PIAŢA MUNCII ÎN TEORIA KEYNESISTĂ

John Maynard Keynes (1883-1946) a reprezentat figura economistului profesionist, (pledând

pentru asumarea responsabilităţii publice a expertului în economie), după figura strălucitoare
numită Adam Smith şi după figura revoluţionarului de profesie a lui Karl Marx. Apărut în contextul
Marii Depresiuni din 1929, keynesianismul conţine o nouă concepţie despre politica economică,
asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii, cât şi soluţii pentru recesiunea şi atingerea ocuparii
depline in munca.

Keynes a asociat noţiunea de macroeconomie cu o construcţie teoretică originală la nivel

agregat, la care a asociat vointa intervenţiei statului prin politici publice si efortul de a calcula
„agregatele”, accentuând opoziţia cu microeconomia. Keynesianismul apare astfel, ca un caz
particular de funcţionare a unei economii construit pe ipoteza conform căreia, preţurile muncii şi ale
bunurilor sunt rigide, iar cantitatea vândută şi cumparată poate proporţionată. În cartea sa „Teorie
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, Keynes precizează scopul final al
analizei intreprinse: „de a descoperi ce anume determina volumul ocupării mâinii de lucru”.

Mai există un alt scop care capătă semnificaţie dacă se înţelege, cum spune Keynes, accentul
pus pe „generală”: „ scopul acestui titlu este de a opune caracterul argumentelor şi concluziilor mele
celor ale teoriei clasice asupra problemelor tratate, teorie în spiritul căreia am fost crescut şi care
domină gandirea economică – teoretică şi practică- a cercurilor cârmuitoare şi intelectuale ale
generaţiei actuale, aşa cum a dominat-o în ultimii 100 de ani”. Lucrarea este considerată ca un tratat
de ştiinţă economică al secolului 20, având cea mai mare influenţă asupra modului în care lumea a
abordat economia şi rolul puterii politice în societate. Miza “Teoriei generale…” este explicaţia
somajului care distrugea economiile occidentale in anii ’20-’30 si care incrimina optimismul liberal.
Încă din 1920, depresiunea economică şi şomajul se instalează în Marea Britanie. Situaţia este
agravată printr-o politică economică liberală: deflaţia forţată pentru a reduce costurile, salariale, în
special; întoarcerea la etalonulaur în 1925, la echilibrul bugetar prin creşterea impozitelor. Bursa din
New York se prăbuşeşte în 24 octombrie 1929, criza se întinde în lumea întreagă, în urma opririi
importurilor americane şi a repercusiunilor financiare ale crah-ului. Din 1929, Marea Britanie
practică deficitul bugetar; în 1931 ea abandonează etalonul-aur. Peste tot doctrina economică
liberală cedează pasul practicilor care prefigurează ideile lui Keynes (New Deal-ul în SUA în 1932)
sau soluţiilor „autoritare” (în Germania). Dar reînarmarea şi războiul pun capăt crizei. 1 Pentru
Keynes, ştiinţa economică trebuie să permită acţiunea, pe termen scurt, contra şomajului şi mizeriei.
Este o ştiinţă morală, finalizată prin realizarea de norme sociale. Or, două fapte explică neputinţa,
după părerea lui, a organizaţiei capitaliste a producţiei să asigure deplina ocupare în muncă:
saturarea nevoilor într-o societate care se îmbogăţeşte şi incertitudinea, adică imposibilitatea
agenţilor economici de a prevedea viitorul, care planează asupra opţiunilor lor, în special celor ale
intreprinzătorilor care decid nivelul producţiei şi al ocupării. De unde, necesitatea intervenţiei
Statului care trebuie să remedieze incapacitatea pieţei de a asigura prosperitatea pentru toţi.

Keynes se opune astfel “clasicilor”- adică, pentru el, clasicii, începând cu Ricardo şi
neoclasicii – pentru că el o rupe cu propunerile acestor autori ( dar analizele sale sunt adesea
prezentate în termeni neoclasici). Pentru el, dacă concurenţa comercială permite o alocare eficace a
factorilor de producţie angajaţi în lucru între diversele locuri de muncă, ea nu asigură deplina lor
ocupare. Logica muncii în economia capitalistă conduce la şomaj. Pentru Keynes, cererea sperată de
către intreprinzători, într-un univers nesigur, determină nivelul global al producţiei şi al ocupării;
moneda, departe de a fi neutră va juca un rol determinant. Mijloacele considerate permise de
Keynes pentru relansarea economiei sunt descrise astfel: „ Statul va trebui să exercite o influenţă
călăuzitoare asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin
fixarea ratei dobânzii şi în parte, eventual prin alte căi”. În perioada imediată de după război,
numeroase curente şi partide politice se vor orienta spre keynesianism, nereţinând din el, în
principal, decât ideea intervenţionismului statal. Teoria keynesiană va domina, fără îndoială,
guvernele occidentale timp de mai bine de 30 de ani.