţii din domeniul
dramaturgiei pentru a-i explica acţiunile. Tocqueville vede cea mai proastă piesă care, din
nefericire, a avut succes în imensul teatru al lumii. Marx îl compară cu un bufon care îşi ia la
modul vulgar în serios comedia pe care o joacă, considerând-o drept istorie universală.

Pentru ambii, succesul lui Ludovic Bonaparte este datorat mitului napoleonian. Probabil şi ca
să demitizeze această demagogie, Marx a publicat în continuarea „Luptelor de clasă‖
„Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte‖ - o referinţă satirică la 18 Brumar 1799, ziua în
care Napoleon Bonaparte a preluat puterea. El îşi deschide lucrarea cu celebra epigramă: „Hegel
face undeva observaţia că toate marile evenimente şi personalităţi care au o importanţă istorică
mondială apar, ca să zicem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua
oară ca farsă […], nepotul în locul unchiului‖226. Ambii autori i-au atribuit, pe drept cuvânt,
norocul de a câştiga trei sferturi din voturi în alegerile prezidenţiale din decembrie 1848 şi
capacitatea de a exploata acest mit. Marx explică importanţa primului Bonaparte în amintirea
ţărănimii franceze, care avea resentimente faţă de impozitarea crescută percepută de către
republică în comparaţie cu situaţia sa bună din vremea primului Imperiu. De asemenea, influentă
a fost cultivarea ideii seducătoare că un al doilea Bonaparte ar putea restabili pentru naţiune şi, în
special pentru armată, prestigiul internaţional pe care l-a avut sub Napoleon I. „Republica i se
anunţase în persoana perceptorului, ea se anunţa republicii în persoana împăratului (s.a.).
Napoleon fusese singurul om care reprezentase până la capăt interesele şi imaginaţia noii clase
ţărăneşti create în 1789. Înscriindu-i numele pe frontispiciul republicii, ţărănimea declara război
în afară şi realizarea interesului ei de clasă înăuntrul ţării. Pentru ţărani Napoleon nu era o

225
18 Brumar, p.256, p.258, p.208, p.209, p.245, p.251, p.251.
226
Ibidem, I, p.207.

54
persoană, ci un program […]‖227, dar, în primă şi ultimă instanţă, „o născocire a ţăranilor‖228.
Marx se ocupă în detaliu de ascensiunea lui Ludovic Napoleon din perioada 1849-1851. El
confirmă judecata lui Tocqueville asupra acestuia, aceea de impostor politic cu elemente de un
populism vulgar manifestate prin duşmănia şi dispreţul faţă de adunările reprezentative şi prin
veneraţia abstractă pentru naţiune, apelul la plebiscit pe baza sufragiului universal – ultimul e
asociat uneori, forțând nota, cu un mecanism pe care l-am numi astăzi de tip „fascist‖229 -
adaugându-i şi alte asemenea capacităţi politice populist-dictatoriale afişate prin discreditarea
atât a stângii cât şi a dreptei din Adunarea legislativă, subminarea birocraţiei şi a armatei,
implicarea huliganilor din Societatea 10 decembrie pentru a intimida electoratul şi folosirea, în
cele din urmă, a sperietorii roşii a socialismului, pentru a reconcilia burghezia cu eventuala
lovitură de stat. Acest ultim truc l-a determinat pe Marx să remarce că „(b)urghezia franceză s-a
împotrivit dominaţiei proletariatului muncitor şi a adus la putere lumpenproletariatul, în frunte cu
şeful Societăţii lui 10 decembrie‖, după ce chiar ea „înspâimântase Franţa cu perspectiva
viitoarelor orori ale anarhiei roşii‖ 230. Concluzia lui Marx este tăioasă: „Franţa pare să fi scăpat
astfel de despotismul unei clase numai pentru a recădea sub despotismul unui individ, şi anume
sub autoritatea unui individ lipsit de orice autoritate‖231; o dictatură personală în locul unei
dictaturi de clasă a burgheziei, care îşi menţine intactă doar puterea ei socială, de clasă
dominantă. Preţul plătit de burghezie pentru această tactică a fost propria ei subjugare 232.

227
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.141.
228
Ibidem, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.178.
229
Acest raport exclusiv între conducător și popor prin plebiscit pe care Napoleon III l-a utilizat și de care a știut să
profite – cezarism - a fost fără îndoială perfecționat în secolul al XX-lea de totalitarisme (fascism, nazism și
comunism). Totuși, istoricii contemporani nu merg atât de departe cu acest mod de asociere. Un istoric american,
David Bell, prefigurează lovitura de stat a lui Ludovic-Bonaparte din 1851 în cea a lui Ludovic al XV-lea din anii
1770 împotriva Parlamentelor (apud Jacques Coenen-Huther, „À propos du bicentenaire de Tocqueville. Ambiguïtés
d‘une redécouverte aux résonances multiples‖, în „Revue européenne des sciences sociales”, XLIV-133 (2006),
Devant la loi, p.153, în http://ress.revues.org/474#bodyftn10, accesat în 15 august 2016); iar un istoric incisiv și
reflexiv precum Lucian Boia identifică – preluând ideea de la François Mitterand - „o experiență cât de cât
asemănătoare‖ între al Doilea Imperiu și a V-a Republică franceză din timpul lui Charles de Gaulle (1958-1969), dar
diferită de un regim al cărui conducător se consideră responsabil pentru toți, prin intermediul unui partid unic,
aplicare a sloganului mussolinian „Uno per tutti, tutti per il Duce‖: „un regim foarte personalizat, destul de autoritar
și fondat, mai mult decât pe instituții și pe clasa politică, pe un înalt nivel de încredere populară și pe dialogul direct
între șeful statului și francezi‖ (Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, traducere din franceză de Emanoil Marcu,
București, Humanitas, (2008), p.47).
230
18 Brumar, VII, p.282.
231
Ibidem, p.284.
232
„ [...] pentru a păstra intactă puterea ei socială trebuie zdrobită puterea ei politică; că burghezii, ca particulari, pot
continua să exploateze celelalte clase şi să se bucure netulburaţi de proprietate, de familie, de religie şi de ordine,

55
18. ÎNCEPUTUL CONFLICTULUI ÎNTRE ADUNAREA CONSTITUANTĂ ŞI
EXECUTIV Odată cu alegerea lui Ludovic Napoleon „începe – aşa cum sintetizează Raymond
Aron – un conflict subtil, pe fronturi multiple‖233, care va conduce în final la restaurarea
imperiului.

Mersul evenimentelor din Franţa pentru perioada imediat următoare alegerilor prezidenţiale
din 10 decembrie 1848 face obiectul celor doi autori. Problematica este asemănătoare: raporturile
guvernelor conduse de Odilon Barrot (20 decembrie 1848-14 mai 1849; 2 iunie-30 octombrie
1849) cu Preşedintele şi cu Adunarea, impactul guvernării asupra Franţei şi a relaţiilor sale
externe. Ponderea este însă diferită. Tocqueville insistă în memoriile sale pe contextul numirii şi
activităţii sale ministeriale în cel de-al doilea guvern Barrot. Marx contextualizează evenimentele
în măsura şi ordinea în care îl ajută să evidenţieze conceptele pe care le integrează în sistem.

Talentul ultimului în a descrie gazetăreşte, alert şi colorat, persiflant dar analitic, tribulaţiile
politico-sociale ale acestei perioade este de neoprit. În analogie cu Marea Revoluţie
evenimentele circumscrise alegerilor prezidenţiale, din decembrie 1848, sunt caracterizate într-
un mod comparativ-caricatural: „Franţa avea acum, pe lângă o Montagne, şi un Napoleon (s.a.),
dovadă că amândoi nu erau decât caricaturi fără viaţă ale marilor realităţi ale căror nume le
purtau. Ludovic Napoleon, cu tricornul şi cu vulturul imperial, parodia tot atât de lamentabil pe
vechiul Napoleon ca şi Montagne, cu frazele ei copiate după 1793 şi aerele ei demagogice,
vechea Montagne‖234. Marx nu uită şi nu iartă. Pentru că în insurecţia proletară din iunie
susţinuse guvernul, nu-şi reţine satisfacţia eşecului în alegeri a „micii burghezii democrate,
împreună cu partidul ei Montagne‖ 235.

Coabitarea legislativului cu executivul se dovedeşte imposibilă. Conflictul între Adunarea

Constituantă şi Preşedinte, ambele create prin vot universal, se manifestă de la început.
Tocqueville, deprimat de înfrângerea în alegeri a lui Cavaignac pe care îl susținuse, şi bolnav,
căci tuberculoza începea să-şi arate simptomele, devine - aşa cum o mărturiseşte - „(s)trăin de ce

doar cu condiţia ca burghezia ca clasă să fie condamnată, alături de celelalte clase, la aceeaşi nulitate politică‖
(ibidem, IV, p.244).
233
R.Aron, op.cit., p.287.
234
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.143.
235
Ibidem.

56
se întâmplă în Cameră în primele luni din 1849‖ 236 şi pleacă să se vindece în „Germania‖. Deşi
ignoră evenimentele în Amintirile sale, căutase soluții de coabitare încă din perioada dezbaterii
Constituţiei. El sugerase crearea unui sistem care să facă suportabilă coabitarea manifestându-și
îndoiala în guvernele instalate pe termen nelimitat şi convingerea că „trebuia să tindem către
mecanisme care să facă schimbarea lor simplă şi la intervale regulate‖ 237. Marx descrie, într-un
mod zeflemitor şi dramatic, evenimentele prin care Adunarea Constituantă, aleasă în aprilie
1848, părăseşte scena în mod lamentabil, retrăind în memorie victoria împotriva insurecţiei
proletariatului, ca un „vampir care trăia din sângele insurgenţilor din iunie‖: 26 ianuarie -
forţarea nereuşită de către executiv a autodizolvării Constituantei238; 21 martie - Constituanta
„însăşi decretează că violarea constituţiei este singura interpretare justă a sensului ei‖, prin
votarea proiectului de lege privind interzicerea cluburilor, împotriva dreptului de asociere.
Principalul acuzat al lui Marx e tot Montagne, care a acţionat constituţional şi nu revoluţionar,
pentru că a acceptat să participe la vot, deşi forma o minoritate în Constituantă (sub o sută din cei
aproximativ opt sute de deputaţi). Ea este „cea din nou prostită, care, aşa cum era în permanenţă
chinuită de năzuinţe revoluţionare, tot aşa căuta în permanenţă o ieşire constituţională şi continua
să se simtă mai la locul ei în coada republicanilor burghezi decât în fruntea proletariatului
revoluţionar‖239; 11 mai - Adunarea respinge actul de acuzare împotriva guvernului şi a
preşedintelui pe tema sprijinului militar acordat de Franţa revoluţionară forţelor
contrarevoluţionare ale Sfintei Alianţe, prin implicarea corpului expediţionar francez în
înfrângerea Republicii romane. „Ea nu vedea ce face guvernul, auzea doar ceea ce spune
guvernul. Atâta credinţă nu putea fi găsită nici în neamul din Izrael‖240 – o ia în zeflemea
polemistul german. Caracterizarea lui Tocqueville despre Adunare este oarecum diferită de a lui

236
Amintiri, Nota 341, p.350.
237
Ibidem, p.216.
238
Nereuşind în încercările succesive de a răsturna guvernul prin voturi de neîncredere pentru că acesta pur şi simplu
nu i-o cerea, Adunarea îşi pune speranţele în insurecţia Gărzii mobile, dar care este dizolvată de guvern. „Dacă
Constituanta a fost împinsă la insurecţie împotriva preşedintelui şi miniştrilor, preşedintele şi guvernul au fost
împinşi la o lovitură de stat împotriva Constituantei, căci ei nu dispuneau de nici un mijloc legal pentru a o dizolva.‖
În 26 ianuarie, Constituanta aflată sub presiunea armatei, „ajunsă ea însăşi sub stare de asediu‖ după ce proclamase
în zilele din iunie această stare asupra Parisului, respinge totuşi propunerea de autodizolvare şi se răzbună „într-un
chip demn de ea, instituind a doua zi o anchetă în legătură cu spaima prin care guvernul o făcuse să treacă‖ (Lp. de
clasă, II, 13 iunie 1849, p.149; p.151).
239
Ibidem, p.152.
240
Ibidem. De fapt, în aprilie 1849, fusese trimis în „Italia‖ un corp expediţionar, sub comanda generalului Oudinot,
de teamă ca Austria să nu profite de pe urma instabilităţii create la Roma de mişcarea republicană liberală. Înfrântă
pe 30 aprilie la „porţile‖ Romei, expediţia a fost reluată, Roma fiind asediată în iunie şi cucerită pe 3 iulie 1849
(Vezi Amintiri, Nota 342, p.356).

57
Marx, considerând-o, prin proprie experienţă, superioară celor anterioare, acordându-i şi un merit
incontestabil: „Adunarea constituantă fusese aleasă pentru e evita războiul civil; acesta a fost
meritul ei principal; [ea] […] nu a devenit josnică decât după ce a ieşit învingătoare şi a simţit că
se surpă, ca efect şi oarecum sub povara acestei victorii‖ 241.

19. ALEGERILE DIN MAI 1849 Aceste evenimente se petreceau pe fondul campaniei
electorale pentru noua Adunare legislativă (martie-mai 1849).

Starea de spirit din timpul campaniei şi reflectarea asupra rezultatului alegerilor sunt
exprimate aproape identic de cei doi autori. Pe eşicherul politic se înfruntă două mari grupări
principale: pe dreapta partidul ordinii, o coaliţie a orléaniştilor cu legitimiştii – o defineşte Marx,
„partidul moderat‖242, al monarhiştilor şi catolicilor, – după Tocqueville, „formată din numeroase
tabere‖243, creată în urma evenimentelor din iunie 1848, şi pe stânga partidul democrat-socialist
sau „partidul roşu‖ (democraţii micii burghezii, care imitau – într-un mod caricatural, spune
Marx - pe montagnarzii de la 1793, împreună cu „reprezentanţii socialişti ai proletariatului‖ 244.
Între ele se situau „prietenii constituţiei‖, republicanii de la ziarul Le National. Marx impută
fracţiunilor partidului ordinii cum de nu înţelegeau că fiecare din fracţiunile dreptei „luată aparte,
era regalistă, [iar] produsul combinaţiei lor chimice trebuia să fie în mod necesar republican
(s.a.)‖245. Totuşi, mărturia lui Tocqueville, deşi apăsat de trecutul legitimist (ales deputat încă din
timpul Monarhiei din iulie, monarhist care făcuse opoziţie lui Ludovic-Filip de Orléans), lipsit de
empatie pentru republică şi temându-se de socialism, dovedeşte contrariul şi chiar dorinţa
păstrării ordinii republicane în lipsa uneia mai optime: „Nu credeam atunci, cum nu cred nici
astăzi, că o guvernare republicană ar fi cea mai adecvată nevoilor Franţei; eu înţeleg prin
guvernare republicană puterea executivă electivă [...]. Am considerat, de altfel, întotdeauna că
republica e un tip de guvernare lipsit de contrapondere, care promitea întotdeauna mai multă, dar
oferea întotdeauna mai puţină libertate decât monarhia constituţională. Cu toate acestea, voiam în
mod sincer păstrarea Republicii şi, ca să zicem aşa, cu toate că nu existau deloc republicani în
Franţa, consideram că păstrarea ei nu era deloc imposibilă. Voiam să o menţinem, întrucât nu

241
Amintiri, p.137.
242
Ibidem, Nota 341, p.351.
243
Ibidem, p.221.
244
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.157.
245
Ibidem, p.155.

58
vedeam ceva gata sau bun de pus în locul ei― 246. Marx confirmă într-o argumentare impecabilă
ultima idee: cele două fracţiuni regaliste, „(s)ilite de opoziţia faţă de proletariatul revoluţionar şi
faţă de clasele intermediare, care gravitau tot mai mult în jurul acestuia ca centru al lor, […] să
menţină organizaţia acestor forţe unite, fiecare din fracţiunile partidului ordinii trebuia să susţină,
faţă de poftele de restaurare şi de supremaţie ale celeilalte, dominaţia lor comună, adică forma
republicană (s.a.) a dominaţiei burgheze. De aceea […] recunosc în cele din urmă că nu se pot
înţelege decât în cadrul republicii şi amână fără a fixa vreun termen Restauraţia. Chiar dominaţia
lor comună întărea fiecare dintre cele două fracţiuni, făcîndu-le şi mai puţin capabile şi dispuse
să se subordoneze una celeilalte, adică să restaureze monarhia― 247.

Rezultatul alegerilor din 13 mai 1849 a fost efectul atât al emoţiei şi agitaţiei stârnite în
opinia publică de insuccesul Franţei pe plan european, cât şi al ultimelor convulsii ale Adunării
Constituante. A fost şi cauză a crizei guvernamentale în care se implică Tocqueville, întors din
statele germane (a călătorit împeună cu soția sa între 7 și 23 mai 1849) şi ales, în lipsă, în
Adunarea legislativă248 și președinte al Consiliului general din Manche, pe 13 mai. Rezultatul
alegerilor, radiografiat din interior de omul politic francez, înşeală „şi speranţele, şi temerile
acestor două tabere‖249. Partidul ordinii „[…] care voia ba să oprească revoluţia, ba să o întoarcă
din drum […] urma să deţină mai mult din două treimi din noua Adunare (aproape două treimi,
adică patru sute cincizeci de mandate din şapte sute treisprezece locuri – n.m.) [...].
Conservatorii, care de şase luni câştigaseră în mod invariabil toate alegerile parţiale, care ocupau
şi aproape că dominau toate consiliile locale, legaseră de sistemul votului universal o încredere
aproape nelimitată, după ce avuseseră o neîncredere aproape nemărginită în el. În cadrul
alegerilor generale care tocmai se încheiaseră, ei se aşteptaseră nu doar să câştige, ci şi, ca să
zicem aşa, să-şi nimicească adversarii; din cauză că nu reuşiseră să triumfe în modul absolut la
care visaseră, ei erau acum atât de trişti de parcă ar fi fost învinşi; pe de altă parte, Montagnarzii,
care crezuseră că vor fi zdrobiţi, erau atât de beţi de bucurie şi de nebunească îndrăzneală, de
parcă alegerile le-ar fi asigurat majoritatea în Adunare (o sută optzeci de mandate)‖ 250.

246
Amintiri, p.233.
247
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, pp.155-156.
248
„[…] am obţinut mai multe voturi decât toţi ceilalţi (candidaţi în Manche – n.m.) în ciuda faptului că am fost
absent şi mut, ca şi a faptului că votasem în mod făţiş pentru Cavaignac în decembrie trecut‖(Amintiri, p.220).
249
Ibidem, p.222.
250
Ibidem, pp.221-222.

59
Republicanii moderaţi de la Le National, care dominaseră alegerile din aprilie 1848, nu mai
obţineau acum decât şaptezeci şi cinci de locuri251. Semi-eşecul conservatorilor era datorat, în
opinia liberal-conservatorului Tocqueville, propriilor greşeli: insuccesul expediţiei de la Roma,
intoleranţa manifestată faţă de cei care, deşi nu le împărtăşeau ideile, îi ajutaseră să-i combată pe
Montagnarzi, violenţa din mandatul ministrului de interne al primului guvern Barrot, care i-a
aruncat pe mulţi („o parte din ţărani şi majoritatea soldaţilor‖ 252) în braţele agitatorilor socialişti.
Analiză identică cu a lui Marx, care observă şi premisele obţinerii unui astfel de rezultat pentru
Montagne: „O mare parte a ţăranilor şi un şir de provincii erau revoluţionate. Nu numai că erau
dezamăgiţi de Napoleon, dar partidul roşu le oferea în locul numelui conţinutul […]. Până şi
armata se molipsise de febra revoluţionară […], partidul roşu, […] trebuia să obţină, dacă nu
victoria, în orice caz triumfuri răsunătoare, că Parisul, armata, o mare parte din provincii aveau
să-l voteze‖253. Montagne, care personifica elanul republican al Constituantei „reuşind să facă
uitate păcatele ei din timpul guvernului provizoriu, al Comisiei executive şi al zilelor din
iunie‖254, se impunea ca reprezentant parlamentar al revoluţiei în locul partidului National-ului
provocând acea teroare din tabăra învingătoare, pe care Tocqueville o menţionează drept
comparabilă cu „cea care a rezultat din revoluţia din februarie‖ 255: „Teroarea era universală, ea
readucea aminte diverselor partide monarhice de toleranţa şi modestia pe care le practicaseră
după revoluţia din februarie, dar pe care le uitaseră în ultimele şase luni. Toată lumea recunoştea
că […] [nu se poate scăpa de Republica socialistă decât opunându-i Republica moderată]‖256.
Prezentarea configuraţiei noii Adunări îi oferă prilejul perspicacelui analist francez de a constata,
mai întâi, atmosfera de duşmănie şi ură între deputaţi, sporită de inconfortul sălii 257, pentru ca,
apoi, să explice cauzele anticipatei mişcări a Montagnarzilor: „Văzându-se numeroşi, ei se
considerau puternici şi în naţiune, şi în armată. Ei erau totuşi prea slabi în Parlament ca să poată

251
Mandatele obţinute de grupările politice în urma alegerilor, apud René Rémond, Les Droites en France, collection
historique dirigée par Maurice Agulhon et Paul Lemerle, Aubier, 1982, p 102.
252
Amintiri, p.222.
253
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, pp.157-158.
254
Ibidem, p.158.
255
Amintiri, p.220.
256
Ibidem, p.222 şi Nota 351, p.357.
257
„[...] în incinta sa se respira aerul războiului civil [...]. Reuniţi în vechea sală a Camerei deputaţilor [...] amenajată
să primească patru sute şaizeci de membri, cuprindea cu greu şapte sute cincizeci. Ne atingeam, deşi ne detestam,
eram înghesuiţi unii în ceilalţi, deşi urile ne ţineau la distanţă: inconfortul sporea mânia. Ne duelam într-un butoi‖
(ibidem, p.240).

60
spera să-l domine sau măcar să conteze. Le era astfel oferită o frumoasă ocazie să recurgă la
forţă. Întreaga Europă, încă în mişcare, putea fi, printr-o mare lovitură dată la Paris, readusă în
focul revoluţiei‖258. Revoluţionarul Marx, într-o scrisoare către Engels din 7 iunie, în stilul
gigantesc grandilocvent personal, se arăta optimist în privinţa exploziei revoluţionare care se
pregătea chiar pe fondul reacţiunii: deşi „domneşte o reacţiune regalistă mai înfricoşătoare decât
pe vremea lui Guizot, o izbucnire colosală a vulcanului revoluţionar n-a fost niciodată mai
iminentă ca acum‖259. Despre partidul ordinii, teoreticianul Marx ne lămureşte că „avea în
mâinile lui puterea guvernamentală, armata şi corpul legislativ, într-un cuvânt întreaga putere de
stat, întărită moralmente prin alegerile generale, care făceau să apară dominaţia lui drept expresie
a voinţei poporului, precum şi prin victoria concomitentă a contrarevoluţiei pe întregul continent
european―260. Marx devoalează pe baza teoriei luptei de clasă slăbiciunea, dar şi forţa acestui
partid ajuns la putere cu atâtea mijloace şi sub atât de bune auspicii: fiecare dintre cele două mari
fracţiuni - legitimiştii şi orléaniştii – „în care se împarte burghezia — proprietatea funciară şi
capitalul — căuta să-şi restaureze propria supremaţie şi să-şi subordoneze cealaltă parte [...]. Ei
îşi vedeau de adevăratele lor treburi în calitate de partid al ordinii, adică sub un steag social şi nu
sub unul politic (s.a.), în calitate de reprezentanţi ai ordinii burgheze [...] ca clasă burgheză opusă
altor clase şi nu ca regalişti opuşi republicanilor‖261.

20. NAŞTEREA CELUI DE-AL DOILEA GUVERN BARROT Pe fondul acestei stări de
nesiguranţă şi teamă se va configura al doilea guvern Barrot, în care Tocqueville va fi în cea mai
proeminentă demnitate publică a carierei sale, cea de ministru de externe.

Cabinetul (Consiliul de miniştri) s-a conturat în urma alegerilor câştigate categoric de

partidul ordinii şi în condiţiile în care eşecul intervenţiei militare de la Roma oferea ocazia
pentru o nouă confruntare de stradă ce părea iminentă. Tocqueville, poate mânat de ambiţie,
poate şi de oportunism, dar şi de dorinţa de a salva ţara, explică tentaţia de a se confrunta cu
responsabilitatea conducerii unui minister prin simţământul „că eram decis să încerc această

258
Ibidem.
259
Mehring, op.cit., p.265 interpretează cu aproximaţie din scrisoarea lui Marx către Engels: „Aici domneşte o
reacţiune regalistă mai neruşinată decît pe vremea lui Guizot,[...] niciodată la Paris erupţia craterului revoluţiei
(s.m.) nu a fost mai aproape…‖ (Marx-Engels, Opere, Vol. 27, p.134).
260
18 Brumar, III, p.228.
261
Ibidem, pp.230-231.

61
aventură‖262. Avea antecedente, după bătălia cu votul universal (de la alegerile din martie-aprilie
1848) şi după aventura impulsionată de curiozitate de a vedea războiul urban pe viu (din 25 iunie
1848). Făcând parte dintr-o „infimă minoritate‖ în cadrul partidei ordinii - republicanii
constituţionali şi conservatori din jurul lui J.A. Dufaure (1798-1881) - lui Tocqueville nu îi este
teamă că se va compromite intrând într-un guvern pe care liderii majorităţii regaliste îl
considerau efemer, iar preşedintele drept un vehicul complice spre moştenirea Republicii. Mai
ales că scopul grupării „era acela de a întemeia, dacă se poate, Republica sau cel puţin de a o
menţine un timp, guvernând-o în chip normal, cu moderaţie, în spirit conservator şi deplin
constituţional, ceea ce nu ne-ar fi îngăduit să fim multă vreme populari, deoarece toată lumea
vroia să iasă din limitele constituţionale. Montagnarzii voiau mai mult decât oferea Constituţia,
iar partidele monarhiste – mai puţin‖263. Constituit pe 2 iunie 1849 din nouă miniştri264, cabinetul

„avea o mare slăbiciune: el urma să guverneze cu sprijinul unei majorităţi formate

dintr-o coaliţie, fără a fi el însuşi un guvern de coaliţie. El dispunea, pe de altă parte, de
forţa deosebită pe care o dau miniştrilor o origine asemănătoare, instincte (interese)
identice, vechi legături de prietenie, o încredere mutuală şi un ţel comun‖ 265.

Era un guvern diferit de majoritatea de dreapta – se scrie într-o monografie de la începutul

secolului al XX-lea consacrată acestuia - în sensul că, deşi luptând, ca şi ea, împotriva revoluţiei,
n-o făcea în numele unei reacţiuni monarhice, clericale sau chiar republican-reacţionare, chiar
dacă era puţin din ultima, ci al unui soi de scepticism experimental care se afirma oricum, şi de
bună credinţă, ca prieten al libertăţii „atât cât o putea înţelege‖ 266.

Pe şeful acestui cabinet, Odilon Barrot (1791-1873), Marx şi Tocqueville îl portretizează

într-un mod aproape identic, ca disimulant şi versatil. Marx îl percepe ca pe un duşman politic, o
„întruchipare a liberalismului burghez […] orléanist şi voltairian‖ şi utilizează parafraza pentru a

262
Amintiri, Nota 350, p.357.
263
Ibidem, p.225.
264
„Barrot – ministru de Justiție și președinte al Consiliului, (H.) Passy (1793-1880) la Finanțe, (J.M.) Rulhière
(1787-1862) la Război, (V.) deTracy (1781-1864) la Marină, (T.) Lacrosse (1796-1865) la Lucrări publice, (A.) de
Falloux (1811-1886) la Instrucție publică, (J.A.) Dufaure la Interne, (V.) Lanjuinais (1802-1869) la Agricultură, iar
eu la Externe‖ (ibidem, p.230).
265
Ibidem, p.232-233.
266
André Lebey, Louis-Napoléon Bonaparte et le ministère Odilon Barrot, Paris, Éduard Cornely Éditeurs, 1912,
p.355.

62
scoate în evidenţă caracterul disimulat al unei nulităţi ticăloase a spiritului „îndărătul unei
gravităţi exterioare‖, care nu s-a dat în lături de la nici o renegare de credinţă politică: fiind
„ultimul ministru al lui Ludovic-Filip, a devenit primul ministru al lui Ludovic Napoleon‖267.
Tocqueville, un apropiat politic şi o veche cunoştinţă, îi observă şi calităţile, dar mai ales
defectele: lipsa de empatie în relaţiile politice şi versatilitatea. Barrot are o dragoste „sinceră
pentru binele public‖, dar o ambiţie strâns legată de onestitatea sa, care-l determină să apeleze la
toate armele pentru a se menţine în fruntea cabinetului; tocmai de aceea „în politică era incapabil
şi de prietenie, şi de ură. Inima sa e un vas spart, în care nu rămâne nimic […] [pare o cloşcă în
căutarea unui cuib şi care e dispusă să clocească şi ouă de raţe şi ouă de găină]‖ 268.

21. EXPEDIŢIA DIN ITALIA ŞI 13 IUNIE 1849 De expediţia militară asupra Romei -
„muntele care ameninţă să ne îngroape pe toţi‖, cum o caracterizează Tocqueville 269 - a depins
atât naşterea celui de-al doilea guvern Barrot, cât şi sfârşitul acestuia. Iar evenimentele din 13
iunie, „ultimul efort revoluţionar disperat‖270, şi-au pus o amprentă hotărâtoare asupra acţiunilor
şi imaginii guvernului, dar şi asupra raporturilor dintre puterile politice ale celei de-a doua
Republici. Cei doi autori se completează reciproc pe aceste teme.

Intervenţia în favoarea papei, împotriva Republicii de la Roma, fusese hotărâtă încă din
prima şedinţă a guvernului Barrot, la 23 decembrie 271. Căci „înainte de a restaura pe rege –
comentează caustic Marx – trebuia restaurată autoritatea care unge regii‖ 272. În martie, Piemontul
fusese învins, regele Carol Albert (1798-1849) abdicase, armata austriacă controla Lombardia şi
bătea la porţile Franţei. Guvernul a obţinut un vot de încredere din partea Adunării şi a fost
împuternicit să ocupe temporar un punct potrivit în Italia de nord pentru a da astfel un suport

267
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.144; p.143.
268
Amintiri, p.230 şi Nota 365, p.359.
269
Într-o scrisoare către Corcelle, trimisul ministrului de externe francez pe lângă papă, apud d'Eichthal, op.cit.,
p.158.
270
Lebey, op.cit., p.423.
271
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.152. Informaţiile lui Marx sunt puţin distorsionate în această privinţă. Mai întâi
că Republica romană nu s-a proclamat decât în 9 februarie 1849 (Chiar Noua gazetă renană publicase în nr.228 din
22 februarie această informaţie. Vezi Marx-Engels, Opere, Vol.6, p.345), e adevărat după trei luni de negocieri. În al
doilea rând, intervenţia în favoarea papei Pius al IX-lea, care între timp fugise din Roma, pe 24 noiembrie, fusese
deja hotărâtă la Paris prin trimiterea, în aceeaşi lună, a unei brigăzi din 3.000 de militari pentru asigurarea protecţiei
papale, cu consemnul de a nu lua parte la diferendele politice.
(http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9publique_romaine_(1849)#Les_mouvements_r.C3.A9volutionnaires,
accesat în 20 august 2016)
272
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.153.

63
tratativelor paşnice cu Austria cu privire la integritatea teritoriului Sardiniei şi la problema
romană. De teamă ca Austria să nu profite de pe urma instabilităţii create la Roma de mişcarea
republicană liberală, în aprilie 1849, guvernul trimite un corp expediţionar (paisprezece mii de
miltari) sub comanda generalului Charles Oudinot (1791-1863), care este învins pe 30 aprilie 273.
Înfrângerea stârneşte reacţia Adunării constituante, care-şi trăia ultimele zile. Aceasta a reproşat
guvernului şi implicit preşedintelui, pierderile de vieţi omeneşti274 şi angajarea în chestiunea
romană numai pentru a-l salva pe papă, care părăsise Roma şi se refugiase la Neapole, somându-l
să ia măsuri urgente pentru a îndrepta expediţia din Italia spre ţinta care-i fusese fixată (alianţa
pasivă a Republicii franceze întru apărarea republicii romane). Tocqueville luase cunoştinţă atât
„de înfrângerea aproape incredibilă a armatei noastre sub zidurile Romei‖, cât şi „de dezbaterile
insultătoare care au urmat în sânul Constituantei [şi] de agitaţia produsă în ţară de aceste două
cauze‖275 pe când încă se afla pe teritoriul statelor germane. Pe 2 iunie ocupa fotoliul de ministru
de Externe în al doilea guvern Barrot, într-un moment cum nu se putea mai dificil.

Marx, aflat din nou în capitala Franţei, schiţează - într-o scrisoare optimist revoluţionară
către Engels din 7 iunie – un „Paris mohorât‖ din cauza reacţiunii regaliste „mai neruşinată decât
pe vremea lui Guizot‖ şi a epidemiei de holeră care „face ravagii‖, dar aflat într-un moment în
care „erupţia craterului revoluţionar‖ este mai aproape ca niciodată 276.

Tocqueville, implicat direct, consemnează schematic (telegrafic) dificultatea situaţiei şi

pretextul agitaţiilor care puteau conduce la repetarea evenimentelor din iunie 1848: „Ordinul de a
ataca Roma era deja dat de trei zile 277, în ciuda votului Adunării constituante. Vestea începe să se
răspândească. Agitaţie revoluţionară în Paris. Reunirea noii adunări în vechea sală a deputaţilor.
Atitudinea războinică şi neconstituţională a Montagnarzilor, care [...] considerau invadarea
Romei278 un bun pretext de revoluţie; cererea de punere sub acuzare a miniştrilor; stânjeneala

273
Dar expediţia militară este reluată, Roma fiind asediată pe 29 mai şi cucerită pe 3 iulie.
274
Numărul variază între 80 şi 500 de morţi
(http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9publique_romaine_(1849)#cite_ref-sci156_104-0, accesat în 20 august
2016).
275
Amintiri, p.220.
276
Marx către Engels la Kaiserslautern, Paris, 7 iunie 1849, în Marx-Engels, Opere, Vol.27, p.134. De remarcat la
Marx, entuziasmul revoluţionar din acele zile în comparaţie cu scepticismul ironico-sarcastic cu care descrie aceleaşi
evenimente în lucrările publicate după aceea.
277
Ordinul de a lua Roma pentru susţinerea şi restabilirea lui Pius al IX-lea în Statele pontificale contra Republicii lui
Garibaldi şi Mazzini (http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_repu02.html, accesat în 5 ianuarie 2015).
278
Tocqueville anticipează. Roma era încă sub asediul armatei franceze.

64
mea, datorată faptului că nu voiam să asum responsabilitatea trecutului recent al invadării
Romei. Declarasem deja acest lucru lui Barrot, înainte de a accepta să intru în guvern. Nu voiam
să par însă laş. Luând drept pretext exagerările, informaţiile false, şi atacurile lui Ledru[-Rollin]
de la tribună, am luat iniţiativa şi l-am atacat la rândul meu 279; am primit sprijinul frenetic al
majorităţii, devenind din această zi popular [...]‖280. Încinsul moment din Adunare este descris
într-un mod identic de cei doi autori. Tocqueville e mai laconic, deşi fusese un martor direct:
„Încă de pe 11, Montagnarzii au izbucnit în discursuri turbate. Din înaltul tribunei, Ledru-Rollin
a chemat la război civil, spunând că fusese violată Constituţia şi că el şi prietenii săi erau gata să
o apere prin toate mijloacele, inclusiv cu arma în mână (s.a.). S-a cerut punerea sub acuzare a
preşedintelui Republicii şi a precedentului cabinet‖281. Marx caracterizează intervenţia lui Ledru-
Rollin de la tribună ca pe un adevărat „rechizitoriu împotriva miniştrilor, sobru, fără artificii,
concret, concis, violent‖, chemând „însăşi constituţia ca martor al acuzării împotriva lui
Bonaparte şi a miniştrilor lui‖282. Liderul Montagnei, făcea apel la respectarea constituţiei „prin
orice mijloace, fie chiar şi prin forţa armelor [...]. Majoritatea a răspuns printr-un vacarm teribil,
şi preşedintele Adunării naţionale l-a chemat la ordine pe Ledru-Rollin; Ledru-Rollin şi-a repetat
declaraţia provocatoare şi în cele din urmă a depus pe masa preşedintelui cererea de punere sub
acuzare […]‖283. Marx defineşte acţiunea Montagnei din 11 iunie în termeni kantieni: „o
insurecţie în limitele raţiunii pure―, adică o „insurecţie pur parlamentară (s.a.)‖. Montagne
spera, luând ca exemplu – spune Marx - situaţia Convenţiei din Marea Revoluţie, să schimbe
raportul majoritate-minoritate din Adunarea intimidată de perspectiva unei noi insurecţii în
favoarea sa, iar „cârma statului i-ar fi revenit nemijlocit‖284. Marx, mai bine informat pentru că a
avut cu siguranţă legături în cercurile stângii pariziene 285, scrie despre întâlnirea din aceeaşi zi a
unor parlamentari ai Muntelui cu „delegaţii asociaţiilor muncitoreşti secrete―, care au insistat ca

279
De fapt, Tocqueville, cum însuşi scrie în alt loc, a rămas tăcut în cadrul dezbaterii din 11 iunie, intervenind însă o
zi mai târziu, pe 12 iunie „văzându-i pe colegii mei ameninţaţi cu punerea sub acuzare [...]. Solicitarea unor noi
dovezi (diplomatice, cerute de montagnarzi despre asediul Romei – n.m.) mi-a dat ocazia să intervin, fără a trebui să
expun o opinie asupra fondului chestiunii. Am intervenit în forţă, dar cu cuvinte puţine‖ (Amintiri, p.241 ş.u.).
280
Ibidem, Nota341, p.352.
281
Ibidem, p.240.
282
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.160; p.161.„Articolul al V-lea (din Preambulul constituţiei - n.m.)
glăsuieşte: «Republica franceză nu foloseşte niciodată forţele sale armate împotriva libertăţii vreunui popor» — iar
preşedintele foloseşte armata franceză împotriva libertăţii romane. Articolul al 54-lea din constituţie interzice puterii
executive să declare vreun război fără aprobarea Adunării naţionale‖ (p.160).
283
Ibidem, p.161.
284
Ibidem, p.162.
285
„Am legături cu întregul partid revoluţionar şi peste câteva zile voi putea dispune de toate organele de presă
revoluţionare‖ – îi scria lui Engels pe 7 iunie (Marx-Engels, Opere, vol. 27, p.135).

65
insurecţia să pornească încă în aceeaşi seară. Montagne însă a respins acest plan, dar a trebuit să
accepte ideea delegaţilor de a ieşi din limitele luptei parlamentare în cazul în care actul ei de
acuzare ar fi fost respins. Astfel, „ei au obligat pe Montagne să se compromită (s.a.)‖286 –
concluzionează Marx. Muncitorii aşteptau mai întâi o ciocnire serioasă a părţii democrate a
Gărzii naţionale de care dispunea Montagne cu armata, pentru ca, apoi, să se arunce în luptă.

Redarea evenimentelor din 12 iunie se completează reciproc la cei doi autori, deşi se aflau
totuşi pe poziţii net diferite: Tocqueville, ca membru al guvernului de dreapta, Marx, ca
revoluţionar german şi ideolog comunist. Ambii consemnează că Adunarea respinge punerea sub
acuzare cu o mare majoritate (377 la 8), în condiţiile în care Muntele se abţine de la vot (Marx),
montagnarzii refuzând discutarea imediată a acuzării asupra preşedintelui şi miniştrilor şi
solicitând adunarea de probe (Tocqueville). Acesta observă „că liderii lor, […] care erau mai
curând pasionali decât hotărâţi, au dovedit în acea zi, dincolo de nestăpânirea limbajului lor, un
soi de ezitare pe care nu o mai vădiseră până atunci. După ce-şi scoseseră sabia pe jumătate,
păreau să vrea să o pună înapoi în teacă […]. (N)e-am putut închipui că momentul decisiv al
luptei nu sosise încă―287. Marx, plecând de la o afirmaţie neargumentată: „majoritatea Adunării
era hotărâtă să scoată în stradă minoritatea rebelă―, descrie cu vervă plină de ironie cum
Montagne, „hotărâtă să impună respectarea constituţiei prin toate mijloacele în afară de forţa
armelor (s.a.)―, după abţinerea de la vot, „s-a năpustit furios în localurile de propagandă ale
«democraţiei paşnice»―, tocmai în redacţia unui ziar fourierist, La Démocratie pacifique, unde
„până în zori de zi […] s-a zvârcolit în durerile facerii―288. Şi Tocqueville vroia să ştie pentru
memoriile sale „ce au făcut şefii (Montagnarzilor) în timpul nopţii― 289, deoarece nu fusese
convins de „rapoartele primite în noaptea următoare (care) ne-au dezvăluit că se pregăteau
armele―290.

286
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.163.
287
Amintiri, pp.240-242.
288
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.163. Fourieriştii erau catalogaţi de Marx ca potrivnici oricărei
mişcări politice a muncitorilor, deci printre duşmanii proletariatului.
289
Amintiri, Nota 386, p.361.
290
Ibidem, p.242. Într-un pasaj destul de consistent (pp.238-239), autorul îşi manifesta îndoiala în informaţiile
trimise de agenţii guvernului în teritoriu care „nu pot oferi decât nişte informaţii exagerate şi incomplete,
întotdeauna false, dacă vrei să evaluezi şi să prevezi marile mişcări făcute de partide [...]. (D)ate de ordin general
[...] ţi le poţi procura singur[...], agenţii nu le furnizează niciodată, oricât ar fi ei de bine plasaţi şi oricâtă încredere ai
avea în ei‖ (p.239).

66
 Într-adevăr - notează Marx – Muntele „a dat naştere «unei proclamaţii către popor»
(redactată de Ledru-Rollin şi Considérant (1808-1893) – n.m.), care în dimineaţa zilei de 13
iunie a ocupat un loc mai mult sau mai puţin modest în două ziare socialiste. Ea i-a declarat pe
preşedinte, miniştrii, majoritatea Adunării legislative «în afara constituţiei» şi a chemat garda
naţională, armata şi în cele din urmă şi poporul «să se ridice». «Trăiască constituţia!» […] nu
însemna altceva decât «Jos revoluţia!» (s.a.)‖291. Tocqueville, mai direct, clarifică poziţionarea
celor două tabere: „limbajul gazetelor demagogice […] chema la război civil. Garda naţională,
şcolile, toţi cetăţenii erau chemaţi să vină, fără arme, într-un loc anume, pentru a merge apoi
împreună în faţa Adunării. Se voia ca ziua de 13 iunie să înceapă precum începuse 15 mai (1848
– n.m.) şi, într-adevăr, între şapte şi opt mii de persoane s-au reunit pe la ora 11, la Château
d'Eau. În acel moment, noi (guvernul – n.m.) eram reuniţi în Consiliu, la preşedintele
Republicii―292. Marx continuă descrierea evenimentului la modul comico-ironic: „demonstraţia
paşnică (s.a.) a micii burghezii […] împreună cu membri ai secţiilor secrete muncitoreşti […] pe
bulevarde―, o procesiune, un cortegiu de treizeci de mii de oameni, strigă fără convingere
„Trăiască Constituţia!― şi se risipeşte „într-o clipă, în toate direcţiile […] în strigăte anemice de
«La arme!», aruncate din fugă doar ca să se împlinească chemarea la arme din parlament de la 11
iunie―293, în urma intervenţiei armatei condusă de preşedinte şi de generalul Changarnier (1793-
1877). Între timp, Tocqueville redă atmosfera încărcată de norii războiului civil din Adunarea din
care lipsea stânga montagnardă: „La două am intrat în şedinţă: băncile majorităţii erau pline, în
vreme ce locurile Montagnarzilor erau goale. Liniştea sumbră ce domnea în această parte a sălii
era mai înfricoşătoare decât ţipetele care se auzeau de obicei. Ea anunţa că discuţia se încheiase
şi că începea războiul civil― 294. Într-adevăr, în stradă – ne descrie succint situaţia Marx – ,,Ledru-
Rollin, în fruntea unui grup mic de deputaţi, a salvat onoarea Montagnei. Sub protecţia artileriei
pariziene care se adunase la Palais National, ei s-au îndreptat spre Conservatoire des arts et
métiers, unde urmau să sosească legiunea a 5-a şi a 6-a a gărzii naţionale. Dar […] au aşteptat
zadarnic; prudentele gărzi naţionale şi-au lăsat reprezentanţii în voia soartei, artileria pariziană
însăşi a împiedicat poporul să ridice baricade, în învălmăşeala haotică care s-a produs a fost
imposibil să se ia vreo hotărâre, trupele de linie au sosit cu arma în cumpănire, parte din

291
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, pp.163-164.
292
Amintiri, p.242.
293
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.164.
294
Amintiri, p.243.

67
reprezentanţi au fost arestaţi, restul a reuşit să fugă―295. În Adunare, majoritatea declara starea de
asediu în Paris. La puţin timp după aceasta - povesteşte cu oarecare satisfacţie Tocqueville - „am
aflat că insurecţia fusese înăbuşită. Changarnier şi preşedintele, aflat în fruntea cavaleriei,
tăiaseră calea şi dispersaseră coloana care se îndrepta către Adunare. Câteva baricade care
tocmai fuseseră ridicate au fost distruse fără dificultate. Montagnarzii, împresuraţi la
Conservatoire des arts et métiers, din care-şi făcuseră cartierul general, erau fie arestaţi, fie pe
fugă. Eram stăpâni peste Paris―296.

Cei doi autori compară momentul 13 iunie 1849 cu cel din urmă cu un an. Marx remarcă
diferenţa, de esenţă ideologică, pe baza superiorităţii revoluţiei proletare în raport cu democraţia
burgheză, faptul că cele două insurecţii au fost ,,expresia clasică, pură (s.a.), a clasei care a
înfăptuit-o―297, a proletariatului revoluţionar, în iunie 1848, a mic-burghezilor democraţi, în iunie
1849. Ultimul, în termeni ideologici, n-a fost „decât o caricatură a lui iunie 1848, pe cât de
ridicolă pe atât de nedemnă […]. Iunie 1849 nu a fost tragedia sângeroasă dintre munca salariată
şi capital, ci spectacolul lamentabil, cu numeroase arestări, jucat de debitor şi creditor―298.
Tocqueville pune în evidenţă şi asemănările. Diferenţiindu-se prin violenţă şi durată „dar
asemănătoare prin cauzele care au condus la eşecul [lor]. În timpul primei insurecţii, poporul,
pus în mişcare nu atât de opinii, cât de dorinţe, luptase singur, fără a-şi putea atrage în frunte
reprezentanţii. De data aceasta, reprezentanţii nu au reuşit să atragă poporul în luptă. În iunie
1848, armata nu avea şefi, în 1849, şefii n-au avut armată―299.

Marx şi Tocqueville surprind şi ecoul acţiunii din 13 iunie la nivelul Franţei. Ciocnirea de la
Lyon este apreciată de Marx ca fiind în afara tiparului mişcării generale de la Paris. Caracterizată
drept „îndârjită şi sângeroasă―, îi oferă prilejul teoreticianului comunist să compare insurecţia din
Lyon, cel mai important centru industrial al Franţei acelui timp, în care „burghezia industrială şi
proletariatul industrial se contrapun nemijlocit […] [cu] celelalte localităţi din provincie unde 13
iunie […] nu a provocat incendii, a fost doar un fulger rece (s.a.)―300. Tocqueville acordă un sens
negativ confruntării de la Lyon, caracterizând-o drept „aprigă― (nestăpânită). Pentru politicianul

295
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.164.
296
Amintiri, p.244.
297
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.165.
298
Ibidem, II, 13 iunie 1849, p.159.
299
Amintiri, p.245.
300
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.165.

68
francez contează succesul obţinut de guvern în capitală, deoarece „învingători la Paris, ne păsa
prea puţin de provincie, întrucât ştiam că în Franţa – că e vorba de ordine, că e vorba de
răsturnarea ei – Parisul face legea―301.

Tocqueville remarcă şi efectele asupra mişcării revoluţionare europene: „În general, lumea
aşteptase o nouă insurecţie în Franţa. Revoluţionarii, pe jumătate nimiciţi, nu mai contau decât
pe acest eveniment pentru a-şi reveni şi făceau eforturi însemnate pentru a fi capabili să profite
de pe urma lui. Guvernele, pe jumătate învingătoare, temându-se totuşi să nu fie surprinse de
această criză, s-au oprit o clipă, înainte de a da ultimele lor lovituri―302.

22. EFECTELE LUI 13 IUNIE Consecinţele lui 13 iunie 1849 sunt puse în evidenţă de cei doi
autori prin analiza configuraţiei şi acţiunilor Adunării legislative, a activităţii celui de-al doilea
guvern Barrot, în care Tocqueville este ministru de externe, şi a desfăşurărilor de pe arena
europeană.

În Adunare - observă Marx - majoritatea şi-a impus puterea despotică printr-un „nou
regulament, care desfiinţa libertatea tribunei― şi-i putea sancţiona pe deputaţi pentru tulburarea
ordinii. Ea a atârnat deasupra corpului sfârtecat al Muntelui, - scrie plastic Marx – „în locul
săbiei nuiaua―. Un regulament umilitor care avea efecte negative asupra destinului Adunării:
anularea propriei imunităţi parlamentare şi modificarea raportului dintre Adunare şi preşedinte
prin ridicarea prestigiului ultimului în aceeaşi măsură în care îl cobora pe al fiecărui ales în parte.
Autorul deplânge faptul că restul deputaţilor Montagnei nu şi-au depus în bloc mandatul.
Aceasta ar fi condus la accelerarea procesului de destrămare al partidului ordinii, care ar fi
trebuit să se descompună în părţile sale iniţiale „în clipa în care nu le-ar mai fi unit nici măcar
umbra unei opoziţii―303. Cele care dau tonul şi nuanţa caracteristice Adunării în perioada
ulterioară sunt excelent sintetizate de Marx: „Manifestarea neruşinată şi fără ocol a sentimentelor
regaliste, insulta aristocratic dispreţuitoare adusă republicii, divulgarea cochet-frivolă a
scopurilor Restauraţiei, într-un cuvânt nesocotirea arogantă a bunei-cuviinţe republicane
(s.a.)―304. Este perioada, „de frenezie regalistă―305 a Republicii constituţionale, dar care – drept

301
Amintiri, p.245.
302
Ibidem, p.274.
303
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.165.
304
Ibidem, p.166.

69
consecinţă a lui 13 iunie şi a exceselor contrarevoluţiei victorioase în Ungaria, la Baden, la Roma
- în viziunea optimist-ideologică a lui Marx – crease condiţiile reabilitării complete a „republicii
roşii― pentru „clasele intermediare nemulţumite ale societăţii franceze [care] au început să
prefere făgăduielile republicii roşii, cu grozăviile ei problematice, grozăviilor monarhiei roşii, cu
reala ei lipsă de perspectivă― 306.

Şi Tocqueville observă simptomul regalist, dar mai nuanţat. El analizează componenţa

majorităţii din Adunare în vederea posibilităţilor susţinerii guvernului:

„(E)ra alcătuită în principal din patru partide (cel al preşedintelui – bonapartist - era
încă prea puţin numeros şi prea rău famat ca să trebuiască să fie numărat în Parlament).
Între şaizeci şi maximum optzeci de deputaţi încercau în mod sincer, ca şi noi, să întemeieze
o Republică moderată, constituind singurul nostru sprijin solid (al guvernului – n.m.) în
imensa Adunare. Restul majorităţii era alcătuită din legitimişti, circa o sută şaizeci, şi din
foşti prieteni sau partizani ai Monarhiei din iulie (orléanişti - n.m.), reprezentanţii,
majoritatea dintre ei, ai claselor mijlocii [burgheze] care guvernaseră şi mai ales
exploataseră Franţa vreme de optsprezece ani […]. Legitimiştii fuseseră excluşi de la putere
în timpul ultimului guvern. Mari proprietari în majoritatea lor, ei nu aveau de altfel aceeaşi
nevoie de funcţii publice precum burghezii sau, cel puţin, nu căpătaseră gustul lor prin
folosinţă. Principiile lor îi făceau […] greu de conciliat cu Republica, însă, […] ei se
obişnuiseră mai uşor cu ideea că Republica avea o viaţă proprie; […] Republica le slujise şi
ambiţia, şi răzbunarea; ceea ce-i făcea să ezite în privinţa ei nu era altceva decât teama lor,
care, ce-i drept, era foarte mare. [Erau disperaţi că nu aveau parte de un moştenitor,
neputând suporta ideea că o altă monarhie ar putea-o înlocui pe a lor]. Vechii conservatori,
care alcătuiau grosul majorităţii, erau mult mai interesaţi să abandoneze Republica. [Şi mai
puţin interesaţi de cine va fi stăpân]―307.

O revizuire rapidă a Constituţiei ar fi netezit drumul majorităţii regaliste şi a prinţului-

preşedinte spre curmarea formei republicane de guvernământ. Despre această intenţie scriu ambii
autori. Marx insistă pe momentul suspendării pentru două luni a sesiunii Adunării legislative, în

305
Ibidem, p.167.
306
Ibidem, p.168.
307
Amintiri, p.247; Notele 397, 398, p.362.

70
vara anului 1849, absenţa parlamentului din arena politică „lăsând să apară în fruntea republicii o
singură (s.a.) figură, fie şi lamentabilă, figura lui Ludovic Bonaparte―308. Este perioada în
care preşedintele

„profita de vacanţa Adunării pentru a face turnee princiare în provincii, legitimiştii cei
mai înfocaţi plecau în pelerinaj la Ems, la nepotul sfîntului Ludovic (moştenitorul
Bourbonilor – n.m.), iar masa deputaţilor din partidul ordinii puneau la cale intrigi în
consiliile departamentale, care tocmai se întruniseră, în scopul de a le determina să exprime
ceea ce majoritatea Adunării naţionale încă nu îndrăznea să exprime: cererea de a se revizui
imediat constituţia (s.a.)―309.

Mai mult, lui Tocqueville i se confirmă temerile pe care le avea despre liderii majorităţii,
Thiers (1797-1877) şi, mai ales, contele Molé (1781-1855), că încearcă să-l convingă pe
preşedinte să înlăture Republica, în complicitate cu ei. El află, mult mai târziu, când nu mai era
ministru, că „prin iulie 1849, fusese pus la cale un complot pentru a schimba prin forţă
Constituţia, printr-un efort comun al preşedintelui şi al Adunării. Liderii majorităţii şi Louis-
Napoleon se puseseră de acord, iar complotul a eşuat doar pentru că Berryer, care se temea de o
capcană, a refuzat să ofere sprijinul său şi al partidului pe care-l conducea (legitimist – n.m.). De
fapt, complotul n-a fost abandonat, ci doar amânat―310. Tocqueville înţelege raporturile
cabinetului cu liderii majorităţii, amăgiţi de ideea că prinţul-preşedinte li s-ar subordona lor.
Aceştia „voiau să se folosească de noi (miniştrii din guvern – n.m.) pentru a introduce mai multă
rigoare şi pentru a adopta legi represive care să uşureze sarcina guvernării pentru cei care urmau
să vină după noi […]. Ei trăiau cu iluzia că Louis-Napoleon ar fi bucuros să se aşeze sub tutela
lor […]. Ei formau un fel de guvern secret, care-l dubla pe al nostru―311.

23. AL DOILEA GUVERN BARROT După victoria zdrobitoare a majorităţii parlamentare de

la 13 iunie aproape întreaga activitate legislativă a Adunării, din vara anului 1849, a fost
consacrată votării şi adoptării legilor represive, în timp ce strădaniile guvernului s-au concentrat
asupra aplicării acestora, dar şi a încercării de supravieţuire a republicii prin măsuri socotite

308
18 Brumar, III, p.239.
309
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, pp.168-169.
310
Amintiri, p.257.
311
Ibidem, p.256.

71
„socialiste― de către majoritatea conservatoare. Rezistând doar cinci luni, cabinetul cade ca o
victimă sigură a contradicţiei dintre Preşedinte şi Adunare.

Tocqueville, un liberal convins, face parte dintr-un guvern care aplică măsuri neliberale:

„Instituisem starea de asediu la Lyon şi în mai multe departamente din apropierea acestui
oraş, suspendasem, în virtutea stării de asediu, şase gazete revoluţionare care apăreau la
Paris, desfiinţasem cele trei legiuni ale gărzii naţionale pariziene care se arătaseră
nehotărâte pe 13 iunie, arestasem şapte deputaţi prinşi în flagarant delict şi cerusem punerea
sub acuzare a încă treizeci. Măsuri similare erau luate în întreaga Franţă―312.

Ministrul liberal justifică măsurile de mână forte prin presiunea exercitată asupra guvernului
de către conservatorii majoritari în Adunare, și chiar îşi exprimă el însuşi rezervele faţă de un
regim al libertăţii:

„Conservatorii nu doreau doar o administraţie viguroasă, ci considerau că trebuie

profitat de victorie pentru a face legi represive şi preventive. Resimţeam şi noi (guvernul –
n.m.) nevoia de a o apuca pe acest drum, fără a vrea să mergem atât de departe ca ei. În ceea
ce mă priveşte, consideram că era înţelept şi necesar să facem în această privinţă mari
concesii fricilor şi resentimentelor legitime ale naţiunii şi că, după o revoluţie violentă,
singurul mijloc prin care puteam salva libertatea era de a o limita. Aşa că am propus mai
multe legi: una care suspenda cluburile [19 iunie], alta care reprima cu mai multă energie
decât în vremea monarhiei derivele presei [27 iulie], în sfârşit, o a treia lege care reglementa
starea de asediu [9 august]―313.

Guvernul Barrot restrângea astfel drepturile și libertățile individuale sub presiunea

evenimentelor, totuşi nu le suprima. Chiar Marx, ca și ceilalți emigranți europeni bănuiți a
aparține taberei montagnarde, n-au fost pur și simplu expulzați din Franța. Revoluționarului
german i s-a propus să părăsească Parisul pentru departamentul Morbihan, în „mlaştinile pontice
ale Bretaniei‖. Marx consideră propunerea ca pe o „tentativă de asasinat‖, după cum o

312
Ibidem, p.252.
313
Ibidem.

72
caracterizează într-o scrisoare către Engels314. Pe 19 iulie obţine chiar o amânare a ordinului,
înaintând o contestaţie ministrului de interne dar părăseşte Franţa la sfârşitul lunii august, urmat
pe la mijlocul lui septembrie şi de soţia sa315. Cabinetul lua astfel de măsuri nu numai pentru că
erau pe placul conservatorilor, de a căror majoritate avea nevoie pentru a se menţine la
guvernare, ci şi pentru a prezerva ordinea socială şi a menţine regimul republicii. Tocqueville
redă în acest sens un discurs al ministrului de interne, Jules Dufaure, în care se regăseşte
concepţia sa de liberal ce se bizuie, atunci când trebuie salvată societatea, pe virtuţile limitării
libertăţii. Atacat de Montagnarzi în Adunare că prin legea stării de asediu se instituie dictatura,
guvernul, prin Dufaure, recunoaşte aceasta:

„« […] e o dictatură, dar o dictatură parlamentară. Nu există drepturi individuale care

să prevaleze în faţa dreptului imprescriptibil al unei societăţi de a se salva. Există necesităţi
imperioase, care sunt aceleaşi pentru toate regimurile […]. Cine e responsabil pentru
experienţa groaznică a celor optsprezece luni de agitaţii violente, de comploturi neîncetate,
de insurecţii teribile? Da, neîndoielnic, aveţi dreptate să spuneţi că e deplorabil ca, după
atâtea revoluţii făcute în numele libertăţii, să fim nevoiţi să-i acoperim în continuare statuia
cu un văl şi să înarmăm puterile publice! Dar cine e de vină, dacă nu chiar voi, şi cine
slujeşte mai bine guvernarea republicană dacă nu noi, cei care încercăm să limităm
teroarea? »‖316.

Marx sintetizează caracterul ideologic, de deformare cognitivă (conştiinţă falsă), a unui

astfel de discurs care exprima „exploatarea principială (s.a.) a victoriei‖317, manifestată prin
frază, prin accentul şi gestul care însufleţesc fraza. Pentru teoreticianul social, adept al revoluţiei
care instituie dictatura de clasă, aceste măsuri „erau inevitabile metode stereotipe (s.a.) pe care
reacţiunea învingătoare le repetă mereu, vrednice de amintit după masacrele şi deportările din
iunie numai pentru că de astă dată nu erau îndreptate numai împotriva Parisului, ci şi împotriva

314
Marx către Engels la Lausanne, [Paris], 23 august 1849, în Marx-Engels, Opere, vol. 27, p.140.
315
Vezi Mehring, op.cit., pp.265-266; Berlin, op.cit., pp.205-206.
316
Amintiri, p.253.
317
Lp. de clasă, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.166.

73
departamentelor, nu numai împotriva proletariatului, ci înainte de toate împotriva claselor de
mijloc‖318.

Guvernul trebuia să facă compromisuri atât pentru a salva republica, cât şi pentru a se
menţine. Tocqueville, din interior, o afirmă categoric: „Am reuşit să salvăm Republica, de fapt,
cu partide care nu o iubesc deloc. De aceea nu putem guverna decât cu ajutorul unor concesii‖319.
Iar majoritatea parlamentară dorea, în primul rând, „ca funcţiile ocupate de «duşmani» să le fie
luate acestora spre a fi date cât mai repede partizanilor sau apropiaţilor lor‖320. Tocqueville
redescoperă aici prostul obicei care contribuise la prăbuşirea Monarhiei din iulie, un element de
blocaj şi de scindare a solidarităţii guvernamentale. Cum singur o mărturiseşte, el îşi cheltuie
energia pentru a pune capăt conflictului dintre ministrul de interne, puritanul liberal Dufaure, şi
cel al instrucţiunii publice, catolicul legitimist Falloux, ultimul dorind mutarea unui prefect
agreat de primul. „O lună am mediat între cei doi, cheltuind […] mai multe eforturi şi mai multă
diplomaţie decât am cheltuit, în acea perioadă, pentru a trata marile chestiuni ale Europei.―321
Marx, din afară, observă că guvernul s-a scindat în chestiunea politicii romane şi a impozitului
pe venit, propus de ministrul Passy şi înfierat de conservatori ca fiind o măsură socialistă. De
asemenea, înţelegea că, pe fondul curentului antirevoluţionar conturat în opinia publică, partidul
ordinii începea să fie preocupat de „instaurarea dominaţiei exclusive a reacţiunii― prin
„înlăturarea din cabinet a clicii Barrot-Dufaure― din care şi Tocqueville făcea parte, nutrind din
nou speranţa că aceasta va conduce la „o apropiată reînviere a revoluţiei― 322.

Pe de altă parte, cabinetul, reprezentant al majorităţii parlamentare, al partidului ordinii şi

aparţinând executivului împreună cu preşedintele trebuia să fie un tampon între cele două puteri.
Dar, pentru preşedinte – Tocqueville o confirmă - „(e)ram (guvernul - n.m.) […] nişte unelte de
care se folosea împotriva lor (conservatorilor – n.m.), fiindcă aveam o valoare parlamentară
recunoscută şi eram un partid în sânul majorităţii― 323, în timp ce, liderii partidului ordinii „nu
puteau îngădui ca afacerile publice să fie dirijate de miniştri care nu erau creaturile lor şi care

318
Ibidem.
319
Amintiri, p.254.
320
Ibidem, p.253.
321
Ibidem, p.251.
322
Marx către Engels laVevey, Paris, 17 august 1849, în Marx-Engels, Opere, Vol. 27, p.138.
323
Amintiri, Nota 418, p.364.

74
refuzau să fie instrumentele lor―324. Deci un guvern pe care Tocqueville îl vede cu realism
metaforic „sprijinit în două proptele, prost legate între ele şi mereu oscilante― – preşedintele şi
Adunarea – rezemându-se „când pe una, când pe cealaltă, gata să cadă în orice clipă între ele― 325.
În această stare de dezechilibru, construcţia guvernamentală nu putea rezista, iar acţiunile
guvernării au agravat tensiunile dintre Ludovic Bonaparte şi Adunare şi i-au precipitat
sfârşitul. Marx le menţionează: problema rechemării în ţară a familiilor Orléans şi Bourbon,
cererea guvernului pentru un credit care să asigure plata unei pensii de văduvă ducesei de
Orléans şi nesuplimentarea salariului preşedintelui, indignarea publică a primului ministru faţă
de urzelile din anturajul imediat al preşedintelui împotriva republicii şi, mai ales, creditul pentru
acoperirea cheltuielilor necesitate de expediţia împotriva Romei. Ultimul a declanşat criza
guvernamentală şi o vie dezbatere în Adunare (18-20 octombrie) cu privire la politica Franţei în
Italia, pornind de la scrisoarea adresată aghiotantului său Edgar Ney (1812-1882), şi dată
publicităţii de Bonaparte (pe 7 septembrie) în care dezaproba politica reacţionară a papei Pius al
IX-lea. Marx sesizează că „(p)artidul ordinii a înăbuşit sub exclamaţii de neîncredere şi dispreţ
însăşi ideea că toanele lui Bonaparte ar putea avea vreo importanţă politică. Nici unul dintre
miniştri nu a ridicat mănuşa aruncată lui Bonaparte―326. De fapt, Tocqueville, ministrul de
Externe, a răspuns interpelării conservatorilor arătând solidaritatea guvernului cu preşedintele în
privinţa politicii externe327. Dar acest gest n-a salvat guvernul. El pare că se prăbuşeşte sub
greutatea propriei victorii. Ministrul Falloux îşi dăduse pe 28 octombrie anunţata demisie, iar în
cadrul majorităţii parlamentare circulau liste cu noii miniştri. Guvernul este demis de prinţul-
preşedinte pe 31 octombrie. În mesajul demiterii, Ludovic Bonaparte acuză guvernul de a nu fi
reuşit „să menţină suficient ordinea în interior şi demnitatea Franţei în afară‖ 328. Mesajul nu era

324
Ibidem, p.256.
325
Ibidem, p.262.
326
18 Brumar, IV, p.240.
327
„Scrisoarea D-lui preşedinte poate deci să fie considerată ca un rezumat sumar, rapid, familiar, dacă doriţi, a
politicii noastre, dar ca un rezumat fidel; ea trebuie tradusă prin elanul său generos şi mândru. N-am dezaprobat-o
niciodată şi nu o vom dezavua niciodată‖ (Lebey, op.cit, p.641; Victor Pierre, Histoire de la Republique de 1848,
Tome II, la Presidence de Louis-Napoléon Bonaparte. (20 décembre 1848-21 décembre 1851, (Paris), E. Plon, 1873,
p.265).
328
http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_repu02.html (accesat în 5 ianuarie 2015). Demiterea
guvernului este anunţată printr-un mesaj adresat Adunării. Limbajul folosit de preşedinte nu este chiar atât de
categoric, dar el produce rănirea profundă a miniştrilor de Interne şi de Externe, Dufaure şi Tocqueville, străveziu
menţionaţi ca incapabili de guvernare: „Pentru a întări Republica atât de ameninţată de anarhie, pentru a menţine în
exterior numele Franţei, la înălţimea renumelui său, trebuie oameni care, animaţi de un devotament patriotic dovedit,
înţeleg necesitatea unei direcţii unice şi ferme şi a unei politici clar formulate‖. De asemenea, în aceste cuvinte,
Preşedintele de Consiliu demis, Barrot, întrevede preambulul loviturii de stat bonapartiste (Vezi transcrierea

75
propriu-zis îndreptat împotriva majorităţii, ci strict împotriva vechiului guvern. Nu încălca
Constituţia, dar era o demitere neconvenţională, aşa cum afirmă cu o ironie acidă Marx:
„Niciodată lacheii nu au fost daţi afară cu mai puţină ceremonie decât şi-a concediat Bonaparte
miniştrii―329. În conversaţiile avute cu englezul Nassau William Senior (1790-1864), fostul
ministru, profund rănit nu atât de modul în care a fost demis, cât mai ales de acuza indirectă a
şefului statului, conştientizează că al doilea guvern Barrot a folosit scopului prinţului-preşedinte:
de „a a-şi permanentiza conducerea şi de a distruge constituţia […]. I-am servit propriului scop;
am fost puşi pentru a traversa perioada cea mai periculoasă a noii domnii, trecerea de la
Constituantă la Legislativ―330. Iar într-una dintre scrisorile sale, el arată resorturile demiterii:
„Noi n-am căzut […] în faţa unei mişcări a opiniei publice sau a unui efort parlamentar 331 […].
Preşedintele a vrut să guverneze singur şi să aibă în guvern doar agenţi şi creaturi care să-i
semene. Avea poate dreptate să vrea aceasta. Nu examinez problema; dar noi nu am fi putut
consimţi de a-l servi în aceste condiţii― 332. În concluzie, al doilea guvern Barrot a căzut ca
victimă a dezacordului între Preşedinte şi Adunare după ce îşi asumase toată lipsa de popularitate
a unei restauraţii dorită de alţii.

Era ultimul guvern parlamentar, adică rezultat al voinţei electoratului care alesese în
majoritate partidul ordinii. Noii miniştri nu mai reprezentau niciun partid, Ludovic-Napoleon
alegându-i „tocmai din cauza completei lor neimportanţe politice― 333. Acest consiliu nu avea
preşedinte, „căci gândirea mediatizată de preşedinte era de a avea miniştri şi nu un guvern― 334.
Marx sintetizează consecinţele acestei schimbări în privinţa raportului de forţe politice: partidul
ordinii pierdea pârghia puterii executive în menţinerea regimului parlamentar, Adunarea
naţională pierdea, o dată cu dreptul de a dispune de posturile ministeriale, orice influenţă reală în

mesajului, în Odilon Barrot, Mémoires posthumes de Odilon Barrot,Tome troisième, (précédés d'un avant-propos de
Duvergier de Hauranne), Paris, Charpentier, 1876, pp. 478-480).
329
18 Brumar, IV, p.240.
330
D'Eichthal, op.cit., 17 august 1850, p.252. William Nassau Senior a fost un economist şi un om de afaceri britanic
care a întreţinut conversaţii cu numeroase personalităţi din Europa începând din 1848, publicate în timpul vieţii şi
după. Conversaţiile cu Tocqueville au apărut în 1872 în engleză şi au fost redate aproape integral în franceză de
d‘Eichthal în pp.223-358). Marx îl ironizează şi îi critică concepţia economică al cărui punct culminant fusese
înlocuirea termenului de ‖capital‖ cu cel de ‖abstinență‖, în Capitalul (Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 23,
pp.235-241; pp.606-607).
331
Vezi Lebey, op.cit., p.659. 470 de voturi pentru guvern şi doar 165 contra a fost, de exemplu, rezultatul
dezbaterilor din Adunare despre rolul Franţei în chestiunea romană, din 20 octombrie.
332
D‘Eichthal, op.cit, p.167.
333
Barrot, op.cit, p.483.
334
Ibidem, p.484.

76
cadrul statului, iar Bonaparte ieşea din neutralitatea funcţiei prezidenţiale, instaurând un guvern
personal.

24. „TRISTA CONDIŢIE A UNUI MINISTRU DE EXTERNE” Atenţia acordată politicii

externe a Franţei în timpul celui de-al doilea guvern Barrot este distribuită – cum era şi firesc -
total diferit la cei doi autori. Tocqueville este interesat direct să justifice posterităţii propria
activitate ca şef al diplomaţiei franceze, să-şi explice deciziile şi, până la urmă, eşecul politicii
europene a celei de-a doua Republici. Este perioada de maximă afirmare politică publică, dar şi
de mare dezamăgire personală a gânditorului şi omului politic francez. De aceea, atribuie o parte
semnificativă a Amintirilor acestei probleme care face şi obiectul unei intense corespondenţe
private.

Marx surprinde ansamblul situaţiei europene numai în măsura în care poate identifica şi
aprofunda implicaţiile teoretice, şi indirect practice, ale dialecticii revoluţie-contrarevoluţie în
Franţa Republicii a doua. Analiza lui este complexă, sintetică, dar, ca întreaga expunere,
ideologică, adică folosind scopului primordial al unei „cărţi de învăţătură‖ a revoluţiei pentru un
proletariat în curs de formare a conştiinţei de clasă. Astfel, dacă distinge revoluţiile naţionale
europene de revoluţia proletariatului parizian o face pentru a sublinia două consecinţe social-
ideologice ale înfrângerii insurecţiei din iunie 1848: mai întâi, sporirea siguranţei de sine a
burgheziei continentale, dar prin subordonarea acesteia monarhiilor feudale cu care a încheiat „o
alianţă făţişă [...] împotriva poporului‖, ceea ce a împiedicat-o să-şi consolideze dominaţia şi să
oprească „pe treapta cea mai de jos‖ revoluţia burgheză; şi, în al doilea rând, subordonarea
acestor revoluţii naţionale „soartei revoluţiei proletare, răpindu-li-se caracterul lor aparent de
sine stătător, independenţa lor aparentă de marea revoluţie socială‖335. Împreună cu corul
revoluţionarilor europeni consideră o evidentă trădare atât medierea Franţei împreună cu Anglia
în Italia de nord, „lăsând-o la discreţia Austriei‖336, cât şi expediţia militară franceză asupra
Romei, care, împreună, au aservit Franţa Sfintei Alianţe. Utilizează din plin o dialectică a
contradictoriului. La început, când redă surprinderea Angliei şi Rusiei în momentul izbucnirii
revoluţiei europene, nu atribuie nici un fel de influenţă acesteia din partea revoluţiei pariziene
din februarie; pentru ca apoi, să circumscrie veridic, dar prea optimist aşteptările Europei

335
Lp. de clasă, I, Înfrângerea din iunie 1848, p.132.
336
Ibidem, II, 13 iunie 1849, p.137.

77
revoluţionate într-o cotitură cauzată de o nouă insurecţie pariziană, mizând de data aceasta pe
importanţa evenimentelor din Franţa pentru destinul revoluţiei europene: „(R)epublica franceză
devenea proprietatea coaliţiei partidelor regaliste şi parte a coaliţiei puterilor contrarevoluţionare
europene‖. Această coaliţie „întreprindea concomitent o cruciadă generală împotriva ultimelor
refugii ale revoluţiilor din martie. Rusia a invadat Ungaria, Prusia a pornit împotriva armatei care
lupta pentru constituţia imperiului, iar Oudinot a bombardat Roma. Criza europeană se apropia în
mod vădit de o cotitură hotărâtoare, ochii întregii Europe se îndreptau asupra Parisului, iar ochii
întregului Paris asupra Adunării legislative (s.a.)‖337. Iar după 13 iunie, pentru a marca dialectic
progresul procesului revoluţionar care se dezvoltă din înfrângeri, concluzionează că „excesele
grosolane, nemaipomenitele atrocităţi ale contrarevoluţiei victorioase în Ungaria, la Baden, la
Roma reabilitară complet republica roşie (s.a.)‖338.

Aceasta e percepţia caracteristică lui Marx, că Franţa ar fi „buricul Europei‖ în

revoluţionarea continentului? În nici un caz. Situaţia din Franţa e privită doar ca un obiect de
studiu, căci Anglia este ţara cea mai dezvoltată industrial. De acolo va începe organizatoric
revoluţia proletară339.

Tocqueville nu enunţă sintagme profetice, ci redă punctual cum percepţiei aşteptării îi

cedează locul cea a îngrijorării şi nesiguranţei Europei faţă de evenimentele din Franţa:
„Niciodată privirile nu fuseseră aţintite cu atâta îngrijorare asupra Franţei [...]. În general, lumea
aşteptase o nouă insurecţie [...]. Ziua de 13 iunie a produs strigăte de durere şi de bucurie de la
un capăt al continentului la celălalt. În acea zi soarta a fost de partea noastră, după care ea a
trecut Rinul‖340.

337
Ibidem, III, Consecinţele lui 13 iunie, p.160.
338
Ibidem, p.168.
339
Vezi în ibidem, pp.174-175, proclamarea tezei revoluţiei proletariatului, într-un timp îndelungat, în ţările
capitaliste cele mai dezvoltate, în condiţiile unui război mondial în care se vor înfrunta naţiunile și „va pune
proletariatul în fruntea acelui popor care domină piaţa mondială, în fruntea Angliei‖, căci „(g)eneraţia actuală se
aseamănă evreilor pe care Moise i-a dus prin deşert [...]‖.
340
Amintiri, p.274. Vezi şi Nota 440 de la pp.370-371, în care Tocqueville redă atât excesele revoluţionarilor
germani, cât şi ale reprezentantului Franţei în marele ducat Baden, care „nu numai că nu încerca să tempereze aceste
violenţe, dar le considera foarte utile‖. Ca ministru îi interzice aceste acte reamintindu-i că „scopul guvernului
Republicii a fost acela de a sprijini, în această ţară, reprimarea anarhiei, nu şi distrugerea libertăţii‖.

78
 Dacă Marx nu are nici un interes să prezinte decât fugitiv contextul european care coincide
cu trecerea de la primul la cel de-al doilea guvern Barrot, Tocqueville îl descrie cu precizie
diplomatică şi cu talent literar într-o frescă memorabilă:

„În momentul în care eu intram în minister, Europa semăna cu o văpaie, deşi incendiul
fusese deja stins în anumite ţări [...], armatele lor (austriece - n.m.], depăşind frontierele
lombarde, ocupau o parte din statele pontificale (Parma, Piacenza, Toscana) [...]. În schimb,
Veneţia rezista, iar Roma, după ce respinsese primul nostru atac, îi chema în ajutorul ei pe
toţi demagogii Italiei şi agita întreaga Europă cu strigătele sale. [În] Germania [...] himera
unităţii germanice se evaporase, realitatea fostei organizări germanice nu-şi recăpătase locul
[...]. Revoluţionarii moderaţi [...] fiind înlocuiţi de revoluţionarii violenţi [...] rivalităţile
politice se transformau în războaie de clasă [...]. Cu toate acestea, victoria finală a principilor
[...] nu putea fi pusă la îndoială [...]. Prusia [ocupa aproape întreaga Germanie] cu ajutorul
soldaţilor sau cu influenţa lor. Austria ieşise din criza gravă care îi ameninţase existenţa, dar
era încă în fierbere. Armatele sale, victorioase în Italia, erau bătute în Ungaria [...] ceruse
ajutorul Rusiei, iar ţarul, printr-un manifest publicat pe 13 mai, anunţase Europei că va ataca
Ungaria. [...] Rămas singurul mare suveran, el reprezenta vechea societate şi vechiul
principiu tradiţional al autorităţii în Europa [...], se considera campionul acestui principiu
[...], îşi făcuse un al doilea imperiu, încă mai vast decât primul, încurajându-i prin mesajele
sale şi răsplătindu-i prin onorurile pe care le acorda pe toţi cei care, într-un colţişor oarecare
din Europa, repurtau victorii împotriva anarhiei şi chiar împotriva libertăţii, ca şi cum ar fi
fost proprii săi supuşi şi ar fi contribuit la întărirea propriei sale puteri. [...] De la înălţimea la
care se afla, [...] împăratul avea timp să judece şi să urmărească sigur de sine şi cu dispreţ [...]
viciile şi greşelile taberelor şi principilor cărora le venea în ajutor‖341.

Dar care este poziţia Franţei în această conjunctură? Ea este percepută realist de noul
ministru de externe, drept „stânjenită şi slabă‖ 342. Intimidată şi jenată de faptul că nu putea
sprijini consolidarea vechilor puteri „fiindcă regimul pe care-l restabileau era contrar nu doar
instituţiilor create de revoluţia din februarie, ci şi ideilor şi moravurilor noastre noi‖. Slabă
fiindcă Franţei îi era interzis atât rolul de restaurator al ordinii în Europa care „aparţinea de drept

341
Ibidem, pp.269-270.
342
Ibidem, p.272.

79
Rusiei‖, cât şi cel de inovator, căci nu-i putea susţine pe plan extern pe revoluţionari „fără a
cădea răpus de loviturile lor acasă‖. Deci „nu ne puteam uni nici cu popoarele care ne acuzau că
le-am ridicat la luptă şi le-am trădat, nici cu principii care ne reproşau că le-am zdruncinat
tronurile‖. Franţa era astfel condamnată la aceeaşi izolare europeană din vremea Monarhiei din
iulie, bazându-se doar „pe bunul plac steril al englezilor‖ 343.

Este o „(t)ristă condiţie pentru un ministru de externe într-o asemenea ţară şi în asemenea
timpuri‖344 – se lamentează Tocqueville. Ca ministru efemer, el n-a putut astfel decât să înceapă
„câteva treburi fără să termin(e) vreuna‖ 345, „neputând cunoaşte, din marile afaceri externe, decât
grijile şi dificultăţile, nu şi câştigurile‖ 346. Ministru de externe al unei Franţe care „nu aspira la
rangul la care am fi putut aspira în alte vremuri‖ trebuia, „în războiul său împotriva revoluţiei, să
nu piardă aerul liberal care caracteriza fizionomia sa naturală între popoare‖. De aceea, este sortit
să se zbată între manifestarea europeană a figurii liberale a ţării sale, cu susţinerea principiilor
revoluţiei franceze - liberté, égalité, fraternité – şi favorizarea respectării ordinii, rupând „fără
rezerve legăturile cu partida revoluţionară din afara Franţei‖347.

Este, fără îndoială, o dilemă din care autorul Amintirilor încearcă să iasă prin artificii
justificative de limbaj, iar în discursul public prin optimism şi siguranţă. Iată-l menţionând, spre
exemplu, ca al treilea principiu al revoluţiei franceze nu fraternitatea (solidaritatea guvernului cu
mişcările revoluţionare europene), lăsată memoriei lirismului revoluţionar, ci clemenţa348
(îngăduinţa, indulgenţa, poate chiar toleranţa faţă de revoluţionarii din Europa persecutaţi pe
măsura înfrângerii revoluţiilor). Sau, aşa cum procedează în discursurile parlamentare,
înfrumuseţează în mod voit o situaţie care în realitate era departe de cea intuită pentru viitor de
gânditorul democraţiei (monarhii reprezentative şi constituţionale în toate statele germane şi
libertate deplină pentru Franţa în politica externă la mijlocul anului 1849), ca în exemplele ce
urmează. Răspunzând la o dublă interpelare din Adunarea legislativă în 26 iunie 1849, pentru a
acoperi înţelegerea tacită cu armatele prusace care intraseră în mai multe landuri germane în

343
Ibidem, p.273.
344
Ibidem, Nota 439, p.368.
345
Ibidem, p.265.
346
Ibidem, Nota 426, p.367.
347
Ibidem, Nota 439, pp.368-369.
348
Ibidem.

80
cursul acelei luni349 şi a contracara ipoteza alarmantă a unei presupuse coaliţii antifranceze
împotriva căreia Franţa ar putea declanşa războiul, Tocqueville susţine, cu optimismul celui aflat
la începutul funcţiei, că situaţia ţării sale în Europa s-a schimbat în favoarea acesteia, după mai
bine de trei decenii în care statutul ei „a fost fie de izolare, fie de ameninţare‖: „De acum înainte
noi facem alegerea alianţelor noastre. De acum înainte problema principiului care până acum era
contra noastră în diplomaţia Europei este pentru noi; Franţa se găseşte liberă şi independentă în
politica sa‖350. Aceeaşi atitudine optimistă şi sigură o degajă noul ministru la prima întâlnire cu
ambasadorii, când schiţează direcţia politicii externe a unei puteri despre care ştie că nu poate
domina Europa, dar care „are însă dreptul de a exercita o influenţă determinantă asupra ţărilor
învecinate şi asupra problemelor care o privesc în mod direct‖, impunând acest drept „nu doar
prin negocieri, ci la nevoie şi prin intermediul războiului‖ 351.

În fond, în cele cinci luni de mandat la Externe, liberalul moderat Tocqueville nu putea
reinventa politica Franţei în afară, mai ales că făcea parte dintr-un guvern susţinut de o majoritate
conservatoare şi regalistă nesigură şi cu un preşedinte ale cărei aspiraţii dictatoriale începeau să
se manifeste. De aceea, va fi nevoit să continue linia predecesorilor miniştri ai celei de-a doua
Republici, aducând, poate, mai multă moderaţie şi determinare în urmărirea obiectivelor politicii
externe: rezolvarea problemelor internaţionale care o priveau direct prin raporturile cu puterile
europene, contracararea atât a mişcărilor revoluţionare anarhice, dar şi a puterilor antiliberale
autocrate, intervenţia diplomatică şi militară în zonele în care Franţa se considera că are
legitimitate.

Concret, diplomaţia condusă de Tocqueville, a urmărit menţinerea statelor germane de la

graniţa Franţei în afara influenţei militare prusace sau austriece. Acceptarea azilului
revoluţionarilor din statele germane de către Elveţia deschidea problema invadării teritoriului
Confederaţiei de Austria şi Prusia. Franţa nu putea accepta aşa ceva. Face presiuni asupra

349
Ibidem, Nota 433, p.368.
350
Tocqueville aduce ca argumente faptul că, după Congresul de la Viena, Franţa se afla singură „cu principiile
libertăţii‖ în faţa marilor monarhii europene „trăind sub principiul guvernării absolute‖, izolarea sau războiul fiind
„coşmarul politicii noastre‖. La momentul prezent, însă, „Germania a devenit constituţională şi liberală. Monarhiile
absolutiste s-au transformat în monarhii reprezentative, iar [...] aceasta schimbă complet situaţia noastră în lume. De
acum înainte coaliţia generală contra noastră nu este doar dificilă, ci imposibilă (OEuvres complètes,T. 9, pp.567-
568).
351
Amintiri, Nota 439, p.369.

81
Elveţiei, şi obţine până la urmă, expulzarea celor aproximativ zece mii de revoluţionari germani
azilanţi352.

Faţă de Prusia, pe care o descoperă drept „puterea dominantă‖ între statele Confederației
germane, Tocqueville nutreşte „gânduri himere‖ – cum singur le denumeşte: printr-o „alianţă
strânsă şi puternică‖ cu Prusia ce ar slăbi Austria, „Franţa [ar] putea împărţi Europa şi produce
una din acele crize care conduc la refacerea frontierelor‖, şi nu în cele din urmă, împreună (cu
Prusia – n.m.) ar putea să respingă pericolul pe care îl „reprezintă astăzi Rusia pentru
independenţa Europei‖353. Era o îndepărtare periculoasă de tradiția diplomației franceze care
urmărea ca Germania să rămână divizată, în condițiile în care „în spatele […] [ei] nu se aflau
decât Polonia și o Rusie pe jumătate barbară‖? Ministrul răspunsese la întrebarea privind
pericolul real al Rusiei la adresa independenței Europei anului 1849 printr-o intuiție dezvoltată
deja în Despre democrație în America 354. Acum era încredințat că intuiţia îi fusese confirmată de
intrarea armatei rusești în Principatele Române în martie-septembrie 1848 și în Transilvania
Republicii maghiare, în mai 1849:

„Întrucât cred că Occidentul nostru este amenințat să cadă, mai devreme sau mai târziu,
sub jugul sau cel puțin sub influența directă și irezistibilă a țarilor, consider că interesul
nostru principal este de a favoriza toate rasele germane pentru a le opune țarilor. Lumea s-a
schimbat, așa că trebuie să schimbăm și vechile noastre principii‖ 355.

De aceea, ministrul decide să întreţină relaţii bune cu toate părţile germane în dispută, cu atât
mai mult cu cât Marea Britanie era favorabilă Prusiei, iar Franţa nu putea juca un rol în criza
internă a Confederației germane. Putea juca un rol, însă, în problema italiană şi, din acest motiv,
se apropie de Austria al cărui sprijin era absolut necesar.

În această direcţie, diplomaţia franceză va continua să medieze pacea dintre Austria şi

Piemont-Sardinia. Armistiţiul fusese încheiat încă din 26 martie, în urma unei victorii austriece

352
Ibidem, pp.274-276.
353
Ibidem, pp.276-279.
354
DDA, 1, p.430.
355
Amintiri, p.279.

82
care concretiza definitiv supremaţia habsburgilor asupra Lombardiei 356. Însă Marx a considerat
medierea Franţei şi a Angliei în Italia de nord, ca o evidentă trădare „lăsând-o la discreţia
Austriei‖357. Tergiversările piemontezllor şi rezistenţa Veneţiei îi conduc pe habsburgi la
impunerea unui ultimatum dur, pe 19 iulie. Dar ministrul de Externe francez „nu a ezitat să
arunce în acelaşi timp sabia noastră în balanţă‖ - cum spune un biograf conaţional din anii ‘20 ai
secolului al XX-lea358. Constatând că, „de fiecare dată când libertatea scoate capul într-un colţ
din Italia, Austria se simte ameninţată peste tot‖, Tocqueville îşi dă seama că se află într-un
moment de răscruce „în care merita să risc portofoliul care-mi fusese încredinţat [...] şi destinul
Franţei [...]. Am telegrafiat imediat ordinul de concentrare a armatei din Lyon la poalele
Alpilor‖. Totuşi, Austria ridicase tonul numai ca să grăbească deznodământul. Pacea a fost
semnată pe 6 august, la Milano. Încurajarea piemontezilor de către Anglia, care era dispusă să
acorde sprijin diplomatic şi moral, îl determină pe francez să invidieze rolul de succes al Marii
Britanii faţă de cel mai modest al Franţei, de avocat al libertăţii şi al dreptăţii „în treburile interne
ale continentului‖, dar să şi caracterizeze politica „perfidului Albion‖: „[e] un mod de a se arăta
generoasă şi onestă, dar protejaţii săi nu primesc decât sprijin moral‖. Importantă este
recunoaşterea cu sinceritate de către Tocqueville că şi în problema medierii austro-sarde „Angliei
i-a reuşit manevra. Piemontezii au rămas convinşi că doar Anglia îi apărase, în vreme ce noi
aproape că am abandonat-o‖359. Pacea stipula că Piemont-Sardinia trebuia să plătească
despăgubiri Austriei în valoare de 65 milioane de franci. În apărarea intereselor sale în Italia şi în
imaginea sa de susţinător al ideilor liberale, Franţa suferea un semi-eşec „împlinit‖ de
nesoluţionarea chestiunii romane în sensul dorit despre care voi vorbi mai târziu.

Implicarea diplomaţiei franceze alături de Anglia în Problema orientală reprezintă un alt

aspect al activităţii ministeriale a lui Tocqueville. După înfrângerea revoluţiei maghiare,
importanţi lideri politici şi militari - Lajos Kossuth (1802-1894), Henryk Dembinski (1791-
1864), Józef Bem (1795-1850) - se refugiaseră în Imperiul otoman. Rusia şi Austria cer
extrădarea apelând „nu [...] la dreptul internaţional, ci la un drept mai bine cunoscut şi mai

356
„Première guerre d'indépendance italienne‖, în
http://fr.wikipedia.org/wiki/Premi%C3%A8re_guerre_d%27ind%C3%A9pendance_italienne#L.27armistice
(accesat în13 august 2015).
357
Lp. de clasă, II, 13 iunie 1849, p.137.
358
Antoine Redier, op.cit., p.107.
359
Amintiri, pp.282-285.

83
practic, dreptul celui mai puternic‖. Tonul ultimativ barbar al reprezentanţilor celor două imperii
creştine este contrapus cu cel moderat şi civilizat al otomanilor „păgâni‖: „Turcii vorbeau ca
nişte oameni civilizaţi şi ca nişte creştini. Ambasadorii s-au mulţumit să răspundă ca nişte turci,
susţinând că e absolută nevoie ca fugarii să le fie predaţi, în caz contrar ajungându-se la o ruptură
şi probabil la un război‖. Franţa şi Anglia încurajează guvernul turc să nu cedeze. Guvernul
britanic, mânat de opinia publică, decide chiar deplasarea escadrei engleze din Mediterana spre
Dardanele, pentru a apăra la nevoie Constantinopolul. Tocqueville se arată surprins că „(a)m fost
invitaţi să facem acelaşi lucru şi să acţionăm în comun‖, deoarece „nu credeam că e înţelept să
adoptăm o atitudine belicoasă [...]. (P)oziţia noastră nu semăna deloc cu a Angliei [...]. Anglia îşi
risca flota, în schimb noi ne riscam existenţa, [...] eram aproape siguri că vom fi abandonaţi de
Adunare şi chiar de către popor [...]. În plus, eram convins că în acest caz ameninţarea, departe
de a sluji interesele noastre, le dăuna‖. Totuşi dă dovadă de solidaritate ministerială înclinându-
se în faţa hotărârii guvernului şi a preşedintelui. Iar conflictul militar este, de astă dată,
dezamorsat datorită „tratării chestiunii cu moderaţie‖ de către diplomaţia franceză şi pentru că
pretextul războiului - obligarea sultanului „să violeze dreptul popoarelor‖360 – a fost conştientizat
şi de ţar ca nepopular. Desfăşurarea conflictului seamănă izbitor cu intervenţia anglo-franceză de
peste patru ani, componenta cea mai importantă din Războiul Crimeii (1853-1855), şi de aceea
poate fi considerată ca o repetiţie pentru cabinetul britanic care trebuia să ţină seamă de opinia
publică361. În acest dosar diplomaţia franceză obţine succesul, dar rămâne „vioara a doua‖. În
menţinerea echilibrului european iniţiativa este tot de partea Marii Britanii.

25. EXPEDIŢIA ASUPRA ROMEI – UN EŞEC POLITIC, PRINCIPIAL ŞI

SENTIMENTAL În intervenţia romană, dominat de sentimentul urgenţei acţiunii, ministrul
Tocqueville s-a aflat permanent într-o cursă contracronometru în care mereu a ajuns prea
târziu362. Şi nu pentru că intervenţia n-ar fi fost dorită sau acceptată de clasa politică sau de
opinia publică franceză, ci pentru că era prea târziu în 1849 pentru o politică republicană şi
moderată, când peste tot triumfa reacţiunea asupra mişcărilor revoluţionare. De aceea, singura

360
Ibidem, pp.286-294.
361
„Avea nevoie de scandal ca să dea un răspuns iritării din ţară‖ (ibidem, p.294).
362
Preiau, în continuare, structura de idei a studiului unei reputate specialiste în viaţa, activitatea şi opera lui
Tocqueville, Françoise Mélonio, „Tocqueville et la restauration du pouvoir temporel du pape (juin-octobre 1849)‖,
în „Revue Historique‖, Fondée en 1876 par Gabriel Monod, Tome 271, Fasc. 1 (549) (Janvier-Mars 1984), pp. 109-
123.

84
acţiune politico-militară independentă întreprinsă de a doua Republică franceză, expediţia
romană, a avut rezultate total contrarii speranţelor actorilor care au fost de acord cu efectuarea ei:
dorită de un preşedinte apărător al drepturilor naţionalităţilor şi de un şef de guvern voltairian,
Odilon Barrot, a fost votată de o adunare cel puțin declarat republicană. Iar în momentele
cruciale a fost dirijată de un ministru de Externe ostil puterii temporale a papei, dar care s-a ferit
să-i acorde vreo importanţă în economia Amintirilor sale. Să fie din cauza faptului că a eşuat
personal politic, principial şi sentimental în această problemă, sau a lipsei timpului de a reflecta
asupra ei?

Tocqueville cunoştea bine situaţia din Italia. Prieten cu Vincenzo Gioberti (1801-1852), fost
prim-ministru în Piemont, şi cu alţi liberali italieni, fusese numit la 13 octombrie 1848 negociator
în diferendul austro-piemontez363 şi studiase problemele diplomatice. Încă de atunci percepuse
riscul unei dominaţii austriece în Italia. De asemenea nu putea trece drept un apărător al puterii
absolute a papei cunoscându-se „sentimentele sale americane‖. Favorabil unei separări a bisericii
de stat, se ridicase în timpul monarhiei din iulie „împotriva celei mai detestabile dintre toate
instituţiile umane, religiei politice, care duce la oprimarea oamenilor în loc să-i pregătească
pentru libertate‖364. În plus, nu avea de ce să justifice politica predecesorului său de la Externe,
Drouyn de Lhuis (1805-1881). Tocqueville devine ministru la cinci zile după ce generalul
Oudinot primise ordinul de a ataca; Ferdinand de Lesseps (1805-1894) – negociatorul guvernului
francez cu liderii Republicii romane - fusese rechemat şi dezavuat. Armatei franceze, condusă de
un general „temporizator prin inerţie mai mult decât prin prudenţă‖365, i-a trebuit o lună pentru a
lua Roma (29 mai-3 iulie). Nu laudă armata franceză pentru succesul asediului. Acesta „se
datorează – remarcă critic Tocqueville - în mare parte lui Ledru-Rollin şi amicilor săi.
Garnizoana Romei conta pe sprijinul populaţiei Parisului. Eşecul insurecţiei nebune de la Paris
(din 13 iunie 1849 – n.m.) a demonstrat că nu mai era nimic de aşteptat, ei şi-au pierdut curajul,
lăsând municipalitatea să trateze, şi s-au salvat în timpul negocierilor‖366. Singurul merit pe care
şi-l atribuie este salvarea de la distrugere a monumentelor istorice ale Romei: „Tot ceea ce am
putut face a fost să insist pe lângă Oudinot asupra necesităţii de a conduce asediul în aşa fel încât

363
Vezi Amintiri, „Notă asupra părţii care trebuie să se întindă de la evenimentele din iunie până la ministeriatul
meu‖, pp.349-350; OEuvres complètes, T. 6, p.142.
364
Discurs ţinut în Adunarea legislativă din 17 ianuarie 1844, apud Mélonio, art.cit., p.111.
365
Ibidem.
366
D'Eichthal, op.cit., p.296.

85
să nu fie afectate monumentele Romei, care sunt proprietatea întregii lumi creştine. Cel puţin din
acest punct de vedere noi am reuşit‖367.

Dar, deşi refuză să justifice politica predecesorului său de la Externe, Tocqueville acceptă
obiectivele acestuia: contrabalansarea influenţei Austriei, restabilirea puterii temporale papale şi
impunerea unor regimuri liberale în centrul Italiei prin medierea între papă şi rebeli. Înţelege că
iniţiativa în această problemă aparţinea Austriei, care deja invada statele papale şi de aceea va
duce asediul până la capăt. Odilon Barrot, şeful celor doi, observă în esenţă similitudinea
obiectivelor acestei politici: „Menţinerea influenţei Franţei în Italia; de a reda papalităţii o poziţie
independentă şi liberă de care lumea catolică are nevoie, asigurând Statele romane împotriva
reîntoarcerii abuzurilor vechiului regim‖ 368.

Marx dă intervenţiei explicaţii juxtapuse, în cheie ideologică, cu baza în raporturile religiei

cu „preşedintele ţăranilor‖, cu clasa burgheză, cu regaliştii, cu clasele contrarevoluţionare,
concluzionând că, odată constituită în Franţa, alianţa claselor contrarevoluţionare „îşi găsea o
completare necesară în alianţa Republicii franceze cu Sfânta Alianţă, cu Neapole şi Austria‖ 369.
Era o acuză destul de întemeiată în domeniul percepţiei, şi implicit al imaginii Franţei în
posteritate, dar care nu se sprijinea decât pe un suport fragil în realitatea istorică căci nu avea în
vedere continuitatea istorică a raporturilor franco-papale, raporturile şi concurenţa Franţei cu
Austria pentru contrabalansarea influenţei acesteia în Italia, medierea raporturilor papalităţii cu
revoluţionarii sau manifestarea figurii liberale a Franţei şi nici situaţia complexă a Italiei.

Misiunea noului ministru de Externe era să-l readucă pe papă la Roma (era refugiat la Gaeta)
şi să-l impună partidului revoluţionar care proclamase Republica romană. Reîntoarcerea trebuia
să fie însoţită de concesiile papei Pius al IX-lea (1792-1878; papă din 1846) de a accepta o

367
Ibidem, p.295.
368
Barrot, op.cit., p.372, dezbaterea din Adunarea legislativă din 6-7 august 1849.
369
1. Legătura dintre credinţa religioasă şi credulitatea ţărănimii care l-au făcut preşedinte pe Ludovic Napoleon.
„(P)reşedintele ţăranilor avea nevoie de menţinerea papei pentru a-i menţine pe ţărani de partea lui. Credulitatea lor
îl făcuse preşedinte. Pierzând credinţa ei pierdeau credulitatea şi, pierzând pe papă, pierdeau credinţa‖. 2.
Conservarea vechii societăţi. Regaliştii, majoritari în Adunare, înainte de a restaura monarhia, trebuiau să restaureze
„autoritatea care unge regii― pentru a menţine vechea societate. Marx argumentează din aproape în aproape, printr-o
întrebare retorică: „fără vechea Romă, supusă puterii lui lumeşti, nu putea exista papă, fără papă nu putea exista
catolicism, fără catolicism nu putea exista religia franceză, şi fără religie ce s-ar fi făcut vechea societate franceză?―
3. Restaurarea dominaţiei burgheze în Franţa impunea restaurarea dominaţiei papale la Roma. 4. „În sfârşit, în
persoana revoluţionarilor romani se dădea o lovitură aliaţilor revoluţionarilor francezi […]‖ (Lp. de clasă, II, 13
iunie 1849, p.153).

86
constituţie şi instituţii liberale, precedate de o amnistie. Pentru acest scop, Tocqueville porneşte
lupta pe două fronturi: face „război revoluţiei‖ pentru a îndepărta pericolul austriac, pregătind
negocierea cu papa şi mizând pe teama pe care o inspiră revoluţionarii. Dacă la Paris numai
„frica ne face toleraţi de majoritate‖370, la Roma „dacă vom face ca austriecii, adică de a fi
satisfăcuţi doar noi de revenirea papei în mijlocul liniştii şi imobilităţii populaţiei romane, va fi
deplorabil şi pentru Italia şi pentru Franţa‖371. Era nevoie de crearea unei contraponderi politice.
O caută în rândul liberalilor italieni pe care îi cunoştea, pornind de la premisa legăturilor dintre
statele italiene. Din păcate, Tocqueville va trebui să constate peste tot absenţa unui partid
moderat puternic, iar de la mijlocul lui iunie, consecinţă a eşecului insurecţiei pariziene şi a
măsurilor neliberale luate de guvern, nu găseşte parteneri decât în conservatori, căci devenise
imposibilă manifestarea unei figuri liberale sprijinită de Franţa. De aceea, Tocqueville nu are altă
resursă decât de a juca pe cartea divizării câmpului conservator, mizând pe o înţelegere cu
Austria, chiar dacă antagonismul franco-austriac era inevitabil pe termen lung.

Astfel, împotriva convingerilor sale, liberalul francez va trebui deci să pună în surdină
revendicările naţionale şi de suveranitate ale poporului roman, pentru a salva, poate, un spaţiu de
libertate. Cu atât mai mult cu cât ideea de naţionalitate nu era percepută în Franţa cu greutatea
pasională din Italia sau Germania 372. În această privinţă Tocqueville nu diferă prea mult de
compatrioţii săi. El tratează „problema naţionalităţii […] ca o poezie politică […]. E surprinzător
cât de puţin cunoscută este Italia la Paris‖373 - concluziona Massimo d‘Azeglio (1798-1866),
prim-ministrul Piemontului din acea perioadă. Totuşi, pe 18 iulie, Tocqueville enunţă principiul
acţiunii sale lui Corcelle (1802-1892), prietenul și trimisul său pe lângă papă: „Unul dintre
principalele scopuri ale politicii noastre este de a izola papa de restul problemelor italiene. Pe
drept cuvânt, dacă ceva poate face să dureze papalitatea la Roma, ceea ce cred cu tărie, este
această izolare şi această neutralitate‖374. Astfel, pornind de la principiile liberale „sacrosancte‖
ale separaţiei bisericii de stat, restrângerii rolului papalităţii la problemele religioase şi
neutralităţii politice a papei, Tocqueville intuieşte calea care va fi urmată de creatorii statului
370
Scrisoarea către Francisque de Corcelle, trimisul ministrului pe lângă papă, din 15 iunie 1849, în Mélonio, art.cit.,
p.112.
371
Scrisoarea către Corcelle din 20 iunie 1849, în ibidem.
372
„Greutatea pasională‖ a naţionalismului francez se va aprinde de-abia din 1870-1871, după ruşinea Sedanului, a
încoronării regelui Prusiei la Versailles şi a pierderii Alsaciei şi Lorenei. Şi cu ce intensitate, şi cu ce consecinţe! Dar
Tocqueville nu mai era în viaţă.
373
Scrisoarea către Corcelle din 20 iunie 1849, p.115
374
Ibidem.

87
italian modern, dar şi orientarea spre modernizare a Vaticanului. Fidel până la sfârşit acestei
politici, practic, ministrul francez caută să salveze de represalii pe toţi italienii veniţi să susţină
republica romană, însă reclamă doar grija umanitară faţă de străini.

Dar, pe lângă problema naţională, problema mai generală a suveranităţii poporului pune în
dificultate diplomaţia franceză şi îl face pe Tocqueville să adapteze crezul liberal la realităţile
politico-sociale. Cât de legitimă era puterea absolută papală? Restaurarea papei de către Franţa
nu nega principiul republicii pe care o încarna? Membrii Adunării legislative subliniaseră
inconsecvenţa în şedinţa din 6-7 august. Putea oare guvernul să ducă o politică liberală şi
respectuoasă faţă de valorile religioase, aflându-se între revoluţie şi reacţiune? În aceeaşi şedinţă
o „democraţie creştină‖ e schiţată de Arnaud de l‘Ariège (1819-1878)375. Iar tot în 6 august o
mare parte a Adunării afirmă nevoia unui principiu spiritual de unitate, adică de autoritate.
Catolicismul e corectivul indispensabil al suveranităţii poporului. Aceasta este şi poziţia lui
Tocqueville, dezvoltată în Despre Democraţie în America376. Dar în august e prea târziu pentru o
asemenea politică. Reflecţia asupra legitimităţii puterii papale este după Tocqueville „teologică‖
şi neproductivă, anacronică sau în contratimp. Decizia de a interveni în restaurarea puterii papale
este, după acelaşi, supusă necesităţii şi realităţii politice: puterea austriacă nu poate fi negată, pe
de o parte, iar pe de alta, „(n)ici astăzi şi nici în viitorul apropiat suveranitatea pontificală nu
poate fi independentă decât lăsându-i o putere temporală‖377. Realismul în aprecierea raportului
de forţe cu Austria inspiră acţiunea lui Tocqueville: linişte asupra principiilor, fermitate pentru
necesitatea unei mutaţii a practicilor care pot fi agreate de conservatorii luminaţi. Astfel pune
problema în instrucţiunile adresate diplomaţilor. Concesiile erau cinci: „1) O nouă recunoaştere a
principiilor generale de libertate şi de securitate proclamate de Papă în celebrul statut din 17
martie 1818. 2) O nouă organizare a tribunalelor romane. 3) Un cod civil analog celor din
Piemont sau Neapole, care în realitate vin din codul Napoleon. 4) O municipalitate aleasă de

375
Ibidem, p.116. Fervent catolic, dar reprezentând extrema stângă în Adunare, era respectat, fiind ales în funcţia de
secretar al acesteia. „El aparţinea acelei secte politico-religioase care asociază ideile democratice cele mai radicale
credinţei catolice celei mai absolute‖ (Barrot, op.cit., p.370).
376
Vezi DDA, 1, pp.318-319: „[...] catolicismul mi se pare cel mai favorabil egalizării condiţiilor [...] catolicii din
Statele Unite sunt în acelaşi timp supuşii cei mai fideli şi cetăţenii cei mai independenţi din lume‖ şi DDA, 2, pp.34-
35: „[...] religia catolică face cele mai multe progrese (în Statele Unite – n.m.) [...]. Oamenii zilelor noastre,
descoperă în adâncul lor un instinct nedesluşit care-i împinge, pe ascuns, spre [Biserica romană] [...] marea ei unitate
îi atrage [...] urmaşii noştri vor tinde din ce în ce mai mult să nu se mai împartă decât în două, unii ieşind complet
din creştinism, ceilalţi intrând în sânul Bisericii romane‖.
377
Discursul ministrului afacerilor externe din 6 august 1849, în Mélonio, art.cit., p.116.

88
Consillile naţionale. Papa a creat [...] o Adunare naţională, o Consulta, care putea examina dar nu
legifera. Noi cerusem ca aceasta să poată delibera în materie de impozite. 5) Secularizarea
administraţiei publice. Pentru noi, ultimele două erau cele mai importante‖ 378. Lista răspunde
unei teze esenţiale a filosofiei tocquevilliene: reformând practicile se poate spera dezvoltarea
unor noi moravuri politice şi face posibil pe termen lung o constituţie liberală în statele papale.
Moravurile generează legile. Reformele dorite de Tocqueville puteau instaura de fapt o separare
a puterilor temporală şi spirituală care rămâneau unite în persoana fizică a papei.

O asemenea strategie va determina mijloacele de acţiune ale ministrului: presiunea morală şi

apelul la bunăvoinţa papei. Însă, pentru a face presiune asupra papei trebuia avut un consens în
ţară. Dar în Franţa diferitele fracţiuni ale partidului ordinii se opun, iar Ludovic-Napoleon vrea
să impresioneze prin strălucire în orice măsură riguroasă. Catolicii şi conservatorii din partidul
ordinii sunt ostili oricărei reforme care ar apărea ca o concesie adusă suveranităţii poporului. Îi
cer papei să reziste. Tocqueville află de la Falloux, ministrul instrucţiunii publice şi un fervent
catolic regalist despre aceste manevre ale partidului, în care era implicat chiar și prietenul său,
ambasadorul Corcelle379. Până la urmă nu se poate decât ralia modalităţilor de persuasiune
încercate de Falloux şi Corcelle. Rezultatul acestor „implorări‖ franceze este subţire: Franţa
reclama laicizarea, dar la 1 august e numit un triumvirat de cardinali care să administreze Roma.
Inchiziţia e restabilită şi arestările politice se înmulţesc. Cardinalul Antonelli (1806-1876), prim-
ministrul papal anunţă refuzul votului deliberativ al bugetului de către Consulta. Eşecul Franţei e
evident. Nemulţumirea îşi găseşte expresia în scrisoarea prinţului-preşedinte către Edgar Ney din
18 august în care se plânge de puţina consideraţie a papei faţă de Franţa 380. Puterile absolutiste,
mulţumite de restabilirea ordinii, nu susţin deloc Franţa. Timpul joacă împotriva lui Tocqueville.
Deziluzia lui e completă de la mijlocul lui august. Nu mai crede deloc în posibilitatea obţinerii
unor reforme politice. În depeşele oficiale e ferm, dar în corespondenţa cu nunţiul papal din
Franţa şi cu Corcelle apare distanţa între poziţia oficială şi starea reală a negocierilor. Apelul la
exigenţele politice trebuie să permită negociatorilor francezi să obţină măcar satisfacţie pentru
378
Vezi d'Eichthal, op.cit., p.299.
379
Jean-Louis Benoît, exegetul canadian al lui Tocqueville, îl consideră pe Corcelle că ar fi trădat cu adevărat
„făcând jocul autorităților pontificale, ca și generalul Oudinot […] care a cedat puterea în mâinile cardinalilor Curiei
papale, excluzând astfel orice posibilitate de a-l forța pe Pius IX să facă dovada clemenței și a liberalizării
Constituției‖ (Jean-Louis Benoît, „Tocqueville et la Normandie‖, în
http://classiques.uqac.ca/contemporains/benoit_jean_louis/tocqueville_et_la_normandie/tocqueville_et_la_normandi
e_texte.html, accesat în 20 august 2015).
380
Vezi conţinutul scrisorii, în V. Pierre, op.cit., pp.252-253.

89
cererile umanitare (amnistia generală). Pe 24 septembrie, Tocqueville primeşte în sfârşit textul
Motu Proprio, care refuză orice reformă veritabilă381. Amnistia ştirbită indignează şi mai mult.
Ministrul de Externe este stupefiat. Trei zile mai târziu propune în Consiliu ideea unui congres
european care să preseze papalitatea la mai multă clemenţă.

Pe la mijlocul lui octombrie ruptura dintre partidul ordinii şi prinţul-preşedinte explodează.

Pe 13, Thiers, în raportul asupra cheltuielilor expediţiei, condamnă politica guvernului, în opinia
lui prea ostilă faţă de papă. Ludovic Napoleon, rănit, scrie o a doua scrisoare deschisă a cărei
difuzare în Adunare o previn preşedintele Consiliului şi ministrul de Externe. Amândoi cerşesc
moderaţia şi apar ca mediatori în discursurile lor. Dezbaterile Adunării din 18 şi 19 octombrie
marchează, prin raportare la cele din august, triumful partidului ordinii şi a ideologiilor care
fondează legitimitatea pe tradiţie şi nu pe suveranitatea poporului. În susţinerea papei se
manifestă „conjuncţia sentimentului catolic şi a sentimentului monarhic‖. Tocqueville se felicită
pentru „aparenţa de ataşament‖ şi „îmbrăţişarea universală‖ dintre conservatori în aceste şedinţe.
Dacă politica sa la Roma a eşuat, cel puţin a evitat un război între partide 382.

Afacerea e terminată. Pe 28 octombrie Tocqueville se declară „satisfăcut‖ în faţa nunţiului

papal de la Paris, şi doritor doar să-şi retragă trupele. La 31 octombrie guvernul Barrot cade.

Pentru Franţa expediţia romană a reprezentat un eşec politic răsunător, dar pentru
Tocqueville a mai fost şi un eşec principial şi sentimental. Eşec politic, pentru că în 1849 o
politică republicană era anacronică când peste tot triumfa reacţiunea asupra mişcărilor
revoluţionare. Sprijinul de care beneficia Franţa pentru o politică moderată s-a stins pe măsură ce
Austria îşi consolida poziţiile, determinând împotrivirea şi amânările papei. Chiar veleităţile de
reformă papală nu ţineau în faţa unei Curţi habsburgice care vedea în orice concesie preludiul
revoluţiei. Eşecul principial pentru că restaurarea puterii temporale papale pe vechile poziţii
făcea imposibilă pentru mult timp alianţa spiritului religiei cu spiritul libertăţii, care era singura
în măsură să fondeze, pentru Tocqueville, o democraţie cu respect faţă de libertăţi. Sentimental şi
ca imagine, Franţa pierdea încă o dată încrederea naţiunilor oprimate, iar Tocqueville era afectat

381
Motu proprio (Din proprie iniţiativă) „cuprindea o reformă a legislaţiei civile, reorganizare judiciară, libertăţi
provinciale şi municipale mai întinse, ca cele de care ne bucurasem pe atunci în Franţa, admiterea generoasă a
laicilor în administraţie, în fine restabilirea consultei din 1847 pentru votarea impozitului. Lucrările consultei
trebuiau să fie publice; fiecare membru avea dreptul de iniţiativă şi amendament‖ (ibidem, pp.256-257).
382
Scrisoarea către Corcelle din 21 octombrie 1849, în Mélonio, art.cit., p.122.

90
de o neputinţă politică care-i va imprima un alt curs vieţii până la sfârşit, deşi, în Amintiri afirmă
pentru posteritate că scurta experienţă ministerială i-a dat „curaj nu doar pentru prezent, ci pentru
tot restul vieţii […] [pentru că] am câştigat un mare bine, poate cel mai însemnat din această
lume, şi anume încrederea de sine‖383.

26. „CRIZA REVOLUŢIONARĂ” DIN PRIMA JUMĂTATE A ANULUI 1850. FLUXUL

ŞI REFLUXUL INTERPRETĂRII LUI MARX Desfăşurarea evenimentelor din Franţa în
perioada anilor 1850-1851, de la căderea celui de-al doilea guvern Barrot până la lovitura de stat
bonapartistă din 2 decembrie, nu mai face obiectul descrierii şi analizei Amintirilor. Tocqueville,
deşi continuă să participe la viaţa politică a republicii, interpretează faptele sporadic în
corespondenţa, conversaţiile şi interviurile sale. În schimb, Marx acordă aceleiaşi perioade un
interes maxim în cele două lucrări ale sale, care au făcut parte din proiectul său de teoretizare a
aventurilor şi avatarurilor învăţării revoluţiei de un proletariat pe cale de constituire 384, adică în
scopul de a modela clasa muncitoare pentru a deveni dintr-o clasă „în sine‖ într-o clasă „pentru
sine‖.

La sfârşitul anului 1849, partidul ordinii, dincolo de contradicţiile dintre fracţiunile sale
continuă să domine viaţa politică a republicii prin Adunarea legislativă. Prinţul-preşedinte
mulţumindu-se cu un guvern neparlamentar, caută „să cucerească popularitate prin propuneri de
o absurditate puerilă‖385 (mărirea suplimentului zilnic al subofiţerilor, înfiinţarea unei case de
împrumut pe cuvânt de onoare pentru muncitori), dar în spiritul conservator al partidului ordinii.
Ultimul, majoritar în adunare, reuşeşte să impună două legi, una „care reintroduce impozitul pe
vin386 şi legea învăţământului (s.a.), care interzice ateismul‖ 387. Ele reprezentau vechea ordine,

383
Amintiri, p.265.
384
Referindu-se la „celebra repetiţie retorică‖, Optsprezece Brumar, dar care are valabilitate şi pentru lucrarea
precedentă, cercetătorul marxist A. Janvier trage concluzia că este „instrumentul prin care proletariatul şi Marx
însuşi câştigă experienţă, adică măsoară învăţătura oamenilor care trec prin conjuncturile revoluţionare‖ (Janvier,
art.cit.).
385
18 Brumar, IV, p.245.
386
Problema impozitului pe vin, reintrodus în 20 decembrie, produce un lung excurs al lui Marx (vezi Lp. de clasă,
III, pp.176-180) care-i dă prilejul să-l susţină drept cauză a progresului în revoluţionarea ţărănimii.
387
18 Brumar, IV, 242. Legea fusese propusă de ministrul din guvernele Barrot, iezuitul Falloux, şi fusese adoptată
de Adunare în 13 decembrie 1849.

91
prima întărind „vechiul şi odiosul sistem fiscal francez‖, a doua căutând „să menţină vechea stare
de spirit a maselor‖388.

În faţa populismului preşedintelui, adunarea ripostează cu vehemenţă, dar, în condiţiile

rezultatului alegerilor parţiale din 10 martie 1850, divergenţele dintre puteri se aplatizează. De
teama revoluţiei - descrie Marx cu ironie - Bonaparte „s-a oferit să numească, la porunca
majorităţii parlamentare, orice guvern ar fi dorit […]. Partidul ordinii n-a ştiut să profite de
această ocazie unică […], nu l-a silit [...] să reinstituie guvernul demis de el la 1 noiembrie, [ci]
s-a mulţumit doar să-l umilească, iertându-l, şi să introducă în guvernul d‘Houtpoul pe d-l
Baroche (ca ministru de interne – n.m.)‖389.

Evenimentele din primele patru luni ale anului 1850, cu punctul lor de reper: rezultatul
alegerilor parţiale din 10 martie, au fost definite de Marx ca „o criză revoluţionară‖ 390, şi sunt
interpretate într-un mod diferit în capitolul III din Luptele de clasă, faţă de capitolul IV al
aceleiaşi lucrări şi de capitolul cu acelaşi număr din Optsprezece Brumar. Este vorba despre o
culme a analizei marxiene – aşa cum o interpretează cercetătorul marxist Antoine Janvier 391? Sau
este o demonstraţie a capacităţii gânditorului german de a se plia în funcţie de conjunctură,
pornind de la o teorie şi căutând argumente care să o justifice? Desigur că o explicaţie ar putea fi
îndepărtarea temporală de focul evenimentelor, o caracteristică a obiectivităţii oricărui istoric.
Marx scrie capitolul III în aprilie-mai 1850, sub impresia nemijlocită a evenimentelor în curs de
derulare fără a le cunoaşte deznodământul și – așa cum remarca un biograf socialist german de la
începutul secolului XX - cu speranța că, după eșecul revoluției în Europa „redeșteptarea ei mai
era posibilă numai în Franța, unde zarurile hotărâtoare încă nu căzuseră totuși […]‖392. Revenind
asupra lor mai târziu, când ele îşi epuizaseră iluzia revoluţionară, Marx le dă o interpretare
opusă. Dar, este neîndoielnic, că la Marx ideile o iau înaintea faptelor, iar interpretarea celor din
urmă ia forma dorită dintr-un anumit moment, îmbrăcând o altă formă într-un alt moment.
Aceasta este şi o caracteristică esenţială a viitorului marxism care va poseda „destulă rezistenţă
elastică pentru a neutraliza atacul (noilor fapte – n.m.), adică pentru a le include în forma dorită

388
Ibidem.
389
Ibidem, p.246.
390
Ibidem, V, p.249.
391
Janvier, art.cit., subcapitolul „Accelerarea timpului: istoria în curs de realizare‖.
392
Mehring, op.cit., p.269.

92
prin intermediul unei cazuistici extrem de dezvoltate‖393. În cazul nostru, teoria simplificării
antagonismelor de clasă în capitalism (transformată de marxism în lege socială), enunţată de
Marx şi Engels în Manifestul Comunist din 1848394, îl determină pe ideologul german să explice
în două capitole diferite, fie fluxul, fie refluxul revoluţiei! Janvier argumentează această maree în
interpretarea lui Marx pe baza mişcării dialectice de simplificare care creează virtualităţi ce pot şi
trebuie să fie reinterpretate întotdeauna în cadrul necesităţii istorice. Totuşi, diferenţa de ton
(entuziasm în III, ironie în IV) şi mai ales concluziile exact inverse la care ajunge Marx descriind
şi analizând aceleaşi fapte sunt de necontestat. Astfel, în capitolul III, Marx evidenţiază cum
diversele fracţiuni dominate (proletariatul revoluţionar, mica burghezie socialistă, partidul
burghez republican) compun „partidul anarhiei‖, „o coaliţie generală împotriva burgheziei şi
guvernului, ca şi în februarie (s.a.). Dar de astă dată proletariatul era în fruntea ligii
revoluţionare‖. Scena politică este acum clară, potrivit teoriei simplificării antagonismelor:
emanciparea proletariatului este scopul prin care este posibilă emanciparea tuturor. Or, această
coaliţie triumfă în alegerile din 10 martie. „Partidul ordinii a rămas ca trăsnit‖. Şi Marx trage
concluzia, după o tiradă în care reaminteşte cele trei eşecuri suportate de stânga în ultimii doi ani
(iunie ‘48, decembrie ‘48, iunie ‘49): „10 martie era o revoluţie‖395. Revoluţionarea treptată a
ţărănimii, descrisă într-o digresiune impetuoasă în paginile precedente, vine ca o mănuşă în
argumentarea acestei situaţii a revoluţiei pe cale de realizare, căci tocmai în acest context (curios,
nu?), Marx afirmă celebra teză: „Revoluţiile sunt locomotivele istoriei!‖. E drept că, uneori,
Marx reduce acceleraţia revoluţionară şi observă că fuziunea tuturor claselor intermediare în
clasa proletară e dezamăgitoare: nu e decât „o coaliţie de interese diverse‖ al „aşa-zisului partid
al democraţiei sociale (s.a.)‖. Dar aceasta nu-l împiedică să încheie capitolul cu entuziasmul şi

393
Arthur Koestler, „Comunismul – zeul care a eşuat‖ (1950), în „LA&I, Supliment cultural Cotidianul”, Nr.25,
Anul I, 28 octombrie 1991.
394
„Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă.
Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse
una alteia: burghezia şi proletariatul‖ (Manifestul P.C, I, Burghezi şi proletari, p.15).
395
Lp. de clasă, III. Consecinţele lui 13 iunie, p.185; p.186; p.186; p.187. Avuseseră loc alegeri complementare
pentru locurile celor 31 de deputaţi deposedaţi de mandatul lor de către Înalta Curte după manifestaţia din 13 iunie
1849. „Partidul anarhiei‖ obţinuse 21 de locuri, dar pentru viciu de procedură 6 au fost invalidaţi. Drept urmare, la
28 aprilie, noile alegeri le-au confirmat pe precedentele. Era o victorie decisivă? În nici un caz. Era o revoluţie?
Numai în măsura în care convenea mesajului ideologic.

93
optimismul revoluţiei iminente: „Republica lor, [a burgheziei] n-avea decât un merit: acela de a
fi sera revoluţiei‖396.

În capitolul IV din Luptele de clasă, scris în toamna lui 1850, şi reluat în Optsprezece
Brumar în 1852, Marx schimbă tonul entuziast cu cel ironic, de dezamăgire. Şi direcţia. Ceea ce
a părut că permite insurgența este ceea ce împiedică de a fi revoluționar. Suntem în faţa unei
mişcări exact inverse ca cea care angaja cititorul în capitolul III. Acum, Marx descoperă cauzele
eşecului revoluţionar: prostia montagnarzilor şi a poporului, care deşi aliate cu proletariatul, n-au
fost suficient de mature; mic-burghezii reformişti au fost gata să abandoneze lupta insurecţională
după prima victorie parlamentară; poporul s-a obişnuit „cu triumfuri legale în locul celor
revoluţionare‖397; iar ţăranii, incapabili de iniţiativă revoluţionară, „şi-au vândut sufletul
infernului istoriei‖398. La care se adaugă şi absenţa radicalizării condiţiilor de existenţă a
proletariatului. Însumând, contradicţia nu atinsese punctul-limită revoluţionar. În Optsprezece
Brumar, Marx se reîntoarce la explicaţiile politice: partidul democraţiei sociale (nu mai e numit
deloc „al anarhiei‖) „a lăsat pasiunile răscolite ale poporului să se consume în acest nou joc de-a
alegerile provizorii, a slăbit energia revoluţionară cu succese constituţionale, făcând-o să se
irosească în intrigi mărunte, declamaţii goale şi într-o agitaţie iluzorie, şi a dat astfel burgheziei
timp să se reculeagă şi să se pregătească, a făcut, în sfârşit, ca însemnătatea alegerilor din martie
să scadă, găsindu-şi un comentar sentimental în alegerile parţiale din aprilie prin alegerea lui
Eugène Sue. Într-un cuvânt, partidul democraţiei sociale a făcut din 10 martie o păcăleală de 1
aprilie‖399. În primul rând pentru Marx.

Până la urmă, şi fluxul şi refluxul revoluţionar nu sunt decât ecoul iluziilor ideologice care
justifică evenimentele. Şi atunci cum rămâne cu obiectivitatea? Marx oferă prin interpretarea
faptelor un exemplu situat între etica convingerii şi cea a responsabilităţii. Exemplul exprimă în
fond o tensiune inerentă care conferă istoriei dimensiunea conflictuală şi a interpretărilor
contradictorii. Dar problema este că o asemenea abordare a condus – în interpretarea unui
cunoscut sociolog francez - la „pierderea reperelor care caracterizează viaţa intelectuală, socială

396
Ibidem, p.180; p.183; p.183; p.189.
397
Ibidem, IV, Abrogarea votului universal în 1850, p.193.
398
18 Brumar, VII, p.288.
399
Ibidem, IV, p.247.

94
şi politică, viziunea artistică, a democraţiilor contemporane‖ 400. În această privinţă opţiunea lui
Tocqueville este mult mai clară: interpretarea politică nu e încărcată de lestul ideologic. Într-o
conversaţie cu William Nassau Senior, din 14 mai 1850, omul politic şi gânditorul francez
constată că „(u)ltimele alegeri din Paris au fost un simplu protest împotriva contrarevoluţiei.
Poporul vede că guvernarea e pe cale de a conspira contra Republicii şi încearcă să i se opună‖.
Iar despre noua configuraţie a Adunării observă cu cinism realist că, în cadrul constituţional,
deputaţii montagnarzi n-au nici un motiv să facă vreo insurgenţă: „Şefii Montagnei sunt perfect
satisfăcuţi de poziţia lor. Douăzeci şi cinci de franci pe zi, chiar dacă sunt obligaţi să verse o
mare parte la casa partidului, reprezintă mult pentru nişte oameni care n-aveau nimic înainte de a
fi deputaţi şi nu vor mai avea nimic dacă nu vor fi realeşi. Şi apoi, ei se tem de succesorii lor. Ei
ştiu că vor deveni primele victime ale unei republici roşii. Ei se vor forţa să împiedice o revoltă
şi cred că vor reuşi‖401.

27. EFECTUL RESTRÂNGERII VOTULUI UNIVERSAL: OFENSIVA

BONAPARTISMULUI Partidul ordinii şi-a dat seama de slăbiciunea adversarului ei, partidul
revoluţionar, al democraţiei sociale. Reacţia sa a fost abolirea votului universal, propunerea
venind din Adunare şi nu de la Guvern402. Astfel, dacă în martie-aprilie votul universal lovise în
dominaţia burgheziei, în mai, majoritatea parlamentară abroga universalitatea votului şi reducea
libertatea presei. Marx vorbeşte despre o suprimare şi a sufragiului universal, şi a „aşa-zisei prese
revoluţionare‖. Cam exagerat. Noua lege electorală, adoptată la 31 mai, impunea alegătorilor să
fi locuit, timp de trei ani în localitatea în care votează şi, în ce-i priveşte pe muncitori, făcea ca
stabilirea duratei acestei domicilieri să depindă de certificatul eliberat de patronii lor. Iar noua
lege a presei, intrată în vigoare în iulie, impunea o cauţiune mărită pentru editori, introducea o
taxă de timbru specială pentru romanele-foileton, extinzând-o şi asupra broşurilor şi stabilea
obligativitatea semnăturii autorului oricărui articol de ziar. Ultima era o lege-ripostă a majorităţii
parlamentare în numele ordinii conservatoare. Ea răspundea punctual - faţă de alegerea lui
Eugène Sue (1804-1857), dar şi general – anulând presa ca „a treia putere în stat‖, „atâta timp cât

400
Raymond Boudon, „Allocation prononcée le 9 février 2009 à l‘Institut de France, à l‘occasion de la remise du
Prix Alexis de Tocqueville 2008 par le Président Valéry Giscard d‘Estaing‖, p. 6, în
http://www.asmp.fr/vie_academie/carnets/boudon_prix_tocqueville2008.htm (accesat în 20 august 2015).
401
D‘Eichthal, op.cit., pp.234-235.
402
„Majoritatea Adunării şi-a propus ei însăşi abrogarea votului universal‖ (Lp. de clasă, IV, Abrogarea votului
universal în 1850, p.193).

95
rămânea anonimă‖ – aşa cum afirmă cu îndreptăţire Marx403. De asemenea, lovea în opinia
publică „vinovată‖ de proastă educaţie asupra alegătorilor prin foiletoanele care ruinau familiile,
depravau tineretul şi distrugeau credinţa religioasă.

Lui Tocqueville, care se lupta pentru restabilirea sănătăţii, noua lege electorală, redactată în
termeni neclari şi dând loc unor multiple interpretări, îi trezea nelinişte în legătură cu maniera de
funcţionare. Înţelegea că avea drept scop şi pretext ultim excluderea de la scrutin a populaţiei
flotante404, dar se îngrijora de faptul că eforturile conservator-paseiste ale partidului ordinii nu
fac decât să distrugă libertatea: „Mă tem, de asemenea, că nu se va obţine nimic bun din
numeroasele eforturi care se fac şi se visează pentru a readuce societatea în forma sa. Mi-e teamă
că din remediu în remediu se va sfârşi prin atacarea organelor vitale ale libertăţii [...]‖405. Iar un
an mai târziu, într-o conversație avută cu Bonaparte pe 15 mai 1851, Tocqueville considera legea
„o nenorocire, aproape o crimă. Ea ne-a luat singura forță de care dispune în acest moment
societatea, puterea morală a votului universal, fără a îndepărta pericolele legate de acest vot. Ea
ne-a lăsat în fața unei mulțimi, dar care e o mulțime neautorizată (s.a.)‖406.

Marx explică consecinţele suprimării votului universal atât într-o cheie ideologică, cât şi într-
una a percepţiei politice. A doua este mai convingătoare şi mai obiectivă pentru că este mai puţin
reducţionistă. În prima interpretare legea n-a fost decât o manifestare necesară a luptei de clasă
căci, excluzând proletariatul de la vot, „(m)uncitorii renunţau la onoarea de a fi o forţă
cuceritoare, se resemnau în faţa soartei lor, dovedeau că înfrângerea din iunie 1848 îi făcuse
pentru ani îndelungaţi incapabili de luptă şi că deocamdată procesul istoric trebuia să se
desfăşoare din nou pe deasupra (s.a.) capetelor lor‖407. În interpretarea politică, partidul ordinii
aparent își întărea de două ori puterea în faţa preşedintelui, căci Adunarea înlocuia electoratul în
alegerea președintelui și remitea numai părții conservatoare a societății atât alegerea adunării cât

403
Ibidem, p.195.
404
„Nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile; legea e redactată în termeni atât de obscuri încât se poate interpreta
peste tot in mod diferit. Singurul rezultat cert este că va suprima nu mai puţin de trei milioane de votanţi, însă
principiul votului universal ar merita să fie menţinut. De exemplu, la Tocqueville (localitatea – n.m.), printre capii
de familie, nici unul nu şi-a înscris copiii, locatarii sau servitorii; toţi cei care probabil formează majoritatea
electorilor vor fi astfel excluşi dacă nu vor trimite la rândul lor actele necesare‖ (D‘Eichthal, op.cit., p.249).
405
„[...] Nu cred că societăţile moderne pot să treacă mult timp peste libertate. Excesele comise în numele ei, în
aceste ultime vremuri, pot s-o facă odioasă, dar asta nu împiedică ca libertatea să fie frumoasă şi necesară‖
(Scrisoarea către Corcelle din 1 august 1850, în OEuvres complètes,T. 6, pp.152-153).
406
Amintiri, Nota 419, pp.365-366.
407
18 Brumar, IV, pp.247-248.

96
și a președintelui408. Majoritatea parlamentară percepea legea drept o victorie împotriva lui
Bonaparte, iar acesta o vedea ca pe o concesie făcută adunării şi ca pe o recompensă în schimbul
majorării de către aceasta a listei civile a preşedintelui. În privința recompensei primite de
Ludovic Bonaparte, acesta ceruse o suplimentare cu trei milioane de franci „pentru cheltuieli de
reprezentare‖, iar Adunarea, chiar prin vocea raportorului acestei inițiative legislative, care era
însuși Tocqueville, „rănea demnitatea personală a Președintelui‖ - mărind animozitatea dintre
cele două autorități -, propunând acordarea creditului nu pentru motivul mai sus-menționat ci
„pentru achitarea datoriilor Președintelui‖ 409. Rivalitatea partidului ordinii cu președintele
devenea, astfel, singulară în viața politică a Republicii a doua.

În consecință, confruntarea legislativului cu executivul se manifestă într-un mod indirect în a

doua jumătate a anului 1850, căpătând apoi caracteristicile unui război de gherilă. Tocqueville,
aflat în sudul Italiei pentru restabilirea sănătății, la sfârșitul lui noiembrie, intuia această direcție
dar spera „că în timpul următoarelor şase luni, cele două puteri pe care constituţia le-a plasat atât
de rău într-un continuu cap în cap se vor certa, dar nu se vor bate‖410. În analiza lui Marx,
partidului ordinii, încă majoritar în Adunare, legea electorală îi atârna „ca o ghiulea,
împiedicându-l să se mişte sau să dea un asalt‖ 411. Iar Bonaparte se folosește cu inconsecvență de
aceeași lege (se împotrivește la început, pentru ca apoi să ia inițiativa de a face apel la ea) în
demersul său de distrugere a republicii parlamentare412.

408
„Ştergând cel puţin 3.000.000 de alegători din listele electorale şi reducând numărul alegătorilor la 7.000.000,
legea din 31 mai a menţinut totuşi minimul legal de 2.000.000 de voturi pentru alegerile prezidenţiale. Ea a ridicat
deci minimul legal de la o cincime la aproape o treime din totalul voturilor, cu alte cuvinte a făcut totul pentru a
trece prin contrabandă alegerea preşedintelui din mâinile poporului în mâinile Adunării naţionale. Astfel partidul
ordinii părea să-şi fi întărit de două ori puterea prin legea electorală din 31 mai, întrucât încredinţa părţii
conservatoare a societăţii atât alegerea Adunării naţionale cât şi aceea a preşedintelui republicii‖ (ibidem, IV, 248-
249).
409
Le Coup d'État du 2 décembre 1851, historique par les auteurs du "Dictionnaire de la Révolution française",
Paris, Libraire-Éditeur Décembre-Alonnier, 1868, p.12.
410
Scrisoarea către Gustave de Beaumont, din 24 noiembrie 1850, în OEuvres complètes, T. 6, p.156.
411
18 Brumar,V, p.254.
412
Iată-l într-o discuție cu una dintre confidentele sale, doamna de Cornu, o republicană convinsă care relatează: „I-
am spus: Nu pot să cred că tu, fiul sufragiului universal, vei apăra sufragiul restrâns. – Tu nu înţelegi. Astfel pierd
Adunarea. – Vei pieri odată cu ea! – Deloc; când Adunarea va fi deasupra prăpastiei îi voi tăia coarda‖ (D'Eichthal,
op.cit., p.168). „Madame Cornu‖ este aceeaşi influentă persoană din anturajul viitorului Napoleon III care, în
versiunea boierului Ion Bălăceanu redată de istoricul Neagu Djuvara, i-a dat ideea împăratului de a-l propune pe
nepotul său, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, la domnia Principatelor Unite în primăvara anului 1866 (Vezi
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Humanitas, (1999), pp.164-165).

97
 Într-adevăr, dacă pe timpul vacanței parlamentare (11 august-11 noiembrie), comisia
permanentă care ține locul Adunării nu mai cuprinde nici un bonapartist, ci doar reprezentanți ai
partidului ordinii și câțiva republicani moderați, legislativul își demonstrează adversitatea directă
față de președinte. Președintele își folosește membrii Societății 10 decembrie, „armata particulară
a lui Bonaparte‖413, în călătoriile sale propagandistice din provincie, improvizând publicul și
simulând entuziasmul popular pentru „împărat‖, iar în capitală ca avangardă care să prevină sau
să împrăștie demonstrațiile ostile. În acelaşi timp, sigure pe ascendentul luat în fața lui
Bonaparte, fracțiunile partidului ordinii se ocupă cu propriile intrigi de restaurație. În fața unei
posibile anchete parlamentare asupra activității conspirative a Societății 10 decembrie,
Bonaparte, prudent, o dizolvă formal, dar la deschiderea sesiunii adunării, mesajul președintelui
stârnește indignarea liderilor majorității. Ciocnirea între cele două forțe se manifestă în jurul
unora din prerogativele parlamentului. Majoritatea lovește în miniștri crezând că îl nimicește pe
președintele aflat în defensivă: în ministrul justiției prin problema Mauguin (arestarea pentru
datorii a reprezentanților poporului numai după acordul Adunării), în ministrul de interne prin
clarificarea competenței privind numirea sau destituirea unui comisar de poliție (cazul Yon,
chestiunea loteriei lingourilor de aur). Dar împiedicându-i să demisioneze pe miniștri,
președintele nu recunoaște subordonarea puterii executive față de parlament.

La rece, adică cu o detașare în timp față de evenimente, Marx sesizează momentul hotărâtor
al trecerii lui Bonaparte în ofensivă și al schimbării raportului de forțe între partidul ordinii și
președinte: demiterea generalului Changarnier și, astfel, separarea armatei de parlament 414.
Războiul e declarat oficial, „dar abia după ce partidul ordinii a pierdut armele şi soldaţii‖ 415.

Noua situație se evidențiază în 18 ianuarie 1851, când Adunarea dă vot de neîncredere

guvernului, cu 415 voturi contra 286, rezultat obţinut numai printr-o coaliţie a legitimiştilor şi
orléaniştilor declaraţi cu republicanii puri şi socialiștii. Cei două sute optzeci şi şase deveneau

413
18 Brumar, V, p.251.
414
Nicolas Changarnier, generalul care apărase Republica în 13 iunie 1849, comandantul diviziei întâi și al Gărzii
naționale, pune armata la dispoziția Adunării. Bonaparte cere cu insistență guvernului demiterea generalului, pe 4
ianuarie. Cinci miniștri refuză, dar liderii partidului ordinii își arată slăbiciunea încercând să-l convingă pe
președinte „prin argumentări și considerente diplomatice‖ să renunțe. Încurajat de acest demers nefericit, Bonaparte
numește, pe 12 ianuarie, un nou guvern, iar noul ministru de război semnează decretul de demitere a lui Changarnier
(Vezi ibidem, pp.259-260).
415
Ibidem, p.260.

98
bonapartiști. Astfel, partidul ordinii pierdea „şi majoritatea sa parlamentară independentă‖ 416. A
fost pretextul lui Ludovic Bonaparte pentru a numi „un aşa-zis guvern de tranziţie din care nu
făcea parte niciun membru al parlamentului [...] persoane absolut necunoscute şi nulităţi, un
guvern de simpli impiegaţi şi conţopişti. Bonaparte concentra [...] întreaga putere executivă în
propria sa persoană‖417, iar partidul ordinii, menținându-se cu strictețe în limitele luptei
parlamentare dădea dovadă – punctează Marx în stil jurnalistic – de „cretinism parlamentar‖,
acea „boală caracteristică care a bântuit de la 1848 încoace pe tot continentul‖, prin care
respectivul partid, retras într-o lume imaginară, mai considera „victoriile lui parlamentare drept
victorii şi [mai credea] că lovea pe preşedinte atunci când dădea în miniştri‖ 418.

La cald, la propriu și la figurat, Tocqueville retras pe timpul iernii în sudul Italiei, pe 29

ianuarie 1851, e conectat la lumea reală și – în termeni epistolari - trage concluzii pertinente,
realiste și neliniștitoare despre urmările votului de neîncredere din 18 ianuarie și valoarea
prințului-președinte:

„Chiar în ipoteza unui succes complet al Adunării şi a acceptării de preşedinte a eşecului,

cred că şansele de viitor sunt de partea lui [...]. Fenomenul general îmi pare a fi o mişcare a
naţiunii în afara libertăţii şi spre concentrarea şi permanentizarea puterii. Circumstanţa în
care parlamentarii cei mai eminenţi şi oamenii de arme cei mai cunoscuţi se opun acestei
mişcări nu mă linişteşte; căci trăim într-o vreme şi o societate democratice, în care indivizii,
chiar cei mai importanţi, nu reprezintă mare lucru [...]. În asemenea vremuri nu omul trebuie
luat în considerare ci ceea ce îl susţine şi îl poartă la putere. Un pitic, urcat pe un mare val
poate atinge mărimea unei faleze, iar un uriaş plasat la baza valului nu îl poate escalada‖ 419.

Piticul este Ludovic Bonaparte, care urcă pe valul unei conjuncturi favorabile, fără a avea
vreun merit. Este o concluzie identică cu a lui Marx, care socotea că singura operă a lui
Bonaparte fusese Societatea 10 decembrie: „ceea ce face în afară de aceasta nu e făcut de el, ci
de împrejurări, sau nu face decât să copieze faptele altora‖420.

416
Ibidem, p.261.
417
Ibidem, pp.262-263.
418
Ibidem, p.262.
419
Scrisoarea către Beaumont, din 29 ianuarie 1851, în OEuvres complètes, T. 6, pp.170-171.
420
18 Brumar, V, p.251.

99
28. MENȚINEREA SAU REVIZUIREA CONSTITUȚIEI: ULTIMA DILEMĂ A
REPUBLICII A DOUA Pentru a releva ofensiva președintelui în fața puterii legislative în
descompunere, în spiritul pozitivist al secolului al XIX-lea, Marx compară gradația guvernelor
bonapartiste de după demiterea celui de-al doilea cabinet Barrot (neparlamentar - noiembrie
1849, extraparlamentar - ianuarie 1851 și antiparlamentar – aprilie 1851) cu „termometrul cu
care parlamentul putea măsura scăderea propriei sale temperaturi vitale‖ 421. Pierderea majorității
parlamentare fusese anunțată prin votul din 18 ianuarie, dar hotărârea luată în 28 mai privind
dezbaterea problemei revizuirii constituției semnala declanșarea procesului totalei dezintegrări a
acesteia, creând, ca într-un proces de descompunere termică, „o temperatură politică la care
produsul se descompunea din nou în componentele sale iniţiale‖422. Analiza imaginii, intereselor
și acțiunilor diverșilor actori politici în dilema menținerii sau revizuirii legii fundamentale a
Republicii a doua este tratată excelent de Marx, depășind tiparul ideologic. Ce însemna
revizuirea în percepția grupărilor politice? O alegere „între dominaţia burgheziei şi a democraţiei
mic-burgheze, între democraţie şi anarhie proletară, republică parlamentară şi Bonaparte‖, între
restaurația legitimistă și cea regalistă, între Orléans şi Bourbon, între acestea și bonapartism.
Bonapartiştii vroiau „să abroge art.45, care interzicea realegerea lui Bonaparte şi prorogarea
puterii lui‖. Republicanii respingeau orice revizuire, văzută ca „o conspiraţie generală împotriva
republicii‖. Iar

„(p)artidul ordinii se afla pradă unor ireconciliabile contradicţii. Dacă respingea

revizuirea, el punea în primejdie statu-quo-ul, nelăsându-i lui Bonaparte decât o singură
soluţie, aceea a violenţei, şi lăsând Franţa, în a doua duminică a lunii mai 1852, în momentul
decisiv, în voia anarhiei revoluţionare, cu un preşedinte care îşi pierduse autoritatea, cu un
parlament care nu o mai avea de mult şi cu un popor care avea de gând s-o recucerească.
Dacă vota pentru revizuire pe cale constituţională, ştia că votează degeaba şi că [...] va eşua
din cauza vetoului republicanilor. Dacă, contrar prevederilor constituţiei, declara valabilă
simpla majoritate de voturi, putea spera să ţină în frâu revoluţia numai dacă se supunea
necondiţionat bunului plac al puterii executive; prin aceasta el (partidul ordinii - n.m.) îl
făcea pe Bonaparte stăpân pe constituţie, pe revizuire şi chiar pe partid. O revizuire parţială,
care ar fi prelungit puterea preşedintelui, pregătea calea uzurpării imperiale. O revizuire

421
Ibidem, V, p.264.
422
Ibidem, VI, p.265.

100
 generală, care ar fi scurtat existenţa republicii, ducea la un conflict inevitabil între
revendicările dinastice, căci condiţiile pentru o restauraţie bourbonistă şi cele pentru o
restauraţie orléanistă nu numai că erau diferite, dar se excludeau reciproc‖423.

Radiografia post-factum a lui Marx coincide cu opinia oamenilor politici clarvăzători,

participanți la eveniment. Nicio problemă nu diviza mai mult partidele politice prin pasiuni şi
interese ca revizuirea. Constituţia închisese adunarea şi preşedintele într-un cerc din care nu se
putea ieşi decât printr-un act de forţă sau prin revizuirea legii fundamentale. Preşedintelui îi
expirau în câteva luni prerogativele şi nu mai putea fi reales. Pe de alta, adunarea care trebuia
reînnoită cam în aceeaşi perioadă, redusă la neputinţă datorită divizării partidelor, era
impopulară, iar președintele contribuia la această impopularitate. Însăşi Republica pierduse
simpatiile majorităţii: fiecare simţea că Bonaparte va rămâne la putere fie cu, fie împotriva
Constituţiei. În acest context, Tocqueville joacă ultimul act al vieții sale parlamentare, redactând
și prezentând parlamentului raportul comisiei instituită pe tema revizuirii Constituției cerută de
două sute treizeci şi trei de deputați424. Marx îi menționează numele în calitate de raportor al
comisiei425. Din comisie făceau parte 15 membri426, legitimiști, orléanişti și bonapartiști care nu
aveau o unitate de vederi în ceea ce privește limitele revizuirii. Pentru că voia evitarea unei
alegeri neconstituţionale, raportorul Tocqueville, „ca interpret al majorităţii comisiei, a reclamat
revizuirea cu o mare imparţialitate care a înmuiat puţin claritatea concluziilor sale‖ 427, punând în
valoare tocmai obiecţiile pe care mulţi dintre amicii săi politici le ridicaseră contra modificării
legii fundamentale adoptată în 1848. În aceeași măsură, cum remarcă și Marx, raportorul, ca
exponent al unanimității comisiei, a declarat că adunarea nu poate propune abolirea republicii 428,
deși majoritatea comisiei a stabilit că n-are dreptul „de a impune forma republicană, ca formulă
generală de guvernare viitoarei Constituante‖, iar constituția nu poate fi revizuită decât în mod

423
Ibidem, VI, pp.265-266.
424
Vezi Raportul făcut Adunării legislative în numele comisiei însărcinată să examineze propunerile relative la
revizuirea Constituției (8 iulie 1851), în OEuvres complètes,T. 9, p.574-606.
425
18 Brumar, VI, p.269.
426
Montalembert, Moulin, Dufaure, Jules Favre, de Mornay, de Tocqueville, Berryer, de Corcelle, de Broglie,
Charras, de Melun (Nord), Cavaignac, O. Barrot, Charamaule, Baze (OEuvres complètes, T. 9, p.574).
427
D'Eichthal, op.cit., p.168.
428
„Am căzut cu toții de acord […] că n-avem dreptul de a ataca principiul (republicii- n.m.)‖ (OEuvres complètes,
T. 9, p.594).

101
legal429, cu o majoritate de trei pătrimi. De unde acest exces de constituționalism și legalism la o
comisie care știa că modificarea Constituției era imposibilă, căci matematic, numai stânga
socialistă deținea un sfert din adunare? Mai ales că, așa cum amintește Marx, partidul ordinii
pusese în două rânduri, „atât la 31 mai 1850 cât şi la 13 iunie 1849 430 majoritatea parlamentară
mai presus de constituție‖ 431. Fără îndoială că divizarea majorității parlamentare și interesele
divergente ale fracțiunilor partidului ordinii făceau imposibilă revizuirea. Dar, poate că nu putem
trece cu vederea nici discursul convingător al lui Tocqueville care a accentuat pe o adunare
constituantă, socotită singură în măsură să revizuiască în totalitate Constituția 432! Acuzat de unii
amici politici că ar fi insistat în raport mai mult asupra obiecțiilor aduse revizuirii decât asupra
necesității acesteia, Tocqueville se disculpă după eșec într-o scrisoare către un vechi prieten:
„Opinia ta asupra sensului antirevizionist care ar reieşi din raportul meu a fost împărtăşită, în
lumea politică, de câteva persoane. Aceasta cred că vine din faptul că aş fi lăsat să se
subînţeleagă ceea ce nu puteam exprima în situaţia mea oficială. Această impresie m-a contrariat
pentru că se putea concluziona că mi-ar fi lipsit buna credinţă şi că aş fi pledat pentru pierderea
cauzei, ceea ce este fals şi îmi dăunează puternic. Eu eram, dimpotrivă, foarte convins de
necesitatea revizuirii […]‖433. Încredințat de necesitatea revizuirii, dar nu de realizarea sa
practică!

Cum era de așteptat, după șase zile de dezbateri furtunoase majoritatea de trei sferturi pentru
revizuire n-a fost obţinută. Revizuirea a fost respinsă pe 21 iulie (19 iulie la Marx) pentru că a
obținut numai 62,3% din voturi: „446 de voturi au fost pentru, iar 278 au fost contra. Orléaniştii

429
„Un punct, în sfârșit ultimul, la care Comisia a fost unanimă este: […] Constituția rămâne, ea trebuie să fie
invariabil și universal ascultată [căci ea este] singura legalitate, singurul drept politic pe care-l cunoaștem astăzi în
Franța. În afara ei nu pot fi decât revoluții și aventuri. Voința fermă a Adunării naționale trebuie să fie nu numai de a
respecta Constituția, dar de a veghea ca ea să se respecte‖. De aceea, în viitoarea rezoluție trebuia reprodus textul
capitolului XI din Constituția din 4 noiembrie 1848 referitor la revizuire (ibidem, pp.597-598).
430
În Constituție, Art.24 consacră sufragiul direct și universal, Art.26 declară că alegătorii, „fără condiția censului
sau domiciliului‖, sunt „toți francezii de 21 de ani‖; iar Art.27 se referă la „cauzele care pot să priveze un cetățean
francez (s.m.) de dreptul de a alege sau de a fi ales‖, pe baza unei viitoare legi electorale („Constitution de la
république française‖, 1848, p.8, în http://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb363487561, accesat în 20 iunie 2015).
Pentru 13 iunie 1849, vezi supra Nota 366.
431
18 Brumar, VI, p.269.
432
„Singurul mijloc reglementar și legal pe care l-am putea avea, singurul care ne rămâne, poate, pentru a împiedica
puterile de a ajunge pe mâini neconstituționale sau de a cădea în inactivitate, este de a le reda momentan unei
adunări constituante, care are autoritatea națiunii și forța tinereții‖ (OEuvres complètes,T. 9, p.584).
433
Scrisoarea către Eugène Stoffels, din 25 iulie 1851, în OEuvres complètes, Correspondance et OEuvres
posthumes d’Alexis de Tocqueville, publiée pour la première fois en 1860,1866, Tome 5, pp.464-465.

102
inveteraţi, ca Thiers, Changarnier etc., au votat cu republicanii şi cu Montagne‖ 434. Unii se
temeau de o restauraţie monarhică, alţii de realegerea prinţului-preşedinte, alţii, în fine, nu voiau
să se atingă de „arca sfântă‖ a constituționalismului. Descompusului partid al ordinii nu-i
rămânea decât să aștepte ca timpul și desfășurarea evenimentelor să rezolve problemele. El „a
încetat să-şi mai aroge vreo putere asupra evenimentelor‖, părăsind scena politică prin vacanța
parlamentară pentru timp de trei luni (10 august-4 noiembrie). Cu atât mai mult cu cât acesta
„intrase în conflict cu partidul ordinii din afara parlamentului‖ 435. Căci în dorința lor pentru
ordine, atât „aristocrația financiară‖, cât și „burghezia industrială‖ erau iritate de certurile
politicienilor partidului ordinii din parlament cu puterea executivă și salutau „orice victorie a
preşedintelui asupra aşa-zişilor ei reprezentanţi ca o victorie a ordinii‖ 436.

29. O LOVITURĂ DE STAT AȘTEPTATĂ, REUȘITĂ ȘI TRAGICĂ Pentru Tocqueville,

imposibilitatea revizuirii constituției antrena irezistibil viața politică spre o reacție de forță din
partea președintelui republicii. Încă în urma conversației de trei sferturi de oră purtată cu
Bonaparte, pe 15 mai 1851, „prima dată după întoarcerea din Italia‖, viitorul raportor al comisiei
de revizuire intuia sub forma unor „impresii‖ 437 soluțiile pe care le avea la îndemână prințul-
președinte în uzurparea puterii: „1. Aproape (s.a.) că a renunţat (nu însă complet) să-şi atingă
scopul cu ajutorul Adunării; 2. E departe de a fi renunţat să dea el însuşi o lovitură de stat; 3. Are
în vedere, pentru propria realegere, lovitura de stat populară, ca una din cele mai bune soluţii,
fără a dori însă să adopte calea pe care i-am indicat-o. În sfârşit, are de gând să modifice legea
din 31 mai (de restrângere a sufragiului universal – n.m.), dar în ultima clipă, ca un soi de apel
adresat poporului şi o lovitură dată Adunării‖ 438.

Dacă eșecul revizuirii Constituției îl făcuse pe Bonaparte să renunțe complet la sprijinul

Adunării, toate celelalte pronosticuri tocquevilliene sunt înfățișate de Marx într-un rezumat al
cotidianelor europene din lunile septembrie și octombrie: „Parisul este plin de zvonuri despre o
lovitură de stat. Metropola urmează să fie înţesată în timpul nopţii cu trupe, iar a doua zi să se
dea decretele de dizolvare a Adunării naţionale, să se introducă starea de asediu în departamentul

434
18 Brumar, VI, p.269.
435
Ibidem, p.270.
436
Ibidem, p.271.
437
„Cum nimic nu e mai greu decât să-i pătrunzi în minte, dincolo de expresia imobilă a feţei, după o conversaţie cu
el nu poţi avea decât impresii‖ (Amintiri, Nota 419, p.366).
438
Ibidem.

103
Senei, să se restabilească votul universal şi să se facă apel la popor. Se spune că Bonaparte ar fi
în căutarea unor miniştri care să ducă la îndeplinire aceste decrete nelegale― 439.

Așadar, imposibilitatea reformei Constituției prin Adunare, transforma în opinia publică

zvonurile despre lovitura de stat într-o certitudine.

Marx afirmă că reușita loviturii de forță a fost rezultatul necesar și inevitabil al evoluției
anterioare. La care evoluție anterioară se referă? În nici un caz nu se raportează la obsesiva idee,
ideea fixă a loviturii de stat pe care Bonaparte a avut-o dintotdeauna, dar la care renunța mereu
pentru că era un om slab440. Succesul ar fi fost permanent problematic, iar eșecul de neevitat din
cauza slăbiciunii omului Bonaparte. Raportul între intenția loviturii de stat și neputința cauzată
de mediocritatea caracterului lui Ludovic-Napoleon era sesizat și de către Tocqueville într-o
discuție cu d‘Eichthal (1804-1886), din 17 august 1850: numai „mediocritatea sa intelectuală şi
morală l-au împiedicat, deşi, nu mă îndoiesc că planul era făcut, dar, în momentul decisiv, el sau
consilierii au renunţat […] [la] a conduce în mod permanent şi de a distruge constituţia‖ 441. Dar,
măcar francezul nu ezita în a recunoaște că exista un plan. În schimb, Marx îl omite. Prin
„evoluția anterioară‖, germanul înțelege și explică ansamblul evenimentelor care au marcat
ruperea legăturilor între executiv și legislativ, dar insistă pe cele petrecute numai între 10
octombrie (9, în schema sumară de la sfârșit) și 2 decembrie 1851, pe care le și prezintă până la
sfârșitul capitolului VI din Optsprezece Brumar442, într-un mod analitic, riguros și, în același
timp, captivant pentru oricare cititor. Totuși, deși scrie un paragraf memorabil încheiat prin
jocurile de cuvinte „discreție‖-„indiscreție‖ din partea lui Bonaparte și „cu știrea‖-„surprinderea‖
Adunării, Marx enunță ideea succesului loviturii de stat ca rezultat necesar și inevitabil al
evoluției anterioare, nu pornind de la un plan întocmit pentru o lovitură de forță, ci prin scoaterea
în evidență doar a proiecției sale, a umbrei sale ca o „fantomă‖ care bântuia în opinia publică.

A fost cu siguranță o omisiune programată și nu întâmplătoare. Am putea găsi două categorii

de explicații pentru neincluderea planului în evoluția evenimentelor care au condus la lovitura de
stat din 2 decembrie. Una este concepția lui Marx și reflectarea acesteia în mesajul ideologic al

439
18 Brumar, VI, p.277.
440
„… era însă atât de slab, încât renunţa într-un mod tot atât de permanent la ea‖ (ibidem).
441
D‘Eichthal, op.cit., p.252.
442
Vezi, 18 Brumar, VI, pp.277-281.

104
lucrărilor sale care minimalizează rolul personalității și maximalizează importanța structurilor
sociale în evoluția istoriei, determinată de forțe impersonale și irezistibile. Bonaparte e numai un
pion jucat de necesitatea istorică care lucrează în spiritul materialismului dialectic și istoric443, iar
micimea caracterului îl face total nesemnificativ. Alta este lipsa de importanță a planului în
derularea evenimentelor care au determinat lovitura de stat. Căci planul (sugestiv intitulat
„Rubicon‖ după numele râului peste care Caesar a trecut spre cucerirea puterii supreme în Statul
roman), care a fost inițiat de câțiva oameni de încredere ai lui Bonaparte, grupați în jurul fratelui
vitreg al acestuia, ducele de Morny (1811-1865), și pregătit minuțios de pe 20 august 1851, a
suferit cel puțin patru amânări (pe 17 și 22 septembrie, pe 20 și 25 noiembrie) cauzate fie de
evenimentele care au accentuat criza politică, fie de accederea în poziții cheie a oamenilor
președintelui, pe fondul inflamării raporturilor dintre executiv și legislativ.

Totuși nici Marx nu poate nega efortul conștient și inteligent al lui Bonaparte în pregătirea
terenului pentru o lovitură de stat reușită, deși continuă să-l minimalizeze și în raport cu alți doi
iluștri „puciști‖ din istorie: „Al doilea Bonaparte, care de altfel dispunea de cu totul altă putere
executivă decât Cromwell sau Napoleon, nu şi-a căutat modelul în analele istoriei universale, ci
în analele Societăţii lui 10 decembrie, în analele tribunalelor penale. El fură Băncii Franţei
25.000.000 de franci444, îl cumpără pe generalul Magnan cu 1.000.000, pe soldaţi cu 15 franci
bucata şi cu rachiu, se întâlneşte noaptea pe ascuns, ca un hoţ, cu complicii săi […]‖445.

Dar de-abia după ce loviturile date Adunării de către executiv și de către ea însăși își făcuseră
efectul, blocând-o în adoptarea legilor și silind-o la reacții disperate dar lipsite de putere,
Ludovic-Napoleon va fixa până la urmă momentul loviturii de forță pentru 2 decembrie (cu o
imensă semnificație în memoria francezilor, ca zi a aniversării atât a încoronării marelui
Napoleon, cât și a victoriei în bătălia de la Austerlitz), când a fost sigur de reușită. Astfel, la 10
octombrie îşi anunţa guvernul de hotărârea de a reintroduce votul universal pentru bărbați, până
443
Revoluția „acţionează temeinic. Ea mai parcurge încă purgatoriul, îşi înfăptuieşte opera metodic‖ (ibidem, VII,
p.284).
444
Nu s-a confirmat niciodată de către Banca Franței că ar fi fost retrasă o asemenea sumă fabuloasă. Istoricul Adrien
Dansette, evocat de Mallet Julien în 1979, estimează că în seara lui 1 decembrie „comoara‖ prințului-președinte nu
se ridica decât la 40.000 de franci în bancnote și 20.000 în monede de aur și demonstrează că sursele principale de
finanțare a loviturii de stat au fost bancherii Fould (sumă neprecizată), Banca Bering din Londra (814.000 de franci,
dar începând să fie returnați eșalonat înainte de 2 decembrie), Miss Howard, metresa lui Bonaparte (200.000),
marchiza Campana, prietena sa (33.000) și prințesa Mathilde, vara sa (4.000) (Vezi
http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/articles/files/coup_Etat_2_decembre.asp, accesat în 28 decembrie 2015).
445
18 Brumar, VI, p.280.

105
pe 16 octombrie miniștrii au demisionat, iar la 26 (27) octombrie Parisul a aflat de formarea
cabinetului Thorigny, cuprinzând trei reprezentanți bonapartiști din Adunare și pe un apropiat al
președintelui, generalul Saint-Arnaud (1801-1854), ministru de război. În același timp, alți
apropiați, precum generalul Magnan (1791-1865) și prefectul Maupas (1818-1888), au ocupat
funcțiile de vârf militare și de poliție din capitală. Pe 4 noiembrie, în ziua redeschiderii sesiunii
Adunării, era depusă propunerea abrogării legii electorale restrictive din 31 mai 1850. Adunarea
a respins-o pe 12 (13) noiembrie cu o majoritate fragilă de doar șapte voturi. Nu știm dacă și ce a
votat Tocqueville, dar presupunem, cunoscându-i poziția personală, că s-a aflat printre cei care
au fost de acord cu revenirea la votul universal pentru bărbați. În timp ce unii deputați au cerut
punerea sub acuzare a președintelui, Thiers cu prietenii săi orléaniști au încercat să reactiveze,
prin proiectul de lege al chestorilor un decret al Constituantei care dădea dreptul președintelui
Adunării să solicite în mod direct armata, fără a face apel la ministrul de resort. Chiar dacă la vot
proiectul a căzut (408 contra 338), pentru Ludovic Bonaparte a fost o declarație de război din
partea unei Adunări care pe 18 noiembrie, când un amendament la legea alegerilor locale fusese
respins cu o majoritate de un singur vot, se arăta și incapabilă de a mai lua hotărâri, deci ușor de
înfrânt. „Nici o forţă de coeziune nu mai unea atomii ei componenţi; ea îşi dăduse ultima suflare,
era moartă‖446 – concluzionează Marx.

A fost prima lovitură de stat reușită de Ludovic-Napoleon Bonaparte după tentativele eșuate
lamentabil de la Strasbourg (1836) și Boulogne (1840), era prima reușită din postura de șef de
stat. Desfășurarea acesteia finalizează obiectivul principal al suprimării adversarului
constituțional al puterii executive, Adunarea Națională, demonstrează planificarea riguroasă a
loviturii și anticipează regimul de forță, dictatorial pe care Bonaparte îl va imita în cele două
etape după modelul unchiului său: Consulatul și Imperiul. Însă, comparată cu lovitura dată de
primul Bonaparte la 9 noiembrie 1799 (18 Brumar), deși se întâlnește cu aceasta în privința
dorinței constante de a obține acordul cetățenilor înainte, în timpul și după preluarea puterii,
lovitura de stat din 2 decembrie 1851, este socotită de istoriografia contemporană ca prima
„adevărată‖ lovitură de stat a timpurilor noastre447.

446
Ibidem, p.279.
447
Vezi Emmanuel Cherrrier, „Le 2 Décembre, l‘archétype du coup d‘État‖, în „Napoleonica‖, Revue internationale
d‘histoire des deux Empires napoléoniens, No.1, 2008/1 (http://www.cairn.info/revue-napoleonica-la-revue-2008-1-
page-195.htm#pa9, accesat în 28 decembrie 2015).

106
 În noaptea de 1 spre 2 decembrie, pe fondul recepției strălucitoare pe care prințul-președinte
o dă la palatul Élysée operațiunea pregătită în amănunt este declanșată. Sunt surprinse la
domiciliu și arestate şaptezeci şi opt de persoane, printre care şaisprezece deputați, lideri
regaliști, precum Thiers, ai Montagnei și militari ca Changarnier, Cavaignac, Lamoricière (1806-
1865), care puteau să opună și să întrețină rezistența. Palatul Bourbon, sediul Adunării, ca și
principalele instituții, bulevarde, piețe publice și cartiere ale Capitalei sunt ocupate de unități
militare într-un mod mai mult sau mai puțin disimulat. Șaizeci de mii de soldați și mai bine de o
sută de piese de artilerie sunt mobilizate448 în acest scop. Imprimeriile sunt ocupate de polițiști ca
să împiedice apariția ziarelor republicane. Sub stricta supraveghere a poliției lucrătorii
Imprimeriei naționale tipăresc cele trei proclamații ce vor împânzi până dimineață Parisul.
Primul apel era adresat poporului într-un stil persuasiv-bombastic ce combina nevoia firească a
stabilității social-politice cu demagogia, pe fondul legitimității numelui unchiului său ilustru.
Bonaparte diaboliza Adunarea, „un focar al comploturilor […] [care] pregătește armele pentru
războiul civil‖, o opunea misiunii sale de a pune capăt „erei revoluțiilor […] și de a crea înstituții
care să supraviețuiască oamenilor‖ și, invocând judecata poporului suveran, anunța o reformă
constituțională după modelul Consulatului primului Napoleon 449. A doua proclamație era
destinată armatei, persuadată și „periată‖ ca o „elită a națiunii pe care regimurile succesoare
Imperiului au tratat-o ca pe o învinsă‖450. Ultima anunța dizolvarea Adunării, restabilirea votului
universal pentru bărbați, introducerea stării de asediu în capitală și convoca poporul la un
plebiscit între 14 și 21 decembrie 451.

448
http://fr.wikipedia.org/wiki/Coup_d%27%C3%89tat_du_2_d%C3%A9cembre_1851 (accesat în 28 decembrie
2015). Cherrier estimează la 54.000 numărul militarilor, deținând 117 piese de artilerie
(http://www.cairn.info/revue-napoleonica-la-revue-2008-1-page-195.htm#pa9, accesat în 28 decembrie 2015).
449
Vezi „Proclamation du Président de la République Appel au Peuple 2 décembre 1851‖, cu cele cinci puncte ale
viitorului plebiscit: 1. Un șef responsabil numit pe 10 ani; 2. Miniștri care să depindă doar de puterea executivă; 3.
Un consiliu de stat format din oamenii cei mai distinși, propunând legile și susținându-le în fața corpului legislativ;
4. Un corp legislativ discutând și votând legile, numit prin sufragiu universal, fără scrutinul pe listă care falsifică
alegerile; 5. O a doua adunare, formată din toate personalitățile țării, putere ponderatoare, gardian al pactului
fundamental și al libertăților publice, în
http://archive.wikiwix.com/cache/?url=http://choisel.info/html/histoire/texte_proclamation_2_decembre.html&title=
Texte%20de%20l%27appel%20au%20peuple (accesat în 28 decembrie 2015).
450
Pierre Milza, Napoléon III, Perrin collection „Tempus‖, 2006, pp.251-252, în
http://fr.wikipedia.org/wiki/Napol%C3%A9on_III#Coup_d.E2.80.99.C3.89tat_du_2_d.C3.A9cembre_1851 (accesat
în 28 decembrie 2015).
451
Victor Schoelcher, Histoire des crimes du 2 Décembre, Bruxelles, Chez les principaux librairies, tome I, 1852,
p.118-125. Tocqueville nu se bucură de simpatia autorului fiind considerat printre cei care au mutilat sufragiul
universal (p.98).

107
 Împotriva loviturii de stat se organizează rapid forme de opoziție și de rezistență atât la Paris,
cât și în provincie. Opoziția deputaților din fosta majoritate, regaliști și republicani liberali,
încearcă pe cale legală și fără succes menținerea Adunării și demiterea Președintelui, în 2
decembrie. Deputații de stânga aleg calea insurecției punând bazele unui comitet de rezistență
însărcinat să ridice cartierele muncitorești și baricadele, în 2-3 decembrie, dar pe fondul
pasivității maselor și a intervenției violente a armatei, insurecția pariziană este zdrobită până la
sfârșitul zilei de 4 decembrie. „Un fenomen de primă importanță‖ 452 prin inedit și amploare este
rezistența manifestată în aproape 30 de departamente din sud-estul, sud-vestul și centrul Franței,
de provincialii mobilizați de organizațiile locale și filialele societăților secrete republicane,
insurecție desfășurată când ordinea bonapartistă controla deja Parisul, între 5 și 10 decembrie.
Provincia începea să aibă un punct de vedere propriu și diferit de cel al Centrului. Însă apatia
maselor din Capitală și organizatorii rezistenței care deranjau oarecum burghezia liberală și
republicană și erau cam prea blocați în dreptul liberal pentru planurile socialiștilor-
revoluționari453 au creat condițiile reușitei loviturii. Totuși, în primul rând, arestările numeroase
(26.884 de persoane), represiunea dură și violența fatală a armatei (trei sute optzeci de morți,
dintre care douăzeci şi opt de militari în Paris, aproximativ o mie de victime la nivelul întregii
Franțe), expulzările în afara Franței (66 de deputați), deportările, mai ales în Algeria (6.151 de
persoane)454, au determinat succesul deplin și până la urmă inevitabil sângeros al acestei lovituri
de forță care a pus capăt regimului republican și revoluției după patru ani și 10 luni.

30. TOCQUEVILLE ȘI MARX, EGALI CU SINE, PÂNĂ LA CAPĂT? În sfârșit, îmi voi
focaliza atenția asupra poziției și acțiunii lui Tocqueville și a atitudinii lui Marx față de lovitura
de stat şi de viitorul dictaturii bonapartiste, dar și asupra viitorului personal al fiecăruia.
Tocqueville demonstrează ca om politic fermitate în principii, continuitate în atitudine și
solidaritate angajantă alături de prietenii săi politici. Omul politic și gânditorul francez încearcă
până la capăt să salveze regimul republican, care deși nu i-a fost mereu favorabil, are în ochii săi

452
Philippe Vigier, „Le coup d‘État de Louis-Napoléon Bonaparte‖, în
https://journals.openedition.org/rh19/252?lang=en (accesat în 28 decembrie 2015).
453
Maurice Agulhon, „Décembre 1851 dans l‘Histoire de la France‖, novembre 1997, în
https://1851.fr/publications/decembre_histoire_france/ (accesat în 28 decembrie 2015). Punctul de vedere al
Provinciei se va concretiza în 1871 când impunea Republica a III-a, trecând peste Adunarea majoritar regalistă,
rezultată în urma prăbușirii celui de-al II-lea Imperiu.
454
Toate datele sunt preluate din http://fr.wikipedia.org/wiki/Coup_d'%C3%89tat_du_2_d%C3%A9cembre_1851
(accesat în 28 decembrie 2015).

108
marele merit de a garanta libertăţile individuale ca şi instituţiile reprezentative, iar apoi se retrage
într-un exil interior. Marx sintetizează concentrat lovitura de stat, explică strălucitor dar
contradictoriu consecințele acesteia, epuizând problematica numai într-atât încât să lase atât
autorului cât și cititorului loc pentru interpretare și reinterpretare și își urmează destinul ca
ideolog, rupt între aspirația mereu neîmplinită ca om de știință cu operă academică și cea de
militant comunist cu veleități autoritare.

În dimineața zilei de 2 decembrie, sediul Adunării fiind ocupat de armată, două sute
optsprezece aleși ai poporului455, cei mai mulți din partidul ordinii, sub conducerea lui Odilon
Barrot, s-au refugiat la primăria arondismentului X pentru a rezista loviturii de stat. Tocqueville
se număra printre ei, împreună cu prietenii săi politici: de Beaumont, Corcelle, Dufaure,
Lanjuinais și alături de Eugène Sue, Casimir Périer (1811-1876), Berryer (1790-1868), Sainte-
Beuve (1804-1869), Falloux şi generalul Oudinot. Au avut timp să decreteze că dizolvarea
Adunării este o crimă de înaltă trădare, că „Ludovic-Napoleon Bonaparte este demis din funcţia
de Preşedinte al Republicii‖, că „cetăţenii au dreptul să-i refuze supunerea‖ şi că „puterea
executivă este trecută deplin Adunării naţionale‖. Militarii au ascultat la început de ordinul vice-
preşedintelui Adunării Benoist d‘Azy (1796-1880) şi i-au dat acesteia un timp de răgaz.
Deputaţii au profitat, au deschis ferestrele sălii şi au citit mulţimii şi soldaţilor decretele adoptate.
Dar această tentativă de a întoarce din drum sentimentele poporului şi de a impune rezistenţa în
faţa loviturii de stat a fost zadarnică. Ea n-a împiedicat reîntoarcerea forţelor de ordine, în frunte
cu comisarii de poliţie, decise de astă-dată să disperseze această adunare prea izolată pentru a
salva Republica. Astfel, solidari în faţa ameninţării cu încarcerarea, cei peste două sute de
parlamentari au fost luaţi şi duşi împreună, traversând capitala către celulele cazărmii de la Quai
d‘Orsay. Marx descrie succint și glacial cum „rămăşiţele parlamentului, compuse mai ales din
legitimişti şi orléanişti, […] în cele din urmă, sunt târâte, sub escortă […] întâi la cazarma (Quai)
d‘Orsay […] [apoi] la închisorile din Mazas, Ham şi Vincennes‖ 456. Spectacolul acestor
reprezentanţi ai poporului „târâţi prin noroaiele Parisului ca o bandă de răufăcători‖, având
printre ei „oameni iluştri prin talentul şi virtuţile lor – vechi miniştri, ambasadori, generali,
amirali, mari oratori, mari scriitori‖, „vinovaţi de singura crimă a apărării legilor ţării lor‖457

455
Schoelcher, op.cit., p.172-174.
456
18 Brumar, VI, p.281.
457
Scrisoarea către Doamna Grote din 8 decembrie 1851, în Redier, op.cit., p.116.

109
suscită, după Tocqueville, emoţia mulţimii care însoţeşte cortegiul în strigăte de „Trăiască
Adunarea Naţională!‖458. Dar nu lipsesc nici resentimentele poporului, care văzându-i trecând pe
parlamentarii arestați îi admonestează cu cuvintele : „Jos cu cei care câștigă 25 de franci pe zi!‖
Era diurna alocată fiecărui ales, de vreo douăzeci de ori mai mare decât cea a majorității
lucrătorilor 459.

Arestații îşi petrec prima noapte de temniţă „fără foc şi aproape fără hrană, întinşi pe jos‖.
Victor Hugo deși n-a fost printre ei, a descris într-un celebru pamflet, care a pus bazele legendei
negre a loviturii de stat bonapartiste, Istoria unei crime. Depoziția unui martor, cum „d-nii Passy
şi de Tocqueville se găseau printre cei care avuseseră, fiind miniştri, o nelinişte permanentă faţă
de o lovitură de stat, şi care văzuseră cu claritate această idee fixă în mintea lui Ludovic-
Bonaparte. D-l de Tocqueville repeta: «Îmi spuneam în fiecare seară: mă culc ministru şi mă
trezesc prizonier! »‖460. Tocqueville e înfățișat ca un „bolnav, [care] îşi aşezase haina pe lespede
şi în adâncitura unei ferestre, se culcase. A rămas culcat la pământ mai multe ore‖ în cazarma
d'Orsay461. Bolnav, fără nici o îndoială, dar şi mai îngrijorat de soţia sa care, suferind, rămăsese
acasă fără nici o ştire. În seara aceleiaşi zile, totuşi, primește de la un soldat „o bucată de pâine şi
o haină‖ și reuşeşte să-i trimită un bilet scris cu creionul pentru a o linişti. Dimineaţa, face parte
din contingentul de cincizeci de deputaţi care sunt transferaţi la Vincennes. Spre sfârşitul zilei de
3 decembrie „doamnele Odilon Barrot şi de Tocqueville care nu ştiu nimic despre soţii lor
aleargă de la Mazas la Mont Valérien. Dar temnicerii sunt ignoranţi‖ 462. În aceeaşi seară,
Frédéric Chassériau (1802-1896), fratele pictorului romantic, obţine de la prefectul poliţiei
eliberarea lui Tocqueville înaintea celorlalţi deputaţi. Acesta însă refuză fără ezitare această
favoare şi explică într-un nou bilet adresat soţiei sale că, dacă ar fi acceptat, „ar fi pierdut stima
tuturor colegilor săi‖ şi că „o favoare individuală care are aerul unui har nu-i poate conveni‖463.
Va fi până la urmă eliberat, împreună cu aproape toţi tovarăşii săi de suferinţă, în dimineaţa zilei
de 4 decembrie. Îşi regăseşte libertatea cu dorinţa vie de a dezvălui tuturor realitatea despre

458
http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_1851-01.html (accesat în 28 decembrie 2015).
459
http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/articles/files/coup_Etat_2_decembre.asp (accesat în 28 decembrie
2015)..
460
Victor Hugo, L'Histoire d'un crime. Déposition d'un témoin, Première journée: Le guet-apens, p.335, în
http://fr.wikisource.org/wiki/Histoire_d%E2%80%99un_crime/I (accesat în 28 decembrie 2015)..
461
Ibidem, p.351
462
Ibidem, Deuxième journée. La lutte, p.457.
463
http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_1851-01.html (accesat în 28 decembrie 2015).

110
lovitura de stat pe care o condamnă violent şi se plasează imediat ca un adversar intransigent al
noului regim.

Sub acoperirea anonimatului şi graţie legăturilor de prietenie, pe 11 decembrie, Tocqueville

publică un articol în influentul ziar londonez, The Times. În paranteză fie spus, gestul
anonimatului mă nedumereşte. Îmi este greu să găsesc un motiv al acestuia. Suferinţele pricinuite
de arestare, teama de a nu fi expulzat sau chiar asasinat nu pot fi explicaţii plauzibile ale gestului
său. Tocqueville, în calitate de om politic cu orientare liberală şi de academician, avea anvergura
unei persoane publice cunoscută pentru ideile sale în cercurile bonapartiste şi responsabilă. Să fie
atitudinea sa doar o consecinţă a fricii şi a îngrijorării faţă de deteriorarea propriei sănătăţi? The
Times, ca şi restul presei britanice, admisese interpretarea bonapartistă a loviturii de stat –
justificată prin necesitatea protejării preşedintelui împotriva Adunării şi evitarea pericolului unei
republici roşii la alegerile din 1852. Tocqueville răspunde propagandei bonapartiste cu o
pledoarie în favoarea reprezentanţilor poporului care au rezistat, făcând o listă exhaustivă a
acestora şi o severă punere sub acuzare a loviturii de forţă napoleoniene. El denunţă fără
menajamente crimele comise împotriva persoanelor ca şi cele comise împotriva Republicii şi a
libertăţilor publice464. Din interiorul sistemului, Tocqueville demontează justificarea bonapartistă
a unei lovituri de forță ca apărare în fața unei presupuse lovituri a Adunării pregătită în același
timp cu a președintelui, printr-o întrebare retorico-metaforică: „Călătorii conspiră atunci când îşi
caută armele când se apropie o bandă de hoţi? [...] Conspiraţia noastră a fost aceea a mieilor
contra lupului [...]‖465.

Nu încetează să repete condamnarea categorică a loviturii de stat celor cu care corespondează

şi să se certe serios cu fratele său mai mare, Edouard (1800-1874), care se arăta favorabil noului
regim. Într-o epistolă de răspuns pe care i-o adresează în 14 februarie 1852, Tocqueville îl
admonestează pe un ton vehement: „N-ai priceput că aceasta (dictatura bonapartistă – n.m.) este
Revoluţia sub o altă formă, că această guvernare este la fel de excesivă în felul său şi mai mult
decât celei căreia îi urmează; că a stabilit o stare de lucruri extremă care cheamă irezistibil
extrema opusă; că toate procedeele sale sunt revoluţionare, împrumutate din cele mai rele epoci
revoluţionare, şi că singura diferenţă este că ele sunt folosite şi contra duşmanilor noştri şi nu

464
Ibidem.
465
D‘Eichthal, op.cit., p.318.

111
numai împotriva noastră? Diferenţă imensă în ochii oamenilor, dar nulă în ochii lui
Dumnezeu‖466. Termenii utilizaţi sunt suficient de virulenţi pentru a demonstra cu câtă forţă
condamnă atât naţiunea franceză înspăimântată care s-a refugiat sub jugul unui despot pentru a
scăpa de stafia socialismului (comunismului) cât şi dispreţul cu care Ludovic Bonaparte a tratat
instituţiile reprezentative, demnitatea umană şi libertatea.

Dar Tocqueville îşi ia asupra sa vreo vină ca om politic şi persoană publică pentru deturnarea
bonapartistă a Revoluţiei din 1848? Un posibil bilanţ critic al comportamentului asumat de
partida liberală şi de el însuşi îl punctează istoricul Domenico Losurdo sub forma unor enunţuri
interogative proprii unui proces în justiţie 467: a contribuit la pasivitatea maselor dezamăgite de
renunţarea la sufragiul universal în 1850, acordându-i lui Bonaparte posibilitatea de a se erija în
apărător al universalităţii votului şi al luptei împotriva discriminării? A slăbit a doua Republică
prin intransigenţa liberală cu care a denunţat orice intervenţie a puterii politice în favoarea celor
nevoiaşi? A pregătit baza socială a bonapartismului: lumea rurală, prin asmuţirea satelor
împotriva Parisului în numele luptei împotriva pericolului socialist? A contribuit la discreditarea
Constituţiei când a cerut, în calitate de ministru de externe eludarea acesteia pentru a răsturna
Republica Romană? Sunt întrebări pertinente bazate pe fapte particulare. Cu excepţia ultimului
enunţ interogativ, însă ele sunt formulate pentru a acuza liberalismul şi hagiografia istoriografică
liberală că n-au înţeles importanţa mişcării socialiste în democratizarea societăţii şi în întărirea
drepturilor individuale, folosindu-se de mijloacele marxismului contemporan, dar utilizînd
metoda lui Tocqueville!468

Dincolo de acuzele ce i se aduc, Tocqueville, rămâne ferm convins că lovitura de stat

reprezintă un moment de cotitură în istoria Franței, dar și o continuitate a Revoluției, acea
„afecțiune cronică‖, caracteristică măcar societății franceze. În acest punct se suprapune
interpretării marxiste a loviturii de stat, dar și, aparent surprinzător, conceptului de revoluție.
Regimul instaurat este o noutate, ca şi în interpretarea lui Marx. Într-o convorbire cu William
Nassau Senior din 23 decembrie 1852, gânditorul francez afirmă într-un mod plastic caracterul

466
Redier, op.cit., p.115.
467
Losurdo, op.cit., p.339-340.
468
Autorul italian intenţionează, în întreaga sa lucrare, să îndrepte atenţia asupra unor aspecte considerate a fi
neglijate în istoriografia hagiografică a liberalismului, aplicând „metodologia descrisă în mod atât de strălucit de
Tocqueville la mişcarea şi la societatea din care el însuşi e parte integrantă şi reprezentativă‖ (Losurdo, op.cit., p.8).
Istoricul italian îşi asumă prezentarea liberalismului dintr-un unghi de vedere contrar care merită să fie valorificat.

112
inedit al loviturii de stat bonapartiste, care inaugurează, cu sprijinul armatei, o dictatură
personală, o tiranie: „Este o nouă fază în istoria noastră. Toate revoluţiile noastre au fost făcute
de un partid politic: pentru prima dată armata a cuprins Franţa, a strâns-o de gât, i-a pus căluş la
gură şi a aruncat-o la picioarele stăpânului ei‖ 469. Tocqueville nu crede în repetabilitatea istoriei.
Chiar dacă seamănă cu 18 brumar a primului Napoleon, prima „a sfârşit precum aceasta a
început, printr-o tiranie militară‖. Celelalte argumente vin în susţinere: Bonaparte avea bază în
Consilii; Ludovic-Napoleon, dimpotrivă, nu a avut un prieten în Adunare; clasele luminate au
apărat 18 brumar şi au respins 2 decembrie; Consulatul lui Bonaparte s-a bazat pe elita Franţei;
regimul lui Ludovic-Napoleon nu şi-a găsit decât apărători nemărturisiţi470.

Marx, la rândul său, după ce îi mărturiseşte în 9 decembrie lui Engels că evenimentele

„tragicomice din Paris‖ l-au lăsat complet zăpăcit, opinează că, în urma loviturii de stat, „situaţia
[este] [...] mai degrabă ameliorată decât înrăutăţită‖, deoarece cu Bonaparte se poate termina
mai repede, decât cu dictatura Adunării naţionale care „bătea la uşă‖ 471, preluând retorica presei
britanice pe care o critica Tocqueville. Apoi, în Optsprezece Brumar, explică teleologic cum
răsturnarea republicii parlamentare conţine „în germene‖ triumful Revoluţiei proletare (idee
„lipită‖ gazetăreşte de afirmaţia lui Guizot despre lovitura de stat care a reprezentat „triumful
complet şi definitiv al socialismului‖). În mersul său inexorabil, Revoluția are ca prim rezultat
victoria puterii executive asupra puterii legislative, adică Naţiunea (reprezentanţii săi:
parlamentul) s-a supus (a fost supusă) unei voinţe străine, în fapt, autorităţii executive, unei
puteri care exprimă eteronomia naţiunii - fără voinţa propriei acţiuni și derivând din raţiuni
externe, de la autoritate -, în opoziţie cu puterea legislativă, care exprimă autonomia naţiunii -
având voinţa propriei acţiuni, deplină libertate în acţiunile sale, iar „(l)upta (de clasă - n.m.) pare
să fi încetat în sensul că toate clasele îngenunchează la fel de neputincioase şi de mute în faţa
patului de armă‖; astfel, după ce a desăvârşit puterea parlamentară, pentru a o putea răsturna,
Revoluția, personificată de Marx, desăvârşeşte puterea executivă, „o readuce la expresia ei cea
mai pură, o izolează şi şi-o contrapune ca obiectiv unic pentru a concentra împotriva ei toate
forţele sale distructive‖472. Tocqueville leagă durata acestei dictaturi a lui Ludovic-Napoleon de
nivelul popularității ei în rândul maselor: „Cât timp va dura această tiranie? Atât cât nu va deveni
469
D‘Eichthal, op.cit., p.316.
470
Ibidem, p.317.
471
Marx către Engels la Manchester, Londra, 9 decembrie 1851, în Marx-Engels, Opere, Vol. 27, pp.366-367.
472
18 Brumar, VII, p.284.

113
nepopulară pentru mase. În prezent, doar clasele luminate sunt ostile‖ 473. Iar Marx,
exemplificând teza „simplificării antagonismelor‖, de conștientizarea și conducerea de către
proletariat a bazei de clasă a dictaturii bonapartiste: „țăranii parcelari‖. Formând o clasă „din
simpla adunare a unor mărimi denumite la fel, aşa cum, de pildă, un sac umplut cu cartofi
formează un sac de cartofi‖ 474, concluziona că, fără o solidaritate intrinsecă, țăranii își vor găsi
„aliatul şi conducătorul firesc în proletariatul de la oraşe (s.a.), a cărui misiune e răsturnarea
ordinii burgheze‖475.

Așadar, Marx se deosebeşte de Tocqueville pentru că nu își pune problema duratei în timp a
dictaturii bonapartiste. Nu acesta era scopul lucrării Optsprezece brumar al lui Ludovic
Bonaparte pe care, așa cum singur o mărturisește în prefața de la ediția a doua, din 1869, o
încheie în luna februarie 1852, „sub impresia nemijlocită a evenimentelor‖. Ideologul german se
străduise să demonstreze că „lupta de clasă (s.a.) în Franţa a creat situaţii şi relaţii care au
îngăduit unui personaj mediocru şi grotesc să apară în postură de erou‖476. Dar finalul lucrării,
totuși, îl aduce pe Bonaparte în prim plan, chiar dacă doar „ca locțiitor al lui Napoleon‖ 477. Între
rolul maselor și cel al personalității în istorie, istoricul Marx pare că înclină balanța spre cel de-al
doilea. El punctează clar și fără echivoc în schema de la sfârșitul capitolului VI despre „(p)ieirea
regimului parlamentar şi a dominaţiei burgheze. Victoria lui Bonaparte. Parodia restauraţiei
imperiului‖478, și enumeră în ultimele două pagini ale capitolului VII, într-un stil polemic și într-
un amestec strălucitor, o întreagă sumedenie de incongruenţe politice, economice, sociale,
ideologice rezultate ale misiunii „plină de contradicții a acestui om‖. Bonaparte, „ca forţă
devenită independentă a puterii executive‖479, „dezorganizează întreaga economie burgheză,
atentează la tot ceea ce păruse intangibil revoluţiei din 1848, îi face pe unii să aibă o atitudine de
indiferenţă faţă de revoluţie, iar pe alţii îi aţâţă la revoluţie şi provoacă o adevărată anarhie în
numele ordinii, smulgând în acelaşi timp aureola care înconjura întreaga maşină de stat,

473
D‘Eichthal, op.cit., p.319.
474
18 Brumar, VII, p.286. Edmund Burke sesizase, analizând mersul Revoluţiei franceze, cu o jumătate de secol mai
devreme, imposibilitatea grupării şi organizării locuitorilor din mediul rural în vederea câştigării şi exercitării
influenţei politice şi economice „din perspectiva naturii însăşi a vieţii la ţară, a naturii însăşi a proprietăţii funciare, a
îndeletnicirilor şi plăcerilor care le însoţesc‖, trăgând concluzia „că ei vor sfârşi întotdeauna prin a reveni la
individualitatea lor [...] [neputând] să acţioneze în mod sistematic‖ (Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa..., p.245).
475
18 Brumar, VII, p.289.
476
Ibidem, Prefața (lui K. Marx la ediția a doua din 1869), p.204.
477
Ibidem, VII, p.294.
478
Ibidem, VI, p.282.
479
Ibidem, VII, p.292.

114
profanând-o, făcând-o totodată dezgustătoare şi ridicolă‖ 480. Iar, în final, prevăzând restaurarea
imperiului, ceea ce nu era o surpriză pentru nimeni dintre contemporani, Marx încheie cu fraza:
„Dar când mantia imperială va cădea, în sfârşit, pe umerii lui Ludovic Bonaparte, statuia de
bronz a lui Napoleon se va prăvăli din vârful coloanei Vendôme―481. Profeție, joc de cuvinte
epigramatic cu valoare literară, concluzie ideologică fermă sub acoperirea metaforei? Toate sunt
împreună. La republicarea lucrării, după șaptesprezece ani, Marx o vede doar ca pe o imagine
profetică, deoarece – ne spune - legenda primului Napoleon a fost spulberată „cu armele
cercetării istorice, ale criticii, satirei şi ironiei‖ 482. Interpretată logic, însă, exprimă concluzia
destul de limpede asupra noutății regimului care compromite („profanează‖) continuitatea
statului istoric constituit pe filiera absolutismului, Marii Revoluții și a regimului consular și
imperial napoleonian. S-ar putea spune că Marx intuieşte o parte a viitorului: un regim inedit,
inaugurat printr-o lovitură de stat, model arhetipal pentru posteritate, în care „forța distructivă‖ a
lui Ludovic Bonaparte pregătește terenul viitoarei revoluții proletare, inaugurată prin lovitura de
stat din octombrie (noiembrie) 1917!

În privința lui Tocqueville se poate înţelege cu uşurinţă că nu mai putea lua în considerare
participarea la viaţa politică a noului regim prelungit în al II-lea Imperiu şi că întunecata zi de 2
decembrie marcase atât sfârşitul Republicii a doua cât şi al carierei sale politice. Intransigenţa sa
faţă de noul regim îl determină să demisioneze succesiv din toate mandatele sale electorale, cu
excepţia celui de preşedinte al Consiliului general din Manche, de care era foarte ataşat şi pe care
spera să-l poată păstra fără a se compromite cu noul regim. Gândea poate că departamentele şi
viaţa politică locală ar putea permite organizarea unei forme de opoziţie faţă de puterea centrală.
Dar, atunci când prinţul-preşedinte cere consilierilor generali să presteze jurământ faţă de regim,
Tocqueville refuză să se supună şi îşi ia adio definitiv de la viaţa politică înaintea sesiunii
extraordinare a Consiliului, în aprilie 1852. Mai târziu, Napoleon III va cere să fie contactat,
având de gând să-i ofere portofoliul Afacerilor Externe, dar Tocqueville consecvent cu
principiile sale rămâne pe poziții483. Se retrage la castelul Tocqueville într-o formă de exil
interior, decis să se consacre atât rememorării experienței sale politice prin scrierea Amintirilor,
încercând „doar să regăsesc urma acţiunilor, a ideilor şi a impresiilor mele din această

480
Ibidem, p.294.
481
Ibidem.
482
Ibidem.
483
Winock, op.cit., p.467.

115
revoluţie‖484, cât și din nou studiului, în mod particular noii sale lucrări monumentale a cărei
prime părţi va fi publicată în 1856 şi care va fi Vechiul Regim şi Revoluţia485. Rămâne constant
în profesiunea de credință pe care a încercat să o urmărească pe parcursul vieții: „Dacă trebuie să
las o urmă în această lume, ea va fi mai mult prin ceea ce voi scrie decât prin ceea ce voi face‖ 486
– se confesa pe la mijlocul existenţei; iar într-o scrisoare către bătrânul său tată (Hervé de
Tocqueville: 1772-1856), din 1852, își dezvăluie sensul vieții: menținerea stimei publice și a
reputației politice de liberal, nu prin reintrarea în arena politică, ci prin distanțarea față de ea şi
prin întărirea reflecției asupra acesteia:

„Nu mi-am dorit niciodată puterea, ci reputația. A mea este amestecată, în mod
indisolubil, cu ideile și instituțiile liberale. A fi alăturat, de o manieră chiar indirectă,
guvernului care le distruge în țara mea, a lăsa să se înțeleagă că am de gând să mă apropii de
acesta înseamnă să cobor în stima publică […]. Nu am, deci, nimic mai bun de făcut, pentru
moment, decât să mă retrag la distanță și să scriu. Chiar și asta înseamnă tot politică, căci vă
imaginați prea bine că n-am să mă ocup în scrierile mele de mezi sau de asirieni și că
sentimentele și ideile mele își vor croi drum în fiecare pagină‖ 487.

În acelaşi an, 1852, într-un discurs în calitate de preşedinte al Academiei de ştiinţe morale şi
politice, nu ezită să se consoleze în privinţa eşecului carierei politice, când distingând între ştiinţa
politicii şi arta guvernării afirma că „voi face această concesie, să mărturisesc că, în sensul meu,
a excela într-o parte nu este un motiv pentru a reuși în cealaltă‖488. Pe scurt, mulţumit să caute,
cum însuşi a spus-o, „peroraţia nobilă‖ şi să se refugieze în marile principii, Tocqueville a reuşit
şi a rămas convingător ca scriitor politic şi nu ca deputat ori ministru 489. Consecvent în
profesiunea sa de credinţă, aceea de a scrie, gânditorului francez i se reproşează că va prefera

484
Amintiri, p.111.
485
Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim şi Revoluţia, traducere din limba franceză de Cristian Preda şi Constantin
Davidescu, Prefaţă de Cristian Preda, Nemira, 2000.
486
Citat de Laurence Guellec, „La Complication: Lefort Lecteur de Tocqueville‖, în
http://www.cairn.info/zen.php?ID_ARTICLE=RAI_001_0141 (accesat în 15 ianuarie 2013) din Claude Lefort,
prefaţă la Tocqueville, Souvenirs, Paris, Gallimard (rééd.) 1999, p I.
487
Scrisoarea lui Alexis de Tocqueville către tatăl său, 24 iulie 1852, în Winock, op.cit., p.389.
488
OEuvres complètes, T. 9, p.118; Alexis de Tocqueville, Discours prononcé en 1852 à la Séance publique annuelle
de l‘Académie des Sciences morales et politiques, în
http://www.asmp.fr/travaux/solennelles/president/1852_tocqueville.pdf (accesat în 10 ianuarie 2015). De remarcat
că acest discurs apreciat şi ca un testament politic după plecarea din viaţa publică, în care autorul apără libertatea de
discuţie în faţa despotismului, a fost cenzurat nefiind publicat integral în Colecţia de lucrări a Academiei.
489
Apud Bergeron, op.cit., p.166.

116
totuşi să se răfuiască până la sfârşitul vieţii „cu o mitică Franţă eternă‖, „în loc să se angajeze
într-o investigaţie poate prea dureroasă la nivel personal‖ 490. Într-adevăr, nu va înceta să
mediteze şi să scrie despre obstacolele care, în Franţa, împiedicau stabilirea unui regim liberal.
Dar, Tocqueville a continuat să rămână ceea ce era, cu atât mai mult cu cât perioada istorică pe
care a deschis-o 1848 apărea ca o respingere a învăţăturii tocquevilliene despre democraţie.
Timpul revoluției n-a fost pentru el decât o manieră de a-şi conserva intact caracterul: de a nu se
schimba deloc în mijlocul a tot ce se schimbă. Totuşi, interpretează istoricii, sub spectrul primejdiei
socialismului, gândirea tocquevilliană va pune accentul pe autonomia şi pe întâietatea politicului 491, sau
chiar va suferi o adevărată „derivă antropologică‖492. În orice caz, după 2 decembrie 1851, Tocqueville
a opus cu aceeaşi dârzenie forța morală forței materiale, a înlocuit deținerea puterii cu demnitatea
și acțiunea politică cu gândirea despre politic, iar independența minții sale a folosit-o în munca
de trezire a ideilor care pot dormi în lume, dar nu mor niciodată.

Marx, în exilul său londonez de până la sfârșitul vieții, se va lupta cu dificultățile financiare
și cu ambiția nedomolită de a realiza ceva nemuritor. Se va zbate între crearea unei opere
academice, scriind spre publicare doar un prim volum al Capitalului (1867), și recunoașterea
calității de lider de necontestat al mișcării comuniste internaționale pe care a încercat să o
direcționeze în spiritul doctrinei sale și să o controleze prin intrigi subterane, asumându-și până
la urmă doar meritul de ideolog, teoretician al revoluției proletare, dar și al utopiei
comunismului. În această privință, Marx venea cu un argument covârşitor încă din 1852, pe când
avea așteptări exagerate că cele o mie de exemplare tipărite din Optsprezece brumar, vor ajunge
la cititorii germani; el era convins - şi se pare că a rămas convins până la sfârşitul vieţii - că ceea
ce va rămâne din opera sa este doctrina şi nu filozofia politică:

„În ce mă priveşte, nu-mi revine meritul de a fi descoperit nici existenţa claselor în

societatea modernă şi nici lupta dintre ele. Cu mult înaintea mea unii istoriografi burghezi au
expus dezvoltarea istorică a acestei lupte de clasă, iar economiştii burghezi au arătat
anatomia economică a claselor. Ceea ce am făcut eu nou a fost că am dovedit 1) că existenţa
claselor este legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei; 2) că lupta de

490
Losurdo, op.cit., p.340.
491
François Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, traducere din limba franceză: Mircea Vasilescu, Cu o
introducere de Sorin Antohi, Bucureşti, Humanitas, 1992, p.180 ş.u.
492
Losurdo, op.cit., p.338.

117
 clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăşi
constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase (s.a.)‖493.

Aşadar, până la urmă, deşi proiectul său revoluţionar revendică un caracter „ştiinţific‖, el nu
este ferit de idealismul propriu tuturor utopiilor sociale pe care autorul le-a combătut cu
virulenţă. Societatea postrevoluţionară, comunismul, exprimă tentaţia himerică de a construi o
societate pe deplin fericită, luând forma unui vis „escatologic‖, imaginea unei societăţi perfecte,
în care omul va fi total metamorfozat. Aceasta este departe de grija descrierii ştiinţifice cu care
Marx şi-a construit – printr-o strălucitoare reflecţie critică şi o viguroasă sistematizare
conceptuală - analiza sistemului capitalist şi a istoriei Revoluţiei de la 1848. Modul de gândire a
lui Marx, o construcţie filozofică aproape impecabilă şi atractivă prin proiectul social generos,
rămâne prezent până astăzi fiind valorificat enorm în plan intelectual. Dar, din păcate,
posteritatea nu va opta pentru critica şi analiza lucidă şi obiectivă a sistemului şi a istoriei
concrete, ci ca şi Marx însuşi, mai ales pentru aplicarea cu obstinaţie a proiectului revoluţionar.
Dacă până în anii 1860 proiectul va rămâne încă oarecum confidenţial, nu va întârzia să se
răspândească apoi în întreaga Europă devenind, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima
jumătate a secolului următor, principalul corpus ideologic revendicat de elitele socialist-
comuniste. Se pare că, din fericire, astăzi şi-a pierdut interesul. Spre binele umanităţii.

BIBLIOGRAFIE

- AGULHON, Maurice, „Décembre 1851 dans l‘Histoire de la France‖, novembre 1997, în site-ul
Association 1851 pour la mémoire des resistances républicaines,
http://1851.fr/publications/decembre_histoire_france/
- ARON, Raymond, 18 lecţii despre societatea industrială, traducere de Simona Ceauşu, Editura ALL
Educational, (2003)
- Idem, Les étapes de la penseé sociologique. Montesquieu, Comte, Marx, Tocqueville, Durkheim, Pareto,
Weber, (Paris), Gallimard, (1967)
- Idem, Lupta de clasă. Noi prelegeri asupra societăţilor industriale, traducere de Giuliano Sfichi,
postfaţă de Dan Pavel, (Iaşi), Polirom, 1999
- BADIOU, Alain, FINKIELKRAUT, Alain, Explicaţia Conversaţii cu Aude Lancelin, traducere: Alex
Cistelecan, introducere: Aude Lancelin, Cluj-Napoca, Editura Tact, (2012)
- BARROT, Odilon, Mémoires posthumes de Odilon Barrot, Tome premier (précédés d'un avant-propos
de Duvergier de Hauranne), Paris, Charpentier, 1876
- Idem, Mémoires posthumes de Odilon Barrot, Tome troisième, (précédés d'un avant-propos de
Duvergier de Hauranne), Paris, Charpentier, 1876

493
Scrisoarea lui Karl Marx către Joseph Weydemeyer la New York, 5 martie 1852, 28 Dean Street, Soho, Londra, în
Opere alese în două volume, 2, p.424.

118
- BENOÎT, Jean-Louis, „Tocqueville et la Normandie‖, în
http://classiques.uqac.ca/contemporains/benoit_jean_louis/tocqueville_et_la_normandie/tocqueville_et_la
_normandie_texte.html
- BERGERON, Gérard, Quand Tocqueville et Siegfried nous observaient…, Québec, Les Presses de
l'Université du Québec, 1990
- BERLIN, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, Ediţie de Henry Hardy şi Roger
Hausheer, cuvânt înainte de Noel Annan, Introducere de Roger Hausheer, traducere din engleză de Radu
Lupan, Bucureşti, Editura Meridiane, 2001
- Idem, Karl Marx, Fifth Edition, Edited by Henry Hardy, Foreword by Alan Ryan, Afterword and Guide
to Further Reading by Terrell Carver, Princeton University Press, Princeton and Oxford, (2013)
- BERNSTEIN, Samuel, „Marx in Paris, 1848; A Neglected Chapter‖, în „Science and Society” 3,
(Summer 1939)
- BOESCHE, Roger, „Tocqueville and Marx: not opposites‖, în
http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1448947
- BOIA, Lucian, Mitul democraţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007
- Idem, Napoleon III cel neiubit, traducere din franceză de Emanoil Marcu, București, Editura Humanitas,
(2008)
- BOUDON, Raymond, „Allocation prononcée le 9 février 2009 à l‘Institut de France, à l‘occasion de la
remise du Prix Alexis de Tocqueville 2008 par le Président Valéry Giscard d‘Estaing‖, în
http://www.asmp.fr/vie_academie/carnets/boudon_prix_tocqueville2008.htm)
- BURKE, Edmund, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa şi asupra activităţilor anumitor societăţi din
Londra cu privire la acest eveniment. În forma unei scrisori care urma să fie trimisă mai întâi unui tânăr,
la Paris, Traducere, studiu introductiv şi note de Mihaela Czobor-Lupp, Bucureşti, Editura Nemira, 2000
- CASPARD, Pierre, „Aspects de la lutte des classes en 1848: le recrutement de la garde nationale
mobile‖, în „Revue Historique”, Fondée en 1876 par Gabriel Monod,Tome 252, 1974
- CARR, E. H., What is History, The George Macaulay Travelyan Lectures delivered in the University of
Cambridge January-March 1961, Second Edition Edited by R.W. Davies, Penguin Books, (1987), în
http://abuss.narod.ru/Biblio/eng/carr.pdf
- CHERRIER, Emmanuel, „Le 2 Décembre, l‘archétype du coup d‘État‖, în „Napoleonica‖, Revue
internationale d‘histoire des deux Empires napoléoniens, No.1, 2008/1 (http://www.cairn.info/revue-
napoleonica-la-revue-2008-1-page-195.htm#pa9
- COMNINEL, George, Reinterpretând Revoluţia Franceză Marxismul şi contestarea revizionistă,
cuvânt-înainte de George Rudé, traducere de Ioana-Miruna Voiculescu, Cluj-Napoca, Editura Tact,
(2017)
- COENEN-HUTHER, Jacques, „À propos du bicentenaire de Tocqueville. Ambiguïtés d‘une
redécouverte aux résonances multiples‖, în „Revue européenne des sciences sociales”, XLIV-133 (2006),
Devant la loi, în http://ress.revues.org/474#bodyftn10
- „Constitution de la république française‖, 1848, în http://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb363487561
- DJUVARA, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Editura Humanitas,
(1999)
- DUMACHE, Mihail, „Despre democraţie, egalitate şi libertate la Tocqueville şi Marx‖, în „Revista
profesorilor şi elevilor iubitori de istorie, Variante”, Anul V, Nr. 12, Bacău, octombrie 2007
- EICHTHAL, Eugène d', Alexis de Tocqueville et la démocratie libérale: étude suivie de fragments des
entretiens de Tocqueville avec Nassau William senior (1848-1858), (Paris), C. Lévy, 1897
- FĂRCĂŞANU, Mihail, Monarhia socială, ediţie îngrijită de Andrei Pippidi, Editura Domino, 2006
- FERGUSON, Niall, Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale, traducere de Cătălin
Drăcşineanu, (Iaşi), Editura Polirom, 2013
- FURET, François, „Quinet et Tocqueville, Un dialogue posthume à propos de l'Ancien régime‖, în
„Commentaires. Les classiques de la liberté”, XXIV, No. 26, 1984,în
http://www.commentaire.fr/pdf/articles/1984-2-026/1984-2-026_5p_0151_art1.pdf

119
- Idem, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, traducere din limba franceză Mircea Vasilescu, cu o
introducere de Sorin Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992
-
http://archive.wikiwix.com/cache/?url=http://choisel.info/html/histoire/texte_proclamation_2_decembre.h
tml&title=Texte%20de%20l%27appel%20au%20peuple
-
http://classiques.uqac.ca/classiques/De_tocqueville_alexis/memoire_pauperisme_1/memoire_pauperisme
_1.pdf
-
http://classiques.uqac.ca/classiques/De_tocqueville_alexis/memoire_pauperisme_2/memoire_pauperisme
_2.pdf
-http://fr.wikipedia.org/wiki/Coup_d%27%C3%89tat_du_2_d%C3%A9cembre_1851
-http://fr.wikipedia.org/wiki/Journ%C3%A9es_de_juin
-
http://fr.wikipedia.org/wiki/Premi%C3%A8re_guerre_d%27ind%C3%A9pendance_italienne#L.27armisti
ce
-
http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9publique_romaine_(1849)#Les_mouvements_r.C3.A9volutionnair
es
-http://fr.wikisource.org/wiki/Histoire_d%E2%80%99un_crime/I
-https://thegoldenageofbronze.wordpress.com/2012/03/28/de-tocqueville-marx-and-the-1848-revolution/
-http://tristan.u-bourgogne.fr:8088/4DACTION/W_cook
-http://www.marxists.org/romana/lenin/1914/marx/c02.html
-http://www.marxists.org/romana/m-e/1844/problema.htm
-http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/articles/files/coup_Etat_2_decembre.asp
-http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_1848.html
-http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_1851-01.html
-http://www.tocqueville.culture.fr/fr/engagements/e_repu02.html
- HUGO, Victor, L'Histoire d'un crime. Déposition d'un témoin, Première journée: Le guet-apens, 1877-
1878, în http://fr.wikisource.org/wiki/Histoire_d%E2%80%99un_crime/I
- JANVIER, Antoine, „Un apprentissage de la révolution: Marx et la conjoncture de 1848-1851 ‖, în
„Cahiers du GRM, n° 1 : Penser (dans) la conjoncture”, hiver 2010-2011, Toulouse, EuroPhilosophie
Edition, http://www.europhilosophie-editions.eu/fr/spip.php?article53#nh1
- JOHNSON, Poul, Intelectualii, traducere din engleză de Luana Stoica, Bucureşti, Editura Humanitas,
(2002)
- JUCAN, Marius, „Recitind Despre democraţie în America de Alexis de Tocqueville sau câteva remarci
despre pasiunea civică‖, în „Tribuna”, Nr. 152 / 1-15 ianuarie 2009
- KENT, Bruce, „Tocqueville, Marx and the Revolution of 1848: the Quest for a Universal Class‖, în
http://manningclark.org.au/papers/tocqueville-marx-and-revolution-1848-quest-universal-class
- KOESTLER, Arthur, „Comunismul – zeul care a eşuat‖ (1950), în „LA&I, Supliment cultural
Cotidianul”, Nr.25, Anul I, 28 octombrie 1991
- LAMARTINE, Alphonse de, Historire de la Révolution de 1848, Tome premier, Perrotin, Paris, 1849
- LEBEY, André, Louis-Napoléon Bonaparte et le ministère Odilon Barrot, Paris, Éduard Cornely
Éditeurs, 1912
- Le Coup d'État du 2 décembre 1851, historique par les auteurs du "Dictionnaire de la Révolution
française", Paris, Libraire-Éditeur Décembre-Alonnier, 1868
- LOSURDO, Domenico, Contraistoria liberalismului, traducere: Alex Cistelecan, Cluj- Napoca, Editura
Tact, 2016
- MAMINA, Alexandru, „Dictatura proletariatului – un concept paradoxal‖, în
http://www.revistapolis.ro/arhiva-revista/numarul-3-5-2014.html, Polis, Volum II, Nr. 3 (5), Serie nouă,
Septembrie 2014

120
- MARX Karl, ENGELS Friedrich, Opere,Volumul 1, Bucureşti, Editura de Stat Pentru Literatură
Politică, 1957
- Idem, Opere, Volumul 2, Bucureşti, Editura de Stat Pentru Literatură Politică, 1958
- Idem, Opere, Volumul 3, Bucureşti, Editura Politică, 1958
- Idem, Opere, Volumul 4, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1963
- Idem, Opere, Volumul 5, Bucureşti, Editura Politică, 1959
- Idem, Opere, Volumul 6, Bucureşti, Editura Politică, 1959
- Idem, Opere, Volumul 7, Bucureşti, Editura Politică, 1960
- Idem, Opere, Volumul 23, Bucureşti, Editura Politică, 1966
- Idem, Opere, Volumul 27, Bucureşti, Editura Politică, 1966
- Idem, Opere alese în două volume, Ediţia a 3-a, Bucureşti, Editura Politică, 1966, 1967
- MEHRING, Franz, Karl Marx Istoria vieţii sale, Bucureşti, Editura Politică, 1959
- MÉLONIO, Françoise, „Tocqueville et la restauration du pouvoir temporel du pape (juin-octobre
1849)‖, în „Revue Historique‖, Fondée en 1876 par Gabriel Monod, Tome. 271, Fasc. 1 (549) (Janvier-
Mars 1984)
- MILZA, Pierre, Napoléon III, Perrin collection „Tempus‖, 2006, în
http://fr.wikipedia.org/wiki/Napol%C3%A9on_III#Coup_d.E2.80.99.C3.89tat_du_2_d.C3.A9cembre_18
51
- NAY, Oliver, Istoria ideilor politice, traducere de Vasile Savin, (Iaşi), Polirom, 2008
- NIMTZ Jr., August H., Marx and Engels: Their Contribution to the Democratic Breakthrough, State
University of New York Press, Albany, 2000,pp.113-140, subcapitolul Marx and Engels versus
Tocqueville
- Idem, Marx, Tocqueville, And Race In America; The "absolute democracy" or "defiled republic",
Lexington Books, 2003, 2004
- OEuvres complètes d'Alexis de Tocqueville, publiées par Mme de Tocqueville [et Gustave de
Beaumont], Édition Beaumont, Michel Lévy frères, 1864-1866, Tome 5, Correspondance et OEuvres
posthumes d’Alexis de Tocqueville, Publiée pour la première fois en 1860,1866, în
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k213945h.r
- Idem, Tome 6, Correspondance d’Alexis de Tocqueville, Publiée en 1860,1867, în
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k213946w.r
- Idem, Tome 8, Mélanges: fragments historiques et notes sur l'Ancien Régime et la Révolution et
l'Empire, voyages, pensées entièrement inédit, avril 1865, în
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k213948n.pagination
- Idem, Tome 9, Études économiques, politique et littéraires, 1866, în
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k2139491.r=OEuvres%20compl%C3%A8tes%20d%27Alexis%20de
%20Tocqueville%20%201866%2C%20Tome%209
- PIERRE, Victor, Histoire de la Republique de 1848, Tome II, la Presidence de Louis-Napoléon
Bonaparte. (20 décembre 1848-21 décembre 1851, E. Plon (Paris), 1873
- PLEŞU, Andrei, „A treia zi a comunismului‖ (august 2007), în http://www.revista22.ro/a-treia-zi-a-
comunismului-3939.html
- PREDA, Cristian, „Dreptul la muncă, socialismul și revoluția‖, în
http://revistapolis.ro/documente/revista/seria_veche/1995/nr_1_1995.pdf, Polis, Nr.1(1995), pp.55-65
109- REDIER, Antoine, Comme disait Monsieur de Tocqueville, Paris, Librairie Académie Perrin et Cie,
1925
- RÉMOND, René, Les Droites en France, collection historique dirigée par Maurice Agulhon et Paul
Lemerle, Aubier, 1982
- ROBERTSON, Priscilla, Revolutions of 1848: A Social History, Princeton U.P, 1952, în
http://archive.org/stream/revolutionsof184017686mbp/revolutionsof184017686mbp_djvu.txt
- SCHOELCHER, Victor, Histoire des crimes du 2 Décembre, Bruxelles, tome I, 1852, în site-ul
Association 1851 pour la mémoire des resistances républicaines, http://1851.fr/auteurs/schoelcher/

121
- STANOMIR, Ioan, „În preajma revoluţiei‖ (noiembrie 20017, în http://www.revista22.ro/in-preajma-
revolutiei-4112.html
- THIRRIA, H., Napoléon III avant l'empire. Tome I, (Paris), E. Plon, Nourrit et Cie, 1895
- TOCQUEVILLE, Alexis de, Amintiri, Traducere din limba franceză, studiu introductiv, cronologie şi
note Cristian Preda, Editura Nemira, (2007)
- Idem, Despre democraţie în America, 2 volume, traducere din franceză de Magdalena Boiangiu,
Beatrice Staicu şi Claudia Dumitriu, Bucureşti, Editura Humanitas, (2005)
- Idem, Discours prononcé en 1852 à la Séance publique annuelle de l‘Académie des Sciences morales et
politiques, în http://www.asmp.fr/travaux/solennelles/president/1852_tocqueville.pdf
- Idem ,„Tocqueville's Critique of Socialism (1848)‖, în „New Individualist Review”, editor-in-chief
Ralph Raico, introduction by Milton Friedman, Indianapolis, Liberty Fund, 1961, în
http://oll.libertyfund.org/pages/tocqueville-s-critique-of-socialism-1848
- Idem, Vechiul Regim şi Revoluţia, Traducere din limba franceză de Cristian Preda şi Constantin
Davidescu, Prefaţă de Cristian Preda, Editura Nemira, 2000
- TURCHETTI, Mario, Tirania și tiranicidul. Forme ale agresiunii și dreptul la rezistență din Antichitate
până în zilele noastre, traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun, Editura Cartier, (2003)
- VIENNET, Jean-Pons-Guillaume, Journal de Viennet, pair de France, témoin de trois règnes, 1817-
1848, Préface et postface par le duc de la Force, Paris, Amiot-Dumond, 1955
- VIGIER, Philippe, „Le coup d‘ État de Louis-Napoléon Bonaparte‖, în site-ul Association 1851 pour la
mémoire des resistances républicain, http://1851.fr/auteurs/vigier/
- VOSGANIAN, Varujan, Cartea şoaptelor, roman, Ediţia a II-a, (Iaşi), Polirom, 2012
- WEBER, Max, Le savant et la politique, préface de Raymond Aron et traduction par Julien Freund,
Plon, 1959, în http://classiques.uqac.ca/classiques/Weber/savant_politique/Le_savant.html
- WINOCK, Michel, Vocile libertății. Scriitori angajați din secolul al XIX-lea, Traducerea din franceză
de Florin Sicoie, Editura Cartier, (2003)

122