Introducere în studiul relaţiilor internaţionale

Ce sunt relaţiile internaţionale ca disciplină de studiu?

Una dintre întrebările care au obsedat minţile a nenumărate generaţii de locuitori ai Terrei a
fost aceea privitoare la războaie. De ce apar acestea şi se repetă, într-o perioadă neregulată,
dar de neeviat. Care sunt cauzele care îi determină pe indivizi, grupuri sociale şi state să
recurgă la violenţă? Este violenţa o trăsătură umană care domină celelalte însuşiri afective
ale omului? Aceste întrebări au fost puse deoarece, ne place sau nu, războaiele au rămas
cele mai pregnante amintiri ale memoriei colective. O chiar scurtă introspecţie asupra istoriei,
istoriografiei (disciplina care analizează evoluţia scrisului istoric) ne dezvăluie că din cele mai
vechi timpuri oamenii au fost înclinaţi să reţină mai degrabă perioadele de conflicte şi de
războaie, decât cele de pace. Acest mod de a percepe trecutul, dar şi de a scruta adeseori
viitorul, a persistat până în zilele noastre, deşi de atunci încoace relaţiile interumane s-au
amplificat pozitiv şi au cunoscut o apreciere calitativă. Cu toate acestea, răspunsurile şi
soluţiile privitoare la cauzele, respectiv mijloacele care să împiedice declanşarea conflictelor
au rămas un capitol deschis. În acest context, pot fi găsiţi stimuli care au cogenerat
constituirea unei noi discipline, aceea a relaţiilor internaţionale.
Fără nici un dubiu, istoria a fost o prima disciplină, din numerosul corp al ştiinţelor sociale de
astăzi , care a urmărit şi încercat să analizeze fenomenul relaţiilor internaţionale. Ea a fost
completată, tot în epoca antichităţii clasice, de ştiinţa politică ai cărei fondatori au fost Platon
şi Aristotel. Multe secole mai târziu, filosofia istoriei şi sociologia au adus noi instrumente de
investigaţie şi analiză în acest domeniu. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la finalul secolului al
XIX-lea, istoriei relaţiilor internaţionale i-a fost recunoscut statul curricular specific. Mai erau
însă câţiva paşi de făcut până la constituirea relaţiilor internaţionale ca disciplină aparte.
În acest context, prima întrebare care trebuie pusă este prin ce se deosebesc, una de alta,
istoria realaţiilor internaţionale şi teoria relaţiilor internaţionale. Un răspuns lămuritor poate fi
găsit comparând două lucrări de referinţă, publicate în acelaşi an, 1939. Strălucitul istoric
francez al relaţiilor internaţionale, Pierre Renouvin, a publicat atunci primul volum privitor la
1
trecutul pe atunci recent, LÉpouque conteporaine. Le paix armée et la grand guerre 1871-
1919, din cunoscuta serie Histoire des relation internationales. La fel ca alţi autori preocupaţi
de istoria diplomatică1, dar aducând în plus faţă de aceştia metoda de investigaţie
comparatistă născută la École d ̀ Annales, Pierre Renouvin a reconstituit cu migală şi claritate
condiţiile care au condus la declanşarea primului război mondial. Adevărat moment de
elocinţă, prin argumentaţie şi persuasiunea discursului, lucrarea lui Renouvin a rămas în
tiparele clasice ale abordării istorice. Dacă ar fi să-i acordăm credit lui Stanley Hoffman,
Renouvin a „conservat” tentaţia specifică pe atunci istoricilor relaţiilor internaţionale, de a
perpetua mitul întâietăţii politicii externe, izolată de politica internă. 2
A doua carte apărută în 1939, The Twenty-Years Crisis, 1919-1939: An Introduction to the
Study of International Relations, London, a fost scrisă de nu mai puţin cunoscutul istoric
britanic, Edward Hallet Carr. Prin această lucrare Carr a indrodus un nou sistem de analiză a
realităţilor internaţionale, inovator şi prin faptul că identifica factorii şi cauzele care se aflau la
originea unei situaţii de actualitate. În pofida crizei morale traversată în epoca interbelică de
democraţiile liberale, cea mai mare parte a intelighenţiei şi a oamenilor politici din lumea
anglo-saxonă stăruia încă să spere din iluzoria extindere generală a binefacerilor
liberalismului. Mulţi dintre aceşti utopici, cum i-a denumit Carr, îşi promovaseră tezele
bazându-se pe trăsătura distinctivă a dezvoltării societăţii umane în epoca modernă:
răspândirea democraţiei. Din punctul de vedere a utopicilor, şi ca reconstituire istorică nu era
deloc eronat, argumentul fundamental consta în progresul înregistrat de democraţie în două
direcţii:
a) tot mai multe state erau conduse de regimuri parlamentar-constituţionale, acestea din
urmă reprezentând fructul lărgirii dreptului de vot, chiar al universalizării acestuia după primul
război mondial, şi ca urmarea au fost eliminate vechile discriminări sociale, economice şi
culturale;
b) sfărşitul primei conflagraţii modiale consacrase, în opinia aceloraşi, democratizarea
politicilor externe. Iar Conventul Ligii Naţiunilor şi ordinea internaţională ce decurgea din
acesta încununau acest succes. Conform lui Carr, această concepţie era în continuare
alimentată de fixaţia gândirii unor oameni de stat, dar şi intelectuali, pe teoria lui Adam Smith.
Acesta dezvoltase o idee a lui John Locke după care, o dată ajunşi într-o stare de bunăstare
sau la guvernare, oamenii sunt conduşi de o mâna invizibilă pentru a promova interesele
întregii societăţi, şi prin extindere ale întregii comunităţi internaţionale.
E.H. Carr s-a ridicat împotriva acestei naivităţi de gândire elaborând prima abordare
normativă, care s-a constituit apoi într-o disciplină, a realităţilor internaţionale. Carr şi-a
1
G.P. Gooch, History of Modern Europe, New York, 1922; R.B.Mowat, European Diplomacy, 1815-1914, New York,
1922; James T. Shotwell, War as an Instrument of National Policy, New York, 1929; Sidney B.Fay, The Origins of the
World War, New York, 1930.
2
Stanley Hoffman, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Editura Ştiinţa, 1999, pp. 2-
3.
2
intitulat concepţia sa drept realism. Realismul însemnând că puterea şi interesele, mai
curând decât idealurile şi morala, domină relaţiile internaţionale. Ca atare, realismul
dezvăluia o concepţie conservatoare, empirică şi prudentă faţă de principiile idealist-morale –
folosite adesea drept pretext în relaţiile internaţionale – şi un deplin respect faţă de lecţiile
istoriei. Analiza lui Carr demola iluziile utopicilor: „Procesul care a condus din interior la
crearea crizelor internaţionale actuale este demonstrat de colapsul întregii structuri utopice
bazate pe concepţia armoniei de interese” 3. Argumentul lui Carr era următorul: în pofida unei
ordini internaţionale întemeiată formal pe valorile democraţiei liberale, puterile şi forţele ce
refuzau în realitate această ordine – deşi oficial o acceptaseră – acţionau unilateral şi abuziv.
Iar opinia publică naţională şi internaţională a mediilor democratice nu avea nici un mijloc,
era în realitate neputincioasă să împiedice, spre exemplu, agresiunile din Manciuria, Etiopia
ori Austria. Soluţia realistă propusă de Carr arăta că eforturile diplomatice pot fi materializate,
doar dacă în spatele lor se află o forţă militară respectabilă.
Drumul deschis de cartea lui E.H. Carr, care poate fi considerată începutul teoriei
realiste a relaţiilor internaţionale, a fost lărgit şi dezvoltat pe celălat mal al Atlanticului, unde
provocările cărora trebuia să le facă faţă gigantul economic nord-american au primit un
răspuns pragmatic. Concepţia realistă iniţiată de Carr a fost dezvoltată în Statele Unite de doi
profesori de la Universităţile din Yale, respectiv Chicago. Primul dintre ei, Nicholas Spykman,
elaborase încă la începutul anilor '30 o explicaţie descriptiv-sociologică a relaţiilor dintre
state: „Relaţiile internaţionale sunt în fapt relaţiile dintre indivizi aparţinând diferitelor state ...
comportamentul internaţional este determinat de comportamentul social al indivizilor şi
grupurilor respective ... şi influenţat de existenţa şi reacţiile indivizilor şi grupurilor sociale
aparţinînd acelor state”. Spykman atrăgea atenţia că relaţiile internaţionale nu înseamnă doar
simplă politică. Acesta din urmă reprezenta suma unor diverse activităţi: comunicare
internaţională, schimburi economice şi culturale, misionarism religios, relaţii militare,
competiţii sportive, etc. În acest proces erau prezenţi şi actori privaţi, care deşi subiecţi ai
unuia sau altuia dintre state, se desfăşurau activităţi personale, dar influente în relaţionale
interstatale. În concluzie, Spykman constata că relaţiile internaţionale reprezintă o arie
interdisciplinară, propunând ca această arenă să fie studiată folosind metode pluridisciplinare
şi diferite instrumente şi nivele de analiză. Câţiva ani mai târziu, într-o lucrare devenind apoi
de reper în materie, America ̀ s Strategy in World Politics, New York, 1942, Nicholas
Spykman afirma răspicat că politica mondială înseamnă luptă pentru putere, iar în această
confruntare idealurile şi morala nu se plasează în prima linie a priorităţilor.
Al doilea personaj important pentru tema vizată de noi a fost Hans Morgenthau, cel
care este considerat fondatorul disciplinei relaţiilor internaţionale. Lucrarea sa de bază,

3
Edward Hallet Carr, The Twenty-Year ΄ Crisis, 1919-1930: An Introduction to the Study of International Relations,
Revised Edition, New York, 1964, p. 62.
3
Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, New York, 1948, a jucat un rol
atât de fecund, încât a impus, este adevărat într-un context internaţional favorizant, dacă nu
chiar presant, introducerea materiei Relaţiilor internaţionale în curricula universităţilor
americane. Cartea lui Morgenthau a reprezentat materializarea unui proiect deosebit de
ambiţios, în care autorul şi-a propus să explice cauzalităţile, determinanţii şi consecinţele
proceselor desfăşurate în politica mondială. Ideea sa centrală, de la care a plecat şi s-a
întors mereu, a fost că, dincolo de acţiunile vizibile sau formele miriadice în care evoluează
politica internaţională, puterea, lupta pentru putere şi nevoia de putere joacă rolul esenţial.
Analiza lui Morgenthau a reprezentat ea însăşi o inovaţie, alăturând cercetării empirice şi
interogaţiei filozofice, instrumente şi metode de investigare pluridisciplinare, din ariile unor
discipline învecinate: istoria, sociologia, dreptul internaţional, geografia, demografia,
economia etc. Ca atare, şi abordarea sa asupra politicii mondiale a fost generală, cititorul
putând să găsească în cuprinsul Politicii printre naţiuni tratarea unor teme şi subiecte
întâlnite până atunci separat în lucrări strict specializate: politică, diplomaţie, relaţii
interstatale, ideologie, propagandă, cultură, politică şi cultură naţională, militarism, înarmare,
imperialism, colonianism, comerţ, Lumea a III-a, naţionalism etc.
Cartea lui Morgenthau a devenit încă de la apariţie un adevărat manual, în special
pentru cei care exercitau puterea în Statele Unite. Nu este deloc întâmplător că relaţiile
internaţionale s-au constituit ca disciplină de sine-stătătoare în America. Rolul şi
responsabilităţile internaţionale asumate de Statele Unite după al doilea război mondial,
interesele lor globale şi, mai cu seamă, percepţia ameninţării exercitate dinspre blocul
comunist asupra lumii libere au fost atâtea argumente care impuneau crearea unei materii de
studiu a politicii mondiale. Consacrarea noii discipline a fost posibilă şi datorită structurii şi
locului ocupat în societatea americană de sistemul universitar. Universităţilor din Statele
Unite, care aveau deja o experienţă solidă în predarea ştiinţelor politice, nu le-a fost greu să
asimileze noua disciplină. Mai mult decât atât, guvernul federal şi cecurile politice s-au arătat
extrem de interesate în dezvoltarea acestei arii de studii, extrem de utilă procesului de
eficientizare a politicii externe americane. S-a creat astfel, o legătură bilaterală avantajoasă:
structurile guvernamentale au sprijinit financiar şi instituţional, cercetările şi predarea noii
discipline, şi au benificiat în schimb, de analizele, interpretările şi prognozele realizate de
cercurile academice asupra politicii mondiale.
Exista de altfel o tradiţie a acestei cooperări. Celebra Inquiry, comisia creată de
guvernul american pentru a recomanda acestuia variantele adecvate şi optime a fi susţinuite
la Conferinţa de pace de la Paris-Versailles, în privinţa reglementărilor politico-teritoriale din
Europa, a fost formată în mare parte din experţi ce proveneau din mediile academice.
Această colaborare s-a amplificat în decursul celui de-al doilea război mondial 4. Pentru ca, în
4
G.R. Sloan, Geopolitics in United States Strategic Policy, 1830-1987, New-York, 1988, pp. 111-121.
4
perioada postbelică, specialişti proeminenţi şi profesori renumiţi din domeniul relaţiilor
internaţionale să devină consilieri americani. Unii dintre aceştia, vom menţiona doar două
nume foarte cunoscute, Henry Kissinger şi Zbigniew-Brezinski, ocupând influentul post de
consilier pentru securitate naţională al preşedintelui S.U.A.
Pentru mai bine de două decenii de la încheierea ultimei conflagraţii mondiale,
Relaţiile internaţionale au rămas o disciplină exclusiv americană. Progresele înregistrate de
cercetătorii americani ai domeniului se explică prin cointeresarea muncii lor – mai sus-
amintită – de cercurile guvernamentale şi diferite fundaţii înfiinţate cu scopul de a sprijini şi
sponsoriza eforturile depuse în această direcţie. Este binecunoscută în acest sens, prezenţa
renumitei RAND Coporation, dar şi a unor centre de cercetare de elită aparţinătoare de
universităţi de prestigiu, care au fost şi sunt finanţate din fonduri guvernamerntale şi private
pentru ca grupurile de studiu – think thanks – specializate în diferite probleme să ofere
guvernului american expertiza necesară.
Noua disciplină promovată în Statele Unite a fost privită cu destulă reticenţă în lumea
veche. Motivele care au împiedicat, cel puţin în primele două decenii postbelice, dezvoltarea
studiilor de relaţii internaţionale au fost în principal două: a. Subordonarea strategică a
puterilor vest-europene faţă de America, situaţie care a determinat guvernele respective să
preia direct formule de securitate venite de peste Atlantic. Această situaţie a condus la un
dezinteres guvernamental faţă de finanţarea unor asemenea întreprinderi; b. Universităţile
europene au privit cu rezerve şi conservatorism noua disciplină, şi nici nu au fost suscitate
financiar să o preia.
Etapa acestei stări de „indiferenţă” a fost depăşită datorită eforturilor individuale ale lui
Raymond Aron. Cartea publicată de acesta în 1962, Paix et guerre entre les nations, cel
puţin comparabilă ca erudiţie cu lucrarea lui Morgenthau, Politica între naţiuni, a semnificat
crearea în Franţa a disciplinei autonome a relaţiilor internaţionale. Lăsând pentru mai târziu
descrierea contribuţiei lui Aron în acest domeniu, ne rezumăm acum la a spune că gânditorul
francez a elaborat un sistem coerent şi riguros de analiză al sistemului relaţiilor internaţionale
prin care a delimitat regulile constante ale acestuia de formele lui schimbătoare. Cu toate că
viziunea sa a rămas statornică în cadrul realismului, metodele de cercetare create de Aron
au devenit o sursă de inspiraţie pentru autori care au promovat alte modalităţi de abordare a
studiilor relaţiilor internaţionale.
Deşi ar putea părea paradoxal, datorită posturii sale de supraputere mondială, nici în
Uniunea Sovietică nu s-a manifestat un interes instituţionalizat – cel puţin în primii douăzeci
şi cinci de ani postbelici – pentru studierea relaţiilor internaţionale. Această nepăsare a fost în
primul rând determinată de interdecţiile ideologice exercitate de regimul sovietic asupra
cercetării libere în domeniul ştiinţelor sociale. De altfel, cel mai citat auror din Estul comunist,
în literatura americană de specialitate din anii şaptezeci, Silviu Brucan, recunoştea într-o
5
carte publicată în S.U.A. în 1971, că studiile marxiste din domeniul relaţiilor internaţionale
sunt mai degrabă o raritate5. Dar, chiar dacă în deceniile opt şi nouă ale secolului XX s-a
înregistrat un anumit progres în această direcţie, cercetările din domeniul relaţiilor
internaţionale din Uniunea Sovietică au rămas în continuare înnămolite în dogmele stricte ale
marxism-leninismului6.
Până către mijlocul anilor şaizeci ai veacului trecut şcoala realistă şi-a menţinut
atotputernicia în studiul relaţiilor internaţionale. Interpretarea sistemului mondial din punctul
de vedere al realismului a rezultat în reliefarea, în continuare, a problemelor luptei pentru
putere şi, situaţie foarte actuală atunci, a chestiunilor şi consecinţelor care decurgeau din
fenomenul cursei înarmărilor şi al competiţiei nucleare. Unitatea de analiză de la care plecau
realiştii a rămas statul şi concentrarea eforturilor acestuia pentru realizarea intereselor
naţionale, care erau definite tot în forme de menţinere şi mărire a capacităţilor de putere.
Totuşi, şi în cadrul realismului au început să se contureze orientări distincte, care analizau
rolul şi acţiunile statelor prin prisma determinărilor, cu precădere de anumiţi factori: structurile
de putere interne, respectiv rolul jucat de personalităţi; ariile de civilizaţie în care se încadrau;
modelele de organizare socială şi economică, ori influenţa sistemului internaţional asupra
comportamentului lor. Această conjunctură deosebit de fertilă dezvoltării dialogului din
domeniu, dar, mai cu seamă, lărgirea sistemului de state şi mărirea numărului de prob leme
ce impuneau o dezbatere internaţională au suscitat formarea unor noi şcoli interpretative,
precum cea liberală sau cea referitoare la Societatea Internaţională.
Ce înseamnă aşadar studiul relaţilor internaţionale? Prima observaţie care o facem
este că în cadrul acestei discipline s-au format şi există mai multe teorii care analizează, atât
câmpul de desfăşurare, cât şi actorii relaţiilor internaţionale. Prin urmare, disciplina de faţă
este una care teoretizează relaţiile internaţionale. Această funcţie o distinge fundamental,
aşa cum explică Morton Kaplan, de istoria relaţiilor internaţionale: “Ştiinţa politicii
internaţionale este profund îndatorată istoriei. Istoria este marele laborator în care
evenimentele internaţionale s-au petrecut şi au fost memorate... Dar, o istorie a relaţiilor
internaţionale nu este tot una cu o teorie a acestora; ea este însă materia primă esenţială pe
care teoreticienii o prelucrează”7.
Cuvântul teorie este utilizat în diferite sensuri. Pentru unii, teorie înseamnă totuna cu,
în principiu sau virtual. Din punctual de vedere al disciplinei de faţă teoria are patru funcţii:
descriere, explicarea, evaluarea şi predictibilitatea situaţiei respective. Aşadar Teoria pleacă
şi revine la cunoaştere. Aristotel a făcut distincţa dintre reflecţia intelectuală, care presupune
a căuta să înţelegi lucrurile, situaţia dată, şi practica intelectuală, adică procesul de alegere
a unei variante de acţiune în circumstanţe concrete. Raţionamentul lui Aristotel se regăseşte
5
Silviu Brucan, The Dissolution of Power. A Sociology of International Relations and Politics, New York, 1971, p.64.
6
Allen Lynch, The Soviet Study of International Relations, Cambridge, 1987, pp.141-145.
7
Morton Kaplan, System and Process in International Politics, New York, 1957, p.3.
6
în Teoria Relaţiilor Internaţionale, sub forma unui proces de gândire şi analiză structurat pe
etape de desfăşurare şi care utilizează mai multe metode de interpretare.
Prin urmare Teoria Relaţiilor Internaţionale începe prin cunoaşterea empirică şi se
finalizează prin teoretizarea normativă a fenomenelor şi proceselor studiate. Cercetătorii
disciplinei folosesc între cele două limite ale întreprinderii lor mai multe mijloace, specifice şi
altor ştiinţe sociale, care să le lărgească aria de cunoaştere, cu scopul de a le permite
efectuarea unor judecăţi de valoare viabile şi adevărate:
Cunoaşterea empirică este acompaniată de formarea unui sistem deductiv prin care se
descoperă elementele ascunse ori lipsite de vizibilitate în procesul de investigaţie.
Elaborarea unui sistem taxonomic ( de clasificare ), a unui cadru conceptual care să facă
posibilă reconstituirea factuală şi analiza cauzală a fenomenului respectiv. Baza de date
obţinută este organizată în categorii şi nivele de importanţă, în conformitate cu logica
taxonomică.
Raţionamentele elaborate asupra comportamentului diferiţilor actori rezultă atât din
cerecetarea empirică a faptelor, cât şi din examinarea comparativă a experienţei istorice.
Parcurgerea celor trei etape creează condiţiile elaborării unui set de norme şi valori prin care
să poată fi perceput – cât mai limpede – şi interpretat comportamentul diverşilor actori din
sistem.
Rezultatele finale ale acestui proces de analiză iau forma unor teoreme şi teorii care
anticipează şi evaluează variante ipotetice şi predictibile de evoluţie şi reacţie ale sistemului
internaţional şi actorilor lui.

O a doua observaţie pe care suntem datori să o facem se referă la aria de cercetare a

relaţiilor internaţionale. Într-o accepţiune reducţionistă relaţiile internaţionale ar putea fi
echivalate cu suma politicilor externe ale statelor. Dar este evident că nu doar statele sunt
actori ai sistemului internaţional; în acesta există şi se manifestă şi actori non-state. În al
doilea rând, politica mondială nu înseamnă şi nu conţine doar politicile externe. Agenda
internaţională a fost întregită permanent, după al doilea război mondial de noi şi noi teme.
Încă din 1975, când ocupa postul de secretar de stat , Henry Kissinger remarca: “Agenda
obişnuită a relaţiilor internaţionale îşi adaugă mereu noi probleme... intensele căutări pentru
securitate şi stabilitate internaţională sânt de mai mult timp completate de subiecte care nu
mai sunt de mult doar chestiuni de interes intern sau regional: energia, resursele, poluarea şi
problemele mediului, folosirea spaţiului, diferenţele culturale, sărăcia etc. Acestea din urmă
au înlocuit de multe ori tradiţionale dezbateri care decurg din subiectele clasice, securitate
militară, ideologie, rivalitate teritorială etc ” 8.

8
H.A.Kissinger, “A New National Partnership ”, Department of State Bulletin, 72,17 February 1975, p. 199.
7
Prin urmare relaţiile internaţionale cuprind şi manifestă interes faţă de toate elementele,
unităţile şi structurile care compun sistemul internaţional. Unul dintre clasicii acestei
discipline, Quincy Wright, prezicea în lucrarea sa majoră, The Study of International
Relations, publicată în 1955, că relaţiile internaţionale sunt şi vor fi un domeniu de studiu într-
o continuă dezvoltare, atât ca arie de cercetare, cât şi ca metode de interpretare. Tot Quincy
Wright ne-a lăsat una dintre cele mai explicite definiţii ale disciplinei: “O teorie generală a
relaţiilor internaţionale presupune constituirea unui sistem de cunoaştere, cuprinzător,
inteligibil, coerent şi perfecţionist, care să contribuie la înţelegerea, anticiparea, evaluarea şi
controlarea relaţiilor dintre state şi a situaţiei mondiale ”.

REALISMUL

schita traditiei realiste in RI

dihotomia: abordarea clasica si cea contemporana a realismului

Introducere: elemente ale Realismului

Ideile de baza ale realismului:
natura umana este vazuta din punct de vedere pesimist
convingerea ca relatiile internationale sunt in mod necesar conflictuale, iar conflictele
internationale sunt rezolvate prin razboi
pretuirea valorilor de securitate nationala si de supravietuire a statului
scepticism in ceea ce priveste posibilitatea progresului in relatiile internationale, la fel ca in
politica interna.
In viziunea realistilor: omul preocupat de propria bunastare, in relatii de
competitie cu ceilalti. Doresc sa fie in scaunul soferului.
Vreau sa domine in relatiile cu ceilalti oameni – la fel si in relatiile internationale
Realistii considera aceasta dorinta ca fiind universal umana – dorinta de a avea un
avantaj asupra celorlalti si de a evita dominatia este universala.
Aceasta viziune pesimista asupra naturii umane este evidenta in teoria asupra RI al lui
Hans Morgenthau , probabil cel mai important ganditor realist din secolul XX.
In viziunea lui, oamenii sunt dominati de vointa de putere – acest lucru este extrem de
evident in politica, si mai ales in politica internationala.
“ Politica reprezinta lupta pentru putere dintre oameni, si oricare ar fi scopul ei final,
puterea este scopul ei imediat, iar modul de a o obtine, mentine si de a o demonstra
determina tehnica actiunii politice.” (Morgenthau, 1965)

8
 Tucidide, Machiavelli, Hobbes, toti realistii clasici au impartasit in mai mare sau mai
mica masura aceasta viziune: obtinerea puterii, mijloacele de mentinere a ei, felul in care e
folosita reprezinta preocuparea centrala a politicii.
Politica internationala este vazuta, deci, ca o “politica de putere”: o arena a rivalitatilor,
conflictelor si razboaielor dintre state, in care aceleasi probleme de baza ale apararii
interesului national si de asigurare a supravietuirii statului se repeta la nesfarsit.
Realistii pleaca, deci de la presupunerea ca politica internationala se desfasoara sub
forma unei anarhii internationale: nu exista autoritate internationala si nici guvernare
mondiala.
Statul este actorul cel mai important in relatiile internationale. Rel internat sunt in
principal relatii intre state. Ceilalti actori: indivizii, organizatiile internat, ONG-urile – sunt fie
mai putin importanti, fie lipsiti total de importanta.
Principalul scop al politicii externe este de a apara interesul statului in politica
mondiala. Dar statele nu sunt egale: exista o ierarhie a puterii intre state. Cele mai imp state:
marile puteri. Realistii vad relatiile internationale ca o lupta intre marile puteri pentru
dominatie si securitate.
Valorile de baza ale realismului: - securitatea nationala
- supravietuirea statului
Statul e considerat ca esential pentru bunastarea cetatenilor: fara un stat care sa
garanteze securitatea si sa promoveze bunastarea cetatenilor., viata devine, dupa cum
spune Th. Hobbes: “ solitara, saraca, urata, brutala si scurta”.
Statul e vazut ca protectorul teritoriului , al populatiei si a modului ei specific de viata.
Interesul national este, astfel, arbitrul final in judecarea politicii externe.
Faptul ca toate aceste state isi urmaresc propriul interes national – alte tari si guverne
nu pot fi pe deplin de incredere. Intelegerile internationale sunt conditionate de bunavointa
statelor de a le respecta. Orice stat trebuie sa-si sacrifice obligatiile internationale pe altarul
propriului interes, daca cele doua vin in conflict.
Astfel, nu exista obligatii internationale in sensul moral al cuvantului, intre state
independente. Singura responsabilitate a oamenilor de stat este sa promoveze si sa apere
interesul national – cel mai bine exprimat in Printul lui Machiavelli.
Nu poate exista schimbare progresiva in politica mondiala, la fel ca si in politica
interna. Aceasta inseamna ca teoria realista asupra relatiilor internationale este valabila nu
numai pentru anumite perioade, ci este valabila tot timpul, pentru ca elementele esentiale ale
politicii mondiale nu se schimba niciodata
Exista o importanta diferenta intre realismul classic si cel contemporan
Realismul clasic este una din abordarile “traditionale” ale RI – proeminenta inaintea
revolutiei behavioriste din anii ’50, ’60.
9
 Este o abordare normativa care se axeaza pe valorile de baza ale securitatii nationale
si ale supravietuirii statului.
Realistii clasici au trait in diferite perioade istorice: de la Grecia antica pana in zilelele
noastre.
Realismul contemporan este o doctrina recenta a RI: este stiintifica ca abordare si se
concentreaza pe structura sistemului international provine din SUA si este inca cea mai
importanta doctrina in SUA.

REALISMUL CLASIC
Ce este realismul classic? Cine sunt cei mai importanti realisti? Care sunt ideile si
argumentele lor? In acest capitol:
istoricul grec Tucidide
teoreticianul italian Niccolo Machiavelli

Tucidide
Ceea ce numim noi relatii internationale – in conceptia lui Tucidide era inevitabila
competitie intre vechile orase-state grecesti (care alcatuiau Elada) si cea dintre Elada si
imperiile vecine non-grecesti, Macedonia si Persia.
Nici statele Eladei, nici vecinii lor non-greci nu erau egali in nici un fel. Dimpotriva, sunt
profound inegale: sunt cateva “mari puteri” (Atena, Sparta, Imp Persan) si mai multe puteri
mai mici – insulele state din Marea Egee.
Aceasta inegalitate este considerate inevitabila si naturala. O caracteristica distinctiva
a realismului lui Tucidide este data de caracterul sau naturalist.
Aristotel spunea ca “omul este un animal politic”. Tucidide spunea ca animalelele
politice sunt extrem de inegale in ceea ce priveste pueterea si capacitatea de a domina pe
altii si de a se apara pe ei insisi.
Toate statele, mici sau mari, trebuie sa se adapteze acestei realitati date a puterii
inegale si sa se comporte ca atare. Daca vor face astfe, statele vor supravietui si poate chiar
prospera. Daca nu, se pun in pericol si pot fi chiar distruse
El subliniaza: - alegerile limitate si sfera restransa de manevra a oam de stat
in coordonarea politicii externe.
deciziile au consecinte: trebuie gandite bine
prudenta, prevederea, judecata sunt valori politice caracteristice ale realismului classic pe
care T si alti realisti se straduie sa le distinga de morala particulara si de principiul justitiei.

10
In faimosul sau studiu al razboiului Peloponeziac (431-404 BC) filosofia realista al lui T este
atribuita liderilor din Atena, o mare putere, in dialogul lor cu liderii din Melos, o putere mica,
intr-un moment de conflict intre cele doua state, in anul 416.
Cei din Melos au facut apel la principiul justitiei, care presupunea ca onoarea si demnitatea
lor ca si stat independent trebuia respectata de puternicii atenieni.
Dar potrivit lui Tucidide, justitia e una deosebita in relatiile internationale. Iar ea nu se
refera la tratamentul egal pentru toti ci la cunoasterea locului cuvenit, la adptarea la realitatea
puterii inegale.
Iata cum raspund atenienii:
Standardul de justitie depinde de egalitatea puterilor si de faptul ca cei puternici pot sa faca
tot ceea ce le confera propria putere, iar cei slabi accepta ceea ce trebuie sa accepte…
Aceasta este cel mai faimos exemplu de intelegere a relatiilor internationale din perspectiva
realista: o anarhie de state separate care nu au alta sansa reala decat sa opereze conform
principiului si practicii politicii de putere – adica securitatea si supravietuirea sunt valori
esentiale, iar razboiul este arbitrul final.

Machiavelli
Potrivit lui Machiavelli cele doua mijloace esentiale in realizarea unei politici
externe eficiente sunt puterea (Leul in opera sa) si inselaciunea (Vulpea).
Valoarea politica suprema este, in viziunea sa, libertatea nationala, independenta.
Principala indatorire a unui conducator este sa apere interesele statului sau si sa-i asigure,
astfel, supravietuirea. Aceasta cere putere: daca statul nu va fi puternic, el va reprezenta o
prada usoara pentru dusmani. Deci, omul de stat trebuie sa fie asemeni unui leu. Dar trebuie
sa aiba si siretenia unei vulpi, pentru a putea sesiza ocaziile favorabile, dar mai ales
pericolele. Trebuie precizat faptul ca teoriile realiste clasice sunt in primul rand teorii ale
supravietuirii.
Machiavelli pleaca de la presupunerea ca lumea este un loc periculos, dar si plin de
oportunitati. Pentru a supravietui in aceasta lume trebuie sa fii constient de pericole, sa le
anticipezi si sa le combati din timp, dar si sa exploatezi ocaziile favorabile. Politica externa se
bazeaza, deci, pe calculul intelligent al propriei puteri si a propriilor interese, in comparatie cu
puterea si interesele rivalilor.
In conceptia lui Machiavelli, conducatorul de stat responsabil nu trebuie sa opereze in
conformitate cu principiile eticii crestine: iubeste-ti aproapele, fii pasnic etc, pentru ca acestea
il vor duce la esec. Conducatorul trebuie sa se ghideze doar dupa principiile politicii de
putere. Aceasta pentru ca etica politica este diferita fata de etica privata. Valorile
fundamentale in politica externa sunt securitatea si supravietuirea statului.

11
 Conducatorul trebuie sa se comporte in acest mod pentru ca de el depinde
supravietuirea si prosperitatea poporului.

REALISMUL CONTEMPORAN

Realismul neoclasic al lui Hans Morgenthau

La fel ca si realistii clasici, Morgenthau considera oamenii ca fiind prin natura
lor animale politice, dorinta lor fiind aceea de a obtine puterea. El vorbeste, astfel de animus
dominandi, adica de dorinta de putere a oamenilor.
Dorinta de putere presupune atat urmarirea si obtinerea unor avantaje, cat si
fructificarea lor, care nu este insa posibila decat intr-un spatiu politic sigur. Iar spatiul politic in
cadrul caruia securitatea poate fi organizata in modul cel mai eficient este statul independent.
Pentru Morgenthau, securitatea in afara statului este imposibila.
Dar animus dominandi, dorinta de putere, îi aduce în mod inevitabil pe oameni in
conflict. Acest fapt creaza condiţiile pentru aparitia politicii de putere (power politics).
Conceptul de politică de putere sta la baza realismului lui Morgenthau şi a tuturor conceptiilor
realiste, clasice si neoclasice.
“Politica este lupta pentru putere dintre oameni, şi oricare ar fi scopul ei ultim, puterea
este scopul ei imediat, iar modalităţile de a o obtine, mentine si demonstra determina
tehnicile actiunii politice.” (Hans Morgenthau)
Morgenthau urmeaza in mod clar aici linia trasata de Machiavelli si Hobbes. Astfel,
daca oamenii doresc un spatiu politic liber de intervenţia si controlul strainilor, ei vor trebui
să-şi folosească puterea in acest scop şi vor trebui sa se organizeze intr-un stat capabil si
eficient.
Sistemul de state, spune Morgenthau, duce la anarhie si conflict international
deoarece, la fel ca si oamenii, şi statele se lupta intre ele pentru putere. Ajungem, astfel, la
problema justificarii puterii în relatiile umane. La fel ca si Tucidide si Machiavelli, si
Morgenthau sustine doctrina normativa a realismului clasic si neoclasic, potrivit căreia exista
o moralitate pentru sfera privată şi o alta pentru sfera publică.
Morgenthau îi critică pe acei teoreticieni şi practicieni (cel mai ilustru exemplu fiind cel
al presedintelui american Woodrow Wilson), care credeau că etica politică se află pe aceeasi
linie cu etica privată. Aceasta este o greseala atât din punct de vedere intelectual cât şi
moral. Astfel, acesti politicieni săvârşesc o greseala intelectuala pentru ca nu reuşesc să facă
diferenta intre sfera publică a politicii şi sfera privată a vieţii de zi cu zi. La fel ca si
Machiavelli, şi Morgenthau afirma ca daca politicianul va opera conform cu perceptele eticii
private se va indrepta spre eşec, deoarece nu e sigur că adversarul va opera în conformitate
cu aceleaşi principii. De asemenea, aceasta este o greseala din punct de vedere moral,
12
deoarece liderii politici poarta responsabilitatea securităţii si bunăstării ţării şi cetatenilor lor.
Adoptand perceptele eticii private, liderul politic pune in pericol proprii cetăţeni. Astfel, in
timpul crizelor trebuie luate decizii care nu sunt conforme cu moralitatea privata: spionaj,
minciună, înşelăciune, furt, conspiraţie, iar in timp de razboi liderii trebuie de multe ori să
aleagă între două rele. Pentru realişti aceasta reprezintă o trăsătură definitorie a relaţiilor
internaţionale.
“Realismul susţine faptul că principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunii
statelor în formularea lor abstractă şi universală, ci trebuie filtrate prin prisma circumstanţelor
concrete de timp şi de loc. Individul poate spune: “fiat justitia, pereat mundus”(“să se facă
dreptate chiar dacă ar pieri lumea”), dar statul nu are nici un drept să spună astfel, în numele
celor pe care îi are în grijă.”
Această distincţie intre etica politica şi cea privată se afla in centrul conceptiei lui H.
Morgenthau.
Etica politică, spune Morgenthau, trebuie asociată cu un mod responsabil de a
conduce statul. Oamenii de stat responsabili trebuie să fie conştienţi de faptul că mobilizarea
şi exerciţiul puterii politice in afacerile externe implică în mod inevitabil dileme politice, acte
morale dubioase etc. Ei trebuie sa fie, de asemenea, constienţi de faptul ca atingerea
scopurilor politice (in principal apararea interesului naţional) trebuie sa justifice uneori
mijloace de acţiune mai puţin morale (de exemplu folosirea forţei armate). In consecinţă,
omul politic trebuie să acţioneze pe baza principiilor înţelepciunii politice, adică: prudenţă,
moderaţie, echilibru, curaj. Acestea sunt virtuţile cardinale ale eticii politice.
Hans Morgenthau şi-a structurat concepţia sa realistă depre relaţiile internaţionale sub
forma a 6 principii fundamentale:

Potrivit realismului, politica, ca si societatea in general, este guvernata de legi obiective care
îşi au rădăcina în natura umana. Natura umană este neschimbătoare, caracteristica ei
principala fiind egoismul.
Politica reprezinta o “sfera autonoma de actiune” ce nu poate fi redusa la aspectul economic
(cum fac marxistii) sau la sfera morala (cum fac teoreticienii kantieni si cei liberali).
Egoismul reprezintă o caracteristică fundamentală a condiţiei umane, toţi oamenii având un
minim interes in securitatea şi supravieţuirea lor. Politica reprezinta arena in care se exprima
aceste interese, care vor intra in cele din urma in conflict. Politica internationala reprezinta, la
randul ei, arena intereselor conflictuale dintre state. Dar aceste interese nu sunt fixe, ele
schimbandu-se in timp si spatiu. Realismul este o doctrina care raspunde faptului ca
realitatea politica este schimbătoare.

13
Etica in relatiile internationale este o etica politica si situaţională, foarte diferită de etica
privată. Liderul trebuie sa raspunda in fata propriilor cetateni, el fiind responsabil pentru
securitatea si bunastarea lor.
Realistii se opun ideii conform careia anumite natiuni, fie ele chiar state mari, democratice,
precum Statele Unite, au dreptul să-şi impună propria ideologie altor state, folosindu-si
puterea in cruciade pentru a face aceasta. O astfel de activitate este periculoasa,
amenintand pacea si securitatea internationala.
Conducerea statului reprezinta o activitate extrem de importanta care implica o profunda
constientizare a limitelor si imperfectiunilor omului. E nevoie, astfel, de o cunoastere
pesimista, realista a oamenilor, asa cum sunt ei si nu asa cum am vrea sa fie.

Realismul strategic al lui Thomas Schelling

Realistii clasici si neoclasici, precum Tucidide, Machiavelli, Morgenthau, ofera atat o
analiza normativa, cat si o analiza empirica a relatiilor internationale.
In anii 1950-1960 apar o serie de noi abordari realiste, care sunt produsul revolutiei
behavioriste si al cautarii unei stiinte sociale pozitiviste a relatiilor internationale.
Multi dintre realistii din aceasta perioada incearca sa ofere o analiza empirica a politicii
mondiale. Ei nu mai cauta sa ofere o analiza normativa, considerand ca aceasta este
subiectiva si nestiintifica.
Aceasta atitudine marcheaza diviziunea dintre realismul clasic si cel neoclasic, pe de
o parte, si intre realistii strategici contemporani si neorealisti, pe de alta parte.
Thomas Schelling nu da o mare importanta aspectului normativ al realismului,
concentrandu-se pe latura sa empirica.
Realismul strategic are ca punct principal de investigatie, procesul de luare a deciziei
in politica externa. Astfel, atunci cand liderii politici se confrunta cu probleme diplomatice si
militare, ei sunt obligati sa gandeasca strategic, daca vor sa reuseasca. Schelling cauta sa
ofere instrumente analitice pentru o gandire strategica.
El vede diplomatia si politica externa, mai ales cea a marilor puteri, si in particular cea
a SUA, ca o activitate rational-instrumentala, care poate fi inteleasa cel mai bine prin
aplicarea unei forme de analiza logica numita “teoria jocului”.
“Diplomatia inseamna targuiala: ea cauta sa obtina rezultate care, desi nu sunt ideale
pentru nici una dintre parti, sunt mai bune pentru ambele parti decat alte alternative…
Targuiala poate fi politicoasa sau nepoliticoasa, poate sa cuprinda amenintari, dar si oferte,
poate sa tina seama de status-quo sau sa ignore orice drept sau privilegiu, poate sa se
bazeze mai mult pe neincredere decat pe incredere. Dar… trebuie sa existe macar o urma
de interes comun, cel putin in evitarea ranirii reciproce, precum si constiinta necesitatii

14
convingerii celeilalte parti sa prefere o solutie acceptabila in primul rand tie insuti. Cu destula
forta militara, o tara poate sa nu mai aiba nevoie sa se targuiasca.”
Un concept central folosit de Schelling este acela de amenintare. De fapt, analiza sa
porneste de la realitatea practica a necesitatii rezolvarii problemei pericolului nuclear.
Pentru el politica externa reprezinta o activitate tehnica, care nu tine seama de alegeri
morale. Astfel, el nu se intreaba ce este bine si ce este rau, ci ce trebuie sa facem ca sa
avem succes in politica noastra. In acest demers el nu se axeaza pe aspecte normative, ci
dezvolta scheme, stratageme.
Pentru Schelling, unul dintre cele mai importante instrumente in politica externa il
reprezinta forta armata. Astfel ca una din problemele centrale ale realismului strategic o
reprezinta uzul fortei armate in politica externa.
Schelling precizeaza, insa, ca exista o distinctie importanta intre forţa brută şi
coerciţie. “Forta bruta poate da rezultate atunci cand e folosita, pe cand puterea de a rani
este mult mai eficienta atunci cand este tinuta in rezerva. Amenintarea cu distrugerea…
poate face pe cineva să cedeze si sa se conformeze.” Pentru ca apratul coercitiv să fie
eficient “trebuie sa stim ce pretuieste adversarul si ce il inspaimanta” si “trebuie sa-I
comunicam clar ce effect ar avea folosirea violentei asupra sa…”
Schelling face insa o precizare care este in conformitate cu viziunea realista: pentru ca
coercitia sa fie eficienta in politica externa e necesar ca interesele noastre si cele ale
adversarului sa nu fie diametral opuse. Coercitia necesita gasirea unui targ acceptabil. Ea
este, de fapt, o metoda de a sili adversarul sa negocieze.

LIBERALISMUL

Principalele principii ale liberalismului

Viziunea optimista a liberalismului se opune total viziunii pesimiste a realismului.
Cum de sunt liberalii atat de optimisti?
De ce intrevad o lume mai pasnica?
Care sunt argumentele si credintele lor?

Traditia liberala in Realtiile Internationale este strans legata de aparitia statului liberal
modern.
Filosofii liberali, incepand cu John Locke in secolul al XVII-lea, au intrevazut un mare
potential pentru progresul uman in cadrul societatii civile moderne si a economiei capitaliste.
Acestea pot inflori, insa, doar in state care garanteaza libertatea individuala.

15
 Modernitatea este cea care aduce o viata noua, mai buna, eliberata de autoritarismul
guvernarii. Procesul de modernizare este determinat, pe de o parte de revolutia stiintifica,
care aduce cu sine tehnologii imbunatatite si deci cai mai eficiente pentru a produce bunuri si
pentru a stapani natura. La aceasta se adauga revolutia intelectuala liberala, care are la baza
increderea in ratiunea umana si in rationalitate.
Baza credintei liberale in progres este reprezentata de statul liberal modern, al carui
sistem economic si politic va aduce, dupa expresia lui Jeremy Bentham “cea mai mare
fericire, unui numar cat mai mare de oameni”.
Principalele idei liberale:
Viziune pozitiva asupra naturii umane
Ei manifesta incredere in ratiunea umana: astfel, principiile rationale pot fi aplicate in relatiile
internationale.
Recunosc ca oamenii sunt egoisti si competitivi, dar doar pana la un punct.
Indivizii au si interese commune, ei putanduse angaja in actiuni de colaborare si cooperare
pe plan intern si international.
Conflictul si razboiul nu sunt inevitabile. Cand oamenii folosesc ratiunea, ei pot sa ajunga la o
cooperare mutuala benefica, atat in interiorul statului, cat si in planul relatiilor internationale.
Teoreticienii liberali cred ca ratiunea umana poate triumfa asupra fricii si asupra dorintei de
putere. Ei nu sunt de accord, insa, in ceea ce priveste marimea obstacolelor aflate in calea
progresului uman. Pentru liberali acesta este un process de lunga durata, presarat atat cu
succese, cat si cu insuccese. Dar toti liberalii cred ca cooperarea bazata pe interesul reciproc
va avea castig de cauza. Ei isi motiveaza optimismul prin faptul ca modernizarea creste
nevoia de cooperare.
Credinta in progres reprezinta baza teoriei liberale, dar si un punct de dezbatere. Cat
progres? Progres stiintific si tehnologic, desigur, dar si social si politic? Care sunt limitele
progresului? Sau exista limite ale progresului? Progres pentru cine? Pentru un mic numar de
state liberale sau pentru intreaga lume?
Gradul de optimism liberal in ceea ce priveste progresul a variat in timp. Multi dintre liberalii
timpurii au manifestat un optimism total, aceeasi atitudine fiind inregistrata si dupa primul
razboi mondial. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, insa, optimismul liberal s-a diminuat. O
alta izbucnire a optimismului liberal are loc dupa sfarsitul Razboiului Rece. Acum apare
notiunea de “sfarsit al istoriei” (Francisc Fukuyama), bazata pe infrangerea comunismului si
pe mult asteptata victorie universala a democratiilor liberale.
Trebuie precizat faptul ca progresul pentru liberali, inseamna in primul rand progresul
indivizilor. J. Locke spunea ca statul exista pentru a garanta libertatea cetatenilor.

16
Spre deosebire de realisti care vad in stat un instrument de putere, un Machstaat, liberalii
vad in stat o entitate constitutionala, un Rechstaat, care stabileste si garanteaza domnia legii
si care respecta dreptul oamenilor la viata libertate si proprietate.
Asemenea state constitutionale se vor respecta reciproc si vor trata unele cu altele in
conformitate cu normele tolerantei reciproce.
Jeremy Bentham (1748-1832) a fost unul dintre primii ganditori liberali, care a abordat
aceasta tema. El sustine ca este in interesul rational al statelor constitutionale sa adere la
dreptul international in politica lor.
Immanuel Kant (1724-1804) a dezvoltat aceasta idee. El credea ca asemenea state
constitutionale care se respecta reciproc, si pe care el le numeste “republici”, pot stabili o
posibila “pace perpetua” in lume.
Concluzie:
Gandirea liberala e strict legata de aparitia statului constitutional modern.
Modernizarea e un proces care genereaza progres in majoritatea domeniilor vietii. De
asemenea ea favorizeza cooperarea pe plan international.
La baza cooperarii internationale sta folosirea ratiunii.

Liberalismul utopic
Primul razboi mondial a reprezentat un moment de cotitura in studiul Relatiilor
Internationale. Milioanele de victime, motivatia incerta a izbucnirii lui, toate aceste elemente
au indemnat la reflectie.
Pentru liberali, acest razboi a izbucnit datorita calculelor egoiste ale liderilor autocratici
din tarile puternic militarizate implicate: in special Germania si Austro-Ungaria. In viziunea
liberala, teoria echilibrului de putere era depasita, iar sistemul de aliante trebuia reformat.
Presedintele american Woodrow Wilson a incercat sa gaseasca solutii pentru a face
lumea “sigura pentru democratie”.
Viziunea sa asupra scenei internationale a fost exprimata in cele 14 puncte, citite in
fata Congresului American in ianuarie 1918. El isi dorea o noua ordine internationala, a carei
principale caracteristici ar fi trebuit sa fie:
triumful liberalismului international
sfarsitul diplomatiei secrete
libertatea comertului
instituirea unei Ligi a Natiunilor
In fapt, viziunea sa se bazeaza pe doua idei principale:
Promovarea democratiei si a autodeterminarii: in spatele acestei idei se afla convingerea
liberala ca guvernele democratice nu se vor lupta intre ele.

17
Crearea unei organizatii internationale, care ar fi trebuit sa inlocuiasca concertul European si
sistemul echilibrului de putere. Ideea ca institutiile internationale pot promova cooperarea
pasnica intre state, reprezinta un element de baza al gandirii liberale.
Idealismul wilsonian are la baza tocmai convingerea ca prin instituirea unei organizatii
internationale rational si inteligent concepute, razboaiele pot lua sfarsit. Se resimte aici
influenta ideii lui Immanuel Kant despre pacea perpetuă.
Norman Angell este un alt liberal idealist al epocii. In anul 1909 el publica lucrarea
Marea Iluzie in care combate iluzia multor oameni de stat care cred ca razboiul serveste unor
scopuri profitabile. Angell demonstreaza ca, de fapt, cucerirea teritoriala este scumpa si duce
la divizarea teritoriala si deci la blocarea comertului international. Procesul de modernizare
aduce cu sine cresterea cererii de produse din exterior, ceea ce determina o crescuta
interdependenta intre statele lumii. Razboiul nu mai este, deci, important. Creste in schimb
importanta dreptului international.
Atat gandirea lui Wilson, cat si cea al lui Angell au la baza o viziune liberala asupra
oamenilor si a societatii umane, care spune oamenii sunt fiinte rationale, iar atunci cand
aplica ratiunea la relatiile internationale, ele vor fi organizate in beneficiul tuturor.
Apogeul acestui curent idealist il va reprezenta semnarea, in anul 1928, a pactului
Briand-Kelogg, de catre toate statele importante aflate la acel moment pe scena
internationala.

18
 Relaţiile internaţionale din perspectivă teoretică

Relaţiile internaţionale se află, la ora actuală, în centrul atenţiei majorităţii cercetătorilor

politici, economici şi sociologici, considerându-se că problemele ce se află pe agenda
discuţiilor pe tărâm economic sau politic nu mai pot găsi răspuns decât printr-o abordare
globală, care să vină în întâmpinarea fenomenului însuşi ce poartă numele de globalizare.
Spectrul analizei relaţiilor internaţionale este foarte larg, putând însă a fi încadrat din
punct de vedere doctrinar în trei teorii distincte: realism, liberalism şi marxism. Chiar dacă
obiectul studiului este acelaşi, răspunsurile la întrebări de genul care sunt relaţiile ce se
stabilesc între state, cine sunt actorii importanţi ai scenei internaţionale, care este prioritatea
în abordarea relaţiilor internaţionale ale unui stat, cum se caracterizează şi se determină
relaţiile dintre state etc sunt extrem de diferite.
Realismul. Ca influenţă şi reprezentare teoretică, realismul se detaşează în mod clar faţă
de celelalte două teorii. Acest lucru nu înseamnă că deţine şi cea mai bună explicaţie a ceea
ce se întâmplă şi mai ales a ceea ce trebuie făcut la nivelul relaţiilor economice şi politice
internaţionale. Realismul se orientează, mai ales, pe explicarea stărilor de conflict ce
caracterizează mediul internaţional. Pleacă de la premisa că relaţiile dintre state sunt cel mai
adesea conflictuale şi că ele trebuie să-şi promoveze propriul interes într-un mediu ostil.
Realismul modern îi are ca precursori pe Tucidide (460 – 400 îen), cel care a relatat şi a
explicat atât de bine războiul peloponezian, pe Nicolas Machiavelli (1469-1527), pe Thomas
Hobbes (1588-1679) şi pe J.J. Rousseau (1712-1778). Având la bază doctrina raţiunii de stat
(raison d’etat), realismul clasic a pus la dispoziţia şefilor de stat un adevărat arsenal de
metode şi instrumente prin care să-şi maximizeze promovarea interesului şi a securităţii
naţionale. „Raţiunea de stat”, în opinia istoricului Fr. Meinecke, este principiul de bază în
sfera politicii internaţionale. El îi arată leaderului ce trebuie să facă, pentru a asigura
bunăstarea şi securitatea statului. Cum statul este principalul actor în politica internaţională,
el îşi poate exercita puterea în mod justificat şi stă în atribuţiile oamenilor de stat să fie mereu
pregătiţi pentru a lua cele mai bune decizii în cazul unor ameninţări din exterior. Asta pentru
că existenţa statului nu este niciodată garantată iar pasivitatea poate însemna dispariţie.
Realiştii sunt sceptici în a accepta că există o serie de principii morale universale şi că,
atunci când este nevoie, liderii vor compromite interesul statului în favoarea ideii de
comuniune şi bunăstare internaţională. Pentru a nu apărea totuşi ca fiind imorali şi deci

19
supuşi oprobiului, realiştii, adepţi ai principiului „raţiunii de stat”, vorbesc despre un standard
moral dual:
un standard moral şi etic, valabil pentru cetăţeni în cadrul unui stat de drept, în care regulile
şi principiile trebuiesc respectate, pentru a se asigura consensul şi pentru a se micşora
costurile tranzacţiilor;
un standard diferit pentru relaţiile externe ale statului, bazat pe promovarea propriului interes
şi care pleacă de la premisa că nu există joc cu sumă nulă. Cineva câştigă şi cineva trebuie
să piardă. De aceea, folosirea forţei în determinarea relaţiilor dintre state nu este exclusă ci,
dimpotrivă, este una din principalele căi de promovare a interesului naţional.
Realiştii au observat că tendinţa spre violenţă este mult mai prezentă în relaţiile
internaţionale decât în interiorul statului. Ca posibilă explicaţie, ar fi starea de pseudoanarhie
care domină mediul internaţional şi în care fiecare entitate, reprezentată în principal de stat,
se consideră a fi autoritatea supremă, fără a accepta o diminuare a acesteia în favoarea
creării unui mediu mai stabil. Această situaţie se aseamănă foarte mult cu starea naturală a
individului, în care, pentru a-şi proteja libertăţile, acesta trebuie să recurgă la forţă pentru a-i
determina pe ceilalţi să le accepte. În lipsa unor instituţii care să-l apere, individul, sau în
cazul nostru statul, are drept responsabilitate întărirea capacităţilor de autoapărare şi de
promovare a propriului interes. Drept urmare, statele cu o putere mai mare au şanse sporite
de supravieţuire. Termenul de putere ocupă un loc extrem de important în limbajul realiştilor.
Aşa cum o vom analiza mai departe, în următorul subcapitol, ea este percepută de către
aceştia ca fiind abilitatea de a realiza un anumit lucru, chiar dacă este necesară folosirea
forţei. Din punctul de vedere al realiştilor, un mecanism esenţial în asigurarea supravieţuirii
statelor este cel al balanţei puterii, care defineşte acea strategie prin care un stat realizează
o alianţă care poate contrabalansa puterea adversarului ostil (spre exemplu NATO şi Pactul
de la Varşovia în plan militar sau NAFTA şi UE în plan economic).
În interiorul teoriei realiste există patru curente distincte, care nuanţează existenţa
relaţiilor de putere la nivel internaţional. Astfel, adepţii realismului structural, axat pe explicaţii
ce au la bază natura umană ( Tucidide), consideră că există o fugă continuă după putere, ce
îşi are rădăcinile în natura umană, iar în relaţiile internaţionale justiţia, legea şi societatea nu-
şi găsesc locul. Realismul istoric, reprezentat de Morgenthau, Machiavelli şi Carr, pleacă de
la premisa că principiile, deşi există, sunt subordonate politicilor, astfel încât ceea ce
primează este interesul statal. Realismul structural anarhic, bazat pe sistemul internaţional
(Rousseau, Waltz), consideră că deşi nu stau în natura umană, frica, suspiciunea şi
insecuritatea sunt manifestări prezente în relaţiile internaţionale datorită sistemului anarhic.
Încât, chiar dacă actorii au intenţii paşnice, conflictul poate apare oricând. Al patrulea curent,
cel al realismului liberal, ce poartă amprenta lui Thomas Hobbes, consideră că, deşi la nivel
internaţional există o anumită stare de anarhie determinată de lipsa unei autorităţi comune,
20
ea poate fi ameliorată de statele ce au capacitatea de a împiedica alte state de la agresiune
şi care au puterea de a construi un anumit sistem de norme elementare de coexistenţă.
Toate aceste patru curente au în comun trei elemente: statismul, supravieţuirea şi
autoajutorarea. Statism, pentru că actorul cel mai important este statul cu instituţiile sale.
Statul este cel care deţine, aşa cum aprecia Max Weber, monopolul folosirii legitime a forţei
şi este singurul care, conform principiului suveranităţii, are autoritatea supremă de a realiza şi
impune legea pe teritoriul său.1 Supravieţuire, pentru că obiectivul principal al statului trebuie
să fie perpetuarea sa în condiţii de suveranitate. Aici există două curente diferite: realismul
defensiv (Waltz, J. Grieco), care consideră că primul obiectiv este asigurarea securităţii şi
abia după aceea se poate vorbi despre sporirea puterii, atâta timp cât acest lucru nu aduce
atingere securităţii; realismul ofensiv (J. Mearsheimer), care percepe o ordine inversă a
priorităţilor, pentru că o eventuală poziţie hegemonică va aduce după sine un spor de
securitate pentru statul respectiv. Autoajutorarea este singura soluţie într-un sistem
internaţional anarhic, în care relaţiile sunt conflictuale şi unde nu este loc de prietenie, onoare
sau încredere. De aceea, coexistenţa este posibilă numai prin menţinerea unei balanţe de
putere echilibrate.
Aşadar, ca o scurtă sinteză, realismul acoperă majoritatea problemelor ce ţin de sfera
conflictelor internaţionale. Însă, tocmai de aceea suferă. Pentru că, în loc să analizeze
metode şi căi de a evita acest gen de relaţii, la nivel normativ el încearcă, dimpotrivă, să
perpetueze starea tensionată. Oferă o serie de metode şi soluţii de afirmare a statului pe plan
politic şi economic, ce se bazează pe elemente de forţă şi putere. Prin urmare, de multe ori
raţionaliştii au fost supuşi criticilor din ambele părţi, atât a liberalismului cât şi a marxismului,
fiind acuzaţi adeseori mai ales de manipulare doctrinară.
Liberalismul. Din punct de vedere al modului normativ de tratare a problemelor, liberalismul
se constituie în singura alternativă viabilă a raţionalismului. Dând dovadă de o puritate
doctrinară mult mai mare şi, tocmai de aceea, fiind de multe ori incomod în aplicarea
politicilor şi strategiilor în relaţiile internaţionale, liberalismul a devenit în cea de-a doua
jumătate a secolului XX, din păcate, mai mult un exerciţiu teoretic dezvoltat în mediile
academice. După extraordinara ascensiune din a doua jumătate a secolului XIX şi primele
două decade ale secolului XX, când relaţiile economice dintre state s-au dezvoltat în principal
pe baza liberului schimb, iar cele politice pe o detensionare determinată tocmai de avântul
economic, odată cu primul război mondial lucrurile au început să se schimbe. Perioada
interbelică a fost marcată pentru scurt timp de o renaştere a speranţelor de liberalizare a
mediului politic şi economic internaţional, însă ambiţiile expansioniste ale Germaniei şi
Japoniei au înăbuşit entuziasmul. O a treia etapă de renaştere a speranţelor liberalilor s-a
conturat după cel de-al doilea război mondial, odată cu aşezarea la masa tratativelor pentru
crearea unor instituţii şi foruri care să reglementeze relaţiile economice şi politice din mediul
21
internaţional. Liderii statelor începuseră să vorbească chiar despre o „nouă ordine mondială”,
care să aibă la bază asumarea unor reguli precise, de a căror respectare să fie responsabile
instituţii precum GATT, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, ONU, etc. Odată cu
începerea războiului rece, speranţele pe termen scurt ale liberalilor s-au destrămat încă o
dată. Plecându-se de la premisa că „politica puterii” este un produs al ideilor, iar ideile pot fi
schimbate, lupta nu a fost totuşi abandonată. „Chiar dacă lumea nu s-a acomodat cu
liberalismul, aceasta nu înseamnă că nu se poate realiza o ordine mondială liberală” 2,
aprecia I. Clark. O astfel de opinie ne poate determina să confirmăm că liberalismul rămâne
„o tradiţie a optimismului”, o tradiţie extrem de frumoasă care, din păcate, se loveşte în
permanenţă de o rezistenţă greu de înţeles mai ales din partea statelor mici, ce nu ar avea
decât de câştigat de pe urma unor reglementări şi instituţii internaţionale de natură liberală,
care să creeze un cadru propice derulării activităţilor economice în condiţii de liber schimb.
Liberalii resping ideea conform căreia la baza relaţiei dintre state stă conflictul şi că, prin
urmare, fiecare trebuie să-şi gestioneze cu atenţie puterea în cadrul unei politici a balanţei de
putere. Ba mai mult, în opinia lui J. A. Hobbson 3, sistemul balanţei de putere se face vinovat
de apariţia tensiunilor. Soluţia ce ar simplifica mult lucrurile, susţin unii liberali, şi le-ar aduce
pe un făgaş normal, ar fi un guvern mondial care să aibă abilitatea de a media conflicte şi de
a lua decizii. Statul nu mai ocupă rolul esenţial în raporturile internaţionale, pentru că
adeseori el este reprezentat de guverne nedemocratice şi netransparente, ce nu promovează
interesele cetăţenilor ci a unor grupuri de influenţă. W. Wilson aprecia că natura
nedemocratică a guvernărilor, şi mai ales a politicii externe, se face vinovată de apariţia
conflictelor. Tocmai de aceea, în relaţiile externe trebuie să prevaleze autodeterminarea,
guvernările deschise şi securitatea colectivă. Statul este un element necesar protejării
drepturilor indivizilor în faţa altor indivizi sau state, dar trebuie perceput ca o entitate
subordonată indivizilor prin mecanismele democratice. Cel mai adesea, intervenţia internă şi
externă a guvernelor perturbă ordinea naturală. Mare parte dintre liberali nu acceptă natura
violentă, neraţională, a indivizilor şi consideră că elementele esenţiale ale unei bune
coexistenţe, la nivel naţional şi internaţional, sunt protejarea libertăţilor individuale, comerţul,
libera circulaţie, prosperitatea, interdependenţa şi consensul (R. Cobden).
În interiorul curentului liberal există câteva nuanţări, încadrate în trei subcurente majore,
internaţionalismul liberal, idealismul şi instituţionalismul liberal.
Internaţionalismul liberal îi are ca reprezentanţi majori pe I. Kant şi J. Bentham. Viziunea
lor integratoare asupra lumii a fost una vizionară, dar şi utopică la vremea respectivă,
deoarece nu a fost în măsură să suporte, pe termen scurt, realitatea dură şi conflictuală,
determinată atât de stadiile diferite de dezvoltare ale ţărilor, cât şi de numeroasele conflicte,
nu neapărat de natură economică, ce au frământat viaţa internaţională a secolelor trecute. În
opinia lui Kant4, există trei reguli extrem de importante ce pot îmbunătăţi relaţiile dintre state:
22
Constituţia civilă a oricărui stat trebuie să fie republicană, pentru a exista omogenitate şi
transparenţă în modul de soluţionare a problemelor; Dreptul naţiunilor trebuie să fie bazat pe
o federaţie de state libere; Drepturile internaţionale trebuie să fie limitate doar de starea de
ospitalitate universală.
Kant, ca de altfel şi Bentham 5, pleacă de la ipoteza că relaţiile dintre state pot fi
armonioase şi că nu există nici un motiv real pentru existenţa unei stări tensionate. Atâta timp
cât toate statele sunt democratice şi fiecare respectă drepturile tuturor cetăţenilor, indiferent
de provenienţa lor, atunci numitorul comun nu poate fi decât armonia. Însă, credem noi,
premisa că indivizii sunt întotdeauna capabili să acţioneze raţional şi să aplice calculul de
raţionalitate în toate împrejurările este discutabilă. Este adevărat, ar fi mult mai benefic ca
toate conflictele să fie rezolvate pe calea negocierilor, iar la baza relaţiilor dintre indivizi şi
dintre state să stea compromisul atât de necesar pentru găsirea interesului comun. Însă,
costurile unor astfel de negocieri, aşa cum va calcula ceva mai târziu J. Buchanan 6, sunt cu
atât mai ridicate cu cât numărul de participanţi este mai mare. De aceea, pare uneori mai
simplu ca aceste conflicte să se rezolve prin recurgerea la forţă. Un guvern mondial, care să
se ocupe de gestionarea tuturor problemelor internaţionale şi care să aibă puterea de a
impune reguli şi a le face respectate, este, din păcate, o întreprindere la fel de greu de
înfăptuit precum şi pacea universală.
Idealismul apare tot din dorinţa de a găsi rezolvare la conflictele legate de relaţiile
internaţionale, la începutul secolului XX, când atât scena politică cât şi cea economică erau
frământate de încercări de polarizare a puterii. Astfel încât, în acest context nefavorabil, pare
parţial justificată pierderea încrederii în principiile laissez faire-ului şi ale mâinii invizibile.
Concentrările masive de forţe, definite de realişti şi marxişti, dar şi de o parte a liberalilor, ca
fiind manifestări ale imperialismului, reprezentau grave ameninţări la adresa stabilităţii.
Hobbson chiar afirmă că imperialismul, ce-şi are originea în subconsumul din ţările
dezvoltate, a devenit principala sursă a conflictului. În căutarea profitului, marile firme s-au
înscris într-o concurenţă acerbă, trăgând practic după ele statele de origine în dispute de
delimitare a zonelor de influenţă, ce puteau culmina chiar cu declanşarea unor războaie. Iată
aici o ruptură clară de abordare faţă de internaţionaliştii liberali, care considerau că, prin
esenţă, capitalismul este pacifist. Comerţul liber, schimbul, bunăstarea şi interdependenţa nu
generează în mod implicit pace, spune Hobbson. În acest sens, exemplul relaţiilor dintre
Germania şi Anglia, între anii 1914 şi 1918, este cel mai relevant. Deşi au avut economii
strâns interdependente, ele au ajuns la conflict armat deschis în primul război mondial. Acest
conflict avea să-i determine pe liberali să accepte faptul că pacea nu este o stare naturală şi
că ea trebuie construită cu atenţie. În plan politic, ideea capătă substanţă prin înfiinţarea Ligii
Naţiunilor, organizaţie suprastatală care îşi propunea, din păcate fără susţinere pragmatică,
să menţină pacea între naţiuni. Conceptul de „securitate colectivă” lansat de această
23
organizaţie, conform căruia securitatea unui stat este preocuparea şi responsabilitatea
tuturor membrilor, va fi integrat mai târziu în programul altor instituţii precum NATO.
Instituţionalismul liberal. Insuccesul Ligii Naţiunilor în menţinerea păcii a însemnat, în
plan doctrinar, sfârşitul idealismului. S-a văzut, dacă mai era nevoie, că nu este de ajuns să
creezi instituţii pentru ca ele să şi funcţioneze. Fără o bună cooperare între state, guverne şi
celelalte instituţii nu se poate ajunge la consens. Consensul este un obiectiv pentru a cărui
realizare este nevoie de timp, negociere şi resurse. El nu poate fi impus ci realizat. Trebuiesc
găsite elemente comune, de la care să se poată pleca în abordări mai largi. E necesară
identificarea unor scopuri care să promoveze interesele cât mai multor posibili aliaţi. Primul
pas poate fi făcut în plan economic. Existând cooperare într-un anumit domeniu, ea se va
extinde apoi şi la alte domenii. David Mitrany defineşte această evoluţie drept „ramificaţie”.
Un exemplu al unui proces de acest tip ar fi CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi
Oţelului), care a stat la baza creării viitoarei CEE (Comunitatea Economică Europeană).

24