Facultatea de Științe Politice a Universității

din București

Individ, natură,stat în gândirea politică modernă

 Individ, natură,stat în gândirea politică modernă
-Filosofi, sociologi, istorici, politologi renumiți. Influența asupra evoluției societății liberale-

Prefață

Lucrarea de față se va axa pe identificarea unor curente în gândirea timpurie și cea modernă a
statelor occidentale. Voi analiza efectele acestora, atât asupra progresului societății, cât și asupra individului
ca „parte a unui întreg”. Consider necesar ca încă din incipit să menționez autorii de specialitate în baza
cărora eseul meu a fost conturat, întrucât aceste idei nu mi le pot însuși. Menționez, de asemenea, că nu voi
cita din toate textele examinate, multe dintre ele fiind folosite doar pentru a avea certitudinea că nu voi greși
afirmând anumite aspecte. Am gândit, deci, că este anevoios să inițiez cercetarea pornind de la Machiavelli
(Principele), de unde am priceput ce determina lumea secolului XVI să pledeze pentru legitimarea oricărui
fapt săvârșit în scopul „supraviețuirii regatului”. Am trecut apoi pe la filosoful Hobbes ( Leviathanul) pentru
a afla despre contractul social și renunțarea la unele drepturi în favoarea suveranului, de la care se așteaptă
protejarea individului. Călătoria mea a ajuns mai apoi la unul dintre renumiții gânditori liberali,
Montesquieu ( De l’esprit des lois) a cărui doctrină depinde de interpretarea experienței politice, iar sistemul
politic tripartit este elementul de mare importanță descris de acesta în operele sale. Curiozitatea m-a dus
ulterior către Edmund Burke(Reflecții asupra Revoluției Franceze), cel care a influențat numeroși
intelectuali conservatori pe durata secolului XIX. Alexis de Tocqueville( Democracy in America) este
următorul pe listă, cel în a cărui operă se discută despre „revoluția democratică” pe care gânditorul politic o
considera prezentă în America de sute de ani. Până aici, toată inspirația pentru citirea surselor vine din opera
lui Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, fără de care, probabil, nu as fi reușit să conturez prea
bine legăturile dintre personalități și perioadele istorice pe care le-au influențat. Mai departe, căutarea mea
s-a îndreptat către două opere vaste din punct de vedere al dimensiunii și pe care le-am considerat suficiente
pentru relatarea despre secolul XX: Eric Hobsbawm cu lucrarea Secolul extremelor și Paul F. Kennedy –
Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000.

Incursiune în epoca gânditorilor din Vest care au influențat Europa secolelor XVI-XVIII

Ceea ce urmează să detaliez este direcția evoluției societății în spiritul liberal. În istoria clasică,
lumea dominată și supusă poartă un nume, “Vechiul Regim”. Spiritul care s-a dezvoltat odată cu noua lume
-ale cărei baze au fost stabilizate foarte dificil- este unul care aspiră la perfecționare, susține că judecă faptele
după principii raționale și aspiră la o continuă schimbare pozitivă. Aș spune că diferența majoră dintre cele
două “universuri” este perspectiva asupra omului: dacă în cetatea descrisă de marii filosofi ai antichității
binele comun avea întâietate, noutatea schimbării adusă odată cu secolul XVII pune accentul pe individ.
Punctul de plecare este, așadar, Niccolò Machiavelli, în a cărui operă, Il principe1, esperienza della
cose moderne2 prinde viață și este cea care va decide orientarea spiritului european și a istoriei politice
până în zilele noastre3. Experiența unei vieți florentine din secolul XVI4 ni-l prezintă pe Machiavelli, un
susținător al eliminării Bisericii din activitatea conducerii unei „cetăți”. Convingerea sa provenea din
observațiile notate pe parcursul carierei politice și se argumenta prin excesele și gradul de corupție al
Bisericii Romane, care, odată înlăturate, ar fi creat spațiu pentru o viață civică neinfluențată negativ de o altă
instituție. Totodată, istoricul florentin susținea că pentru inițierea unei activități politice este necesar un
scop intrinsec favorabil societății. În caz contrar, sprijinul poporului se reduce la o reacție de pasivitate.
Dacă în epoca lui Dante5 dominația absolută a Bisericii a luat sfârșit, iar gândirea europeană a început să se
conformeze cu situația politică, în perioada marelui Machiavelli, gândirea politică a devenit parte a situației
politice6. Așadar, imaginea secolului XVI înfățișează ostilitatea individului față de puterea “supremă”,

1
Operă redactată în 1513
2
(it.) în trad. experiența modernă
3
Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, editura Humanitas, București, 2013, p.31
4
Florența secolului XVI avea o atitudine ostilă față de Biserică.
5
Dante Alighieri, filosof italian; alături de Marsilio din Padova, și-au susținut opoziția față de puterea politică a
Papalității, în lucrări precum De monarchia(1312) și, respectiv, Defensor pacis(1324)
6
Manent, Pierre, p. 30
atitudine care devine tot mai accentuată pe măsură ce Biserica îl împiedică în a evolua către direcțiile dorite
și încearcă să-i inoculeze apartenența la un prezent corupt7 în opoziție cu trecutul prestigios8.
Cea de-a doua personalitate pe care o voi invoca este Thomas Hobbes. Este de menționat că acesta
aparține perioadei războiului civil englez9, care a culminat cu uciderea regelui Carol I10. Momentul a rămas în
istorie ca fiind una dintre expresiile dramatice ale conflictului teologico-politic din perioada post-medievală,
care s-a soldat cu autodeclararea independenței corpului politic englez față de Roma . Ce legătură are acest
eveniment cu Hobbes? Deși considera războiul “tuturor împotriva tuturor” ca o condiție a umanității, în
Leviatanul11, el identifică două cauze ale izbucnirii acestuia: una religioasă și una profană; cauza profană era
produsă de prestigiul Universităților de tip clasic12, cele care glorificau libertatea13, influențând gândirea
politică. Dacă la Machiavelli era legitimă orice formă de acțiune a suveranului, deci, teama era cea care
consolida cetatea, la Hobbes, teama de moarte este noua artă politică14 care învinge puterea oricărei opinii.
În opera sa a fost pronunțată ideea conform căreia teama de moarte va reprezenta o unealtă pe care
intelectualii modernității o vor folosi adecvat în rezolvarea oricărui conflict; așadar, pentru a-și satisface
scopurile, oamenii vor fi constrânși să devină inteligenți. Poate unul dintre cele mai importante elemente
aduse odată cu scrierile lui Hobbes este cel legat de contractul social: oamenii sunt egali în starea naturală,
însă cel mai puternic îl poate ucide pe cel mai slab; pentru a se ajunge la un consens, ci nu la luptă, unul
dintre cei doi trebuie să se supună celuilalt printr-un consimțământ15, renunțând, deci, la starea sa naturală,
pentru a beneficia de o anume siguranță. În fine, societatea engleză a secolului XVII este percepută ca fiind
compusă din indivizi a căror dorință supremă este să-și facă recunoscută superioritatea, după o lungă istorie
de confruntări necontenite cu doctrinele Bisericii Romane.
Îmi voi concentra acum atenția asupra lui Charles Louis Montesquieu, cel care a adus un element
nou în sistemul separației puterilor16. De l’esprit des lois17 este una dintre lucrările sale de maximă
importanță, în care instituția este prezentată la fel ca la Hobbes (mai puternică decât individul), oferă
securitate omului, însă legitimității puterii și sistemului de conducere le vor fi aduse modificări. Mulți
specialiști îl consideră pe filosoful Montesquieu un liberal în totalitate, întrucât a reușit să elimine din
gândirea sa principiile absolutiste18 ale secolelor trecute. Probabil că acest fapt se datorează perspectivei
diferite pe care și-a format-o despre libertate. Suveranitatea absolută a conducătorului se dizolvă în scrierile
sale, datorită concepției pe care o are despre putere: Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de
putere, trebuie ca, prin rânduiala lucrurilor, puterea să fie înfrânată de putere19. El considera natura umană
suficient de flexibilă încât să se supună instituției care îi e superioară. Prin urmare, necesitatea unei
asemenea dominații nu este favorabilă, iar nevoile oamenilor și ale corpului politic pot fi armonizate
printr-o reglare a puterii și libertății, și anume, distribuția puterilor. La Montesquieu, accentul cade pe
puterea executivă și cea legislativă20 și pe subordonarea primeia în detrimentul celei de-a doua. Deasemenea,
hotărârile vor putea fi luate de cele două puteri care se vor pune de acord tocmai datorită necesității luării
unei decizii. Pot afirma că mi-aș fi dorit ca Montesquieu să se fi născut cu ceva ani mai târziu pentru a trăi
momentele revoluției franceze. “Eroul național” al Franței lui 1789, Lafayette21, este unul dintre cei care a
recunoscut o datorie intelectuală față de Montesquieu odată cu pregătirea proiectului de constituție intitulat

7
Manent, Pierre, p.48
8
Manent, Pierre, p.48
9
Desfășurat în perioada 1642-1651
10
Regele Carol I se stinge din viață în anul 1649.
11
Operă publicată în 1671.
12
Universități care predau învățături grecești și romane.
13
denumită de Hobbes nesupunere
14
Hobbes, Thomas, Leviathan, editura Herald, București, 2020, pp. 47-48
15
Conform lui Hobbes, contractul social nu este o relatare scrisă, ci un angajament moral.
16
Expunerea doctrinei separației puterilor se găsește în capitolul VI al cărții The Spirit of the Laws.
17
Operă publicată în 1748.
18
Mă refer aici la drepturile absolute enunțate de John Locke și Thomas Hobbes, ca de ex. dreptul natural
absolut al individului în stare naturală, drept absolut al puterii politice etc.
19
Montesquieu, Charles-Louis, The spirit of the Laws, ediție online tradusă de Thomas Nugent, Editura
e-artnow, 2018, Cartea I, capitolul II.
20
Montesquieu considera că în societatea franceză a secolului XVIII puterea judecătorească este nulă, aceasta
fiind activă doar în regimurile politice în care executivul și legislativul se suprapun.
21
Gilbert du Motier, Marquis de Lafayette, aristocrat și militar francez. A luptat în Războiul de Independență al
S.U.A, iar la întoarcerea în țara de proveniență a devenit o figură cheie în Revoluția Franceză.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului22. Între 1700 și 1789, populația se confrunta cu necazurile
sociale care au dus la convocarea stărilor generale23 în luna mai a lui 1789. Poate cel mai important pas în
evoluția liberalismului din secolul XVIII a fost realizat de Adunarea Națională, care a adoptat o serie de
măsuri radicale, printre care abolirea feudalismului, limitarea controlului statului de către Biserica Catolică
și extinderea dreptului la vot.

Extremismele secolelor XIX și XX

Liberalismul secolului XIX este unul care acceptă și aprobă revoluția franceză24, opunându-se doar
fazei teroriste a evenimentului care a schimbat întreaga Europă. Este considerată benefică revoluția împotriva
celor care pretind trecerea la Vechiul Regim, dar sunt criticați cei care o invocă pentru a o continua sau
aprofunda , făcând imposibilă stabilizarea instituțiilor liberale pretinse în principiile actului. Revoluționarii își
propuneau să instituie un program liberal și să construiască un corp politic fondat pe principiile reprezentării și
separației puterilor. Considerau că în acest fel vor fi garantate securitatea, egalitatea în drepturi și deținerea
proprietății. Edmund Burke face parte din categoria criticilor, fiind denumit de mulți drept “liberal conservator”.
Era de părere că, în politică și morală, nu există nici o rețetă care, aplicată, sa ofere anumite rezultate și doar
pe acelea. Dimpotrivă, complexitatea naturii umane și a societăților în care aceasta își găsește forma de
manifestare proprie cere existența compromisului, adaptarea la condițiile specifice și nu la aplicarea unor
norme universale. Despre revoluție spunea că inițiatorii acesteia renegau trecutul și tradițiile constituționale,
comportându-se ca un popor care nu mai cunoscuse vreodată libertatea. În opera sa, Reflecții asupra Revoluției
Franceze, ateismul este de asemenea neacceptat, întrucât, în viziunea lui Burke, natura umană este religioasă,
drept urmare, nu ateii erau cei care ar fi trebuit să facă schimbări25. Pentru Leo Strauss, Burke este un filosof
care nu a ezitat să folosească limbajul dreptului natural modern; deși a criticat Revoluția Franceză și tipul de
modernitate folosit de aceasta, este decât un reprezentant al crizei dreptului modern, un filosof care alege
istoria în locul rațiunii26. Așadar, Burke este gânditorul conservator care păstrează valorile liberale. El sfidează
deci, principiile revoluției iluminate, criticând orice măsură politică nebazată pe experiență practică; spunea că
filosofia sau metafizica nu sunt suficiente pentru viața cotidiană. Omul nou creat de revoluție va fi unul care nu
va trăi doar în societatea civilă sau în stat, ci într-o altă formă care a prins contur ca fiind istoria. Autoritatea
acestui nou mod de gândire trece de la lumea naturală, a secolelor XVII-XVIII, la lumea în raport cu istoria27.
Îmi voi îndrepta acum atenția către Alexis de Tocqueville, un martor al începutului de veac XIX, un
adept al spiritului democratic și al “perfecțiunii americane”. De ce a ales Tocqueville tocmai America? Tocmai
datorită spiritului sistematic al statului american. Acesta considera că este exemplul unui stat întemeiat prin
negarea nobilimii, iar această societate era o experiență pur democratică pentru el. Poate că tocmai
nesiguranța resimțită în țara sa l-a făcut pe tânărul aristocrat să călătorească în S.U.A, pentru a descoperi
natura democrației28. În urma vizitei constată că există un mare contrast între democrația din Europa și cea din
America, întrucât cea din urmă părea să-și fi atins limitele naturale29. El o vedea ca pe o stare socială ajunsă la
acest stadiu de evoluție tocmai datorită egalității de condiții care a transformat realitatea socială și politică a
democrației americane în ceva extraordinar. În Democrația în America spunea că, deși Europa se află într-o
stare de spirit democratică, nu o poate organiza în legi și moravuri, așa cum și-ar dori, din cauza inexistenței
unor instituții precum cele din S.U.A și a unor principii democratice precum cele care au stat la baza constituției
americane. Despre Europa afirma că tradițiile sale politice nu sunt democratice, ci despotice, de aceea ele nu
pot constitui cadrul ideal constituirii unui sistem democratic. Deasemenea, fiecare națiune, considera
Tocqueville, poate privi această stare socială extrem de diferit și poate reacționa în același sens. După cum
spuneam, entuziasmul lui Alexis de Tocqueville este unul nemărginit, dat fiind faptul că învinuia modul în care
au acționat europenii spre deosebire de poporul pe care îl susținea: “În această parte a continentului american,
populația scapă nu doar de influența marilor nume și averi, ci și de aristocrațiile naturale care derivă din

22
Unele dintre principiile acestui act s-au regăsit și în Declarația de Independență a Franței din 1766.
23
din franc. états-généraux
24
Manent, Pierre, p. 144
25
În acest sens, Edmund Burke poate fi considerat și critic al stării naturale întâlnite în operele lui Thomas
Hobbes.
26
Burke este cel care deschide calea Școlii Istorice.
27
Noua viziune face trecerea de la natura socială și arta politică la cultură/istorie.
28
Tocqueville, Alexis, Democrația în America, Introducere, editura Gallimard, 1961, p.4 ediție online
29
Tocqueville, Alexis, Partea a II-a, capitolul III, p. 108
cunoaștere și virute30”. Probabil una dintre cele mai mari realități ale societății europene din secolul XIX este
afirmată tocmai de marele diplomat în momentul în care compară cele două continente: în cazul Americii,
statul este subordonat societății, în timp ce în Europa, societatea este predată statului.
Închei aici cu oamenii de succes, dat fiind faptul că în următoarele decenii, declanșarea evenimentelor
care au marcat societatea europeană - și nu numai - a fost inspirată din ideile acestor genii. Aș oferi întâietate,
deci, actelor care au favorizat tranziția de la o politică despotică, așa cum o numea Tocqueville, la o politică în
culori democratice.
Renumitul Congres de la Viena a adus după sine modificarea hărții politice a continentului. Despre
revoluțiile din Franța primei jumătăți de secol XIX se cunoaște că au avut un impact uriaș asupra pașilor pe care
Europa îi făcea înspre libertate. În actul revoluționar de la 1830 s-a reușit întemeierea unei monarhii
constituționale, deci separația puterilor era prezentă. Probabil una dintre înfăptuirile cele mai importante ale
perioadei s-a produs în anul 1848, când o nouă serie de revoluții -de data aceasta la nivel continental- au
răsturnat toate domeniile de activitate ale statelor. Inițiatorii își motivau acțiunea prin necesitatea restabilirii
relațiilor sociale și al respingerii discriminării și privilegiilor. Acest moment a reprezentat, consider eu, unul în
care națiunile s-au afirmat deosebit de puternic. Libertățile omului au fost din nou proclamate și s-au impus ca
principii fundamentale ale vieții politice continentale, deși deplina lor răsfrângere asupra vieții curente a
oamenilor avea să mai întârzie. Astfel, imaginea pe care modernitatea încerca să o creeze era din ce în ce mai
vizibilă, în sensul în care societățile răspândeau la scară largă și susțineau cu tărie că unele drepturi trebuie să
le fie recunoscute. Nu sunt nici pe departe adeptă a confruntărilor violente între oameni sau state, însă constat
că ele au fost necesare de-a lungul istoriei tocmai pentru a se concretiza anumite aspecte ce țin de conviețuirea
tuturor cu ceilalți. Cu toate acestea, necesitățile societăților europene nu au fost atinse nici prin revoluții pe
deplin, astfel că următoarea perioadă a culminat cu războaie de dimensiuni incomparabile.
Trecând la ultimul subiect pe care îl voi puncta în această lucrare, iată-ne în secolul XX, un secol a cărui
lecție a fost aceea că ființa umană poate să se obișnuiască și să trăiască în cele mai ciudate și intolerabile
condiții31. Deși este adusă o critică asupra anilor 1900, din cauza evenimentelor care au zbuciumat temeliile
întregii lumi, istoricul italian Leo Valiani a reușit să privească pozitiv aceste aspecte: Secolul nostru ne
demonstrează că victoria idealurilor în justiție și egalitate este întotdeauna efemeră, dar și de faptul că, dacă
reușim să ne păstrăm libertatea, putem lua totul de la capăt [...]. Într-adevăr, este incredibil modul în care,
după relativ jumătate de secol de pace la nivel internațional, apar două catastrofe -căci numai războaie nu le
mai poți spune- care destabilizează fiecare parte a vieții politice și sociale. Contrastul adus de secolul XX este
unul foarte evident în ideea că există două categorii de interese: prima categorie vizează drepturi multiple ale
cetățeanului și ale statului, precum și axarea pe o evoluție în domeniul științific, pe când cea de-a doua
categorie imită stilul de barbarism din Evul Mediu, focusându-se pe cucerirea de teritorii și de oameni. Ce a
devenit foarte clar în acest penultim secol este diferența majoră dintre evul mediu și modernitate: primul
menționat viza mai degrabă întregul, iar perioada modernă accentuează partea32. Tocmai acesta este, cred eu,
motivul pentru care au fost atât de râvnite drepturile și libertățile civice începând cu epoca lui Machiavelli;
proces extrem de dificil și probabil, neintenționat, societățile au răspândit de-a lungul a sute de ani idei ale
marilor gânditori în care și-au regăsit interesele. Care să fie altele interesele omului, dacă nu să fie liber să
exercite oricare activitate de care este apt și doritor și în același timp să aibă certitudinea unei vieți liniștite?

Concluzii personale

Așadar, modernitatea este cea care aduce, precum în expresia populară, “de toate pentru toți”. Pe
lângă bagajul său negativ de confruntări, revoluții și războaie, aceasta favorizează și concretizarea libertăților
cerute de societățile întregii lumi de secole întregi. Consider extraordinare ideile pe care le-au avut marii
gânditori, printre care și cei menționați aici. Multe dintre ele au fost preluate și transformate în produse
benefice evoluției societale, pe când altele s-au transformat în traume pentru anumite popoare sau părți ale
acestora. În sensul supraviețuirii statului pe care l-a invocat Machiavelli, anumiți conducători politici moderni au
devenit dictatori și au reușit să-și legitimizeze crimele în masă sau alte fapte neobișnuite. Sub forma unei
protecții garantate, contractul social regăsit la Hobbes apare în societatea modernă și este menținut până în
zilele noastre. Datorită lui Montesquieu, separația puterilor domină convingerile politicii liberale începând cu
secolul XVIII. Burke a învățat omul modern că metafizica și filosofia nu sunt de ajuns pentru o viață armonioasă;
experiența practică pe care punea acesta accentul domină gândirea individului din secolele XIX-XXI, în special în

30
Tocqueville, Alexis, Partea I, capitolul III, pp. 50-51
31
Hobsbawm, Eric, Secolul Extremelor, editura Lider, București, 1994, p.27
32
Wight, Martin, Politica de putere, editura ARC, 1997, p. 33
ramura politică. De la Tocqueville oamenii și-au însușit ideea că modul în care încearcă să consolideze o
democrație în Europa este greșit și că sunt necesare baze mult mai solide și societăți mult mai dezvoltate
pentru a pune practică acest ideal. Produsul final, când mă refer la secolul XX, este o lume incomparabil mai
bogată decât înainte, prin capacitatea sa de a produce bunuri și servicii33, prin noile deprinderi morale pe care
le pricepe și le aplică, prin viziunea generală pe care o are asupra prerogativelor și drepturilor sale. Este cu
siguranță o lume instabilă, poate chiar mai instabilă decât acum 2000 de ani, însă este într-o continuă căutare
de prosperitate. Acceptă că societatea nu este un obiect, ci una dintre cele mai complexe structuri cunoscute, a
cărei evoluție este mereu în plină desfășurare. Acceptă de asemenea că fiecare eveniment dezastruos nu o
ajută mai mult decât o rezolvare pașnică, însă este mereu conștientă de probabilitatea unui conflict.

Bibliografie:
1. Hobsbawm, Eric, Secolul Extremelor, editura Lider, București, 1994;

33
Wight, Martin, p.26
2. Hobbes, Thomas, Leviathan, editura Herald, București, 2020;
3. Kennedy, Paul, Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări militare și conflicte economice
din 1500 până în 2000, editura Polirom, București, 2017;
4. Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, editura Humanitas, București, 2013;
5. Montesquieu, Charles-Louis, The spirit of the Laws, ediție online tradusă de Thomas Nugent, Editura
e-artnow, 2018;
6. Tocqueville, Alexis, Democrația în America, Introducere, editura Gallimard, 1961;
7. Wight, Martin, Politica de putere, editura ARC, 1997.